Sesizarea organelor judiciare
Este primul act de procedura, în lipsa caruia procesul penal nu se poate desfasura conform legii.
Definitie Sesizarea reprezinta încunostiintarea organului penal competent potrivit legii despre savârsirea unei fapte prevazute de legea penala.
Sesizarea nu are doar rorul de a informa organele judiciare, ci reprezinta, în acelasi timp, si justificarea legala a tuturor activitatilor procesuale si procedurale care cad în competenta organului judiciar. Asadar, sesizarea reprezinta o cerinta de stricta legalitate a procesului penal.
Actul de sesizare a organului judiciar trebuie întocmit cu respectarea formelor prevazute de lege, în caz contrar, el nefiind valabil. Neîndeplinirea acestei conditii antreneaza lipsa de valabilitate a tuturor actelor procedurale si procesuale.
Actul de sesizare poate fi întocmit de orice persoana sau numai de anumite persoane prevazute de lege. El se poate adresa organelor de urmarire penala, situatie în care are ca efect declansarea procedurilor preliminare sau, în mod exceptional, direct instantelor de judecata, situatie în care declanseaza p 858b13i rocedurile de judecata ale procesului penal.
În concluzie, putem vorbi despre sesizarea organelor de urmarire penala si de sesizarea instantelor de judecata.
Trebuie facuta distinctie între:
I. Modurile generale de sesizare ale organelor de urmarire penala
II. Modurile speciale de sesizare ale organelor de urmarire penala
Aceasta clasificare este cea mai cuprinzatoare pentru ca tine seama de particula-ritatile modurilor de sesizare si de consecintele pe care acestea le produc asupra mersului procesului penal.
Daca modurile generale de sesizare pot fi înlocuite unele cu altele, neavând o alta semnificatie decât aceea a încunostiintarii organelor de urmarire penala cu privire la savârsirea unor fapte penale sau a legitimarii procesuale a participantilor, modurile speciale de sesizare nu pot fi înlocuite unele cu altele, având semnificatia unor acte procesuale si procedurale ce conditioneaza însasi începerea urmaririi penale, pune-rea în miscare a actiunii penale si exercitiul actiunii penale în cazurile prevazute de lege.
I. Modurile generale de sesizare ale organelor de urmarire penala
Legiuitorul face distinctia între:
Modurile externe:
- Plângerea (plângerea penala)
- Denuntul
2) Modurile interne: - Sesizarea din oficiu
Plângerea
Reprezinta sesizarea facuta chiar de catre persoana care a suferit o vatamare prin infractiune. Ea poate îmbraca forma scrisa (personal sau prin avocat) sau forma orala, care se poate formula chiar în fata organului competent (organul de cercetare penala sau procurorul). Organul de cercetare penala sau procurorul încheie un proces-verbal de consemnare a plângerii orale care va trebui sa mentina urmatoarele mentiuni (art. 222, c.pr.pen.):
- Numele, prenumele, calitatea si domiciliul petitionarului;
- Numele, prenumele si adresa persoanei împotriva careia se face plângerea, daca aceasta este cunoscuta. Daca nu este cunoscuta, se vor indica semnalmentele aces-teia si orice alte elemente care ar putea servi la identificarea sa. În acest caz, plân-gerea se va adresa, în mod obligatoriu, organul de cercetare penala (procurorului i se adreseaza cererea doar când faptuitorul este cunoscut).
- O scurta expunere a starii de fapt, cu indicarea urmarilor produse;
- Mentiuni privind mijloacele de proba pe care le poate indica persoana vatamata;
- Semnatura persoanei vatamate. În cazul persoanei fara capacitate de exercitiu, plângerea se face de catre reprezentantul legal. În cazul persoanelor cu capacitate restrânsa de exercitiu, plângerea se face personal, cu încuviintarea persoanelor pre-vazute de legea civila. Plângerea penala anonima nu este valabila.
În toate situatiile, plângerea se poate face si prin mandatar, mandatul trebuind sa fie special, facut în forma autentica. De asemenea, ea poate fi introdusa si prin sub-stituiti procesuali (copilul major pentru parinti si sotul pentru celalalt sot).
Reprezinta sesizarea facuta de catre orice persoana, alta decât persoana vatamata. Este posibil sa fie facut si de catre persoana care a savâsit fapta (autodenunt).
Poate fi formulat în scris, dar si oral. Atunci când este facut oral, în fata organu-lui de urmarire penala competent, acesta încheie un proces-verbal de constatare a denuntului.
Denuntul se face de catre aceleasi persoane si în aceleasi conditii ca si plângerea, cu deosebirea ca nu e necesar ca persoana care face denuntul sa aiba capacitatea de exercitiu. Acesta trebuie sa poarte semnatura persoanei petitionare. Totusi, poate fi considerat valabil si denuntul anonim, având semnificatia unei informatii care ar putea sta la baza unei sesizari din oficiu.
Poate avea si alte surse:
- Informatiile rezultate din mijloacele de informare în masa;
- Datele obtinute dintr-un alt dosar penal;
- Infractiunea flagranta;
Procedura flagranta este net superioara, în planul dovedirii faptelor, nefiind necesar un alt mijloc de proba.
- Constatarea facuta de organele constatatoare;
Codul nostru de procedura penala reglementeaza doua mari categorii de organe constatatoare:
1) Organele constatatoare prevazute în art. 214, c.pr.pen.:
a) Organele inspectiilor de stat, cu privire la infractiunile ce constituie încalcari ale dispozitiilor legal controlate: inspectiile de politie sanitara, inspectiile de politie sanitara veterinara, organele de control fiscal, organele de control ale Garzii Finan-ciare si ale Curtii de Conturi.
În legatura cu organul fiscal, s-a sustinut în doctrina de specialitate ca procesele acestora, daca ar fi contestate dupa procedura prevazuta de Legea 105/1997, ar putea fi învestite cu putere de lucru judecat, constituind titluri executorii, conform OG 11/1996. În ceea ce ne priveste, consideram ca, în masura în care aceste procese penale privesc fapte prevazute de legea penala, procedura înceteaza a mai fi pur administrativa, astfel încât ele trebuie considerate ca fiind definitivate doar în mo-mentul solutionarii definitive a cauzei penale.
b) Organele de conducere si de control ale unitatilor prevazute în art. 145, c.pen. pentru infractiunile savârsite în legatura cu serviciul.
2) Organele constatatoare prevazute în art. 215, c.pr.pen.:
a) Comandantii de nave si aeronave;
b) Subofiterii politiei de frontiera, pentru infractiunile la regimul frontierei.
Organele constatatoare trebuie sa se limiteze doar la constatarea faptelor, neefec-tuând acte premergatoare. Ele încheie întotdeauna un proces-verbal de constatare. Mai poarta denumirea si de organe parajudiciare.
Acestea determina sesizarea din oficiu a organelor de urmarire penala, deoarece, într-un termen de cel mult 3 zile (pentru categoriile de organe prevazute în art. 214, c.pr.pen.) sau de cel mult 5 zile (pentru categoriile de organe prevazute în art. 215, c.pr.pen.) sunt obligate sa înainteze procesul-verbal de constatare procurorului, în vederea sesizarii din oficiu.
Totodata, organele de constatare au dreptul sa ia declaratii persoanelor banuite si, daca este cazul, sa ridice corpurile delicte, precum si orice alte mijloace materiale de proba, pe care sa le înainteze apoi procurorului.
Organele constatatoare au dreptul sa-l prinda pe faptuitor si sa-l prezinte în fata organelor de urmarire penala. În cazul organelor prevazute în art. 215, c.pr.pen. faptuitorul poate fi prezentat întotdeauna în fata procurorului.
3) Alte organe constatatoare:
Corpul gardienilor publici;
Jandarmeria;
Serviciile de informatii (SRI, SIE, SPP, Serviciul de Telecomunicatii Speciale, Serviciul din cadrul Directiei Generale a Penitenciarelor) si Serviciile Speciale, create în cadrul MI, MJ si MApN.
II. Modurile speciale de sesizare ale organelor de urmarire penala
Sesizarea la cererea organului competent
Autorizarea prevazuta de lege
Plângerea prealabila a persoanei vatamate
În toate cele 3 situatii, trebuie respectate regulile generale prevazute pentru întocmirea oricarei sesizari.
Exista unele prevederi similare si în art. 10, lit. f, c.pr.pen.
a) Sesizarea comandantului UM
b) Exprimarea dorintei Guvernului strain
c) Autorizarea procurorului general
d) Sesizarea la cerea organelor CFR
e) Avziul Camerei Parlamentului din care face parte demnitarul
f) Avizul minsitrului Justitiei
Acordarea unui aviz nu obliga organul judiciar la luarea masurii sau la efectuarea actului prevazut de lege, ci acesta va lua masura doar daca sunt îndeplinite dispozitiile legale.
În ceea ce priveste plângerea prealabila, legiuitorul are în vedere prevederile art. 279, lit. b-c, c.pr.pen. în care plângerea se adreseaza organului de urmarire penala. Plângerea prealabila trebuie sa contina în plus fata de plângerea penala doua men-tiuni obligatorii cu privire la persoana faptuitorului si cu privire la producerea unui prejudiciu. Persoana vatamata poate solicita obligarea persoanei banuite la repararea unui prejudiciu, inclusiv introducerea în cauza a persoanei responsabile civilmente (trebuie introdusa în cel mult 2 luni de la data la care persoana vatamata a cunoscut persoana faptuitorului).
Spre deosebire de plângerea penala, cea prealabila nu poate fi introdusa prin substituiti procesuali, ci numai de catre cel interesat personal sau prin reprezentant legal, cu procura speciala. De la acest caz exista o singura exceptie si anume cazul persoanelor fara capacitate de exercitiu sau cu capacitate de exercitiu restrânsa, pen-tru care actiunea penala poate fi pusa în miscare si din oficiu. Astfel, s-a dat posibili-tatea începerii urmaririi penale si a punerii în miscare a actiunii penale în ipoteza în care reprezentantii legali nu ar formula plângerea prealabila.
Aceasta sta la baza judecatii. Sunt cunoscute doua moduri de sesizare a instantei penale:
1. Rechizitoriul - Desemneaza modul comun, având ca finalitate declansarea unei proceduri comune pentru ca exista principiul dupa care nu avem proces penal fara a avea urmarire penala.
2. Plângerea prealabila a persoanei vatamate - Are menirea de a declansa o procedura fara urmarire penala. Este cunoscuta în doctrina si jurisprudenta penala ca "actiune penala directa" pentru ca se adreseaza direct instantei de judecata.
1. Rechizitoriul
Este cel mai complex act de urmarire penala si apartine procurorului. Competen-ta apartine procurorului din cadrul Parchetului corespunzator în grad instantei competente sa judece cauza în fond. Aceasta regula consacrata în art. 209 (4), c.pr.pen. face ca art. 264 (2), c.pr.pen., conform caruia atunci când rechizitoriul este întocmit de un procuror ierarhic inferior este supus confirmarii procurorului cores-punzator în grad instantei competente sa judece cauza în fond, sa fie considerat ca abrogat implicit. Daca rechizitoriul este întocmit de un procuror inferior în grad instantei de fond, sanctiunea este nulitatea absoluta, conform art. 197 (2), c.pr.pen.
Pentru a fi valabil rechizitoriul trebuie sa îmbrace forma scrisa. El prezinta urmatoarea structura:
a) Partea introductiva - În care se fac mentiuni privind obiectul cauzei, numele si prenumele procurorului, eventual functia acestuia, date referitoare la confirmare, daca este cazul, în ipoteza urmaririi penale, anul, luna si ziua întocmirii si date privind persoana inculpatului.
b) Partea descriptiva (considerentele rechizitoriului) - Cuprinde mentiuni referitoare la fapta sau faptele la care se refera, respectiv expunerea starii de fapt, precum si mentiuni referitoare la circumstantele personale ale inculpatului, la înca-drarea juridica, la mijloacele de proba pe care se sprijina starea de fapt, masurile luate în cursul urmaririi penale.
c) Partea dispozitiva - Cuprinde doua categorii de dispozitii:
- Dispozitia de trimitere în judecata - Priveste doar inculpatul si defineste însasi natura juridica a rechizitoriului;
- Citarea partilor si înaintarea întregului dosar instantei competente sa judece cauza în fond;
Pentru ca rechizitoriul sa fie valabil trebuie sa fie semnat de procurorul competent. Pentru a face posibila înaintarea rechizitoriului la instantele de fond este necesar ca ulterior sa se emita o adresa, semnata de conducatorul Parchetului din care face parte procurorul.
În mod exceptional, rechizitoriul nu se rezuma doar la trimiterea în judecata, ci, în cazurile de indivizibilitate si de conexitate, rechizitoriul poate fi si acte de neîncepere a urmaririi penale pentru unele fapte sau persoane, cât si de scoatere de sub urmarire penala, de încetare a urmaririi penale sau de casare pentru alte fapte, daca se constata intervenirea vreunuia dintre cazurile de împiedicare, dupa caz, a începerii urmaririi penale sau a punerii în miscare a actiunii penale sau a exercitiului actiunii penale.
Rechizitoriul poate fi si act de declinare de competenta, când pentru unele fapte sau persoane se constata competenta unei alte instante penale, precum si una dintre masurile procesuale prevazute de lege. Rechizitoriul poate fi un act de arestare, de luare a masurii interdictiei parasirii localitatii sau de liberare provizorie. Atunci când o masura preventiva se ia la sfârsitul urmaririi penale nu se mai întocmeste ordonanta.
2. Plângerea prealabila
Dobândeste din ce în ce mai mult teren în planul procedurii penale, aflându-se la baza tendintei generale constatate în procedura penala contemporana de privatizare a procedurii penale, pentru ca preia unele dintre atributele esentiale de acuzare a Ministerului Public.
Plângerea prealabila desemneaza situatia în care victima infractiunii se trans-forma în acuzator în proces. Situatiile în care sesizarea instantei penale se face fara rechizitoriu, deci prin plângere prealabila sunt expres prevazute de lege în art. 179 (2), lit. a), c.pr.pen. pentru anumite categorii de infractiuni considerate infractiuni cu pericol social redus, cum sunt:
lovire sau alte violente (art. 180, c.pen.);
vatamare corporala din culpa (art. 184, c.pen.);
furtul între soti sau rude apropiate (art. 210, c.pen.);
abuzul de încredere (art. 213, c.pen.);
tulburarea de posesie (art. 220, c.pen.);
insulta si calomnia (art. 205, 206 c.pen.).
Plângerea prealabila a persoanei vatamate are o natura juridica similara cu aceea a unui rechizitoriu, fiind obligatoriu sa contina cererea expresa a persoanei vatamate adresata instantei de condamnare a inculpatului. Daca ea lipseste, judecatorului îi incuba obligatia de a chema în fata sa persoana vatamata pentru a o întreba daca cere condamnarea inculpatului.
Din momentul în care plângerea penala este înregistrata la Judecatorie, inculpatul devine faptuitor în cauza. Atunci când faptuitorul nu este cunoscut, persoana vata-mata este obligata sa se adreseze OCP în vederea identificarii faptuitorului.
Procedura de judecata prezinta particularitati fata de procedura comuna tocmai datorita inexistentei unor proceduri preliminare. Ea este asemanatoare cu procedura anglo-americana, fiind o procedura acuzatoriala.
|
