Principiile aplicarii art. 81 si 82 din Tratat
Acordurile, deciziile si practicile concertate cuprinse în art. 81 alin. (1) din Tratat, care nu îndeplinesc conditiile din art. 81 alin. (3) din Tratat, precum si abuzul de pozitie dominanta prevazut în art. 82 din Tratat se interzic fara a fi nevoie de o decizie prealabila în acest se 151u2019b ns.
Acordurile, deciziile si practicile concertate cuprinse în art. 81 alin. (1) din Tratat, care îndeplinesc conditiile din art. 81 alin. (3) din Tratat, nu se interzic, fara a fi nevoie de o decizie prealabila în acest se 151u2019b ns.
Sarcina probei
În cazul oricaror proceduri nationale sau comunitare de aplicare a art. 81 si 82 din Tratat, sarcina de a dovedi o încalcarea a art. 81 alin. (1) sau a art. 82 din Tratat revine partii sau autoritatii care invoca încalcarea. Întreprinderii sau asociatiei de întreprinderi care solicita dreptul de a beneficia de art. 81 alin. (3) din Tratat îi revine sarcina de a dovedi ca sunt îndeplinite conditiile din respectivul alineat.
Relatia dintre art. 81 si 82 din Tratat si legislatiile nationale de concurenta
Atunci când autoritatile de concurenta din statele membre sau instantele nationale aplica legislatia nationala de concurenta acordurilor, deciziilor ale asociatiilor de întreprinderi sau practicilor concertate în sensul art. 81 alin. (1) din Tratat, care pot afecta comertul dintre statele membre în sensul dispozitiei în cauza, ele aplica, de asemenea, art. 81 din Tratat acestor tipuri de acorduri, decizii sau practici concertate. Atunci când autoritatile de concurenta din statele membre sau instantele nationale aplica legislatia nationala de concurenta oricarui abuz interzis de art. 82 din Tratat, acestea aplica si art. 82 din Tratat.
Aplicarea legislatiei nationale de concurenta poate sa nu duca la interzicerea acordurilor, deciziilor asociatiilor de întreprinderi sau a practicilor concertate care pot afecta comertul dintre statele membre, dar care nu restrâng concurenta în sensul art. 81 alin. (1) din Tratat, sau care îndeplinesc conditiile art. 81 alin. (3) din Tratat sau sunt reglementate de un regulament de aplicare a art. 81 alin. (3) din Tratat. Statele membre nu sunt împiedicate sa adopte si sa aplice pe teritoriul lor o legislatie nationala mai stricta care interzice sau sanctioneaza conduita unilaterala adoptata de întreprinderi.
Competentele Comisiei
Constatarea si încetarea încalcarii
Atunci când Comisia, actionând ca raspuns la o reclamatie sau din proprie initiativa, constata ca exista o încalcare a art. 81 sau 82 din Tratat, poate solicita, printr-o decizie, întreprinderilor si asociatiilor de întreprinderi în cauza sa înceteze respectiva încalcare. Cei îndreptatiti sa depuna reclamatie sunt persoane fizice sau juridice care pot justifica ca au un interes legitim si statele membre.
Masuri interimare
În caz de urgenta determinata de riscul de daune grave si ireparabile aduse concurentei[1], Comisia, actionând din proprie initiativa, poate, printr-o decizie, pe baza constatarii prima facie a încalcarii, sa impuna masuri interimare . Spre deosebire de masurile provizorii acordate de instantele nationale din unele state membre, Comisia nu poate adopta masuri interimare ex parte iar întreprinderilor interesate le va fi acordata oportunitatea de a fi ascultate. Comisia a adoptat rar masuri interimare, cazul cel mai cunoscut fiind BBI/Boosey and Hawkes: Interim Measures, în care Comisia a actionat ca urmare a refuzului unei companii sa furnizeze instrumente muzicale de suflat unui client care urma sa produca instrumente similare.
Competentele de investigatie
Invstigatii asupra sectoarelor economice si a tipurilor de acorduri
Atunci când tendinta comertului dintre statele membre, rigiditatea preturilor sau alte împrejurari sugereaza posibilitatea unei restrângeri a concurentei sau denaturarea acesteia în cadrul pietei comune, Comisia poate initia o ancheta într-un anumit sector economic sau asupra unui anumit tip de acorduri în mai multe sectoare. Pe parcursul anchetei, Comisia poate solicita întreprinderilor sau asociatiilor de întreprinderi în cauza sa furnizeze informatiile necesare pentru punerea în aplicare a art. 81 si 82 din Tratat si poate desfasura orice inspectii necesare în acest scop.
Comisia poate, printr-o simpla cerere sau decizie, sa solicite întreprinderilor sau asociatiilor de întreprinderi sa-i furnizeze toate informatiile necesare.
Comisia precizeaza temeiul legal si scopul acestei cereri, informatiile necesare si stabileste un termen în care trebuie furnizate informatiile, precum si sanctiunile pentru furnizarea de informatii eronate sau care induc în eroare si dreptul ca decizia sa fie examinata de Curtea de Justitie.
Proprietarii întreprinderilor sau reprezentantii lor si cei ai societatilor comerciale sau asociatiilor care nu au personalitate juridica, persoanele autorizate sa le reprezinte conform legii sau conform actului constitutiv furnizeaza informatiile cerute în numele întreprinderii sau al asociatiei de întreprinderi în cauza. Avocatii corespunzator autorizati sa actioneze pot furniza informatiile în numele clientilor lor. Acestia din urma au în continuare întreaga responsabilitate daca informatiile furnizate sunt incomplete, incorecte sau induc în eroare.
Comisia înainteaza, fara întârziere, o copie a cererii simple sau a deciziei autoritatii de concurenta din statul membru pe teritoriu caruia se afla sediul întreprinderii sau al asociatiei de întreprinderi si autoritatii de concurenta din statul membru al carui teritoriu este afectat.
La cererea Comisiei, guvernul si autoritatile de concurenta din statele membre furnizeaza Comisiei toate informatiile necesare pentru îndeplinirea îndatoririlor care i-au fost atribuite prin prezentul regulament.
În aceasta materie dreptul de a tacea este limitat de jurisprudenta Curtii din cauzele Orkem si Solvay.[4] În aceste cauze s-a stabilit ca întreprinderile investigate pot refuza sa raspunda întrebarilor ce le pot incrimina, dar sunt obligate sa furnizeze informatiile si documentele care permit dovedirea încalcarii dreptului comunitar. Chiar si dupa emiterea de catre Curtea Europeana a Drepturilor Omului a deciziei în cauza Funke c. Franta, Curtea Europeana de Justitie a confirmat jurisprudenta sa initiala în T 112/98, Mannesmannrohren - Werke AG c. Comisia.
Referitor la existenta confidentialitatii relatiei avocat - client, aceasta a fost confirmata în A, M & S Europe Ltd c. Comisia (C 155/79). În acest caz, Comisiei i-a fost refuzat accesul la documente, cu prilejul inspectiei, prin invocarea privilegiului profesional între companie si consilierii sai juridici. Comisia a sanctionat A, M & S Europe Ltd pentru ca nu a furnizat documentele. Compania a atacat decizia Comisiei în fata Curtii, care a confirmat doctrina privilegiului profesional, dar cu trei limitari:
Numai daca sunt în discutie documente între client si avocatul sau si se refera la apararea clientului
Se aplica numai comunicatiilor între client si un avocat independent; consilierea si documentele elaborate de consilierii juridici nu sunt incluse în privilegiu si
Include numai avocatii independenti stabiliti în Comunitate.
Competenta de a lua declaratii
Comisia poate sa investigheze orice persoana fizica sau juridica care consimte sa fie chestionata în scopul colectarii de informatii privind obiectul anchetei.
Atunci când o ancheta are loc la sediul unei întreprinderi, Comisia informeaza autoritatea de concurenta din statul membru pe teritoriul caruia are loc audierea. Daca autoritatea de concurenta din statul membru în cauza solicita astfel, reprezentantii sai oficiali pot asista reprezentantii oficiali si celelalte persoane care îi însotesc, autorizate de Comisie sa desfasoare audierea.
Ca urmare a deciziei Comisiei Europene pentru drepturile Omului în cauza Stenuit, în care s-a considerat ca procedurile într-un caz de concurenta ce poate conduce la sanctiune amenzii se încadreaza în art. 6 al CEDO, Comisia a introdus în componenta sa postul de Ofiter al Audierilor cu rolul de a clarifica procedurile Comisiei în materia audierilor pentru respectarea dreptului la aparare.
La începutul audierilor, functionarul Comisiei trebuie sa precizeze temeiul legal al audierii, scopul interviului si sa precizeze natura voluntara a audierii. Interviul poate fi realizat prin orice mijloace, inclusiv prin telefon si mijloace electronice.
Atunci când sunt audiati reprezentanti sau angajati ai întreprinderii investigate, explicatiile oferite de acestia pot fi înregistrate, în orice forma. O copie a înregistrarii va fi transmisa întreprinderii dupa încheierea inspectiei.[5]
Competentele Comisiei de a efectua inspectii
Comisia poate sa desfasoare toate inspectiile necesare în întreprinderi si asociatii de întreprinderi. Reprezentantii oficiali si celelalte persoane care îi însotesc, autorizate de Comisie sa desfasoare o inspectie, sunt împuternicite:
sa intre în orice cladire, teritoriu si mijloc de transport ale întreprinderilor si asociatiilor de întreprinderi;
sa examineze evidente si alte registre privind afacerile, indiferent de locul de pastrare;
sa ia sau sa obtina, sub orice forma, copii sau extrase din asemenea evidente si registre;
sa sigileze orice sediu de activitate si orice evidente si registre pe perioada inspectiei si în masura necesara inspectiei;
sa ceara oricarui reprezentant sau membru al personalului întreprinderii sau asociatiei de întreprinderi explicatii asupra faptelor sau documentelor legate de obiectul si scopul inspectiei si sa înregistreze raspunsurile acestora.
Reprezentantii oficiali si celelalte persoane care îi însotesc, autorizate de Comisie sa desfasoare o inspectie, îsi exercita competentele prin prezentare unei autorizatii scrise care precizeaza obiectul si scopul inspectiei si penalizarile prevazute în cazul în care prezentarea unor evidente si a altor registre solicitate, legate de activitate, este incompleta sau atunci când raspunsurile la întrebarile adresate sunt incorecte sau induc în eroare. În timp util înainte de inspectie, Comisia notifica, în legatura cu inspectia, autoritatile de concurenta din statele membre pe al caror teritoriu urmeaza sa se desfasoare aceasta.
Reprezentantii oficiali ori autorizati sau numiti de autoritatea de concurenta din statul membru pe teritoriul caruia urmeaza sa se desfasoare inspectia, la cererea autoritatii sau a Comisiei, sprijina activ reprezentantii oficiali si celelalte persoane care îi însotesc autorizate de Comisie.
Atunci când o întreprindere se opune inspectiei statul membru în cauza le asigura sprijinul necesar, solicitând, daca este cazul, sprijinul politiei sau al unei autoritati executive echivalente.
Daca sprijinul presupune autorizarea din partea unei autoritati judiciare conform normelor nationale, se depune o cerere pentru o astfel de autorizatie. Se poate depune o cerere pentru o astfel de autorizatie si ca masura de precautie.
Atunci când se depune o cerere pentru autorizatie, autoritatea judiciara nationala verifica daca decizia Comisiei este autentica si daca masurile coercitive preconizate nu sunt arbitrare sau excesive, având în vedere obiectul inspectiei. La verificarea proportionalitatii masurilor coercitive, autoritatea judiciara nationala poate solicita Comisiei direct sau prin intermediul autoritatii de concurenta din statul membru, explicatii detaliate, mai ales asupra motivelor Comisiei de a suspecta încalcarea art. 82 si 82 din Tratat, cât si asupra gravitatii încalcarii suspectate si asupra naturii implicarii întreprinderii în cauza. Totusi, autoritatea judiciara nationala nu poate pune în discutie necesitatea inspectiei si nici nu poate solicita sa i se furnizeze informatii din dosarul Comisiei. Legalitatea deciziei Comisiei poate fi examinata doar de catre Curtea de Justitie.
Cauzele conexate C 46/87 si 227/88, Hoechst AG c. Comisia
Ca urmare a unor informatii privind existenta unor acorduri sau practici concertate privind fixarea preturilor si cotelor de livrare a PVC-ului si polietilenei între anumiti producatori si furnizori ai acestor substante în cadrul Comunitatii, Comisia a decis sa procedeze la verificarea mai multor întreprinderi, inclusiv a reclamantei, cu privire la care a adoptat decizia în litigiu, din 15 ianuarie 1987.
La data de 20 ianuarie 1987, doi investigatori ai Comisiei a încercat sa efectueze verificarea în cauza, însa reclamanta a refuzat sa se supuna, pe motiv ca era vorba despre o perchezitie ilegala în absenta unui mandat judiciar. Doua zile mai târziu, functionarii Comisiei au încercat din nou sa efectueze verificarea, de aceasta data însotiti de doi functionari ai Oficiului Federal de Combatere a Cartelurilor si doi politisti. Hoechst a refuzat sa permita verificarea, cu aceeasi motivatie. Peste o zi, a treia încercare a esuat.
Reclamanta si-a mentinut acest punct de vedere si în raspunsul la un telex prin care Comisia îi solicita sa se angajeze ca se supune la verificare, sub sanctiunea platii unei amenzi de 1000 ECU pentru fiecare zi de întârziere. Comisia a adoptat apoi decizia din 3 februarie 1987 aflata în litigiu, prin care i-a aplicat amenda mentionata mai sus (denumita, în continuare, decizia de aplicare a amenzii).
Prin decizia din data de 12 februarie 1987, Amstgericht din Frankfurt pe Main a respins cererea Bundeskartellamt (autoritatea germana competenta în materie de concurenta), careia îi fusese solicitata asistenta în conformitate cu Regulamentul nr. 17, pentru obtinerea unui mandat de perchezitie, pe motiv ca nu îi fusese furnizat nici un element de fapt care sa justifice presupunerea existentei unor acorduri sau a unor practici concertate.
Prin ordonanta din 26 martie 1987, presedintele Curtii Europene de Justitie a respins cererea partii reclamante vizând obtinerea suspendarii executarii deciziei de verificare si a deciziei de impunere a amenzii.
La 31 martie 1987, Bundeskartellamt a obtinut de la Amstgericht din Frankfurt pe Main un mandat de perchezitie, emis în favoarea Comisiei. Aceasta a efectuat verificarea pe 2 si 3 aprilie
Dupa ce i-a oferit partii reclamante posibilitatea de a-si exprima punctul de vedere si dupa ce a audiat Comitetul consultativ în materie de carteluri si de pozitii dominante, Comisia a fixat o amenda definitiva de 55000 ECU, si anume, 1000 ECU pe zi, de la data de 6 februarie la 1 aprilie 1987 inclusiv, prin decizia precitata din 26 mai 1988 ce face obiectul litigiului (denumita, în continuare, decizia de fixare a amenzii).
Curtea Europeana de Justitie:
"Conform unei jurisprudente constante, drepturile fundamentale sunt parte integranta ale principiilor generale de drept a caror respectare este asigurata de Comisie, în concordanta cu traditiile constitutionale comune ale statelor membre, precum si cu instrumentele internationale la care statele membre au cooperat sau la care au aderat (vezi, mai ales, hotarârea din 14 mai 1974, Nold, 4/73). Conventia Europeana pentru Apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale din 4 noiembrie 1950 (denumita, în continuare, Conventia Europeana a Drepturilor Omului) are, în aceasta privinta, o semnificatie deosebita (vezi, mai ales, hotarârea din 15 mai 1986, Johnston).
Pentru interpretarea art. 14 din Regulamentul nr. 17 este necesar sa se tina cont mai ales de cerintele ce decurg din respectarea dreptului la aparare, principiu al carui caracter fundamental a fost subliniat de mai multe ori de jurisprudenta Curtii (vezi, mai ales, hotarârea din 9 noiembrie 1983, Michelin, 322/81).
Trebuie precizat ca, daca este adevarat ca în aceasta hotarâre Curtea a subliniat necesitatea ca dreptul de aparare sa fie respectat în procedurile administrative ce pot duce la aplicarea unor sanctiuni, este important sa se evite ca aceste drepturi sa fie iremediabil compromise în cadrul procedurilor din ancheta prealabila, în special în cazul verificarilor, care pot avea un caracter determinant pentru stabilirea probelor în ce priveste caracterul ilegal al comportamentului întreprinderilor, de natura sa angajeze responsabilitatea acestora.
În consecinta, chiar daca dreptul de aparare nu priveste decât procedurile contradictorii care urmeaza comunicarii plângerii, alte drepturi, de exemplu, cel de a beneficia de asistenta juridica si cel de pastrare a confidentialitatii corespondentei dintre avocat si client (recunoscut de Curte în hotarârea din 18 mai 1982, AM & S, 155/79), trebuie sa fie respectate înca din faza de ancheta prealabila.
Întrucât partea reclamanta a invocat, de asemenea, cerintele izvorâte din dreptul fundamental la inviolabilitatea domiciliului, trebuie sa se observe ca, desi recunoasterea unui astfel de drept cu privire la domiciliul privat ale persoanelor fizice se impune în sistemul juridic comunitar ca si principiu comun în sistemele de drept ale statelor membre, situatia nu este aceeasi în ceea ce priveste întreprinderile, caci sistemele juridice ale statelor membre difera în mod considerabil cu privire la natura si gradul de protectie a spatiilor comerciale fata de interventia autoritatilor publice.
Nu trebuie extrasa o alta concluzie din art. 8 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, care la alin. (1) prevede ca orice persoana are dreptul la respectarea vietii sale private si de familie, a domiciliului si a corespondentei sale. Obiectul protectiei prevazute la acest articol priveste domeniul dezvoltarii libertatii personale a omului, neputându-se, deci, extinde la localurile comerciale. De altfel, trebuie sa se constate absenta unei jurisprudente a Curtii Europene a Drepturilor Omului în aceasta privinta.
Nu este mai putin adevarat ca, în toate sistemele juridice ale statelor membre, interventiile puterii publice în sfera activitatii private a oricarei persoane, fizice sau juridice, trebuie sa aiba un fundament legal si sa fie justificate prin motivele prevazute de lege si ca aceste sisteme trebuie sa prevada, în consecinta, chiar daca prin mijloace diferite, o protectie fata de interventiile care ar fi arbitrare sau disproportionate. Necesitatea unei astfel de protectii trebuie sa fie deci recunoscuta ca un principiu general de drept comunitar. În aceasta privinta, trebuie reamintit faptul ca Comisia si-a afirmat competenta de control cu privire la caracterul eventual excesiv al verificarilor efectuate de Comisie în cadrul Tratatului CECO (hotarârea din 14 decembrie 1962, San Michele si altii).
Verificarile se pot efectua cu prezentarea unui mandat scris sau în baza unei decizii care obliga întreprinderile sa se supuna verificarilor. Dupa cum a hotarât deja Curtea, Comisia poate sa aleaga una dintre aceste doua posibilitati, în functie de particularitatile fiecarei spete (hotarârea din 26 iunie 1980, National Panasonic, 136/79). Atât mandatele scrise cât si deciziile trebuie sa precizeze obiectul si scopul verificarii."
Inspectarea altor spatii
Daca exista o suspiciune întemeiata ca anumite evidente sau alte registre privind activitatea si obiectul inspectiei, care ar putea fi relevante pentru a dovedi o încalcare grava a art. 81 sau 82 din Tratat, sunt pastrate în orice alte sedii, terenuri si mijloace de transport, inclusiv în locuintele directorilor, administratorilor sau ale altor membri ai personalului întreprinderilor sau asociatiilor de întreprinderi în cauza, Comisia poate impune, printr-o decizie, desfasurarea unei inspectii în aceste alte sedii, terenuri sau mijloace de transport.
Decizia precizeaza obiectul si scopul inspectiei, stabileste data la care începe si indica dreptul ca decizia sa fie examinata de Curtea de Justitie, arata motivul care a determinat Comisia sa concluzioneze ca exista o suspiciune. Comisia ia astfel de decizii dupa consultarea autoritatii de concurenta din statul membru pe teritoriul caruia urmeaza sa se desfasoare inspectia.
O decizie pentru inspectarea altor spatii nu poate fi executata fara autorizarea prealabila din partea autoritatii judiciare nationale din statul membru în cauza. Autoritatea judiciara nationala verifica daca decizia Comisiei este autentica si daca masurile coercitive preconizate nu sunt arbitrare sau excesive, având în vedere, în special, gravitatea încalcarii suspectate, importanta dovezilor cercetate, implicarea întreprinderii în cauza si probabilitatea acceptabila ca evidentele si registrele de afaceri legate de obiectul inspectiei sa fie pastrate în sediile pentru care se solicita autorizatia. Autoritatea judiciara nationala poate solicita Comisiei, direct sau prin autoritatea de concurenta din statul membru în cauza, explicatii detaliate asupra acelor elemente care sunt necesare pentru a-i permite sa verifice proportionalitatea masurilor coercitive preconizate.
Totusi, autoritatea judiciara nationala nu poate pune în discutie necesitatea inspectiei si nici nu poate solicita sa i se furnizeze informatii din dosarul Comisiei.
Amenzi
Comisia poate impune, prin decizie, întreprinderilor sau asociatiilor de întreprinderi amenzi care nu depasesc 1% din cifra de afaceri totala din exercitiul financiar precedent, atunci când, în mod intentionat sau din neglijenta, acestea:
furnizeaza informatii incorecte sau care induc în eroare sau nu furnizeaza informatiile în termenul limita stabilit;
prezinta evidentele si registrele solicitate privind afacerile în forma incompleta, în timpul inspectiei desfasurate sau refuza sa se supuna inspectiilor impuse printr-o decizie;
rup sigiliile aplicate de catre reprezentantii oficiali sau alte persoane care îi însotesc, autorizate de catre Comisie
Pentru fiecare întreprindere si asociatie de întreprinderi care participa la încalcarea în cauza, amenda nu depaseste 10% din cifra de afaceri totala din exercitiul financiar precedent. Daca încalcarea savârsita de o asociatie priveste activitatile membrilor sai, amenda nu depaseste 10% din cifra de afaceri totala a fiecarui membru activ pe piata, afectat de încalcarea savârsita de asociatie.
La stabilirea valorii amenzii, se ia în considerare atât gravitatea cât si durata încalcarii. Atunci când se impune o amenda asupra unei asociatii de întreprinderi luându-se în considerare cifra de afaceri a membrilor, iar asociatia nu este solvabila, aceasta este obligata sa le ceara membrilor ei sa acopere, prin contributii, valoarea amenzii.
Daca contributiile solicitate nu s-au acordat asociatiei în termenul limita stabilit de Comisie, Comisia poate solicita plata amenzii direct de la oricare din întreprinderile ai caror reprezentanti au fost membri ai organismelor de decizie în cauza din cadrul asociatiei.
Responsabilitatea financiara a fiecarei întreprinderi în privinta platii amenzii nu depaseste 10% din cifra totala de afaceri din exercitiul financiar anterior.
Alte penalitati
Comisia poate impune, prin decizie, asupra întreprinderilor sau asociatiilor de întreprinderi, penalitati care nu depasesc 5% din cifra de afaceri medie zilnica din exercitiul financiar precedent per zi si calculate de la data stabilita în decizie, pentru a le obliga:
sa înceteze o încalcare a art. 81 sau 82 din Tratat,
sa duca la îndeplinire o decizie de impunere a unor masuri interimare;
sa respecte un angajament devenit obligatoriu printr-o decizie;
sa furnizeze informatiile complete si corecte pe care Comisia le-a solicitat;
sa se supuna inspectiei impuse de Comisie.
Atunci când întreprinderile sau asociatiile de întreprinderi si-au îndeplinit obligatia care urma sa fie executata prin penalitati, Comisia poate fixa suma definitiva a penalitatilor la o valoare mai mica decât cea care ar decurge din decizia initiala.
Curtea s-a pronuntat recent[6], în doua cauze privind modalitatile de calculare a sanctiunilor pecuniare (care au fost reduse fata de decizia Comisiei), în "cazul vitaminelor". Cauzele sunt:
T 15/02, BASF AG c. Comisia si T 26/02, Daiichi Pharmaceutical Co Ltd. C. Comisia.
Comisia a investigat un cartel de 13 întreprinderi ce au fixat preturi si cote ale produselor, printr-o serie de acorduri separate privind 12 piete diferite ale vitaminelor (A, E, B1, B2 etc). Cartelul afecta piata comunitara a mai multor produse ce contineau vitamine, în valoare de 3,25 miliarde euro, pe o perioada cuprinsa între 3 si 10 ani, între 1989 si 1999, în functie de natura produsului. Cartelul era reprezentativ la nivel mondial, o parte din întreprinderi fiind de origine japoneza si afecta nu numai consumatorii obisnuiti, ci si utilizatorii "industriali" de vitamine: de exemplu, Coca Cola cumpara 1000 tone de vitamina C pe an de la o parte a cartelului.
Cartelul a a afectat si piata SUA, iar autoritatile americane au impus amenzi civile cuprinse între 25 milioane USD si 500 milioane USD, pentru fiecare întreprindere, si amenzi penale cuprinse între 2 milioane si 48 milioane USD. O parte a membrilor comitetelor directoare ale întreprinderilor au fost condamnati la câte 5 luni închisoare si plata unor amenzi penale.
Comisia Europeana a aplicat amenzi cuprinse între 5,04 si 462 milioane euro pentru fiecare întreprindere. În modul de calcul al amenzilor au fost luate în considerare gravitatea si durata încalcarii dreptului comunitar, rolul individual pe care l-a avut fiecare întreprindere, daca au fost instigatori sau au avut rol de "follow my lider"etc.
De exemplu, pentru BASF suma initiala de plata era de 128,5 milioane euro, dupa aplicarea circumstantelor agravante s-a ajuns la 592,32 milioane euro, iar dupa aplicarea circumstantelor atenuante suma finala a fost fixata de catre Comisie la 296,16 milioane euro.
Tribunalul de Prima Instanta a redus amenzile impuse celor doua întreprinderi în temeiul Notei Comisiei din 1996 privind neimpunerea sau reducerea amenzilor, modificata în 2002.
În T 15/02, TPI a retinut ca BASF este îndreptatita la o reducere cu 75% a amenzii, deoarece BASF nu a determinat o alta întreprindere sa faca parte din cartel, nu a actionat ca instigator si nu a avut un rol determinant în activitatea ilegala.
În T 26/02, TPI a stabilit ca Daiichi este îndreptatita la o reducere cu 50% a amenzii si nu cu 35% asa cum era prevazut în Decizia Comisiei, deoarece nu a contestat faptele pe care si-a întemeiat Comisia decizia, iar Comisia nu a retinut acest lucru la stabilirea sumei.
TPI se asigura în acest fel ca, în acest fel, Comisia îsi onoreaza liniile directoare pe care si le-a impus.
Audierea partilor, a reclamantilor si a altora
Înainte de adoptarea deciziilor, Comisia acorda întreprinderilor si asociatiilor de întreprinderi care fac obiectul procedurilor desfasurate de aceasta dreptul de a fi audiate. Comisia îsi fundamenteaza deciziile doar pe obiectiile asupra carora partile implicate au putut prezenta comentarii. Reclamantii sunt implicati îndeaproape în proceduri.
Partile au dreptul de acces la dosarul Comisiei, sub rezerva interesului legitim al întreprinderilor în protejarea secretului lor de afaceri. Dreptul de acces la dosar nu se extinde la informatiile confidentiale si documentele interne ale Comisiei sau ale autoritatilor de concurenta din statele membre. Dreptul de acces nu se extinde asupra corespondentei dintre Comisie si autoritatile de concurenta din statele membre sau dintre acestea din urma, si nici asupra documentelor întocmite. Nici o dispozitie din prezentul alineat nu împiedica Comisia sa divulge si sa utilizeze informatiile necesare pentru a dovedi o încalcare.
Daca se considera de catre Comisie ca este necesar, se pot audia alte persoane fizice sau juridice. Cererile de audiere din partea acestor persoane se aproba daca acestea prezinta suficient interes. Autoritatile de concurenta din statele membre pot cere Comisiei sa audieze si alte persoane fizice sau juridice.
Secretul profesional
Comisia si autoritatile de concurenta din statele membre, reprezentantii oficiali, functionarii acestora si alte persoane care lucreaza sub supravegherea acestor autoritati, precum si reprezentantii oficiali si functionarii altor autoritati din statele membre au obligatia de a nu divulga informatiile dobândite sau schimbate între ei, si de natura celor care intra sub incidenta obligatiei secretului profesional.
Cerinta accesului la dosar include si comunicarea documentelor care disculpa întreprinderea investigata, asa cum a hotarât Curtea în Hercules si Hoechst[8]. În primul rând, Comisia este cea care decide ce documente vor fi dezvaluite si le înainteaza întreprinderii interesate, conform unor reguli stabilite într-o notificare din 1997. Decizia comunicarii documentelor este una dificila pentru ca trebuie respectata si obligatia de confidentialitate. Iar Curtea a stabilit în Akzo ca secretele comerciale nu trebuie dezvaluite. Daca exista un neîntelegeri în acest sens, Comisia va emite o decizie ce poate fi atacata la Curte. Deciziile Comisiei privind accesul la documente au fos atacate de foarte multe ori. Curtea a anulat, din motive procedurale, cinci decizii ale Comisiei în Soda Ash . TPI a confirmat ca dreptul de acces la dosar este un drept fundamental pentru aparare si nu o cerinta auto-impusa a Comisiei. Partile au dreptul la acces în ceea ce priveste documentele dosarului, cu exceptia secretului profesional, secretul comercial si alte informatii confidentiale. A treia categorie include informatiile care ar dezvalui identitatea denuntatorului si informatii comerciale sensibile care nu reprezinta propriu zis secrete comerciale. Caracteristicile secretului comercial sunt determinate de la caz la caz si pot include informatii privind interesele comerciale ale proprietarului întreprinderii (modul de calcul al preturilor interne, de exemplu), planuri de strategie pe piata si know how.
Comisia poate refuza accesul la un document al sau, în cazul în care divulgarea continutului ar putea aduce atingere protectiei:
(a) interesului public, în ceea ce priveste:
- siguranta publica
- apararea si cauzele militare,
- relatiile internationale,
- politica financiara, monetara sau economica a Comunitatii sau a unui stat membru.
(b) vietii private si integritatii individului, în special în conformitate cu legislatia comunitara privind protectia datelor cu caracter personal.
Comisia, ca si celelate institutii comunitare, poate refuza accesul la un document în cazul în care divulgarea continutului ar putea aduce atingere protectiei:
- intereselor comerciale ale unei anume persoane fizice sau juridice, inclusiv în ceea ce priveste proprietatea intelectuala
- procedurilor jurisdictionale si avizelor juridice,
- obiectivelor activitatilor de inspectie, de ancheta si de audit;
cu exceptia cazului în care un interes public superior justifica divulgarea continutului documentului vizat.
Accesul la un document întocmit de o institutie comunitara pentru uz intern sau primit de o institutie si referitor la o chestiune pentru care institutia nu a luat înca nici o decizie este refuzat în cazul în care divulgarea continutului acestuia ar aduce grav atingere procesului decizional al acestei institutii, cu exceptia cazului în care un interes public superior justifica divulgarea continutului documentului vizat.
Accesul la un document continând avize destinate uzului intern în cadrul deliberarilor si al consultarilor preliminare în cadrul institutiei în cauza este refuzat chiar si dupa luarea deciziei, în cazul în care divulgarea continutului acestuia ar aduce grav atingere procesului decizional al acestei institutii, cu exceptia cazului în care un interes public superior justifica divulgarea continutului documentului în cauza
În cazul documentelor tertilor, institutia consulta tertii pentru a stabili daca se poate aplica o exceptie.
Un stat membru poate solicita unei institutii sa nu divulge continutul unui document emis de acesta fara acordul sau prealabil.
În cazul în care doar o parte a documentului cerut se încadreaza într-una sau mai multe din exceptiile mentionate anterior, celelalte parti ale documentului se divulga
Exceptiile prevazute se aplica doar în perioada în care protectia se justifica prin continutul documentului. Exceptiile se pot pune în aplicare în timpul unei perioade de cel mult treizeci de ani. În cazul documentelor care se încadreaza la exceptiile privind viata privata sau interesele comerciale si documentele sensibile, exceptiile pot continua sa se aplice, daca este necesar, si dupa expirarea acestei perioade.[11]
Competentele autoritatilor de concurenta din statele membre
Autoritatile de concurenta din statele membre au competenta de a aplica art. 81 si 82 din Tratat în cazuri distincte. În acest sens, actionând din proprie initiativa sau ca urmare a unei reclamatii, ele pot lua urmatoarele decizii:
sa solicite încetarea unei încalcari,
sa impuna masuri interimare,
sa accepte luari de angajamente,
sa impuna amenzi, penalitati cu titlu cominatoriu sau orice alte penalizari prevazute în dreptul lor national.
Atunci când, pe baza informatiilor de care dispun, conditiile de interdictie nu sunt îndeplinite, autoritatile în cauza pot decide ca nu exista justificare pentru întreprinderea unor actiuni.
Cooperarea dintre Comisie si autoritatile de concurenta din statele membre
Autoritatile de concurenta din statele membre, atunci când actioneaza în temeiul art. 81 sau 82 din Tratat, informeaza Comisia în scris, înainte sau fara întârziere dupa începerea primelor masuri formale de ancheta. Aceste informatii pot fi puse si la dispozitia autoritatilor de concurenta din alte state membre.
În termen de 30 de zile înainte de adoptarea unei decizii prin care se solicita încetarea încalcarii, acceptarea angajamentelor sau retragerea dreptului de a beneficia de un regulament de exceptare în bloc, autoritatile de concurenta din statele membre informeaza Comisia în aceasta privinta. În acest scop, autoritatile în cauza pun la dispozitia Comisiei un rezumat al cazului, decizia preconizata sau, în absenta acesteia, oricare alt document care indica cursul propus de actiune. De asemenea, aceste informatii pot fi puse la dispozitia autoritatilor de concurenta din celelalte state membre. La cererea Comisiei, autoritatea de concurenta care actioneaza pune la dispozitia Comisiei alte documente pe care le detine si care sunt necesare pentru evaluarea cazului. Informatiile furnizate Comisiei pot fi puse la dispozitia autoritatilor de concurenta din alte state membre. Autoritatile nationale de concurenta pot, de asemenea, face schimb de informatii necesare pentru evaluarea unui caz de care se ocupa, conform art. 81 sau 82 din Tratat.
Autoritatile de concurenta din statele membre pot consulta Comisia cu privire la orice caz care implica aplicarea dreptului comunitar.
Initierea de catre Comisie a procedurilor pentru adoptarea unei decizii elibereaza autoritatile de concurenta din statele membre de competenta lor de a aplica art. 81 si 82 din Tratat. Daca o autoritate de concurenta din statele membre actioneaza deja asupra unui caz, Comisia initiaza proceduri numai dupa ce se consulta cu autoritatea nationala de concurenta în cauza.
Schimbul de informatii
Pentru aplicarea art. 81 si 82 din Tratat, Comisia si autoritatile de concurenta din statele membre sunt împuternicite sa faca schimb între ele sau sa foloseasca ca proba orice element constitutiv al cazului sau element de drept, inclusiv informatii confidentiale.
Informatiile care fac obiectul schimbului se utilizeaza ca proba doar în sensul aplicarii art. 81 sau 82 din Tratat si în privinta obiectului în legatura cu care au fost colectate de catre autoritatea care le transmite. Totusi, atunci când se aplica legislatia nationala de concurenta în acelasi caz si în paralel cu dreptul comunitar privind concurenta, iar rezultatele astfel obtinute nu sunt diferite, informatiile care fac obiectul schimbului conform prezentului articol pot fi folosite si pentru aplicarea dreptului national privind concurenta.
Informatiile care fac obiectul schimbului pot fi folosite ca mijloc de proba doar pentru a impune sanctiuni asupra persoanelor fizice daca:
legislatia autoritatilor care le transmit prevede sanctiuni asemanatoare în legatura cu o încalcare a art. 81 sau 82 din Tratat sau, în absenta acestora,
informatiile au fost colectate într-un mod care respecta acelasi nivel de protectie a drepturilor de aparare a persoanelor fizice ca si cel prevazut în normele nationale ale autoritatii care le primeste. Totusi, în acest caz, informatiile schimbate nu pot fi folosite de catre autoritatea care le primeste pentru a impune sanctiuni cu privare de libertate.
Suspendarea sau încetarea procedurilor
Atunci când autoritatile de concurenta din doua sau mai multe state membre primesc o reclamatie sau actioneaza din proprie initiativa în temeiul art. 81 sau 82 din Tratat împotriva aceluiasi acord, decizii a unei asociatii sau practici, faptul ca o autoritate se investigheaza deja cazul reprezinta un motiv suficient pentru ca celelalte sa suspende procedurile initiate sau sa respinga reclamatia. Comisia poate, de asemenea, sa respinga o reclamatie pe motiv ca o autoritate de concurenta dintr-un stat membru se ocupa de respectivul caz.
Investigatiile autoritatilor de concurenta din statele membre
Autoritatea de concurenta dintr-un stat membru poate desfasura pe propriul teritoriu orice inspectie în temeiul legislatiei nationale în numele autoritatii de concurenta dintr-un alt stat membru, pentru a stabili daca a avut loc o încalcare a art. 81 si 82 din Tratat.
La cererea Comisiei, autoritatile de concurenta din statele membre întreprind inspectiile pe care Comisia le considera necesare sau pe care le-a impus printr-o decizie. Reprezentantii oficiali ai autoritatilor de concurenta din statele membre care raspund de desfasurarea acestor inspectii, precum si cei autorizati sau numiti de aceste autoritati îsi exercita competentele conform legislatiei lor nationale.
Cooperarea cu instantele nationale
În procedurile de aplicare a art. 81 si 82 din Tratat, instantele din statele membre pot solicita Comisiei sa le transmita informatiile pe care le detine sau avizul sau în probleme de aplicare a regulilor comunitare de concurenta.
Statele membre înainteaza Comisiei o copie a oricarei hotarâri scrise a instantelor nationale prin care se decide aplicarea art. 81 si 82 din Tratat. O astfel de copie se înainteaza fara întârziere dupa ce versiunea integrala a hotarârii scrise este notificata partilor.
Autoritatile de concurenta din statele membre, actionând din proprie initiativa, pot înainta observatii scrise instantelor nationale din statul membru de care apartin, asupra unor aspecte legate de aplicarea art. 81 sau 82 din Tratat. Cu permisiunea instantei în cauza, autoritatile respective pot de asemenea înainta observatii verbale instantelor nationale din statul membru de care apartin. Atunci când aplicarea coerenta a art. 81 sau 82 din Tratat impune acest lucru, Comisia, actionând din proprie initiativa, poate înainta observatii scrise instantelor din statele membre. Cu permisiunea instantei în cauza, Comisia poate formula si observatii verbale.
Doar în scopul pregatirii observatiilor lor, autoritatile de concurenta din statele membre si Comisia pot solicita instantei relevante din statul membru respectiv sa le transmita sau sa le asigure transmiterea oricaror documente necesare pentru evaluarea cazului.
Aplicarea uniforma a dreptului comunitar privind concurenta
Atunci când instantele nationale hotarasc în privinta unor acorduri, decizii sau practici conform art. 81 sau 82 din Tratat, care sunt deja reglementate de o decizie a Comisiei, ele nu pot adopta decizii contrare deciziei adoptate de Comisie. De asemenea, instantele în cauza trebuie sa evite adoptarea de decizii care pot intra în conflict cu o decizie preconizata de Comisie în cadrul procedurilor initiate de aceasta. În acest scop, instanta nationala poate evalua daca este necesar sa îsi înceteze procedurile proprii. Aceasta obligatie nu aduce atingere drepturilor si obligatiilor conform art. 234 din Tratat.
C 14/68, Walt Wilhelm c. Bundeskartellamt
În acest caz o companie a fost investigata pentru ca se presupunea ca era implicata într-un cartel pentru fixarea preturilor în industria vopselurilor având în componenta anilina. Proceduri paralele au început în Germania, guvernate de legea germana, si la Comisie, conform regulilor de drept comunitar. Instanta germana, în temeiul art. 234 TCE, a întrebat daca o companie poate fi sanctionata atât de legea nationala si, pentru aceeasi fapta, de dreptul comunitar. Curtea a confirmat ca acest lucru este posibil, dar atunci când sanctioneaza societatea comerciala, instanta national trebuie sa tina cont si de sanctiunile ce pot impuse de autoritatile comunitare. Curtea a mai subliniat:
orice conflict între legea nationala si dreptul comunitar trebuie solutionat conform principiului suprematiei dreptului comunitar,
daca o decizie a unei autoritati nationale este incompatibila cu o decizie a Comisiei, autoritatea nationala trebuie tina cont de decizia Comisiei,
daca, în timpul procedurilor, este posibil sa fie adoptata de catre Comisie o decizie contrara celei nationale, autoritatea nationala este cea obligata sa ia toate masurile pentru a evita un conflict. Instanta poate aplica regulile de procedura nationala când aceeasi fapta este investigata si de Comisie, dar trebuie sa respecte principiul aplicarii uniforme a dreptului comunitar.
Desi nu reprezinta decât o aplicare a principiului suprematiei dreptului comunitar (vezi capitolul 3) în materia concurentei, în practica regulile amintite anterior au produs un anumit grad de incertitudine, confuzii si întârzieri ale solutionarii litigiilor nationale.
|
