SISTEMUL PROBATOR IN DREPTUL PROCESUAL PENAL

SISTEMUL PROBATOR ÎN DREPTUL PROCESUAL PENAL

1. Preliminarii

Tema sistemului probator constituie obiect de preocupare si sta în atentia atât a practicienilor dreptului, cât si a cercetarii stiintifice si a autoritatii legislative românesti.

De modul de abordare a sistemului probator - probele, mijloacele de proba si procedeele probatorii - depinde realizarea unui proces penal echitabil, ceea ce este de esenta justitiei într-o societate civilizata.

Procesul penal, ca si cel civil de altfel, este, înainte de toate, un proces cognitiv asemanator cu demersul stiintific - în general - care are ca scop sa cuprinda adevarul lucrurilor, evenimentelor sau fenomenelor supuse analizei.

Specificitatea demersului cognitiv în cazul procesului penal consta în aceea ca judecatorul afla (ia cunostinta, constata) si stabileste situatia de fapt din dosar prin intermediul sau servindu-se de anumite elemente de fapt - probe - care contin si dezvaluie informatii cu privire la existenta infractiunii, savârsirea acesteia de catre o anumita persoana (sau de mai multe persoane), vinovatia faptuitorului(lor), circumstantele atenuante si agravante.[1]

Având în vedere functionalitatea lor în procesul penal, probele au fost definite ca fiind "elemente de informatiune (notitia certae rei care pot arunca o lumina asupra existentei infractiunii sau asupra vinovatiei faptuitorului.[2]

Adevarul, în orice domeniu de activitate umana, nu se releva spontan; el trebuie descoperit si dovedit sub toate aspectele sale. În acest sens, în vederea aflarii adevarului organul de urmarire penala si instanta de judecata sunt obligate sa lamureasca sub toate aspectele cauza, pe baza de probe.

Desi aceasta lucrare îsi propune sa trateze unele din cele mai importante mijloace de proba - interceptarile si înregistrarile audio sau video - o prezentare a acestora ar fi neîndestulatoare fara a face referiri, chiar si sumare, la probe. Cele doua elemente, probe si mijloace de proba, sunt indispensabile si indisolubil legate între ele.

Probatiunea, prin importanta sa, este pivotul central al întregului proces penal. Cu ajutorul ei se dovedesc elemente de fapt, pe baza carora, instanta judecatoreasca va da o hotarâre conforma cu realitatea.

De aceea, strângerea probelor, aplicarea mijloacelor de proba, trebuie sa se faca cu maximum de atentie si profesionalitate. Nu trebuie ocolita nici una din modalitatile care ar duce la formarea u 313i89d nei pareri juste în vederea aflarii adevarului.[3] Levasseur si Chavanne sustineau ca probele domina întregul proces penal. Ele sunt mecanismul ce pune în functiune derularea activitatilor procesuale.

Codul român de procedura penala prevede în art. 62 ca: "în vederea aflarii adevarului, organul de urmarire penala si instanta de judecata sunt obligate sa lamureasca cauza sub toate aspectele, pe baza de probe". Deci, probele constituie baza activitatii procesuale ale stabilirii adevarului.

Sectiunea 1. Probele

1.1. Etimologie

Cuvântul "proba" deriva din latinescul "probo, probare, probavi, probatum" care înseamna "a dovedi" sau de la "probatio" care înseamna dovada. Proba este, deci, cea care dovedeste adevarul, formându-le organelor judiciare convingerea asupra realitatii faptei.

1.2. Importanta probelor în procesul penal

Datorita rolului însemnat pe care îl au probele în administratia justitiei penale, unii autori au afirmat ca întregul proces penal este dominat de problema probelor.

Astfel, legea procesual penala prevede ca:

urmarirea penala are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenta infractiunilor, la identificarea faptuitorilor si la stabilirea raspunderii acestora (art. 200 C.proc.pen.);

procurorul, daca constata ca au fost respectate dispozitiile legale care garanteaza aflarea adevarului, ca urmarirea penala este completa, existând probele necesare si legal administrate, dispune trimiterea în judecata (art. 262 C.proc.pen.);

instanta de judecata îsi formeaza convingerea pe baza probelor administrate în cauza (art. 287 C.proc.pen.) si nu poate condamna pe inculpat daca nu exista probe suficiente din care sa rezulte vinovatia sa.[5]

Justificarea importantei probelor în procesul penal rezida în aceea ca, odata ce a fost declansat procesul penal si pâna la solutionarea lui definitiva, toate problemele fondului cauzei sunt rezolvate cu ajutorul probelor. Înfaptuirea justitiei penale depinde, în principal, de sistemul probelor.[6]

Potrivit art. 63 al. (2) C.proc.pen., probele nu au o valoare mai dinainte stabilita. Aprecierea fiecarei probe se face de organul de urmarire penala si de instanta de judecata, potrivit convingerii lor, formata în urma examinarii tuturor probelor administrate si conducându-se dupa constiinta lor.

Principiul liberei aprecieri a probelor presupune ca fiecarei probe i se confera o anumita importanta justificata, de altfel, prin informatiile pe care aceasta le ofera în scopul aflarii adevarului într-o cauza penala.[7]

1.3. Notiune. Distinctia dintre proba si mijloace de proba

Art. 63 din C.proc.pen. da urmatoarea definitie a probelor: "Probele sunt elementele de fapt ce servesc la constatarea existentei sau inexistentei unei infractiuni, la identificarea unei persoane care a savârsit-o si la cunoasterea împrejurarilor necesare pentru justa solutionare a cauzei".

De-a lungul anilor, s-au dat probei diferite definitii care încercau sa surprinda cât mai exact continutul acestei notiuni. Astfel, probele au fost definite ca fiind acele elemente de fapt cu relevanta informativa asupra tuturor laturilor cauzei penale[8], ori acele fapte sau împrejurari care stabilesc existenta sau inexistenta faptelor care trebuie retinute.

Ca împrejurari de fapt, probele se situeaza în afara procesului penal. Cu toate acestea, întrucât privesc obiectul procesului prin administrarea lor în cadrul acestuia, ele dobândesc caracter procesual.

Din analiza definitiei, rezulta caracterul dublu al probei în procesul penal:[10]

- proba constituie un "instrument de cunoastere" prin intermediul caruia organele judiciare cauta adevarul;

- proba constituie un "instrument de dovedire", partile utilizând probele (propunându-le spre administrare) în scopul dovedirii sustinerilor si argumentarilor facute în cadrul procesului.

Deseori, în literatura de specialitate si doctrina se face confuzie referitor la delimitarea dintre probe si mijloace de proba, afirmându-se uneori ca probele sunt compuse din mijloace de proba si probe propriu-zise. N. Volonciu, în lucrarea sa "Drept procesual penal", atrage atentia ca, de multe ori, neavizatii considera ca mijloacele de proba apartin probelor.

Matei Basarab[11] face o distinctie clara între cele doua elemente ale probatiunii, dând un exemplu ce releva, în acelasi timp, atât diferenta dintre proba si mijloace de proba, precum si legatura existenta între ele: A l-a vazut pe B când l-a lovit pe C. În acest exemplu, declaratia lui A constituie mijloc de proba, iar cele relevate - proba. Delimitarea dintre cele doua se face si prin evidentierea caracterului si functiilor lor: probele au un caracter procesual, iar mijloacele de proba - caracter extraprocesual. Primele îndeplinesc rolul de a procura niste elemente informative care sa duca la stabilirea adevarului, pe când secundele urmaresc darea în vileag a elementelor de fapt ce constituie probe.

În concluzie, desi cele doua elemente sunt strâns legate, trebuie facuta diferenta între ceea ce numim "proba" si "mijloc de proba".

Sectiunea 2: Mijloacele de proba

2.1. Notiune si importanta

Mijloacele de proba reprezinta mijloacele prevazute de lege prin care se constata elementele ce pot servi ca probe în procesul penal[13] sau mijloacele legale utilizate pentru dovedirea unui fapt.

Din aceasta definitie rezulta ca între notiunea de "proba" si cea de "mijloc de proba" exista o legatura indisolubila, întrucât probele nu se pot obtine decât prin mijloacele de proba prevazute de lege. [15]Pentru ca organele judiciare sa poata identifica si folosi probele, ele trebuie sa aiba anumite mijloace prevazute de lege, necesare în administrarea probelor.

Astfel, art. 64 C.proc.pen. stipuleaza ca mijloacele de proba sunt acele mijloace legale prin care se constata elemente de fapt ce pot servi ca proba în procesul penal.

În limbajul practicii judiciare, cuvântul "proba" este folosit adeseori atât în întelesul notiunii de "proba", cât si în acel al notiunii de "mijloc de proba". Întrucât, însa, proba si mijloacele de proba sunt categorii juridice distincte, Codul de procedura penala întrebuinteaza termenii corespunzatori pentru fiecare categorie, evitând astfel confuziile.

Potrivit art. 64 C.proc.pen., mijloace de proba sunt:

declaratiile învinuitului sau ale inculpatului (alte caractere)

declaratiile partii vatamate, ale partii civile si ale partii responsabile civilmente

declaratiile martorilor

înscrisurile

înregistrarile audio sau video si fotografiile

mijloacele materiale de proba

constatarile tehnico-stiintifice si constatarile medico-legale

expertizele.

În abordarea institutiei mijloacelor de proba se cunosc doua modalitati de reglementare[17]: potrivit primei modalitati se procedeaza la enumerarea mijloacelor de proba în textul de lege, asa cum se prevede în Codul de procedura penala român (enumerarea fiind limitativa, înseamna ca administrarea probelor se poate face numai prin intermediul acestora, alte modalitati de administrare nefiind permise); în celalalt sistem, mijloacele de proba indicate au caracter exemplificativ, organele judiciare nefiind obligate a le utiliza numai pe acestea, existând, deci, posibilitatea adaugarii si a altor mijloace de proba.

Datorita importantei deosebite pe care o au mijloacele de proba în derularea procesului penal (prin ele se ajunge la cunoasterea situatiei de fapt si, implicit, la solutionarea cauzei respective), în ultimii ani, reglementarea acestora a cunoscut modificari în sensul cresterii functionalitatii lor. Actuala reglementare este superioara celei anterioare care, în art. 131 alin. 1,2 prevedea ca proba în materie penala se face prin procese-verbale, înscrisuri, martori, informatori, expertize, etc. Actuala legislatie include ca mijloace distincte înregistrarile audio sau video si fotografiile.

Acestea pot deveni, daca întrunesc conditiile cerute de lege, mijloacele de proba ca înscrisuri ori ca mijloace materiale de proba. Reglementarea completa, pâna la detalii, a înregistrarilor audio sau video si a fotografiilor ca mijloace de proba (acestea putând fi supuse expertizei tehnice la cererea procurorului, partilor sau din oficiu), dublata de profesionalismul si constiinta nealterata a organelor judiciare, constituie o garantie sigura împotriva trucarilor si erorilor judiciare, ele contribuind la aflarea adevarului.

Superioritatii noului Cod de procedura penala fata de cel anterior i se mai pot aduce numeroase argumente în ceea ce priveste reglementarea mijloacelor de proba. Astfel, codul vechi amintea în enumerarea din art. 131, mentiunile cu privire la declaratia învinuitului, inculpatului, a partii vatamate si acelei civile, carente pe care legiuitorul le-a sesizat, acordând acestor mijloace de proba importanta cuvenita.[19]

Functionalitatea mijloacelor de proba în procesul penal denota importanta deosebita a acestora la aflarea adevarului si, în final, la solutionarea cauzei penale.[20]

Prin intermediul mijloacelor de proba, organele judiciare pot administra probele în procesul penal, ceea ce conduce la posibilitatea constatarii faptelor si împrejurarilor care trebuie dovedite în cauza penala respectiva.

Prin intermediul procedeelor probatorii, organe de urmarire penala si instanta de judecata ajung în contract cu mijloacele de proba si, implicit, cu probele. Prin acest ansamblu de activitati trebuie sa se poata trage concluzia daca fapta penala exista, daca a fost savârsita cu vinovatie si de catre cine, care au fost circumstantele care au condus la producerea infractiunii, daca acestea sunt atenuante ori agravante, etc. Astfel, numai în conditiile existentei de probe, a administrarii prin intermediul mijloacelor de proba se poate dispune, de catre procuror, trimiterea în judecata ori o solutie de netrimitere în judecata, sau instanta va pronunta condamnarea sau achitarea inculpatului.

De asemenea, prin folosirea mijloacelor de proba nu se urmareste, în mod strict, numai rezolvarea fondului cauzei, avându-se în vedere toate aspectele conexe desfasurarii normale a procesului penal. În acest sens, spre exemplificare, nu se poate lua împotriva inculpatului masura arestarii preventive daca la dosar nu exista probe, puse în evidenta prin mijloace de proba, ca o data pus în libertate acesta ar savârsi alte infractiuni.[21]

Datorita importantei institutiilor probelor si mijloacelor de administrare în procesul penal, legea confera un spatiu relevant acestora în Codul de procedura penala si Codul penal prin instituirea unui ansamblu de garantii procesuale referitoare la administrarea probelor (art. 68, 83, 85 C.proc.pen.), cât si a unor institutii cu caracter de constrângere ce pot fi implicate acelora care încalca legea cu ocazia administrarii lor (art. 260 C.pen. si art. 266 al. (2) C.pen.).

2.2. Corelarea mijloacelor de proba cu principiile care guverneaza procesul penal

1) Procesul penal functioneaza pe baza libertatii probelor, si anume, atât sub aspectul libertatii de a produce probe, cât si sub aspectul aprecierii acestora.

Principiului libertatii probelor în procesul penal îi corespunde libertatea mijloacelor de proba, înteleasa în sensul ca deducerea în fata organelor judiciare a situatiilor de fapt care constituie probe se poate realiza prin orice mijloc de proba.[23]

Libertatea mijloacelor de proba trebuie folosita în functie de natura faptei savârsite si de particularitatile concrete ale acesteia, iar în unele cazuri legea obliga expres la folosirea unui anumit mijloc de proba sau procedeu si anume: art. 114 C.proc.pen. prevede ca în caz de moarte violenta, de moarte a carei cauza nu se cunoaste ori este suspecta sau când este necesara o examinare corporala asupra învinuitului ori a persoanei vatamate,  pentru a constata pe corpul acesteia existenta urmelor infractiunii, organul de urmarire penala dispune efectuarea unei constatari medico-legale si cere organului medico-legal, caruia îi revine competenta, potrivit legii, sa efectueze aceasta constatare. În acest caz, legea cere administrarea unui anumit mijloc de proba (procedeu probator), nelasând la libera apreciere a organului judiciar alegerea unuia dintre mijloacele de proba enumerate de art. 64 C.proc.pen.

Un alt caz de stabilire expresa, prin lege, a mijloacelor de proba ce urmeaza a fi aplicate este cel prevazut de art. 304 C.pen., care în al. 4 precizeaza: proba adulterului se poate face numai prin proces-verbal de constatare a infractiunii flagrante sau prin scrisori care emana de la sotul vinovat. Legiuitorul a înteles în acest caz sa acorde o valoarea deosebita înscrisurilor pentru dovedirea acestei infractiuni.

Art. 44, al. 2 C.proc.pen. expune o alta situatie asemanatoare si anume aceea ca în cazul judecatii chestiunilor prealabile se vor folosi regulile si mijloacele de proba privitoare la materia careia-i apartine acea chestiune.

2) Principiul legalitatii procesuale: ca urmare a acestui principiu, activitatea procesuala desfasurata de organele judiciare se va putea face doar în conformitate cu legea. În folosirea mijloacelor de proba, subiectii procesului oficial vor face apel la prevederile art. 64 C.proc.pen., care mentioneaza, limitativ, modurile prin care se face proba într-o cauza penala.

Legalitatea aplicarii corespunzatoare a acestora este prezentata si garantata prin reglementarea nulitatii actelor efectuate cu încalcarea unor drepturi procesuale (art. 197 C.proc.pen.), a decaderii din exercitiul unor drepturi procesuale (art. 185, C.proc.pen.), prin aplicarea unei amenzi judiciare pentru încalcarea obligatiilor procedurale (art.198, C.proc.pen.).

3) Cu referire la principiul prezumtiei de nevinovatie, s-ar putea face urmatoarea remarca: ca urmare a aplicarii acestei prezumtii, cel care vrea sa dovedeasca vinovatia acuzatului va trebui sa se foloseasca de unul din mijloacele de proba reglementate prin lege. La rândul sau, învinuitul sau inculpatul va putea proba lipsa de temeinicie a acuzatiilor ce i se aduc. Astfel, mijloacele de proba vor fi instrumentele puse la dispozitia partilor procesului penal pentru a rasturna sau, dimpotriva, a dovedi prezumtia de nevinovatie. Fiind vorba de un principiu relativ, nedovedirea prin probe certe a vinovatiei va face ca orice îndoiala sa fie în favoarea învinuitului sau inculpatului. Ca urmare, pentru a fi posibila rasturnarea acestei prezumtii, cei interesati vor trebui sa administreze probe cu ajutorul acelor mijloace de proba care sunt de natura a-i crea judecatorului convingerea asupra vinovatiei acuzatului.

4) Potrivit art. 3 C.proc.pen., activitatile desfasurate în cadrul procesului penal trebuie sa asigure aflarea adevarului cu privire la faptele si împrejurarile cauzei, precum si cu privire la persoana faptuitorului. Este vorba de principiul aflarii adevarului, în scopul aratat de art. 3 C.proc.pen., organele judiciare au obligatia de a afla adevarul în fiecare cauza penala (art. 202, 287 C.proc.pen.), iar partile au obligatia de a dovedi în cursul procesului penal orice împrejurare care contribuie la aflarea adevarului. Ca urmare, acesti subiecti procesuali vor recurge la efectuarea mijloacelor de proba cele mai potrivite pentru a pune în evidenta probe apte sa conduca la solutionarea cauzei penale.

5) Oficialitatea procesului penal este un alt principiu cu implicatii profunde în domeniul probatiunii. Ca urmare a acestei idei calauzitoare, organele judiciare  au obligatia ca, în cazul în care legea nu dispune altfel, sa procedeze din oficiu la administrarea probelor si a mijloacelor de proba. Chiar si în situatiile prevazute de Codul de procedura penala, în care urmarirea penala nu poate începe din oficiu, dupa luarea initiativei de catre persoanele sau organele competente, potrivit legii, organele judiciare vor avea obligatia de a dispune din oficiu efectuarea mijloacelor de proba necesare. Acest principiu este foarte important în desfasurarea procesului penal, întrucât nu permite perimarea acestuia prin instituirea obligarii organelor competente de a lua initiativa în vederea începerii actiunii de solutionare a cauzei.

6) Art. 4 C.proc.pen. instituie un alt principiu, si anume, cel al rolului activ al organelor judiciare penale. Astfel, conform cursului de procedura penala, acestea au obligatia de a interveni, din initiativa proprie în procesul penal pentru a ajuta partile sa desfasoare o activitate de calitate pentru a suplini inactivitatea acestora, în vederea solutionarii legale si temeinice a cauzei.[24]

Drept urmare, ori de câte ori considera necesar, organele judiciare vor proceda la efectuarea mijloacelor de proba ce ar putea duce la valorificarea unor probe, fie împotriva învinuitului sau inculpatului, fie în favoarea lui.

7) Nemijlocirea este urmatorul principiu ce guverneaza procesul penal si deci, implicit, si sistemul mijloacelor de proba. Conform acestui principiu, organele judiciare trebuie sa ia contact direct cu mijloacele de proba existente. Prin aceasta ele vor putea surprinde si alte aspecte ale cauzei, nu doar cele ce ar rezulta în mod teoretic prin aplicarea mijlocului respectiv. Daca mijlocul de proba nu s-ar efectua nemijlocit, organul judiciar n-ar mai beneficia de posibilitatea perceptiei elementelor subiective.

Cu toate acestea, legea prevede doua cazuri ce constituie exceptiile acestui principiu si care dovedesc caracterul sau relativ: comisia rogatorie si delegarea. Acestea se pot referi doar la actele si masurile procedurale, actele sau masurile procesuale neputând face obiectul acestor mijloace.

8) Un alt principiu este cel al garantarii libertatii persoanei. Aplicarea cestuia îsi gaseste reglementarea în art. 23 din Constitutia României, unde vorbindu-se de perchezitie (alaturi de retinere si arestare), se arata ca aceasta este permisa numai în cazurile si cu procedura prevazuta de lege. Cu referire la perchezitie, s-ar putea mentiona faptul ca, prin efectuarea ei), se aduce atingere inviolabilitatii persoanei (prin perchezitie corporala) sau inviolabilitatii domiciliului (prin perchezitie domiciliara). Aceasta atingere, însa, trebuie admisa doar în limitele impuse de lege.

Mijloacele de proba servesc, însa, si la formarea convingerii organelor judiciare ca aplicarea masurilor procesuale privative de libertate pe care ele le considera este justificata. Art. 143 si 148 din C.proc.pen., referindu-se la conditiile în care se poate lua masura retinerii si arestarii, precizeaza ca trebuie sa existe probe sau indicii temeinice ca s-a savârsit o fapta prevazuta de legea penala. Aceste probe temeinice sunt puse în valoarea prin folosirea mijloacelor de proba potrivite.

9) ca urmare a aderarii României la Conventia împotriva torturii si a altor pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, adoptata la New-York în 10 decembrie 1984, s-a instituit si în legislatia noastra principiul respectarii demnitatii umane.

Codul de procedura penala contine o aplicare generala în materia probelor a acestui principiu, prin inserarea în art. 68 a prevederilor conform carora este oprit a se întrebuinta violenta, amenintarile si alte mijloace de constrângere, precum si promisiuni sau îndemnuri în scopul de a obtine probe.

Pe parcursul reglementarii mijloacelor de proba se pot observa prevederi ce ofera garantii ale respectarii demnitatii umane în aplicarea masurilor luate de catre organele judiciare. Asa de pilda, art. 105 al. 3 precizeaza ca faptele si împrejurarile din viata personala a celui perchezitionat, ce nu au legatura cu cauza nu vor fi facute publice. Aceste obligatii ale organelor judiciare au fost instituite pentru a apara viata intima a persoanei respective, pentru a nu exista posibilitatea crearii, în anumite situatii a unei imagini compromise în societate, aducându-i astfel atingere demnitatii sale.

O alta reglementare care cuprinde aplicarea acestui principiu este cea înscrisa în art. 266, al. 2, 3 din C.pen. Astfel, întrebuintarea de promisiuni, amenintari sau violente împotriva unei persoane aflata în curs de cercetare, ancheta penala ori de judecata, pentru obtinerea de declaratii, se pedepseste cu închisoarea de la 1-5 ani.

10) Urmatorul principiu este garantarea dreptului la aparare. Urmare a instituirii acestui principiu este aceea ca da dreptul garantat de aparare învinuitului sau inculpatului si celorlalte parti în tot cursul procesului penal. Ca urmare a acestui fapt, si în cazul în care partile nu au cunostintele necesare sau nu si le pot fructifica prin administrarea anumitor mijloace de proba, organele judiciare vor fi obligate s-o faca. De asemenea, învinuitul sau inculpatul va fi încunostintat înainte de a se lua declaratia despre dreptul de a fi asistat de un aparator, iar acest lucru va fi consemnat în declaratie. În cazul în care partile se pot apara singure, ele vor putea combate învinuirea ce li se aduce, folosind în scopul valorificarii probelor, mijloacele de proba. Codul de procedura penala mentioneaza, în art. 250 si 294, dreptul partilor de a cunoaste partile ce le învinuiesc. Acest principiu le ofera posibilitatea de a cunoaste si mijloacele de proba ce trebuie folosite pentru combaterea acestor probe.

În acelasi timp, în vederea apararii lor, partile au dreptul sa prezinte, ele însele, anumite mijloace de proba ca, de pilda, o urma a nevinovatiei lor.

Având dreptul sa probeze lipsa de temeinicie a probelor aduse împotriva lor, învinuitul sau inculpatul va avea posibilitatea sa se serveasca de orice mijloc de proba pe care îl considera potrivit si concludent. Partile au posibilitatea de a asista la efectuarea anumitor mijloace de proba, iar uneori prezenta lor este chiar obligatorie (în cazul reconstituirii).

11) Un alt principiu este cel al egalitatii persoanelor în procesul penal.

Conform acestuia, tuturor persoanelor implicate într-un proces penal le sunt aplicabile aceleasi reguli procesuale de catre aceleasi organe competente. Ca urmare, nu se va putea astfel îngadui de catre instanta de judecata utilizarea unui mijloc de proba pentru una din parti si pentru cealalta nu, în cazul în care i-ar profita acesteia din urma. Organele judiciare si, în general, participantii la procesul penal vor trebui sa evite aparitia oricarui fel de discriminare. în caz contrar, acestor organe li se vor aplica pedepse, instituite prin normele Codului penal (de exemplu, art. 247, C.pen. care incrimineaza abuzul în serviciu prin îngradirea unor drepturi). Partile vor trebui sa beneficieze de aplicarea acestor mijloace de proba care se puna în evidenta cât mai fidel adevarata situatie în care se gasesc.

12) Operativitatea procesului penal nu este un principiu reglementat expres în legislatia noastra procesual penala.

În vederea rezolvarii cât mai rapide a acestei cauze, organele judiciare vor trebui sa dispuna aplicarea acelor mijloace de proba care sa valorifice probele cele mai concludente si pe care sa le puna cât mai bine în valoare.

Tot în acest scop a fost instituita în C.proc.pen. sectiunea a XIII-a, cap. I, titlul III care reglementeaza comisia rogatorie si derogarea. Astfel, conform art. 132, atunci când un organ de urmarire penala sau o instanta de judecata nu are posibilitatea sa asculte un martor, sa faca o cercetare la fata locului, sa procedeze la ridicarea unor obiecte sau sa efectueze ori ce alt act procesual, se poate adresa unui alt organ de urmarire penala ori unei alte instante, care are posibilitatea sa le efectueze.

Dupa cum releva acest aliniat 1 al art. 132, anumite mijloace de proba vor putea fi efectuate în scopul accelerarii evolutiei procesului penal si de catre alte organe judiciare, care, în conditii normale, nu ar fi competente. În acest fel, mijloacele de proba aplicate vor putea folosi mai eficient la evidentierea numitor probe necesare si concludente.

Trebuie remarcat faptul ca legiuitorul nu a mentionat printre mijloacele de proba ce se pot efectua prin comisia rogatorie si delegarea si ascultarea învinuitului sau inculpatului, si aceasta pentru ca aceste declaratii sunt deopotriva si mijloace prin care se asigura dreptul la aparare a acestora.[25]

13) Ultimele doua principii calauzitoare ale procesului penal sunt limba în care se desfasoara procesul penal si folosirea limbii oficiale prin traducator.

Conform art. 7, C.proc.pen., în desfasurarea procesului penal se foloseste limba româna. Ca urmare, dispunerea efectuarii mijloacelor de proba se va face în limba româna, iar actele, înscrisurile (procesele-verbale, si orice alte înscrisuri) vor fi redactate tot în limba româna.

Ultimul principiu este reflectat de art. 8, C.proc.pen., în care se specifica: partile care nu folosesc limba în care se desfasoara procesul penal li se asigura posibilitatea de a lua cunostinta de piesele dosarului si dreptul de a vorbi în instanta si a pune concluzii prin traducator. Deci, în cazul în care parte nu cunoaste limba româna participa la un mijloc de proba, ea va beneficia de prezenta unui interpret care îi va asigura întelegerea celor ce se întâmpla. Daca partea nu va participa direct la efectuarea mijlocului de proba, ea va lua la cunostinta despre aceasta din datele existente la dosar, tot cu ajutorul interpretului. De asemenea, acest traducator îi va asigura întelegerea oricarui înscris existent la dosar, redactat în limba româna si al carui continut îi este astfel partii respective inaccesibil.[26]

Prin corelarea mijloacelor de proba cu aceste principii ce guverneaza si materia probatiunii, s-a urmarit în acelasi timp relevarea importantei deosebite pe care aceste modalitati de valorificare a probelor o detin în procesul penal.

Sectiunea 3. Procedeele probatorii

Mijloacele de proba nu trebuie confundate cu procedeele probatorii, deoarece acestea din urma nu constituie o categorie a mijloacelor de proba, ci moduri de a proceda în folosirea mijloacelor de proba.

Codul de procedura penala prevede multiple si variate procedee probatorii prin care pot fi examinate diversele mijloace de proba, în vederea obtinerii probei.

Dispozitiile legale referitoare la procedeele probatorii sunt cuprinse fie laolalta cu dispozitiile referitoare la mijloace de proba, fie în cadrul unor dispozitii autonome ce privesc numai procedeele de probatiune care, însa, sunt situate tot în capitolul consacrat mijloacelor de proba.

Din prima categorie fac parte interceptarile si înregistrarile audio sau video (care, de fapt, sunt procedee probatorii; referitor la acest aspect vom discuta în detaliu în capitolul consacrat naturii juridice a interceptarilor si înregistrarilor audio/video), precum si dispozitiile Codului de procedura penala referitoare la ascultarea învinuitului sau inculpatului (modul de ascultare) si la declaratiile învinuitului sau inculpatului.

Din a doua categorie, a dispozitiilor autonome privind procedeele probatorii, dar situate tot în cuprinsul capitolului dispozitiilor referitoare la mijloace de proba fac parte prevederile care reglementeaza: confruntarea (art. 87-88 C.proc.pen.), ridicarea de obiecte si înscrisuri (art. 96-99 C.proc.pen.); perchezitia (art. 100-111 C.proc.pen.); cercetarea la fata locului si reconstituirea (art. 129-131 C.proc.pen.).[28]

Fiecare mijloc de proba, în functie de specificul sau, îsi are procedeele sale de administrare: astfel, declaratiile martorilor pot fi obtinute prin ascultare, confruntare sau înregistrare pe banda de magnetofon; înscrisurile pot fi examinate prin traducere, descifrare sau comparare cu alte scripte. Tot procedee de administrare a înscrisurilor, dar si a mijloacelor materiale de proba sunt: ridicarea silita de obiecte si înscrisuri, predarea obiectelor si înscrisurilor, retinerea si predarea corespondentei, gasirea si ridicarea acestora în cadrul unei perchezitii sau cercetari la fata locului, etc.

Totusi, exista posibilitatea ca, prin acelasi procedeu probator sa se ajunga la administrarea unor mijloace de proba diferite. În acest sens, ascultarea unei persoana constituie un procedeu probator atât în cazul învinuitului sau inculpatului, cât si în cazul declaratiei altor persoane.[29]

Aceasta scurta incursiune în sistemul probator are menirea de a ajuta la o mai buna întelegere a termenilor "proba", "mijloc de proba", "procedeu probator" si de a evita confuziile frecvente, care se fac cu privire la acestia. Totodata, nu se poate dezbate problema interceptarilor si înregistrarilor audio sau video fara ca, în prealabil, sa se fi discutat toate elementele sistemului probator.