SECURITATEA, O NOUA PROVOCARE A SOCIETATII CONTEMPORANE

UNIVERSITATEA „DANUBIUS” DIN GALATI

FACULTATEA DE DREPT

CURSURI POSTUNIVERSITARE – MASTERAT

DREPT COMUNIAR –

DISCIPLINA: POLITICA SI RELATIILE EXTERNE ALE UNIUNII EUROPENE

SECURITATEA,

O NOUA PROVOCARE A SOCIETATII CONTEMPORANE

PLANUL REFERATULUI

1. POLITICA EXTERNA SI DE SECURITATE COMUNA - GENERALITATI
2. CONCEPTUL DE SECURITATE

3. PACE SI SECURITATE – LEGATURI CONCEPTUALE

4. BIBLIOGRAFIE

SECURITATEA

O NOUA PROVOCARE A SOCIETATII CONTEMPORANE

POLITICA EXTERNA SI DE SECURITATE COMUNA - GENERALITATI

Inainte de Maastricht, Comunitatea Europeana nu avea o politica externa oficiala propriu-zisa si, desi ministrii de externe ai statelor membre se intalneau periodic, ei nu se bucurau de nicio competenta oficiala supranationala.

Politica externa si de securitate comuna sau pilonul 2 al UE semnifica trecerea, odata cu Trataul de la Maastricht, de la integrarea in sfera low politics la integrarea in sfera high politics si accentuarea dimensiunii interguvernamentale in constructia institutionala si politica a Comunitatii Europene.

PESC reprezinta nu numai o punte catre integrarea politica bazata pe cooperarea tarilor membre, ci si un mijloc sau instrument de promovare a intereselor UE si statelor membre in relatiile politice si militare cu tarile terte[1].

Nici unul din cele trei tratate 828c27i fondatoare nu abordasera politica externa si nici pe cea de aparare. Tratatul de la Roma a inclus doar competente limitate in materie de coordonare a relatiilor externe, desi problemele securitatii nationale si ale politicii externe erau esentiale pentru integrarea vest-europeana.

Ulterior, prin Tratatul de la Maastricht s-au statuat regulile fundamentale pentru instituirea si orientarea politicii externe comune a Uniunii Europene, politica externa si de securitate comuna fiind reglementata de prevederile Titlului V al Tratatului privind Uniunea Europeana.

Cele sase obiective principale oficiale ale PESC sunt:

sa protejeze valorile comune, interesele vitale, independenta si integritatea Uniunii in acord cu principiile Cartei Natiunilor Unite;

sa intareasca pe toate caile securitatea Uniunii;

sa pastreze pacea si sa intareasca securitatea internationala, in acord cu principiile Cartei Natiunilor Unite, dar si cu principiile Actului Final de la Helsinki si cu obiectivele Cartei de la Paris, inclusiv cele referitoare la granitele externe;

sa incurajeze cooperarea internationala;

sa creeze si consolideze democratia si suprematia legii, precum si respectarea drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului.

Prin Tratatul de la Nisa s-au adus unele modificari in Titlul V in discutie cu privire indeosebi la apararea comuna.[3]

Tratatul de la Amsterdam detaliaza cinci instrumente ale politicii externe si de securitate comuna, doua dintre aceste obiective avand caracter de noutate, si anume:

decizii privind strategii comune;

- intarirea cooperarii sistematice intre statele membre in conducerea politicii.

Ultimul din aceste doua obiective instituie salvgardarea valorilor si sustinerea intereselor Uniunii in ansamblul ei prin afirmarea identitatii acesteia ca forta coerenta pe scena internationala.

In acest sens, sunt formulate trei conditii pentru aceasta instituire, respectiva cooperare trebuind sa respecte:

o      principiile, obiectivele, orientarile generale si coerenta politicii externe si de securitate comune, precum si deciziile luate in cadrul acestei politici;

o      competentele Comunitatii Europene;

o      coerenta intre politicile Uniunii si activitatile ei externe[4].

Fara a intra in amanunte privind contextul aparitiei crizelor si cadrului legislativ care reglementeaza aceasta politica, prezentam alaturat, sumar, principalele aspecte ale politicii externe si de securitate comuna[5]:

Functionarea PESC presupune ca statele membre sa ofere certitudinea ca politicile lor nationale sunt conforme cu pozitiile lor comune si sa apere aceste pozitii comune in forurile internationale. Statele membre sprijina activ si fara rezerve politica externa si de securitate comuna a Uniunii intr-un spirit de loialitate si solidaritate reciproca. Ele actioneaza impreuna pentru intarirea si dezvoltarea solidaritatii lor politice reciproce si se abtin de la orice actiune contrara intereselor Uniunii ori susceptibila de a afecta eficacitatea ei ca forta coerenta in relatiile internationale.

Romania a sprijinit UE in actiunile sale de reintegrare politica si economica a fostelor state iugoslave. In acelasi timp, a inceput procesul de modernizare si crestere a eficacitatii capacitatii de aparare printr-o complexa reforma a armatei care presupune in principal, reducerea personalului militar si profesionalizarea acestuia, precum si imbunatatirea tehnicii militare[6]. De asemenea, Romania s-a angajat sa contribuie activ la politica UE in domeniul securitatii si apararii, sa sustina neproliferarea in domeniul armelor nucleare, biologice si chimice, precum si sa aplice normele comunitare referitoare la protectia diplomatica si consulara.

CONCEPTUL DE SECURITATE

In teoria relatiilor internationale, conceptul de securitate nationala este foarte des folosit. Literatura de specialitate chiar ii consacra o bogata gama de definitii, dar departe de a intruni consensul teoreticienilor relatiilor internationale.

Totusi, inceputul anilor ’90 coincide cu afirmarea mai multor scoli de gandire cu privire la aceasta notiune (realismul, liberalismul si constructivismul). Chiar daca mentin idei de baza, toate aceste noi scoli dezvolta abordari diferite ale conceptului in discutie. Or, tocmai aceasta diversitate de abordari si coagularea unor scoli de gandire in domeniul relatiilor internationale sugereaza directii principale de cercetare care permit o operationalizare complexa a securitatii[7].

Pragmatic, conceptul de securitate poate fi echivalent cu sintagma „absenta pericolului” sau „absenta amenintarilor la adresa valorilor dobandite”, iar cel de insecuritate cu sintagma „prezenta pericolului.”

Conceptul de securitate, in pofida multiplelor dezbateri si definitii, ramane nebulos, deseori utilizat ca pretext, scuza sau justificare pentru felurite masuri. Ramane o notiune controversata, incarcata cu sentimente si valori adanc inradacinate. Este de retinut ca in urma caderii Cortinei de Fier s-a inregistrat un „dezghet” in conceptiile despre securitate, determinand aparitia unor numeroase dezbateri asupra notiunii.

O definitie generala, cuprinzatoare este data de Richard Ullman: „o actiune sau succesiune de evenimente care ameninta in mod grav sa produca degradarea calitatii vietii cetatenilor unui stat, intr-o perioada relativ scurta de timp, sau constituie o amenintare de neignorat la adresa libertatii de alegere a politicii de guvern sau a unei entitati private, sau neguvernamentale din interiorul unui stat.[8]”

Aceasta notiune nu poate fi examinata intr-un vid intelectual sau practic si, in consecinta, ea trebuie analizata si inteleasa in contextul mai larg al transformarii intelectuale a disciplinei relatiilor internationale si a practicilor politice care perpetueaza si sustin notiunea de securitate.

Mai mult, in ultimul timp discutia legata de aceasta notiune nu mai vizeaza doar punctul de vedere al capacitatilor si conflictelor militare. Sunt pusi in discutie si factorii politici, economici, sociali si culturali. Definirea interesului national, al unei identitati sau a suveranitatii statului influenteaza la randul lor conceptul de securitate, mai ales ca, in ultimul timp, acesta a devenit chiar disciplina de studiu. In acelasi timp, a aparut conceptul de securitate umana formulat in Programul de Dezvoltare al Natiunilor Unite. Potrivit acestuia, pentru majoritatea oamenilor sentimentul de insecuritate nu mai este provocat neaparat de teama unor cataclisme, ci mai degraba de factori care ii afecteaza zilnic, precum foametea, epidemiie, criminalitatea, etc. O astfel de viziune a condus la schimbari majore si in practica securitatii. Interesul vizibil pentru problemele populatiei civile a permis si acceptarea de noi actori in sectorul de securitate, prezentati succint mai jos[9]:

Aceasta noua abordare presupune ca, la randul lor, crizele si conflictele sunt multidimensionale si generate de mai multi factori, frecvent interdependenti. De asemenea, majoritatea crizelor si conflictelor contemporane depind de contextul local si regional, dar pot afecta intreaga societate internationala. Din aceste motive, gestionarea lor necesita noi strategi si instrumente.

O istorie intelectuala a conceptului de securitate poate sugera ideea ca ea exista in mare parte in domeniul teoretic cu putine legaturi cu ceea ce se intampla in practica. Aceasta notiune nu poate fi analizata fara a lua in considerare schimbarile de perspectiva si aparitia unor idei noi in disciplina relatiilor internationale si in practica lor. Reconsiderarea si regandirea conceptelor centrale ale domeniului, cum ar fi statul, suveranitatea, identitatea, interesul national, politica externa, globalizare, presupun reformularea securitatii ca practica si concept[10].

In consecinta, intrebari de tipul «Ce este securitatea?», «De catre cine este formulata? », «In ce scop? », «Pentru cine?» sunt tot atatea intrebari care nu au raspunsuri de la sine inteles.

Multe secole „securitatea” a reprezentat cea mai importanta preocupare a unei entitati politice, fie ca vorbim de un imperiu, regat sau un stat-natiune. In acelasi timp, conceptul de securitate a cunoscut de-a lungul timpului modificari vizibile, exprimate, mai ales, prin atitudinea statelor fata de modalitatile de transpunere a acestuia in viata, in raport cu schimbarile care au loc pe plan international.

Daca se examineaza gandirea a trei mari teoreticieni – Thomas Hobbes, Carl von Clausewitz si Tucidide – care si-au folosit geniul pentru a explica si a intelege securitatea, se poate obtine un punct de plecare in aventura dezvoltarii propriei teorii a securitatii, profitand de ideile lor. Studierea gandirii acestor teoreticieni este privita din prisma relatiilor statale existente in perioadele aferente vietii lor. Hobbes prezinta spatiul si imprejurarile istorice din Anglia secolului al XVII-lea, Clausewitz din Prusia secolului al XIX-lea, iar Tucidide de mult mai devreme, din Grecia secolului al V-lea i. Hr.

Daca situatia si preocuparile actuale privind securitatea abia suporta o comparatie cu cele ale lor, deoarece societatea mondiala actuala este marcata de fortele globalizarii, nu e mai putin adevarat ca dilemele de baza privind optiunile ce decurg din folosirea fortei, acesti ganditori numarandu-se printre primii care le-au evidentiat, sunt la fel de reale in prezent precum erau in vremurile lor[11].

Thomas Hobbes a identificat problema securitatii in cel mai general mod posibil. Acesta a inradacinat securitatea ca problema in simpla, dar in acelasi timp, complicata existenta umana. Conditiile materiale si psihologice care decurg din simpla conditie morala reprezinta pentru Hobbes o problema, o dilema a securitatii. In uzul sau amenintarea cu forta pentru a obtine ceea ce doresc, oamenii pun in miscare un perpetuu cerc vicios al violentei si contraviolentei. Pace sau razboi. Hobbes scoate in lumina dilema securitatii: ea vine din partea oamenilor insisi, ca bipezi inteligenti, creativi si rationali, care cauta sa supravietuiasca si sa prospere generand cooperarea cu altii in proprii termeni egoisti.[12] Daca toata lumea e mare sef, atunci nimeni de fapt nu este. In mod similar, o societate care promoveaza hedonismul si promiscuitea nu poate incuraja in acelasi timp negarea de sine drept ideal, trebuind sa se creeze mijloace de intimidare, cum ar fi violenta, amenintarile, pentru a descuraja practicile sau normele alternative.

Asadar, pentru Hobbes, conditia umana este una de insecuritate inevitabila (at sixes and sevens), oricate aparente de suprafata si perceptii psihologice individuale de stabilitate si siguranta pot fi aduse ca si contraargumente.

Problema securitatii la von Clausewitz ia forma unei alte dileme: cea securitatii raportata la entitatea statala. Pe linia ipotezei hobbesniene, Carl von Clausewitz ajunge la concluzia potrivit careia statele creeaza conditii de conflict in dorinta lor de a fi, de a ramane independente, autonome, de a se afirma, etc. Acesta observa ca razboiul isi atinge rareori forma pura in relatiile reale dintre state.

Tucidide teoretizeaza violenta si razboiul din perspectiva conflictului peloponesiac dintre Atena si Sparta. Gratie teoretizarii lui, povestirea sa si lectiile instructive invatate in urma razboiului peloponesiac inca sunt relevante pentru a intelege si a explica dilemele de securitate cu care se confrunta popoarele lumii in prezent. Relatarea lui Tucidide poate fi rezumata astfel: lupta pentru suprematia dintre doi rivali ireconciliabili consta in expunerea dilemelor de alegere cauzate de cautarea neincetata a securitatii. Securitatea se afla in slabiciunea rivalilor care isi supraestimeaza puterea de a-i intimida pe aliatii oprimati si de a-i infrange.

In ultimii ani, trei factori au transformat substantial analiza si practica securitatii nationale: este vorba de declinul suveranitatii nationale, cresterea fara precedent a densitatii de interactiune la nivel transnational si explozia conflictuala a scenei internationale, sustinuta de dinamica identitara, unde globalizarea amplifica problemele legate de securitate incat ele s-au transformat in preocupare nationala. Aceste constatari ne permit sa presupunem niste schimbari notorii in cadrul dinamicii politicilor de securitate si cer o reexaminare analitica si conceptuala care, in ultima instanta, are indicii in modul in care securitatea se invata, se gandeste si se practica. Pe de alta parte, agenda de securitate nationala se extinde vizibil, incluzand o multitudine de amenintari, de la cele ecologice pana la cele de ordin cultural.

In teoria relatiilor internationale, conceptul de securitate nationala este foarte des utilizat. Insa, studierea securitatii nationale din perspectiva procesului de globalizare, cu toate sansele si oportunitatile pe care acesta le aduce, dar si cu atat de numeroasele sfidari impuse, este o necesitate care cere sa se acorde acestui domeniu un vast spatiu de investigatie. Dupa Zbigniew Brzezinski, ecuatia de securitate a lumii nu mai poate fi gandita in afara suprematiei americane, iar „sporirea securitatii globale este o componenta esentiala a securitatii nationale“.[13]

Procesele globalizarii impun modificarea de accent a analizelor referitoare la „securitate” de la nivelul statal, catre cel individual, pe de o parte, si catre cel supranational, pe de alta, prefigurand elementele unor noi concepte de securitate, mai cuprinzatoare. In acelasi timp, procesul de globalizare modifica radical morfologia dilemei securitatii, pana la nivelul la care se poate discuta, in termenii argumentatiei anterioare, despre a treia forma a dilemei securitatii. Utilizat cu mare apetenta de catre analisti, termenul 'globalizare' determina, pe de o parte, un spatiu de experiente si, in egala masura, un orizont de asteptari. Cu toate acestea, cu putine exceptii, analizele serioase ale impactului pe care globalizarea ca fapt social le exercita asupra securitatii sunt putine, printre altele datorita si utilizarii predominante a termenului cu sensul sau jurnalistic, mai degraba difuz decat exact, sau redus la dimensiunea sa economica, insuficienta pentru a explica integral complexitatea fenomenului.

O economie globala a inceput sa se structureze inca de la sfarsitul secolului al XIX-lea. Procesul a fost incetinit de cele doua razboaie mondiale, in asa masura incat abia in 1970 comertul mondial ajungea sa reprezinte procentul din venitul global pe care il reprezenta inainte de primul razboi mondial (15%)371.

Globalizarea a fost analizata mai ales ca proces de schimbare pe termen lung, caracterizat de cresterea fluxurilor de bunuri, servicii, oameni, bani, tehnologie, informatii, idei, cultura, crime si arme. Acesta se desfasoara intr-un ritm accelerat si tinand din ce in ce mai putin cont de frontiere. In acelasi spirit, sociologul Martin Shaw constata ca emergenta unui sistem economic global este insotita de aparitia unor retele mondiale de comunicatie, el mergand pana la a afirma aparitia elementelor unei culturi globale . Alti autori au analizat globalizarea ca un proces de interactiune intre tehnologie, piete si politica, avand ca rezultat difuziunea puterii si redistribuirea sa in sistemul international.

Propunand o abordare interdisciplinara, M. Malita abordeaza fenomenul globalizarii prin prisma polaritatii cultura-civilizatie, instrument analitic care permite atat evitarea unor excese conceptuale, cat si intelegerea simultaneitatii proceselor de integrare si fragmentare . Fiind legata de productia de bunuri si avutie, civilizatia este aceeasi: pentru a construi un autoturism sau un avion, acelasi aparat matematic si aceeasi fizica sunt necesare si in Statele Unite, si in Mongolia. Pe de alta parte, cultura este cea care creeaza identitati, ne arata carui grup apartinem. Pluralitatea culturilor este un fapt, din moment ce o cultura universala nu poate exista. Orice incercare de a clama superioritatea unei anumite limbi ori a unei credinte este dintru inceput sortita esecului. Din aceasta perspectiva, civilizatia (intotdeauna la singular) si culturile (la plural) devin repere teoretice ale constructiei unei noi paradigme, a geomodernitatii

In acelasi timp, dezvoltarea unei infrastructuri globale civile permite proiectarea fortei militare de-a lungul acesteia, fara a mai fi dependenta de infrastructura militara a unei mari puteri. Asistam la un fenomen al globalizarii neutru, un veritabil produs cu dubla utilizare, care are in egala masura un potential pozitiv si negativ. S-a vorbit, astfel, de doua globalizari paralele, una benigna (in plan economic sau politic) si una maligna, o 'globalizare paralela a terorii', sau o fata intunecata a globalitatii. In esenta, de aceeasi mobilitate de care beneficiaza bunurile si serviciile ori oamenii de afaceri sau politicienii poate fi utilizata si de infractori ori de grupuri teroriste. In acelasi timp, imaginea inamicului se schimba: teroristii nu sunt similari soldatilor identificati cu un stat anume; inamicul este reprezentat de indivizi anonimi sau de grupuri transnationale, uneori cu o identitate nationala incerta sau nerelevanta. Imaginea inamicului este ea insasi schimbata; ea este legata de structuri de-teritorialitate, de nationalizate si flexibilitate.

Securitatea a fost, multa vreme, considerata un monopol al militarilor, manifestandu-se insa, in epoca actuala, un proces vizibil de securitizare, a unor fenomene si probleme noi. Procesul de globalizare a inclus in domeniul securitatii domenii care nu faceau parte in mod traditional din sfera acesteia, cum sunt protectia mediului sau fluxurile migratorii de populatie. Acestea cuprind categorii de riscuri care nu pot fi nici cuantificate in termeni militari, si nici contracarate cu ajutorul fortei militare.

Prezervarea securitatii statelor se referea, in esenta, la minimizarea sau contracararea unor amenintari sau riscuri concentrate, situatii in care se puteau identifica in mod precis agresorul (de regula, alt stat), tinta (propriul stat), si in mare masura mijloacele prin care agresiunea ar putea fi pusa in aplicare. Actiunea militara era intr-o masura semnificativa previzibila, statele majore putand planifica, in functie de anumite ipoteze strategice, variante de actiune in diferite situatii (afirmatie cu atat mai valida in conditiile existentei unui sistem bipolar care „forta” intr-o mare masura actorii politicomilitari semnificativi sa aleaga de care parte se afla).

Mai mult, aplicarea dreptului conflictelor armate, ca si logica actiunii militare, fac ca tintele si obiectivele sa fie previzibile (obiective militare, elemente de infrastructura etc.), iar riscul existent la adresa populatiei sau obiectivelor civile sa fie (teoretic) mai mic.

In aceste conditii, in care societatea ajunge sa constituie un pericol pentru ea insasi, dilema clasica a securitatii isi pierde mult din relevanta. Intr-o perioada in care societatile occidentale nu se mai confrunta, in relatiile dintre ele, cu vreo amenintare militara, problema care se pune nu mai este riscul de a provoca un conflict prin cautarea propriei securitati, ci a decide care conflicte, sau mai general, care teme sunt relevante pentru propria securitate. 'Dilema securitatii reflexive', cum a fost denumita, este o problema a omului politic, care trebuie sa decida cand si cum sa actioneze, sau in alti termeni, care teme si probleme de interes merita 'securitizate', dupa cum se exprima.

PACE SI SECURITATE – LEGATURI CONCEPTUALE

Termenii „pace” si „securitate” sunt folositi de multe ori intr-o maniera putin diferentiata.

In Carta Natiunilor Unite, de exemplu, sunt tratati impreuna. Cu toate acestea, intelesurile lor difera: starea de pace desemneaza lipsa unui conflict armat, pe cand securitatea se refera la lipsa amenintarilor.

Pacea si securitatea sunt concepte intercorelate. Conceptia cvasigenerala in literatura de specialitate este ca discutiile despre pace sunt prea teoretice, prea putin legate de problematicile concrete ale guvernarii. Astfel, abordarea “pace prin securitate”, potrivit careia pacea poate fi asigurata ca efect de agregare a securitatilor individuale ale statelor, in conditiile in care fiecare stat isi asigura propria securitate, pare perfect rationala. In plus, desi toate statele afirma ca doresc pacea, aceasta nu le impiedica sa elaboreze politici si strategii de securitate, care includ in multe cazuri investitii in armament si politici de aliante.

Privita din aceasta perspectiva, unii analisti au definit securitatea ca fiind un instrument de masurare a absentei amenintarilor la adresa valorilor dobandite, iar in sens subiectiv, securitatea masoara absenta temerii ca asemenea valori vor fi atacate[17]. Astfel, se asigura perpetuarea existentei statului.

Scoala idealista abordeaza securitatea ca fiind o consecinta a pacii. „O pace durabila ar asigura securitatea tuturor”.

La nivelul politicilor, discutia despre securitate se centreaza pe concepte ca 'securitate nationala' sau in cel mai bun caz, 'securitate colectiva' a unui grup de state; in cazurile cand este totusi utilizat, 'securitate globala' se refera adesea tot la proiectarea fortei militare in promovarea intereselor unor puteri majore in spatii de interes strategic. Tehnologia, militara sau civila, nu mai constituie prin ea insasi un avantaj al anumitor state, ci devine o forta mai mult sau mai putin neutra aflata la dispozitia tuturor, inclusivi actorii non-statali. Superioritatea tehnologiei nu mai asigura, ea singura, securitatea nationala a niciunui stat. Politicile de securitate au adesea rolul psihologic de a demonstra preocuparea guvernului care le realizeaza pentru protectia propriilor cetateni in fata unui mediu exterior aflat in afara spatiului propriu de suveranitate, iar acele guverne care nu reusesc acest lucru risca in cel mai bun caz pierderea credibilitatii si legitimitatii politice, iar in cel mai rau caz chiar incetarea existentei statului. Contractul social al existentei statelor impune asigurarea in interiorul acestuia a unui spatiu in care riscul individual sa fie pastrat intre limite minim acceptabile din punct de vedere social, securitatea individului fiind mediata de guvernul sau.

Politicile de securitate sunt invariabil construite pe ipoteza scenariului cel mai pesimist, pentru a asigura linistea in cazul in care, totusi, un prezumtiv inamic ar ataca. Un stat puternic inarmat este, din aceasta perspectiva, un stat care asigura linistea cetatenilor indiferent de modificarile incontrolabile din mediul extern, atat in ipoteza 'pace' cat si in ipoteza 'razboi'. Aceasta face ca in cele mai multe cazuri ca politicile de securitate cele mai frecvente sa fie fundamentate prin asigurarea unei forte militare cat mai puternice.

Politica de securitate este factorul care asigura mentinerea riscului determinat extern in limitele acceptabile social.

Numeroase analize au evidentiat faptul ca centrarea guvernelor pe politici de securitate are unele consecinte care nu fusesera anticipate. Agregarea politicilor de securitate se manifesta in dilemele securitatii, care releva consecinte neintentionate sau probleme de decizie generate in unele cazuri de politicile individuale de securitate ale statelor. Dupa cum s-a afirmat adesea, generalii sunt intotdeauna gata sa lupte razboiul trecut. In acelasi mod, planificatorii si consilierii pe probleme de securitate nationala sunt adesea gata sa invete din greselile trecutului, dar mult mai putin adesea pregatiti sa anticipeze nevoile viitorului. Create pentru a fi instrumentele specializate ale statelor pentru a evita incertitudinea in domeniul securitatii, armatele sunt foarte eficiente in a stabili reguli si masuri pentru purtarea eficienta a luptei in situatii clasice, sau mai exact spus in situatii celor similare bataliilor trecute.

Dilema securitatii reflexive exprima realitatea faptului ca, in conditiile globalizarii, guvernele nu mai pot asigura mentinerea riscului social la niveluri acceptabile. In termenii analizei sistemice, reducerea entropiei sociale este insa posibila numai global, interventia in sistem fiind insotita de o posibila scadere a entropiei in domenii in care aceasta ar fi fost dezirabila. Din acest punct de vedere, securitatea cetateanului nu mai poate fi in mod eficient mediata de guverne decat cu pretul diminuarii libertatilor individuale. Riscul economic, asumat si gestionat individual, este insotit de riscul comun care poate fi gestionat, in cazul in care acesta este posibil, numai prin intermediul statului sau chiar al agentiilor suprastatale.

Strategii de dupa 11 septembrie par sa fie constienti de faptul ca in era informatiei securitatea depinde de controlul asupra retelelor. In aceasta logica, intrebarea legitima daca este tehnic posibil a controla toate retelele pare a fi fost lasata la o parte

Retorica terorismului, prin dimensiunea sa de dezumanizare a celui denumit „terorist”, poate avea la randul sau, drept corolar, amplificarea fenomenului terorist ca atare, inlocuind „cursa inarmarilor” din epoca Razboiului Rece cu o „cursa a cruzimii” necesara pentru a mentine fenomenul in atentia mass-media.

Cu implicatii semnificative in noul mediu de securitate, in stabilitatea si securitatea europeana si euroatlantica, se inscriu si cele doua procese de mare complexitate si amploare: transformarea si extinderea NATO si a Uniunii Europene, doua procese care vor continua sa provoace mutatii geopolitice si geostrategice semnificative si in alte regiuni ale globului.

BIBLIOGRAFIE

1. Balaban, Constantin-Gheorghe – Securitatea si dreptul international. Provocari la inceput de secol XXI, Bucuresti, Editura C.H. Beck, 2006
2. Brzezinski, Zbigniew – Marea tabla de sah. Geopolitica lumilor secolului XXI, Bucuresti, Editura Univers Enciclopedic, 1997
3. Ghica, Luciana – Romania si Uniunea Europeana: O istorie cronologica, Bucuresti, Editura Meronia, 2006
4. Ghica, Luciana Alexandra – Politica de securitate nationala, Bucuresti, Editura Polirom, 2007
5. Malita, Mircea - Zece mii de culturi, o singura civilizatie. Spre geomodernitatea secolului XXI, Ed. Nemira, Bucuresti, 2001
6. Kolodziej, Edward A. – Securitatea si relatiile internationale, Iasi, Politom, 2007
7. Manolache, Octavian –Tratat de drept comunitar, Editia a V-a, Bucuresti, Editura C.H. Beck, 2006
8. McGiffen, Steven P. – Uniunea Europeana: Ghid practic, Bucuresti, Regia Autonoma Monitorul Oficial, 2007
9. Miroiu, Andrei, Ungureanu, Radu-Sebastian – Manual de relatii internationale, Iasi, Polirom, 2006
10. Prisecaru, Petre – Politici comune ale Uniunii Europene, Bucuresti, Editura Economica, 2004
11. Wallace, Helen, Wallace, William, Pollack, Mark A. – Elaborarea politicilor in Uniunea Europeana, Bucuresti, Institutul European din Romania, 2005
12. *** https:// europa.eu.int/comm/external-relations/cfsp/intro