SISTEMUL POLITIC AL REGATULUI UNIT AL MARII BRITANII SI IRLANDEI DE NORD
1. Evolutia dreptului pozitiv
Istoria specifica a Marii Britanii a facut ca o lege fundamentala scrisa
sub forma unui document unic sa nu fie necesara, ci sa existe numai un set
de reguli si principii constitutionale care formal-juridic se exprima printr-o
serie de obiceiuri dezvoltate prin intermediul jurisprudentei, la care se
adauga documente scrise si, uneori, jurisprudenta.
Constitutia britanica reprezinta cel mai edificator sistem nescris din
lume.
Se poate considera ca primul document cu caracter constitutional din
istoria constitutionala engleza îl reprezinta Carta acordata supusilor sai de
regele Henric I la urcarea pe tron în anul 1100.
Formal, izvoarele "Constitutiei Marii Britanii" cuprind statute, pacte
(conventii), jurisprudenta si doctrina.
Statutele sunt legi adoptate de parlament, care, de regula, se refera la
organizarea politica a statului.
Dintre statute, cel mai des sunt citate:
. Magna Charta Libertatum (1215);
. Petition of Right (1628);
. Habeas Corpus Act (1679);
. Bill of Rights (1689);
. Act of Settlement (1701);
. Parliament Act (1911 si respectiv 1949);
. Representation of the People Act (1949);
.
.
. Human Rights Act (1998);
. House of Lords Act (1999).
14
Pactele (conventiile) sunt cutume, obiceiuri bine stabilite care
guverneaza diferite proceduri politice.
Jurisprudenta desemneaza ansamblul hotarârilor judecatoresti care se 13413r175n
refera la probleme de ordin constitutional ce au ajuns pâna la judecatorii de
la instantele superioare.
2. Protectia drepturilor fundamentale prin acte scrise
Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord neavând o Constitutie
scrisa, sub forma unui document unic fundamental, se pune întrebarea unde
pot fi gasite izvoarele juridice ale drepturilor fundamentale de care se bucura
cetatenii Regatului Unit.
Cea mai mare parte a acestor drepturi au existat la început în deciziile
judecatorilor, prin care acestia recunosteau un drept pe care britanicii îl
posedau deja.
Începând cu secolul al XVIII-lea, multe dintre aceste drepturi au obtinut
o delimitare clara din partea unor statute importante.
Odata cu sfârsitul dinastiei Stuart în anul 1688 Rule of Law a devenit
conventia esentiala cu privire la drepturile fundamentale de care se bucura
cetatenii britanici.
Cele mai importante drepturi de care se bucura cetatenii britanici pot fi
considerate urmatoarele:
a) Dreptul de vot;
b) Dreptul la libertate personala;
c) Dreptul la libertatea opiniilor;
d) Dreptul la întrunire publica;
e) Dreptul la proprietate privata;
f) Dreptul la alegerea religiei;
g) Dreptul de a apartine unui sindicat.
Traditia britanica, magistral exprimata de Dicey în 1885, consacra un
principiu fundamental garantarii efective a drepturilor fundamentale ale
omului, în conformitate cu care "exista o prezumtie generala ca individul
este liber din moment ce el poate sa faca tot ce nu îi este interzis prin lege".
Cu o astfel de mentalitate, extinsa la nivelul întregii societati britanice, nu e
de mirare ca timp de secole constitutionalistii nu au admis nici macar
necesitatea unei enumerari a elementelor care compun libertatea individuala.
Human Rights Act, din 1998, reprezinta primul efort de codificare a
drepturilor fundamentale de la adoptarea Bill of Rights, în 1869. Interesant în
cazul acestui act normativ este nu numai faptul ca el încorporeaza expres în
dreptul pozitiv britanic
Conventia europeana a drepturilor omului, dar si
15
faptul ca, în baza articolului 3, judecatorul este obligat sa interpreteze
dreptul intern (atât legile, cât si common law) în conformitate cu dispozitiile
Conventiei. În cazul în care acest lucru nu este posibil, judecatorul este
obligat sa faca o declaratie de neconformitate, ceea ce atrage dupa sine o
modificare a dispozitiei contrare din dreptul intern, indiferent ca aceasta este
o reglementare secundara sau primara.
3. Parlamentul
Aparitia institutiei pe care astazi o numim parlament este de regula
plasata în evul mediu, când regele dispunea de doua Consilii pentru a
guverna regatul: Privy Council, format din consilierii sai particulari
împuterniciti cu conducerea administratiei cotidiene a Regatului, si King's
Council sau Common Council, format din reprezentantii oraselor si
domeniilor carora regele le cerea sa voteze impozitele. Foarte repede, acesta
din urma se va distanta de puterea regala si, fapt care ulterior îi va asigura
caracterul reprezentativ, va forma un corp distinct care, în timp, se va
obisnui sa guverneze în domeniile de competenta sa, strict limitata de
cutuma, cu o autonomie care a facut din el precursorul parlamentului de
astazi.
Astazi, Parlamentul Marii Britanii este compus din Camera Comunelor
si Camera Lorzilor. Camera Comunelor are atributiile cele mai importante:
adopta legile, detine în exclusivitate competentele financiare, are competenta
de a controla Guvernul si de a pune în discutie responsabilitatea sa. Cât
despre Camera Lorzilor, ea nu mai are decât un rol decorativ, disputele sale
cu Camera Comunelor în ce priveste votarea anumitor legi putând fi usor
depasite de cea din urma cu un vot în cursul a doua sesiuni succesive,
separate de un termen de minimum un an.
Acest parlament dispune de suveranitate legislativa, actele normative pe
care el le adopta constituind singura forma de legislatie care nu poate fi
limitata în aplicarea sa de nici una din celelalte autoritati ale statului (în
Marea Britanie neexistând înca o forma de control al constitutionalitatii
legilor). Paradoxul consta în faptul ca tocmai aceasta suveranitate
parlamentara nu dispune de nici o garantie constitutionala, ci numai de
beneficiul cutumei si al stabilitatii legilor adoptate chiar de parlament.
4. Monarhia
Regele este detinatorul puterii executive, cel putin teoretic. În practica,
ministrii "majestatii sale"
exercita puterea executiva sub conducerea unui
16
prim-ministru care raspunde solidar cu ei pentru toate actiunile lor, dar nu în
fata suveranului, ci a parlamentului. Astfel, raspunderea suveranului pentru
actele ministrilor sai nu mai subzista. Oricum, suveranul nu este considerat
responsabil, caci "the king can do no wrong". Legea nu permite angajarea
urmaririi penale împotriva reginei / regelui ca persoana privata.
Legea constitutionala din 1701 a înlocuit principiul primogeniturii
masculine în materie de succesiune la tron cu o regula speciala: în absenta
descendentilor printesei Anna de Danemarca si ai lui Wilhelm al III-lea,
printesa Sofia si descendentii sai au devenit mostenitorii legitimi ai tronului,
cu conditia ca ei sa fi fost protestanti. Regina actuala este, prin urmare,
descendenta directa a familiei de Hanovra, instituita în 1701. Ceea ce legea
nu precizeaza însa sunt atributiile de care dispune monarhul, reduse tot mai
mult de-a lungul timpului.
Astfel, monarhia ramâne supusa regulii fundamentale a neutralitatii
politice. Însa, toate prerogativele monarhului sunt pur nominale, nici una
neputând fi exercitata fara contrasemnatura primului-ministru. Chiar si
alegerea primului-ministru (o prerogativa importanta a sefilor de stat în alte
tari cu regim parlamentar) nu mai este o competenta proprie a monarhului
britanic: sistemul bipartit si cel electoral au simplificat totul. Formal, regina
mai poate:
a) sa declare deschise si, respectiv, încheiate sesiunile parlamentare;
b) sa dizolve si sa convoace parlamentul;
c) sa-l numeasca pe primul-ministru;
d) sa-i numeasca pe ministri;
e) sa dispuna de unele competente în materie judecatoreasca;
f) sa acorde titluri onorifice.
5. Primul-ministru si cabinetul sau
Cabinetul (primul-ministru si ministrii) deriva, în teorie, din puterea
suveranului. La început, ministrii nu erau nimic altceva decât membrii
Consiliului Privat al Coroanei, fara nici o existenta colectiva. Dupa dinastia
germana de Hanovra, care ajunge la tron în 1714 si care se dezintereseaza de
problemele Regatului, ministrii dobândesc importanta si, sub autoritatea
primului-ministru, se detaseaza de Consiliul Privat al Coroanei.
Aceeasi schema este reluata si în privinta responsabilitatii: la început,
ministrii nu raspund decât individual, în fata parlamentului, pentru actele lor
de gestionare a treburilor publice. Este însa o raspundere pur penala, care da
nastere unei proceduri de punere sub acuzare de catre Camera Comunelor
(impeachment) si unei judecari de
catre Camera Lorzilor, cu consecinte care
17
pot merge pâna la condamnarea ministrilor la pedeapsa capitala. Pentru a
evita consecinte atât de grave pentru persoana lor, ministrii au luat bunul
obicei de a demisiona înainte de a fi acuzati. Începând cu 1689, simpla
amenintare a unui impeachment îi va face pe ministri sa se retraga înainte ca
procedura sa se puna în miscare. Astfel, responsabilitatea penala si
individuala a posteriori este înlocuita printr-o responsabilitate politica si
colegiala a priori. Cabinetul este de acum înainte un organ colegial, solidar,
condus de primul-ministru, responsabil politic în fata parlamentului, dar nu
si în fata regelui. Primul-ministru si Cabinetul sunt într-adevar organele
cheie ale puterii.
Cabinetul este modest ca numar de persoane, dar cu atributii deosebit
de importante în cadrul unei echipe guvernamentale foarte numeroase,
compusa din ministri fara portofoliu, ministri însarcinati sa conduca un
departament, secretari si subsecretari de stat etc. Primul-ministru este cel
care îsi alege ministrii dintre colegii de partid alesi în Camera Comunelor si,
uneori, însa foarte rar, dintre Lorzi. El îi poate revoca liber. Numarul
membrilor variaza în functie de epoca, între 14 si 24 de ministri; în caz de
ostilitati, el poate fi redus la numai 4 sau 5 membri.
6. Sistemul partidelor politice
Scrutinul majoritar într-un singur tur poate fi considerat, în egala
masura, fie cauza, fie efect al celuilalt fenomen ce caracterizeaza peisajul
politic britanic: bipartidismul. Timp de mai bine de o suta cincizeci de ani,
doua partide si-au disputat scena politicii britanice: Whigs si Torries, iar mai
apoi succesorii lor, liberalii si conservatorii. Abia la sfârsitul celui de-al
doilea razboi mondial se produce o schimbare spectaculoasa si apar
laburistii.
Deja în cursul secolului al XVIII-lea se disting doua grupari de interese:
Torries - reprezentantii aristocratiei traditionale, cu interese strict funciare,
si Whigs - reprezentantii noii burghezii industriale si comerciale. În secolul
al XIX-lea, Torries si-au luat numele de conservatori si Whigs pe cel de
liberali. La începutul secolului al XX-lea a luat nastere un nou partid politic,
aparut din lupta sindicala, care îsi propune ca scop principal apararea
intereselor muncitorilor. În anul 1906 el participa pentru prima data la
alegeri si obtine 30 de mandate. Se intituleaza Labour Party si continua
sa-si sporeasca influenta într-atât, încât în 1945 reuseste sa înlature complet
Partidul Liberal din parlament. De atunci, alternanta la putere se face între
conservatori si laburisti, fara ca celelalte partide politice, de mai mica
importanta, dar care exista în
Marea Britanie, sa reuseasca sa-i detroneze.
18
7. Scrutinul
Timp de sase secole, sistemul constitutional britanic a evoluat în
directia votului universal. În 1918, acest lucru a fost în sfârsit realizat, însa
numai începând cu vârsta de 21 de ani pentru barbati si 30 de ani pentru
femei. De abia în 1969, vârsta limita a fost coborâta la 18 ani pentru ambele
sexe, cu excluderea de la dreptul de vot a membrilor Camerei Lorzilor, a
strainilor, a persoanelor alienate mintal si a persoanelor condamnate pe
parcursul ultimilor cinci ani pentru coruptie sau practici ilegale în legatura
cu alegerile. Eligibilitatea revine oricarei persoane având 21 de ani împliniti
pâna în ziua alegerilor, cu exceptia lorzilor, a prelatilor diferitelor culte, a
handicapatilor mintal si a functionarilor statului.
Procedura electorala, atât pentru alegerile generale, cât si pentru cele
locale, este cuprinsa în Legea reprezentarii poporului (People's
Representation Act) din 1949, cu modificarile ulterioare. Contestarea
alegerilor este posibila în termen de 12 zile de la numararea voturilor, prin
depunerea unei cereri la un tribunal compus din doi judecatori ai Înaltei
Curti care îsi are sediul în circumscriptia electorala respectiva. Tinând seama
de motivele cererii si de natura contestatiei, tribunalul poate sa confirme
rezultatele, sa le modifice adaugând sau anulând voturi sau sa dispuna noi
alegeri. La sfârsitul deliberarii, tribunalul trebuie sa prezinte concluziile sale
Speaker-ului Camerei Comunelor, care ia apoi o decizie în consecinta.
Sistemul electoral al Marii Britanii ramâne unul de referinta, atât din
punct de vedere teoretic, cât si în ceea ce priveste influenta concreta pe care
o are asupra vietii politice si statale. Astfel, Marea Britanie este divizata în
651 de circumscriptii din care se desemneaza câte un membru în Camera
Comunelor. Scrutinul se bazeaza pe regula majoritatii simple, uninominale,
cu un singur tur; adica, mandatul revine candidatului care a obtinut cel mai
mare numar de voturi în circumscriptia în care a candidat. Un scrutin
considerat foarte dur, dar foarte eficient în ceea ce priveste desemnarea unei
majoritati parlamentare eficiente, întrucât a dat aproape întotdeauna rezultate
nete.
|
