sCOLILE DREPTULUI
Antichitate- filosofii au început sa reflecteze asupra ratiunii de a fi si asupra validitatii legilor. În acest demers nu putea lipsi ideea naturii, ca ordine a tuturor lucrurilor, pretutindeni aceeasi. La opusul naturii se afla viata sociala, unde arbitrariul guvernarii, nedreptatea, opresiunea, tirania erau socante pentru om în raport cu natura.
La baza rationamentelor privitoare la dreptul natural s-a aflat ideea potrivit careia oamenii se nasc egali, natura îi creeaza egali. De aici- cerinta abolirii privilegiilor si sclavajului, cerinta egalitatii în ceea ce priveste posesia bunurilor.
scoala dreptului natural- filosofii greci: Heraclit, Aristotel, Platon.
La Aristotel- statul apare ca scop al naturii, activitatea sa fiind destinata garantarii propriei unitati si apararii intereselor cetatenilor sai. Dreptul deriva din observarea rationala a naturii.
Aristotel distinge între justitia naturala- care are peste tot aceeasi forta si justitia legala sau conventionala- care este, la origine impartiala, dar o data aplicata înceteaza sa mai fie impartiala.
Sofocle opunea legii naturale, legea scrisa.
Platon deducea dreptul din ideea cea mai înalta- ideea binelui.
Stoicii deduceau morala din natura si ratiune. R 121j91b atiunea guverneaza întregul univers. Postulatele ratiunii au o forma universala, impunându-se tuturor oamenilor, din toate tarile. Oamenii, fara deosebire de nationalitate sau rasa sunt dotati cu ratiune.
Socratea considera ca inteligenta si puterea de patrundere a omului constituie natura binelui si ele dovedesc perfectiunea legilor.
La romani, jus naturalae reprezenta legea superioara legii pozitive.
Cicero- nu este admisibil a modifica dreptul natural si nici a ne îndeparta de el. Dreptul natural nu poate fi abrogat.
Jurisprudenta romana a utilizat conceptia dreptului natural în scopuri practice, pentru a transforma un drept rigid într-un sistem de drept cosmopolit, aplicabil în tot imperiul roman.
Conceptii de drept natural în Evul mediu
Semnificatii specifice
Dreptul natural nu se identifica cu ratiunea. Predomina ideea naturii divine a dr. natural, iar biserica îsi revendica rolul de interpret autentic al dr. natural.
Dezvoltarea dr. natural este stimulata de conflictul dintre papa si monarh, fiecare invocând-o în favoarea sa.
Sfântul Augustin în "De civitate dei" distinge între împaratia cerurilor si împaratia pamânteana. Prima serveste ca model ideal pentru organizarea lumeasca, iar statul si dreptul trebuie sa se subordoneze bisericii.
Secolul al XIII-lea- Tomas d'Aquino defineste dreptul natural ca un ordin al ratiunii, dat spre binele comun, de cel care are în sarcina sa colectivitatea. Dreptul natural este acea parte a dreptului divin care se dezvaluie ratiunii umane, iar omul, ca fiinta rationala, aplica aceasta parte a dreptului divin la treburile lumesti. Datorita dreptului natural omul poate disocia binele de rau. Dreptul facut de oameni provine din principiile dreptului etern, astfel cum se reflecta în dreptul natural. De aceea, orice drept care provine de la autoritatea omeneasca trebuie sa se conformeze legii divine. Numai legea divina este eterna. Legile facute de om pot varia în timp si spatiu. Dupa Tomas d'Aquino, legile statului nu trebuie sa fie tiranice. Legea este nedreapta atunci când se opune binelui comun si favorizeaza vanitatea legiuitorului. În astfel de cazuri ea este contrara legii naturale si legii divine.
Teoriile contractualiste
În sec. XV-XVI, discutiile juristilor privitoare la autoritatea statului si dreptului s-au amplificat, autoritatea puterii pamântesti fiind justificata prin natura lucrurilor, altii combatând-o în favoarea bisericii.
În urmatoarele 2 secole- înflorirea scolii dr. natural, întemeiata pe revigorarea rationalismului, ca reactie împotriva teoriilor teologice medievale.
Hugo Grotius (1583-1645) = adevaratul întemeietor al scolii dreptului natural. Dreptul natural este conceput total independent de religie si întemeiat pe ratiune.
La baza conceptiei sale - 2 idei:
a. ideea starii naturale a oamenilor
b. ideea contractului social
Grotius arata ca principiile dr. natural decurg din natura intelectului uman care doreste o societate pasnica, ca omul are o natura sociabila (appetitus socialis), care îl împinge spre întelegere cu altii, spre dorinta de a construi o societate pasnica, întemeiata pe ratiune si fara de care nu se poate trai. Este vorba de un instinct profund, comun tuturor oamenilor. Pe baza lui se poate constitui un drept invariabil pentru toate locurile, care exista datorita ratiunii, independent de comandamentul divin. Dreptul natural este atât de fix, încât nu poate fi schimbat nici de divinitate. si la Grotius mai persista ideea ca orice lege care este contrara dr. natural nu este valabila. Statul si dreptul devin un scop al naturii fara care omul nu poate subzista. Dreptul are ca scop respectul contractelor, proprietatii, ideea contractului social care are ca obiect constituirea unei societati pasnice, în conformitate cu natura omului, ca fiinta sociabila si morala.
Teoriile contractualiste au la baza urmatoarele idei:
Initial, oamenii s-au aflat într-o stare naturala, în care nu existau nici legi, nici ordine, nici guvernare.
La un moment dat, oamenii au trecut, prin încheierea unui contract prin care se angajau sa se respecte reciproc si sa traiasca în pace unii cu altii, la stadiul de societate.
Ulterior, au semnat un al doilea contract, prin care se angajau sa se supuna unei guvernari, alese de ei însisi.
Izvorul puterii politice se afla în popor.
Puterea publica nu este de origine divina.
Tuturor teoriilor contractualiste le este propriu individualismul.
Hugo Grotius justifica prin contractul social îndatoririle absolute ale poporului fata de guvernanti, iar pe plan international, pentru a fundamenta, din punct de vedere juridic, obligatiile stabilite între state. Statul se întemeiaza în baza unui contract, expres sau tacit. Contractul reprezinta izvorul natural al dreptului intern, în întregul sau, iar dreptul gintilor se întemeiaza pe conventiile încheiate între state libere si egale. Fiecare popor are dreptul sa-si aleaga forma de guvernare, dar din momentul în care si-a transmis dreptul guvernantilor, îsi pierde dreptul de a controla sau sanctiona guvernantii, oricât de rea ar fi guvernarea lor. Respectarea promisiunilor facute este un principiu de drept natural.
Ideile lui Grotius au fost continuate de Pufendorf si Thomasius.
Pufendorf - datorita ratiunii, dreptul se raporteaza la viata prezenta si la actiunile exterioare, pe când morala e întemeiata pe revelatie si pregateste omul pentru viata viitoare.
Dreptul natural se bazeaza pe doua comandamente care decurg din natura umana: pe de-o parte, sa apere persoana si proprietatea, iar pe de alta parte sa nu tulbure pacea în societate.
Thomasius insista asupra deosebirii moralei de drept, atribuind dreptului ideea de constrângere, care este specifica numai lui.
În Anglia, conceptiile de drept natural sunt influentate de empirism, având trasaturi distincte.
Thomas Hobbes (1588-1697)- "Leviathan", "De Homine". În opozitie cu Grotius, nu instinctul social este fundamentul naturii umane, ci egoismul.
În stare naturala, oamenii fac rau (homo homini lupus). Exista o stare de razboi permanent, al tuturor împotruva tuturor (bellum omnium contra omnes)- avantaj propriu, egoism, rautate.
Datorita faptului ca ratiunea dicteaza omului imperativul conservarii sale, el încearca sa puna capat starii de permanenta insecuritate. Apare necesitatea trecerii de la stare de natura la o alta stare, "status civilis", care sa asigure pacea. Oamenii îsi transfera drepturile lor naturale celor care guverneaza (unui om, unei adunari), promitându-le o supunere neconditionata. Nu mai pot fi revocate drepturile delegate. Contractul social leaga indivizii între ei si toti se subordoneaza vointei suveranului, a carui putere este absoluta, neîngradita de nici o putere juridica, ea fiind delegata sa mentina ordinea. Numai în cazul în care guvernarea înceteaza, supusii sunt repusi în starea initiala si sunt liberi sa se supuna unei noi guvernari.
Contractul social este o simpla fictiune logica.(la H. Grotius- un fapt istoric).
John Locke (1631-1704)- "Despre guvernare", "Eseu asupra întelegerii umane".
Întemeietorul liberalismului modern englez, adept al contractului social.
Considera ca omul, trecând de la starea naturala la starea civila nu-si pierde drepturile pe care le are de la natura. Cedând puterea executiva regilor, poporul îsi pastreaza puterea legislativa, suveranitatea. Consimtamântul fiecarui persoane de a se alatura corpului social o obliga sa se supuna majoritatii. Printr-un al doilea pact, majoritatea transfera puterea sa guvernantilor, depozitarii puterii, care au datoria sa-l apere pe individ.
În gândirea lui Locke sunt drepturi naturale inalienabile ale individului: dr. la viata, dr. la libertate si dr. la bunuri.
Functia contractului social este aceea de a apara drepturile naturale ale individului si, în primul rând, dreptul de proprietate. Aceste idei au fost dezvoltate în secolele XVIII-XIX si au constituit baza teoretica în lupta împotriva monarhiei si pentru pregatirea democratiei parlamentare.
Jean Jacques Rousseau (1712-1788) - gânditor profund, ale carui idei au influentat puternic revolutiile franceze si americana. Lucrari- "Emile", "Contractul social"
Rousseau nu a considerat contractul social un fapt istoric real, ci o constructie ipotetica, apta sa ofere un ideal si sa explice dreptul si dreptatea. El a descris o comunitate primitiva, în care oamenii erau liberi si egali, traiau în comunitate, în armonie, aflându-si fericirea în egalitate si libertate, în contactul cu natura si în simplitatea vietii. Toate acestea au fost pierdute în civilizatia moderna. Fericita stare naturala a încetat sa mai existe. Oamenii au încheiat un contract social prin care au renuntat la drepturile din starea naturala în favoarea comunitatii din care faceau parte. A devenit necesara o forma de organizare sociala care sa garanteze oamenilor libertatea si egalitatea. Aceasta forma a fost statul, care nu-si justifica existenta decât prin garantarea drepturilor oamenilor.
Prin întelegerea dintre oameni ia nastere o vointa generala deosebita de vointa individuala a fiecaruia, vointa generala care este generata de ratiune si care are ca scop binele comun. Fiecare trebuie sa se subordoneze vointei generale al carei scop îl constituie libertatea. Statul si legea trebuie sa fie subordonate vointei generale, pentru ca libertatea si egalitatea sa fie mai bine aparate. Rousseau admite deci, constrângerea individului, prin vointa majoritatii. Aceste idei au fundamentat teoria suveranitatii poporului. J.J.R. a sustinut suveranitatea directa a poporului pe care o opunea democratiei reprezentative parlamentare.
J.J.R.- trece de la individualism la colectivism.
Charles Montesquieu (1689-1755) - Dreptul este influentat de clima, teritoriu, religie, obiceiuri, comert.
Legile sunt raporturi necesare care deriva din natura lucrurilor.
Elemente de drept natural în gândirea lui I. Kant
scoala dreptului natural care a acordat prioritate ratiunii a exercitat o puternica influenta asupra gândirii kantiene.
În lucrarea "Critica ratiunii pure"(1788), considera ca legea morala, pe care o intituleaza "Imperativ categoric" este produsul ratiunii noastre creatoare. Calitatea esentiala a gândirii este puterea de generalizare si unificare.
Prima formulare pe care Kant o da imperativului categoric este:
- "Actioneaza în asa fel încât maxima actiunii tale sa se poata transforma în principiu de legislatiune universala."
- "Actioneaza astfel încât întotdeauna sa urmaresti ca scop si niciodata ca mijloc umanitatea, adica personalitatea rationala a omului."
- "Rationeaza astfel, ca în fiecare clipa sa socotesti ca vointa ta este legiuitoare universala."
La Kant este subliniata functia unificatoare a ratiunii. În centrul filosofiei sale se situeaza ideea de libertate. Pentru Kant, dreptul consta în coexistenta libertatilor, în respectul libertatii altora, conform unei legi universale. El considera ca este dreapta orice actiune care nu este sau a carei maxima nu este un obstacol în realizarea concordantei între libertatile tuturor si libertatea fiecaruia, potrivit unei legi universale. Legea universala a dreptului este: "Actiunea ta exterioara sa fie astfel, încât liberul tau arbitru sa se poata concilia cu libertatea tuturor, potrivit unei legi universale."
Renasterea teoriilor de drept natural
Ecourile scolii dreptului natural s-au facut auzite si în secolul al XIX-lea (I jumatate). Ideile scolii s-au reflectat, în mare masura, în dreptul pozitic european.
scoala dreptului natural a fost criticata de scoala istorica a dreptului, de pozitivismul juridic, de teoriile sociologice. Dar au aparut si încercari de primenire a gândirii iusnaturiste de elementele ei, socotite arhaice, astfel încât se poate afirma ca a avut loc o adevarata renastere a scolii dr. natural, începând cu aparitia neokantianismului, în sec. Al XIX-lea si continuând cu sec. XX.
În prima jumatate a sec. Al XIX-lea apare scoala urmasilor lui Kant: Fichte, Schelling, Hegel si apoi, Rudolf Stammler, Charles Renouvier s.a.
Leon Duguit, desi critica scoala clasica a dr. natural, împartaseste ideea dr. natural cu continut variabil. El arata ca norma juridica este, în acelasi timp, permanenta si schimbatoare.
Francois Geny considera ca ratiunea constituie "un drept natural ireductibil", cu continut variabil.
În Italia, Giorgio del V ecchio considera ca principiul dreptului decurge aprioric din ratiune.
Cea mai importanta renastere a doctrinei dreptului natural a avut loc în filosofia germana dreptului, dupa cel de-al doilea razboi mondial.
|
