STATUL SI DREPTUL IN DACIA PROVINCIE ROMANA

STATUL SI DREPTUL ÎN DACIA PROVINCIE ROMANĂ

ORGANIZAREA DE STAT A DACIEI ROMANE

Construirea si structura daciei romane -înfruntarile militare încep din secolul 1 îH, apoi 85-89 dH, 101-102 dH, 105-106 dH, în timpul expansiunii romane, pericolul dacic era evident, psihologia dacilor, bogătia dacilor, va duce la lupte, tratate, stipendii,

numai o parte a cuceririi a fost inclusă în provincia dacia romană, bine delimitată în granite ce lăsau în afară dacii liberi. După răscoala dacilor subjugati la moartea loi Traian în 117, Hadrian dă o nouă organizare Daciei Romane

# Dacia superioară si # Dacia inferioară, ulterior din Dacia superioară în 124 tot Hadrian, a creat în nord Dacia Porolissensis. Ultima reorganizare o face Marc Aureliu în urma răscoalei dtn 168 organizând Dacia Apulensis, Dacia Malvensis si Dacia Porolissensis.

Organele centrale ale provinciei - provincie imperială era condusă de un guvernator,reprezentând imperiul, cu titlul de "legatus Augusti pro praetore",numit de împărat din rândul membrilor ordinului senatorial de rang consular deoarece avea sub comandă mai multe legiuni

- era investit cu imperium, exercita la nivel central atributii militare, administrative si judecătoresti,

-reformele administrative au mentinut aceleasi atribute dar cu alt rang 212d38c

concilium trium Daciarum sau concilium Provincia era adunarea provincială formată din delegati ai oraselor ce se întrunea o dată pe an la Sarmizegetusa, având competentă în problemele de interes ale oraselor si provinciilor ppspre administratia lmperială

procuratorul financiar cu sediul la Sarmizegetusa

administra si coordona finantele provinciei, era în subordinea legatului imperial, stabilea impozitele , făcea recensăminte din 5 în 5 ani prin magistrati specializati

impozitele directe- TRIBUTA-se plăteau pe proprietatea funciară si pe clădiri, plătindu-se de asemenea un impozit pe persoană tributum capitis, atât de către cetăteni cât si de peregrini

-impozite indirecte VECTIGALIA se plăteau pe mosteniri, pe eliberări vânzari de sclavi, circulatie de mărfuri si persoane. Existau oficii ptr încasări numite STATIONES.

armata era unică, sub comandă unică a legatului imperial cu următoarele legiuni - 1) a 1-a Adiutrix, 2) a-4-a Flavia, 3) a 13-a Gemina, si trupe auxiliare, - ale, cohorte, trupe neregulate,

ORGANIZAREA LOCALĂ ORASE colonii precum Ulpia Traiana, ( 32 ha 15-20000 locuitori), Drobeta, Napoca, Apulum, Romula si municipii: Dierna, Malva s.a, în general cu păstrarea numelui dac-conducere autonomă- conducerea supremă era a unui consiliu dupa modelul imperial, numit ordodecurionum. Asadar decurionii erau reprezentantii cetătii romane desemnati din 5 în 5 ani, ei având atributii administrative, fiscale, edilitare, organizau jocurilor publice, controlau obligatiile de cult, împărat alegând magistratisi sacerdoti

SATE cea mai mare parte a populatiei era organizată după model roman erau pagi pe teritoriile dependente de colonii si vici în rest, iar canabe se numeau cele de lângă castre toate în general organizate precum în vechea Dacie.

DREPTUL ÎN DACIA ROMANĂ

IZVOARELE DREPTULUI odată cu instaurarea stăpânirii romane în Dacia alături de dreptul local nescris s-a introdus si dreptul roman scris, cu aplicare ,paralelă. Din sinteza si apare dr eptul daco - roman.

DREPTUL CIVIL (quiritar) era dreptul cetătenilor romani, drept riguros, formalist si exclusivist ce aplica:

ius civile - pentru drepturi civile si politice

ius commercii - pentru încheiera actelor juridice

ius connubii ptr dreptul de a înche căsătorii val după lege rom

ius militari pentru militari

ius honorum pentru dreptul de a candida la magistratură în colonii

ius gentium diviziune a dreptului roman, destinat pentru reglementarea relatiilor între peregrini, si intre peregrini, latini si romani.

INSTITUTII JURIDICE Dreptul de proprietate

A. Cu două forme de propr asupra pământului 1) propr provincială

2) propr quiritară

1 PROPR PROVINCIALĂ era exercitată de locuitorii liberi din provincii. Prin regula străveche pământurile cucerite treceau în proprietatea statului cu titlul de AGER PUBLICUS, dar de facto erau stăpânite ca posesiune si uzufruct de către autohtoni ce la moarte o puteau trece

urmasilor, dar si între vii prin simplă traditie, ca drept al gintilor, propr prov se bucurau de PRESCRIPTIO LONGI TEMPORIS, ca formă a uzucapiunii aplicată la proprietatea provincială, plătindu-se un impozit funciar ca recunoastere a proprietătii supreme,

Pe de altă parte se aplica ius italicum, drept special prin care solul unor colonii sau provincii era asimilat cu cel din Italia, încât devenea obiect de PROPRIETATE QUIRITARĂ (romană).

B. PROPRIETATEA PEREGRINĂa fost protejată prin mijloace juridice având asupra altor lucruri, ca si pentru dreptul de dăsătorie înire peregrini, încheieri conform obiceiurilor locale.

C, SUCCESIUNEA se putea face prin testament, fie abintestat (fără).

RETINEM INFLUENTA RECIPROCĂ A DR ROMAN CU CEL DAC.

TRIPTICELE DIN TRANSILVANIA = TĂBLITE CERATE DIN TR

Sunt documente inestimabile, scrisort epigrafice, din Dacia sec 2 dH în special cu privire la sistemul de drept aplicat în epocă în relatiile dintre locuitorii provinciei.

Sunt 3 mici tăblite de brad legate împreună cu scriere aplicată pe fata interioară a celor trei si doar pe exteriorul celei de-a doua, cu litere cursive, descoperite succesiv în 1786 si 1855 la Rosia Montană (Alburnus Maior). Istoricul documentelor a fost făcut de Th Mommsen, ultimul act fiind datat la 29 mai 167 pe timpul războiului cu marcomanii.

În total au fost 25 de tăblite, 14 ce puteau fi citite si contin 4 acte de vânzare, 3 contracte de muncă, 1 contract de societate, 1 contract de depozit, 2 contr de împrumut, 1 proces verbal de desf a unei asoc funerare, 1 listă de chelt organiz banchet, 1 oblig plată datorie.

Forma acestor acte, le dă identitatea proprie de legislatie daco -romană.

Astfel, una din tăblitele păstrate de Timotei Cipariu, mentionează un contract de împrumut în care creditor este o femeie pelegrină. Legislatia romană restrângea radical capacitatea juridică a femeii, astfel încât nu puteau încheia acte juridice în nume propriu. După dreptul roman sau grec, actul nu putea fi socotit valabil. Admitem asadar, că el este încheiat pe baza unei cutume locale, asimilată de către noul sistem de drept în curs de formare.

Textul referitor la contractul de împrumut cuprinde si o simplă conventie menită să nască, pentru debitor, obligatia de a plăti dobânzi, conform influentei dreptului grec.

Un alt triptic, ne redă textul unui depozit neregulat, prin care bancherul se oblligă să transmită deponentului, cu titlu de proprietate, o sumă de bani egală cu aceea pe care a primit-o pentru păstrare. Din formularea textului, rezută că actul a fost întocmit cu scopul de a proba (ab prebationem) o obligatie născtută dintr-un alt act, încheiat foarte probabil, potrivit cutumei locale.

Deosebit de relevant pentru practica juridică din Dacia este si textul prin care ni se înfătisează mecanismul si rolul stipulatiunii, act de drept al gintilor. În acest text, sunt mentionate trei stipulatiuni cu obiecte distincte: prima se referă la capital, cea de a doua la dobânzi, iar ce a de a treia, la garantii. De data aceasta, constatăm că stipularea, în virtutea caracterului ei abstract, era utilizată în scopul realizării unei multitudini de operatii juridice, cu toate că, în epoca la care ne referim, dreptul comun crease acte speciale, distincte de stipulatiune, prin care se făceau operatiuni ca împrumutul sau garantiile.

O informatie deosebit de valoroasă, cu privire la obligatiile părtilor în contractul de locatiune de servicii, ne-a parvenit printr-un triptic din care s-a păstrat numai prima tăblită. Tăblita contine un împrumut de locatiune (locato operarum), prin acre un om liber se angajează să muncească în mină. Se pune aici problema suportării riscurilor de către una din părti ( o parte trebuie să-si execute obligatia, cu toate că cealaltă parte, fără vina sa, nu si-o poate executa). Initial, riscurile erau pentru locator, asa încât muncitorul (locator) nu primea pretul chiar dacă fără vina sa nu isi executa obligatia (interventia fortei majore constând, spre exemplu, în inundarea minei. În dreptul clasic, pe care îl avem în vedere, s-a admis totusi că pretul trebuie plătiti pentru caz de fortă majoră, sau caz fortuit.

Tăblita la care ne referim, însă, ne arată, că cel putin în Dacia, această regulă privitoare la riscuri, putea fi înlăturată prin conventia părtilor. Textul precizează că în cazul inundării minei (caz de fortă majoră), salariul muncitorului va fi redus în productie cu timpul în care nu s-a putut lucra.

Tripticele din Transilvania ne-au transmis si 4 acte de vânzare dintre care trei au ca obiect vânzarea de scavi, iar unul, vânzarea unei părti de case. Cercetarea acestor acte ne dă prilejul să desprindem o serie de concluzii cu privire la fizionomia dreptului daco-roman.

Mai întâi, forma acestor acte este distinctă de cea proprie dreptului roman, desi efectele sunt identice. Conform dreptului clasic roman, actul de vânzare îmbrăca forma unei simple conventii si genera pentru vânzător obligatia de a preda lucrul si de a garanta pentru evictiune si pentru vitii, iar cumpărătorul avea obligatia de plăti pretul.

În Dacia, însă, actele utilizate în vederea realizării operatiunii juridice a vânzării aveau mai multe părti: o declaratie de cumpărare, o clauză referitoare la pret, clauze distincte privind garantia pentru vitii si garantia pentru evictiune si o declaratie a garantului; asadar, dacă în dreptul roman toate efectele vânzării decurgeau din simpla întelegere a părtilor cu privire la obiect si la pret, în dreptul daco-roman, era necesară câte o clauză specială pentru declansarea fiecărui efect în parte.

În al doilea rând, ca o curiozitate greu de explicat, una din operatiunile juridice ale vânzării se realizează prin două acte juridice distincte: mancipatiunea, act de drept civil si contractul consensual de vânzare, act de drept al gintilor.

Această formă de a vinde, pare cu atât mai inexplicabilă, cu cât părtile fac parte după cum le indică numele, din categoria peregrinilor si nu din cea a cetătenilor. Ori, mancipatiunea este una din institutiile fundamentale ale dreptului civil si pentru valabilitatea sa sunt necesare anumite conditii: părtile să aibă cetătenie romană, obiectul vânzării să fie un lucru roman,cântarul de aramă si cantaragiul, cinci martori cetăteni romani, rostirea unei formule solemne. Lipsa unei singure conditii, ducea la nulitatea actului.

S-a mai afirmat că declaratia cu privire la utilizarea mancipatiunii între părti a apărut accidental, sau că este vorba de substituire de termeni, întrucât în realitate, părtile au folosit traditiunea, care este act de drept al gintilor, dar au numit-o mancipatiune. În fine, unii autori au arătat că părtile au utilizat două acte distincte în vederea realizării unei singure operatii juridice, pentru mai multă sigurantă.

Asa cum s-a văzut, acrtele de vânzare cuprinse în tripticele din Transilvania, au o serie de elemente, conforme cu dreptul roman, pe când altele, sunt în vădită contradictie cu cerintele sale. Aceste neconcordante însă, tin de domeniul aparentelor si nu trebuie cercetate în mod mecanic, în cadrul unui joc de tehnică juridică.

Analizând clauzele cuprinse în aceste acte ca pe un tot unitar, constatăm că ne aflăm în fata unor institutii juridice noi, în structura cărora elementele de drept roman au dobândit o functionalitate originală. Se poate afirma că mancipatiunea, unită cu simpla întelegere a părtilor, constituie punctul de plecare spre vânzarea consensuală, translativă de proprietate.

Cu privire la forma vânzării, remarcăm că actele sunt semnate, de martori, de părti si uneori, chiar de giranti, originalitate daco-romană. Accentul trebuie să cadă pe întelegerea faptului că s-au împletit elementele de drept roman cu cele de drept autohton, actele din tăblitele cerate având o fizionomie originală, sinteza unor elemente de tehnică juridică extrem de variată.

faptul că cetătenii si peregrinii încheiau, între ei, acte de asemenea sinteză, aruncă o puternică lumină asupra incapacitătilor decurgând din conditia juridică a persoanelor. Elementele mixte din textele tăblitelor atestă tendinta de unificare, etnică si institutională.

ÎN CONCLUZIE, PROCESUL COMPLEX AL FORMĂRII POPORULUI DACO-ROMAN A AVUT LA BAZĂ SI FENOMENUL JURIDIC MANIFESTAT PRIN ACCELERAREA UNIFICĂRII CELOR DOUĂ CIVILIZATII, ÎNTR-O SINTEZĂ ATOTCUPRINZĂTOARE.