sCOLILE DREPTULUI
Antichitate- filosofii au īnceput sa reflecteze asupra ratiunii de a fi si asupra validitatii legilor. Īn acest demers nu putea lipsi ideea naturii, ca ordine a tuturor lucrurilor, pretutindeni aceeasi. La opusul naturii se afla viata sociala, unde arbitrariul guvernarii, nedreptatea, opresiunea, tirania erau socante pentru om īn raport cu natura.
La baza rationamentelor privitoare la dreptul natural s-a aflat ideea potrivit careia oamenii se nasc egali, natura īi creeaza egali. De aici- cerinta abolirii privilegiilor si sclavajului, cerinta egalitatii īn ceea ce priveste posesia bunurilor.
scoala dreptului natural- filosofii greci: Heraclit, Aristotel, Platon.
La Aristotel- statul apare ca scop al naturii, activitatea sa fiind destinata garantarii propriei unitati si apararii intereselor cetatenilor sai. Dreptul deriva din observarea rationala a naturii.
Aristotel distinge īntre justitia naturala- care are peste tot aceeasi forta si justitia legala sau conventionala- care este, la origine impartiala, dar o data aplicata īnceteaza sa mai fie impartiala.
Sofocle opunea legii naturale, legea scrisa.
Platon deducea dreptul din ideea cea mai īnalta- ideea binelui.
Stoicii deduceau morala din natura si ratiune. R 121j91b atiunea guverneaza īntregul univers. Postulatele ratiunii au o forma universala, impunāndu-se tuturor oamenilor, din toate tarile. Oamenii, fara deosebire de nationalitate sau rasa sunt dotati cu ratiune.
Socratea considera ca inteligenta si puterea de patrundere a omului constituie natura binelui si ele dovedesc perfectiunea legilor.
La romani, jus naturalae reprezenta legea superioara legii pozitive.
Cicero- nu este admisibil a modifica dreptul natural si nici a ne īndeparta de el. Dreptul natural nu poate fi abrogat.
Jurisprudenta romana a utilizat conceptia dreptului natural īn scopuri practice, pentru a transforma un drept rigid īntr-un sistem de drept cosmopolit, aplicabil īn tot imperiul roman.
Conceptii de drept natural īn Evul mediu
Semnificatii specifice
Dreptul natural nu se identifica cu ratiunea. Predomina ideea naturii divine a dr. natural, iar biserica īsi revendica rolul de interpret autentic al dr. natural.
Dezvoltarea dr. natural este stimulata de conflictul dintre papa si monarh, fiecare invocānd-o īn favoarea sa.
Sfāntul Augustin īn "De civitate dei" distinge īntre īmparatia cerurilor si īmparatia pamānteana. Prima serveste ca model ideal pentru organizarea lumeasca, iar statul si dreptul trebuie sa se subordoneze bisericii.
Secolul al XIII-lea- Tomas d'Aquino defineste dreptul natural ca un ordin al ratiunii, dat spre binele comun, de cel care are īn sarcina sa colectivitatea. Dreptul natural este acea parte a dreptului divin care se dezvaluie ratiunii umane, iar omul, ca fiinta rationala, aplica aceasta parte a dreptului divin la treburile lumesti. Datorita dreptului natural omul poate disocia binele de rau. Dreptul facut de oameni provine din principiile dreptului etern, astfel cum se reflecta īn dreptul natural. De aceea, orice drept care provine de la autoritatea omeneasca trebuie sa se conformeze legii divine. Numai legea divina este eterna. Legile facute de om pot varia īn timp si spatiu. Dupa Tomas d'Aquino, legile statului nu trebuie sa fie tiranice. Legea este nedreapta atunci cānd se opune binelui comun si favorizeaza vanitatea legiuitorului. Īn astfel de cazuri ea este contrara legii naturale si legii divine.
Teoriile contractualiste
Īn sec. XV-XVI, discutiile juristilor privitoare la autoritatea statului si dreptului s-au amplificat, autoritatea puterii pamāntesti fiind justificata prin natura lucrurilor, altii combatānd-o īn favoarea bisericii.
Īn urmatoarele 2 secole- īnflorirea scolii dr. natural, īntemeiata pe revigorarea rationalismului, ca reactie īmpotriva teoriilor teologice medievale.
Hugo Grotius (1583-1645) = adevaratul īntemeietor al scolii dreptului natural. Dreptul natural este conceput total independent de religie si īntemeiat pe ratiune.
La baza conceptiei sale - 2 idei:
a. ideea starii naturale a oamenilor
b. ideea contractului social
Grotius arata ca principiile dr. natural decurg din natura intelectului uman care doreste o societate pasnica, ca omul are o natura sociabila (appetitus socialis), care īl īmpinge spre īntelegere cu altii, spre dorinta de a construi o societate pasnica, īntemeiata pe ratiune si fara de care nu se poate trai. Este vorba de un instinct profund, comun tuturor oamenilor. Pe baza lui se poate constitui un drept invariabil pentru toate locurile, care exista datorita ratiunii, independent de comandamentul divin. Dreptul natural este atāt de fix, īncāt nu poate fi schimbat nici de divinitate. si la Grotius mai persista ideea ca orice lege care este contrara dr. natural nu este valabila. Statul si dreptul devin un scop al naturii fara care omul nu poate subzista. Dreptul are ca scop respectul contractelor, proprietatii, ideea contractului social care are ca obiect constituirea unei societati pasnice, īn conformitate cu natura omului, ca fiinta sociabila si morala.
Teoriile contractualiste au la baza urmatoarele idei:
Initial, oamenii s-au aflat īntr-o stare naturala, īn care nu existau nici legi, nici ordine, nici guvernare.
La un moment dat, oamenii au trecut, prin īncheierea unui contract prin care se angajau sa se respecte reciproc si sa traiasca īn pace unii cu altii, la stadiul de societate.
Ulterior, au semnat un al doilea contract, prin care se angajau sa se supuna unei guvernari, alese de ei īnsisi.
Izvorul puterii politice se afla īn popor.
Puterea publica nu este de origine divina.
Tuturor teoriilor contractualiste le este propriu individualismul.
Hugo Grotius justifica prin contractul social īndatoririle absolute ale poporului fata de guvernanti, iar pe plan international, pentru a fundamenta, din punct de vedere juridic, obligatiile stabilite īntre state. Statul se īntemeiaza īn baza unui contract, expres sau tacit. Contractul reprezinta izvorul natural al dreptului intern, īn īntregul sau, iar dreptul gintilor se īntemeiaza pe conventiile īncheiate īntre state libere si egale. Fiecare popor are dreptul sa-si aleaga forma de guvernare, dar din momentul īn care si-a transmis dreptul guvernantilor, īsi pierde dreptul de a controla sau sanctiona guvernantii, oricāt de rea ar fi guvernarea lor. Respectarea promisiunilor facute este un principiu de drept natural.
Ideile lui Grotius au fost continuate de Pufendorf si Thomasius.
Pufendorf - datorita ratiunii, dreptul se raporteaza la viata prezenta si la actiunile exterioare, pe cānd morala e īntemeiata pe revelatie si pregateste omul pentru viata viitoare.
Dreptul natural se bazeaza pe doua comandamente care decurg din natura umana: pe de-o parte, sa apere persoana si proprietatea, iar pe de alta parte sa nu tulbure pacea īn societate.
Thomasius insista asupra deosebirii moralei de drept, atribuind dreptului ideea de constrāngere, care este specifica numai lui.
Īn Anglia, conceptiile de drept natural sunt influentate de empirism, avānd trasaturi distincte.
Thomas Hobbes (1588-1697)- "Leviathan", "De Homine". Īn opozitie cu Grotius, nu instinctul social este fundamentul naturii umane, ci egoismul.
Īn stare naturala, oamenii fac rau (homo homini lupus). Exista o stare de razboi permanent, al tuturor īmpotruva tuturor (bellum omnium contra omnes)- avantaj propriu, egoism, rautate.
Datorita faptului ca ratiunea dicteaza omului imperativul conservarii sale, el īncearca sa puna capat starii de permanenta insecuritate. Apare necesitatea trecerii de la stare de natura la o alta stare, "status civilis", care sa asigure pacea. Oamenii īsi transfera drepturile lor naturale celor care guverneaza (unui om, unei adunari), promitāndu-le o supunere neconditionata. Nu mai pot fi revocate drepturile delegate. Contractul social leaga indivizii īntre ei si toti se subordoneaza vointei suveranului, a carui putere este absoluta, neīngradita de nici o putere juridica, ea fiind delegata sa mentina ordinea. Numai īn cazul īn care guvernarea īnceteaza, supusii sunt repusi īn starea initiala si sunt liberi sa se supuna unei noi guvernari.
Contractul social este o simpla fictiune logica.(la H. Grotius- un fapt istoric).
John Locke (1631-1704)- "Despre guvernare", "Eseu asupra īntelegerii umane".
Īntemeietorul liberalismului modern englez, adept al contractului social.
Considera ca omul, trecānd de la starea naturala la starea civila nu-si pierde drepturile pe care le are de la natura. Cedānd puterea executiva regilor, poporul īsi pastreaza puterea legislativa, suveranitatea. Consimtamāntul fiecarui persoane de a se alatura corpului social o obliga sa se supuna majoritatii. Printr-un al doilea pact, majoritatea transfera puterea sa guvernantilor, depozitarii puterii, care au datoria sa-l apere pe individ.
Īn gāndirea lui Locke sunt drepturi naturale inalienabile ale individului: dr. la viata, dr. la libertate si dr. la bunuri.
Functia contractului social este aceea de a apara drepturile naturale ale individului si, īn primul rānd, dreptul de proprietate. Aceste idei au fost dezvoltate īn secolele XVIII-XIX si au constituit baza teoretica īn lupta īmpotriva monarhiei si pentru pregatirea democratiei parlamentare.
Jean Jacques Rousseau (1712-1788) - gānditor profund, ale carui idei au influentat puternic revolutiile franceze si americana. Lucrari- "Emile", "Contractul social"
Rousseau nu a considerat contractul social un fapt istoric real, ci o constructie ipotetica, apta sa ofere un ideal si sa explice dreptul si dreptatea. El a descris o comunitate primitiva, īn care oamenii erau liberi si egali, traiau īn comunitate, īn armonie, aflāndu-si fericirea īn egalitate si libertate, īn contactul cu natura si īn simplitatea vietii. Toate acestea au fost pierdute īn civilizatia moderna. Fericita stare naturala a īncetat sa mai existe. Oamenii au īncheiat un contract social prin care au renuntat la drepturile din starea naturala īn favoarea comunitatii din care faceau parte. A devenit necesara o forma de organizare sociala care sa garanteze oamenilor libertatea si egalitatea. Aceasta forma a fost statul, care nu-si justifica existenta decāt prin garantarea drepturilor oamenilor.
Prin īntelegerea dintre oameni ia nastere o vointa generala deosebita de vointa individuala a fiecaruia, vointa generala care este generata de ratiune si care are ca scop binele comun. Fiecare trebuie sa se subordoneze vointei generale al carei scop īl constituie libertatea. Statul si legea trebuie sa fie subordonate vointei generale, pentru ca libertatea si egalitatea sa fie mai bine aparate. Rousseau admite deci, constrāngerea individului, prin vointa majoritatii. Aceste idei au fundamentat teoria suveranitatii poporului. J.J.R. a sustinut suveranitatea directa a poporului pe care o opunea democratiei reprezentative parlamentare.
J.J.R.- trece de la individualism la colectivism.
Charles Montesquieu (1689-1755) - Dreptul este influentat de clima, teritoriu, religie, obiceiuri, comert.
Legile sunt raporturi necesare care deriva din natura lucrurilor.
Elemente de drept natural īn gāndirea lui I. Kant
scoala dreptului natural care a acordat prioritate ratiunii a exercitat o puternica influenta asupra gāndirii kantiene.
Īn lucrarea "Critica ratiunii pure"(1788), considera ca legea morala, pe care o intituleaza "Imperativ categoric" este produsul ratiunii noastre creatoare. Calitatea esentiala a gāndirii este puterea de generalizare si unificare.
Prima formulare pe care Kant o da imperativului categoric este:
- "Actioneaza īn asa fel īncāt maxima actiunii tale sa se poata transforma īn principiu de legislatiune universala."
- "Actioneaza astfel īncāt īntotdeauna sa urmaresti ca scop si niciodata ca mijloc umanitatea, adica personalitatea rationala a omului."
- "Rationeaza astfel, ca īn fiecare clipa sa socotesti ca vointa ta este legiuitoare universala."
La Kant este subliniata functia unificatoare a ratiunii. Īn centrul filosofiei sale se situeaza ideea de libertate. Pentru Kant, dreptul consta īn coexistenta libertatilor, īn respectul libertatii altora, conform unei legi universale. El considera ca este dreapta orice actiune care nu este sau a carei maxima nu este un obstacol īn realizarea concordantei īntre libertatile tuturor si libertatea fiecaruia, potrivit unei legi universale. Legea universala a dreptului este: "Actiunea ta exterioara sa fie astfel, īncāt liberul tau arbitru sa se poata concilia cu libertatea tuturor, potrivit unei legi universale."
Renasterea teoriilor de drept natural
Ecourile scolii dreptului natural s-au facut auzite si īn secolul al XIX-lea (I jumatate). Ideile scolii s-au reflectat, īn mare masura, īn dreptul pozitic european.
scoala dreptului natural a fost criticata de scoala istorica a dreptului, de pozitivismul juridic, de teoriile sociologice. Dar au aparut si īncercari de primenire a gāndirii iusnaturiste de elementele ei, socotite arhaice, astfel īncāt se poate afirma ca a avut loc o adevarata renastere a scolii dr. natural, īncepānd cu aparitia neokantianismului, īn sec. Al XIX-lea si continuānd cu sec. XX.
Īn prima jumatate a sec. Al XIX-lea apare scoala urmasilor lui Kant: Fichte, Schelling, Hegel si apoi, Rudolf Stammler, Charles Renouvier s.a.
Leon Duguit, desi critica scoala clasica a dr. natural, īmpartaseste ideea dr. natural cu continut variabil. El arata ca norma juridica este, īn acelasi timp, permanenta si schimbatoare.
Francois Geny considera ca ratiunea constituie "un drept natural ireductibil", cu continut variabil.
Īn Italia, Giorgio del V ecchio considera ca principiul dreptului decurge aprioric din ratiune.
Cea mai importanta renastere a doctrinei dreptului natural a avut loc īn filosofia germana dreptului, dupa cel de-al doilea razboi mondial.
|
