Separatia puterilor, echilibrul puterilor, colaborarea puterilor
1. Originile teoriei separatiei puterilor
Teoria separatiei puterilor este o teorie celebra, de larga audienta si frecvent invocata. Sub numele de teorie a separatiei puterilor în stat se ascund, în realitate, mai multe teorii referitoare la puterea de stat, care analizeaza diverse modalitati de exercitare a acesteia. Cunoasterea acestei teorii înlesneste explicarea sistemelor constitutionale c 12212u2011m ontemporane, desi "a pierdut mult din semnificatiile sale initiale si nu mai are aceeasi importanta în amenajarea actuala a puterii" (Pierre Pactet). Aparuta în secolul Luminilor, alaturi de alte teorii la fel de tulburatoare si penetrante, ea a fost îndreptata împotriva obscurantismului feudal si a închistarii medievale, împotriva abuzului de putere. Teoria separatiei puterilor a fost o reactie împotriva monarhiei absolute, considerata de drept divin, forma de guvernamânt în care regele concentra în mâinile sale puterea suprema, conside-rându-sc personificarea statului, de unde si celebra formula a regelui Ludovic al XlV-lea "statul sunt eu" (L'Etat c'cst moi).
Teoria separatiei puterilor a avut un rol aparte, poate decisiv, în promovarea sistemului reprezentativ, adica în valorificarea democratica a relatiei dintre detinatorul suveran al puterii (poporul, natiunea) si organizarea statala a puterii politice, în cautarea, în chiar organizarea statala si functionarea puterii, a garantiilor exercitarii drepturilor omului si cetateanului. Este o teorie care a stat la baza elaborarii constitutiilor, afirmatiile din Declaratia drepturilor omului si cetateanului (1789 Franta) stând marturie în acest sens. Astfel, potrivit declaratiei mentionate, o societate în care garantia drepturilor nu este asigurata si nici separatia puterilor nu este determinata, nu are o constitutie.
Enuntata de catre John Locke (Traite du gouvernement civil, 1690), teoria separatiei puterilor este definitivata si explicata pe larg de catre Montesquieu (Charles-Louis de Secondat, baron de la Brede et de Montesquieu, nascut în 1689) în celebra lucrare "Despre spiritul legilor" (1748). Montesquieu a facut din separatia puterilor un eficient instrument al sigurantei cetatenilor.
2. Teoria clasica a separatiei puterilor în stat
Sintetizând teoria clasica a separatiei puterilor vom putea retine mai multe idei. În orice societate organizata în stat exista trei functii: de edictare de reguli juridice sau functia legislativa; de executare a acestor reguli sau functia executiva; de judecare a litigiilor sau functia jurisdictionala.
Fiecare functie este conferita unor organe distincte: puterea legislativa, adunarilor reprezentative; puterea executiva sefului statului, eventual sefului de guvern si ministrilor; puterea judecatoreasca, organelor judiciare.
Teoria separatiei puterilor este în realitate o justificare ideologica a unui scop politic foarte concret: slabirea puterii guvernantilor în ansamblu, limitându-i pe unii prin altii. Se considera ca separatia puterilor comporta doua aspecte bine conturate: a) separatia Parlamentului vizavi de guvern; b) separatia jurisdictiilor în raport cu guvernantii, fapt ce permite controlul acestora prin judecatori independenti (a se vedea si Maurice Duverger).
3. Evolutia explicatiilor privind separatia/echilibrul puterilor în stat
Evolutia separatiei puterilor în stat, ca teorie si realitate constitutionala, cuprinde trei mari aspecte si anume: definirea continutului si a sensurilor teoriei; critica teoriei clasice; continuitatea importantei si rezonantei sale sociale si politice.
Cât priveste continutul si sensurile separatiei puterilor tot mai des s-a afirmat si se afirma ca este vorba mai putin de separare decât de echilibrul puterilor. Importanta în organizarea statala este independenta autoritatilor statale, care nu poate fi totala dar trebuie sa fie foarte larga. Organele de stat trebuie sa depinda unele de altele numai atât cât este necesar formarii sau desemnarii lor si eventual exercitarii unor atributii. Apoi se considera ca, de fapt, exista numai doua puteri si anume puterea legislativa si puterea executiva.
Critica teoriei clasice a separatiei puterilor se înscrie în contextul evolutiei acesteia. S-a mers pâna acolo încât se afirma ca teoria clasica nu mai exprima realitatea politica, deoarece ea a fost înlaturata de regimurile totalitare si apare depasita si învechita în regimurile pluraliste.
Înlaturarea separatiei puterilor în regimurile totalitare. Acest fenomen a avut si arc ca punct teoretic de plecare o viziune diferita asupra functiilor puterii. În regimurile totalitare s-a promovat teza unicitatii puterii de stat, teza simplist explicata si primitiv aplicata, permitând concentrarea puterii si desfiintarea democratiei.
Inadaptarea teoriei separatiei puterilor în regimurile pluraliste are si ca cauzele si explicatiile sale. Desi afirmata separatia puterilor este contrazisa de realitati în chiar regimuri cunoscute ca democratice, unde se manifesta o anumita "concentrare" a puterii.
Îmbatrânirea teoriei separatiei puterilor este explicata prin aceea ca a fost elaborata într-o perioada în care nu se înfiintasera înca partidele politice si când principalele probleme puse de putere erau de ordin institutional. Aparitia partidelor politice, rolul lor deosebit în configurarea institutiilor juridice si politice, determina ca astazi separarea sau echilibrul sa nu se realizeze între Parlament si Guvern, ci între o majoritate, formata dintr-un partid sau partide învingatoare în alegeri si care dispun în acelasi timp de Parlament si de Guvern si o opozitie (sau opozitii) care asteapta urmatoarele alegeri pentru "a-si lua revansa". O asemenea schema este în principiu aplicabila peste tot si desigur mai evident în sistemele constitutionale bipartide.
|
