Sistemul dreptului, institutia juridica si Ramura de drept

Sistemul dreptului, institutia juridica si Ramura de drept

Toate normele de drept dintr-un stat formeaza un sistem. Acest sistem al dreptului reglementeaza mai multe institutii juridice. Normele juridice sunt clasificate pe ramuri de drept.

Notiuni generale despre sistemul dreptului

Normele juridice reprezinta o anumita unitate in ansamblul lor fiind legate si grupate intr-un sistem unic si unitar. Cauzele care fac ca dreptul sa fie patruns de o unitate in ansamblul sau si ca intre normele juridice sa existe o concordanta interna sunt determinate in principal de structura economica unitara a unei societati care conditioneaza principiile de drept. In cadrul acestei unitati a dreptului, normele juridice se repartizeaza, dupa diferite criterii, in grupe distincte numite institutii juridice sau ramuri de drept. Institutiile juridice si ramurile de drept nu sunt grupari de norme complet separate intrucat ele se asambleaza in cadrul sistemului general al dreptului si de aceea toate normele juridice apar ca o unitate , iar principiile pe care fiecare dintre ele le reflecta sunt concordante si totodata subordonate principiilor generale ale dreptului. Putem spune ca normele juridice dintr-un stat formeaza un sistem in care se reflecta unitatea dintre ele si caracterul lor diferentiat pe ramuri de drept si institutii juridice. Cunoasterea sistemului dreptului contribuie la o justa aplicare a dreptului, atragand atentia asupra a ceea ce este esential in norma juridica si ajutand pe cei care aplica dreptul, care lucreaza in aparatul de stat, sa se orienteze corespunzator in opera de elaborare a normelor juridice si sa elimine normele perimate asigurand armonia si concordanta intre normele dreptului in vigoare. Sistemul dreptului nu se confunda cu sistematizarea legislativa deoarece el apare cu tipul de drept respectiv, indiferent daca normele juridice sunt sau nu sunt sistematizate ori se gasesc dispersate in diferite izvoare. Criteriile care stau la baza divizarii dreptului in ramuri de drept si institutii juridice sunt: obiectul reglementarii juridice, metoda de reglementare utilizata, principiile fundamentale comune ale gruparii respective de norme. Criteriul fundamental de impartire a dreptului in ramuri de drept il constituie obiectul reglementarii juridice astfel ca relatiile sociale, dintr-un domeniu, ce sunt reglementate de o anumita grupare de norme juridice, formeaza o ramura de drept. Obiectul reglementarii juridice, adica sfera relatiilor sociale reglementate de normele juridice, constiutie criteriul obiectiv de formare al unei ramuri de drept, insa alaturi de acest criteriu se utilizeaza ca si criteriu secundar metoda de reglementare utilizata, conform careia se vor grupa intr-o ramura de drept distincta acele norme in care se intrevede un anumit mod in care statul actioneaza asupra relatiilor sociale. Prin urmare, metoda de reglementare o reprezinta modalitatea in care statul intervine in cadrul unor relatii sociale. Metodele de reglementare pot fi:

Metoda egalitatii juridice a partilor : este caracteristica normelor dreptului privat in care statul, in principiu, nu intervine pentru reglementarea imperativa a relatiilor sociale, lasand partile sa isi aleaga comportamentul, iar acestea se afla pe pozitie de egalitate juridica.

Metoda autoritatii : specifica ramurii dreptului public in care statul intervine cu norme imperative stabilind drepturile si obligatiile partilor fara ca acestea sa poata sa-si aleaga o alta conduita.

Principiile de drept comun care carmuiesc o anumita grupare de norme juridice pot constitui si ele un criteriu secundar pentru a se face distinctie intre ramuri de drept si institutii juridice. Ramura de drept este definita ca un ansamblu distinct de norme juridice, legate organic, care reglementeaza relatiile sociale avand acelasi specific si folosind sceeasi metoda de reglementare. O ramura de drept reprezinta unitatea mai multor institutii juridice legate prin obiectul lor, metoda de reglementare si principiile lor comune. Institutia juridica cuprinde norma juridica care reglementeaza o anumita grupa unitara de relatii sociale care constituie o categorie aparte de raporturi juridice. Exista mai multe ramuri de drept clasificate dupa cele trei criterii: dr. constitutional, administrativ, financiar, civil, familei, procesual civil, penal, muncii, comercial roman. Exista ca institutii juridice o serie de concepte reglementate de o diversitate de norme juridice care apartin mai multor ramuri de drept (casatoriei, contractelor, dr. de proprietate, ocrotirii minorilor, adoptiei). Complexitatea relatiilor sociale determina separatia unor ramuri de drept de altele. Exista unele raporturi juridice care avand un caracter complex imprumuta metoda de reglementare de la mai multe ramuri de drept sau care au ca obiect de reglementare relatiile sociale apartinand mai multor ramuri de drept (dr. mediului, comunitar, afacerilor). Teoriile dreptului impart dreptul in doua mari grupe: dreptul public si dreptul privat. In categoria dreptului public intra dr. constitutional, administrativ, financiar, penal, procesual penal.in categoria dreptului privat intra dr. civil, comercial, international privat. Impartirea dreptului in public si privat isi are sorgintea in dr. roman , conform caruia dreptul public se refera la interesele statului iar cel privat priveste particularul. Atata vreme cat statul nu intervine direct in relatiile sociale private ci exercita un rol de supraveghere generala se spune ca ne aflam in domeniul dreptului privat. Mai putine sunt insa relatiile sociale lasate la latitudinea indivizilor in care statul sa nu intervina. Prin aceasta dr. privat capata nuante de drept public de fiecare data cand statul intervine activ pentru reglementarea relatiilor sociale in vederea ocrotirii intereselor generale cat si private.

Principalele ramuri de drept

a)      Dreptul constitutional cuprinde totalitatea normelor juridice care stabilesc principiile fundamentale ale structurii social-economice si a oranduirii de stat, sistemul si principiile de organizare si functionare ale organleor de stat, sistemul electoral si statutul juridic al omului si cetateanului, drepturile si indatoririle fundamentale ale cetatenilor. Raporturile constitutionale sunt raporturi sociale care apar in procesul infaptuirii, organizarii si exercitarii puterii de stat. Dreptul constitutional cuprinde bazele juridice pe acre se intemeiaza toate ramurile dreptului, avand un rol conducator in intregul sistem de drept, fapt ce se explica prin locul pe care il ocupa Constitutia in ierarhia normelor juridice si prin faptul ca Constitutia este principalul izvor de drept ce determina continutul celorlalte norme si ramuri ale dreptului. Metoda de reglementare a dreptului constitutional este una bazata pe raporturi de autoritate in ca 858i88i re organul de stat emite decizii obligatorii pentru toate subiectele de drept.

b)      Dreptul administrativ cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementeazaraporturile sociale din domeniul administrativ public care se refera la organizarea organelor administrative si la raporturile acestora cu alte organe. Intotdeauna unul dintre subiectii raporturilor de drept administrativ este un organ al administratiei de stat pe de-o parte, iar pe de alta cetatenii sau alti subiecti de drept. Metoda de reglementare nu este metoda egalitatii juridice a partilor intrucat domina raporturile de subordonare in care organul administrativ public ordona, iar subiectele de drept executa, fiind astfel in prezenta unor raporturi de autoritate. Violarea normelor de drept administrativ atrage raspunderea contraventionala sau administrativa a autorului. Normele dreptului constitutional sunt acte normative, pe cata vreme in dreptul administrativ se emit pe langa norme cu caracter general si impersonal si acte de aplicare a dreptului (decizii administrative).

c)      Dreptul financiar cuprinde normele juridice care se refera la formarea, repartizarea si intrebuintarea fondurilor banesti la bugetul de stat, finantele publice, asigurari si credite. In acest caz metoda de reglementare se bazeaza pe raporturi de autoritate in ca 858i88i re organul fiscal dispune, iar celalata parte (contribuabilul) se conformeaza.

d)      Dreptul civil cuprinde normele juridice care reglementeaza raporturile patrimoniale ce se nasc intre subiectii de drept aflati pe pozitii de egalitate precum si relatiile personale nepatrimoniale legate strans de persoana indivizilor. Dreptul civil reglementeaza dreptul de proprietate si celelalte drepturi reale, persoana fizica si juridica, obligatiile civile, contractele, succesiunile.metoda de reglementare este cea a egalitatii partilor. Dreptul civil face parte din categoria ramurii de drept privat, fiind cea mai semnificativa ramura de drept. Normele sale sunt norme comune, reprezinta dreptul comun ce se aplica partilor ori de cate ori alte norme de drept nu prevad altfel.

e)      Dreptul muncii este format din totalitatea normelor care reglementeaza raporturile sociale de munca ale angajatilor precum si alte raporturi sociale derivate din raporturile de munca. Ele se refera la incheierea, modificarea si incetarea contractului de munca, protectia muncii, protectia sociala, dreptul la munca, la odihna, asigurare sociala, dreptul la pensie. Metoda de reglementare este cea a egalitatii juridice a partilor avand ca si caracteristica faptul ca angajatorul se afla intr-un raport de autoritate cu angajatul pentru asigurarea disciplinei muncii. Multe norme ale dreptului muncii au caracter imperativ spre deosebire de cele din dreptul civil care sunt norme dispozitive. Normele imperative ale dreptului muncii se refera la protectia muncii, disciplina muncii, dreptul la pensie.

f)        Dreptul funciar cuprinde norme care reglementeaza relatiile sociale legate de administarea si folosinta fondului funciar, organizarea si evidenta funciara. Reprezinta o ramura de drept complexa in care sunt atat raporturi de autoritate cat si raporturi de egalitate in ce-i priveste pe titularii administrarii si folosintei fondului funciar.

g)      Dreptul familiei cuprinde norme ce reglementeaza relatiile ce se stabilesc intre membrii familiei precum si relatiile dintre ei si alte persoane : incheierea si desfacerea casatoriei, relatiile patrimoniale si nepatrimoniale dintre soti, relatii parinti-copii, relatiile nascute din adoptie. In dreptul familiei predomina raporturi sociale de egalitate, sotii au drepturi egale insa cu anumite particularitati de autoritate in relatiile dintre parinti si copii.

h)      Dreptul procesual civil este format din normele juridice ce reglementeaza ordinea dezbaterilor si modul de luare a hotararilor in cauzele civile si executarea hotararii judecatoresti. Cuprinde si raporturi ce se nasc intre organele ce infaptuiesc justitia si participantii la procesele civile si raporturile dintre partile procesuale.

i)        Dreptul penal cuprinde normele juridice prin care se stabilesc faptele ce constituie infractiunile, pedepsele si conditiile in care statul trage la raspundere penala persoanele care savarsesc infractiuni. Raporturile de drept penal sunt raporturi de autoritate deoarece nu exista o egalitate intre cel ce savarseste o fapta penala si organul ce ii aplica pedeapsa. Normele de drept penal sunt norme imperative.

j)        Dreptul procesual penal cuprinde normele juridice care reglementeaza activitatea organelor de urmarire penala si ale justitiei pentru descoperirea infractiunilor si infractorilor, judecata penala, modul de pedepsire a celor vinovati si modul de exercitare a pedepsei. Normele procesuale penale sunt norme imperative si in exclusivitate raporturile juridice sunt de autoritate.

k)      Dreptul international public prezinta ca si caracteristici faptul ca normele sale se formeaza prin acordul de vointa al statelor suverane si egale in drepturi. Subiectele dreptului international public sunt statele, iar normele de drept international se aplica statelor suverane prin buna intelegere, neexistand un aparat centralizat care sa asigure constrangerea de stat.

l)        Dreptul international privat constituit din totalitatea normelor juridice ce reglementeaza rezolvarea conflictelor de legi generate de raporturile de drept civil ce cuprind unul sau mai multe elemente de extraneitate, adica reglementeaza si stabileste ce norma de drept este aplicabila unui raport juridic de drept international privat, adica normele care se aplica in cadrul fiecarui raport juridic cu elemente de extraneitate (in care este implicat un strain, in care s-a emis un act juridic dintr-un stat care se refera la cetatenii unui alt stat).

m)    Dreptul comercial este o ramura a dreptului care reglementeaza raporturile dintre comercianti si persoanele fizice si juridice, statutul comerciantilor, starea lor de insolventa, obligatiile si contractele cu caracter comercial. Raporturile de drept comercial se bazeaza pe metoda egalitatii juridice, iar normele aplicabile sunt cu caracter dispozitiv.

Elemente de tehnica legislativa

I. Notiunea si principiile tehnicii legislative

Tehnica legislativa este alcatuita dintr-un complex de metode si procedee menite sa asigure o forma corespunzatoare continutului reglementarilor. Ea priveste construirea solutiilor normative de catre legiuitor a actelor normative, actiune ce se prezinta ca o sinteza a experientelor dobandite de participantii la relatiile sociale, experiente ce sunt filtrate prin perspectiva judecatilor de valoare a legiuitorului. In activitatea de legiferare se degaja doua momente importante:

constatarea existentei situatiilor sociale care reclama reglementarea juridica

desprinderea idealului juridic de comportament, adica a metodelor de comportament ce vor fi prescrise in dispozitiile normative.

Regula de drept nu poate sa ajunga la o forma tehnica corespunzatoare decat prin actiunea constienta a legiuitorului. Astfel arta de a face legi este foarte dificila si cere nu numai o serioasa informatie ci si o intuitie pe care o au doar profesionistii. Istoria a conservat astfel de exemple in persoana Solon sau a lui Licurg al Spartei. A legifera a devenit elementul central si definitoriu al guvernarii, a devenit totodata si sinonim cu a guverna. Exista principii ce stau la baza actiunii de legiferare deduse din reglementari constitutionale sau care sunt inscrise in unele metodologii de tehnica legislativa.

Principiul suprematiei legii ce oglindeste faptul ca intre actele normative locul principal il ocupa legea, ca act al organului suprem al puterii de stat, al Parlamentului. Prin intermediul legilor se reglementeaza principalele relatii socialedintr-un stat, iar celelalte acte normative trebuie sa fie elaborate pe baza si in vederea executarii legilor si in conformitate cu acestea.

Principiul corelarii sistemelor actelor normative presupune ca actele normative dintr-un stat sa coexiste intr-o stransa legatura cu respectarea suprematiei legii si a ierahiei normei juridice astfel incat diversele categorii de norme trebuie sa actioneze in vederea reglementarii relatiilor sociale in cadrul unui proces caracterizat printr-o acuta interferenta. Cand se edicteaza un act normativ, legiuitorul trebuie sa tina cont de toate corelatiile si sa ia in calcul totalitatea implicatiilor unei noi reglementari precum si corelarea cu toate celelalte acte normative pentru a nu intra in conflict cu ele.

Principiul fundamentarii stiintifice a activitatii de elaborare a actelor normative presupune ca la baza elaborarii unei norme sa existe studii si documentari preliminare pentru ca aplicarea normei de drept sa fie fiabila si sa dea rezultatele prognozate. Fundamentarea stiintifica a unui proiect va cuprinde:

o       Descrierea situatiilor de fapt ce urmeaza sa fie transfoemate in situatii de drept

o       Analiza judecatilor cu privire la determinarea situatiilor ce trebuie schimbate, transformate si care se gasesc in contrast cu judecatile de valoare din care se inspira insasi schimbarea

o       Costul social al proiectiei reformei legislative

o       Oportunitatea si eficienta interventiei actului normativ

o       Corelatia cu alte norme

Principiul asigurarii unui raport optim intre mobilitatea si stabilitatea reglementarilor jurudice urmareste ca un act normativ sa cuprinda acele reglementari care corespund transformarilor din societate si in acelasi timp, prin gradul lor de generalitate si prin fermitatea lor, sa aiba o cat mai mare stabilitate. Cu cat o lege e mai stabila si are o aplicabilitate pe o durata mai mare de timp, cu atat ea este mai bine aplicata si respectata datorita cunoasterii ei de catre organele de aplicare a dreptului si de catre destinatarii ei. Legea trebuie sa fie supla si sa se adapteze transformarilor petrecute in relatiile sociale.

Principiul accesibilitatii la intelegerea actului normativ are in vedere faptul ca norma juridica trebuie sa fie clara, neechivoca, pe intelesul destinatarilor sai, pentru ca derularea concreta in cadrul procesului de aplicare a dreptului sa decurga normal si firesc, iar destinatarii normei sa poata intelege sensul si litera legii. Arta legiuitorului consta in a construi norme pe intelesul destinatarilor fara ac prin aceasta sa se eludeze continutul specific normei de drept. Prin asta, legiuitorul trebuie sa aprecieze modul de alegere a formei exterioare a reglementarii, dandu-i forma cea mai potrivita, cu utilizarea procedeelor cele mai potrivite si cu utilizarea limbajului corespunzator pentru accesibilitatea normei. Norma juridica trebuie sa aiba o constructie logica, un stil si limbaj juridic adecvat, un caracter general si impersonal fara sa fie descriptiva ori sa lezeze cazuri concrete.

II. Parti constitutive si elemente de structura a actelor normative

Un act normativ cuprinde urmatoarele parti:

a)      Expunerea de motive ce insoteste unele acte normative foarte importante, in care se face prezentarea succinta a actului normativ, a conditiilor ce au impus aparitia sa si finalitatea urmarita prin adoptarea actului normativ.

b)      Titlul este elementul de identificare care trebuie sa fie scurt si sugestiv.

c)      Preambulul este introducerea si punerea in tema in ce priveste motivatia social-politica a interventiei legiuitorului.

d)      Formula introductiva cuprinde temeiul constitutional al reglementarii juridice.

e)      Dispozitii generale - determina obiectul, scopul, sfera relatiilor sociale reglementate, definirea unor notiuni, principii ce stau la baza reglementarii.

f)        Dispozitii de continut - formeaza continutul propriu-zis al actului normativ, in care se stabilesc reguli de comportament: drepturile si obligatiile partilor, urmarile incalcarii conduitei impuse (sanctiuni).

g)      Dispozitii finale (tranzitorii) - cuprind prevederi ce privesc punerea in aplicare a noii reglementari, intrarea in vigoare, relatiile cu celelalte norme preexistente, abrogarea, modificarea unor norme.

Actul normativ poate cuprinde si unele anexe care fac corp comun cu legea, avand aceeasi forta juridica cu legea. Elementul structural de baza al actului normativ este articolul ce contine o dispozitie normativa de sine statatoare. Actele juridice mai ample care reglementeaza o sfera mai mare a relatiilor sociale pot fi grupate pe sectiuni, capitole, titluri, parti.

III. Sistematizarea actelor normative actele normative formeaza un sistem dinamic cu o structura complexa, astfel sistemul legislativ este format din totalitatea actelor normative ce se afla intr-o stare de reala si acuta interferenta. Varietatea actelor normativeimpune necesitatea sistematizarii lor, iar aceasta este determinata de nevoia organizarii lor pe baza unor criterii precise pentru buna cunoastere si aplicare a relatiilor sociale. Principalele forme de sistematizare a actului normativ sunt incorporarea si codificarea.

Incorporarea este forma initiala de sistematizare a actului normativ de drept si priveste simpla asezare a actelor normative in raport cu anumite criterii exterioare: cronologie, alfabetic, pe ramuri de drept si institutii juridice. Poate fi :

o       Oficiala : se realizeaza de catre Consiliul Legislativ (ex: colectii de legi si hotarari/ordonante ale Guvernului)

o       Neoficiala : se realizeaza de catre persoane, firme private (ex.: indreptare legislative)

In cadrul incorporarii nu se procedeaza la prelucrarea materialului normei ci doar are loc prezentarea cronologica sau pe materii a actului normativ.

Codificarea presupune cuprinderea intr-un cod a normelor juridice apartinand aceleiasi ramuri de drept. Implica prelucrarea intregului material normativ, completarea unor lacune, introducerea unor norme noi, ordonarea logica a materialului normativ si utilizarea mijloacelor de tehnica legislativa pentru prezentarea unei norme unitare care reglementeaza relatiile sociale grupate intr-un anumit domeniu. Cele mai importante coduri sunt: Civil, Penal, de Procedura civila, de Procedura penala. Codul, in sensul actual al notiunii, a fost introdus in Franta prin adoptarea celor patru coduri. La noi au fost adoptate: codul civil si de procedura civila (1865) si codul comercial (1889).

Realizarea si aplicarea dreptului

Interpretarea dreptului (a normelor juridice)

Realizarea si aplicarea normelor juridice

Prevederile normelor juridice sunt traduse in viata in cursul activitatii practice a oamenilor atunci cand acestia in calitatea lor de membrii ai societatii isi exercita drepturile si isi indeplinesc obligatiile in cadrul relatiilor sociale. Aceasta activitate este denumita prin sintagma "realizarea dreptului". Realizarea dreptului, adica transpunerea in viata a prevederilor normelor juridice, are loc si se desfasoara pe doua cai principale:

Respectarea si executarea normelor juridice de catre destinatarii lor care se conformeaza prevederilor normelor de drept

Organizarea respectarii si aplicarii normelor juridice de catre organele de stat competente.

Marea majoritate a actelor normative se realizeaza si isi ating scopul pentru care au fost elaborate printr-o conduita conforma cu prevederile normei juridice a destinatarilor sai. In activitatea practica nu intotdeauna normele dreptului sunt respectate, astfel incat se impune sa intervina activitatea de asigurare a respectarii lor, exercitata de catre organele statului. Pentru a realiza aceasta activitate, organele de stat sunt investite cu atributii speciale si cu sarcina de a emite acte de aplicare a dreptului. Aplicarea dreptului este activitatea practica in cursul careia organele de stat infaptuiesc prevederile normei juridice actionand ca titulari directi ai unor atributii speciale ale puterii de stat. activitatea de aplicare a dreptului desfasurata de organele de stat se prezinta sub forma unor acte individuale de aplicare a dreptului, care produc prin ele insele efecte juridice. Prin urmare, bazandu-se pe norme juridice si avand ca scop traducerea in viata a acestora, organele statului emit acte de aplicare a dreptului care spre deosebire de actele normative care formuleaza vointa de stat in mod ipotetic (general si impersonal), ele concretizeaza prevederile generale ale normelor juridice la anumite subiecte de drept avand un anumit obiect precum si drepturile si obligatiile determinate. Aceasta inseamna ca actele de aplicare a dreptului sunt subordonate actelor normative deoarece ele traduc in viata prevederile acestora dand anumite drepturi si obligatii unor subiecte de drept determinate.

Trasaturile specifice ale actelor de aplicare a dreptului sunt:

a)      Au intotdeauna drept efect juridic nasterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic avand ca atare valoarea de fapte juridice.

b)      Efectele lor in timp sunt subordonate interesului rezolvarii in bune conditii a situatiei pentru care actul a fost emis trebuind astfel sa se aiba in vedere natura actului, urgenta masurilor si consecintele pe care actul le produce.

c)      De regula, actele de aplicare a dreptului se deosebesc de actele normative intrucat ele nu presupun parcurgerea unei proceduri legale prestabilite, cu exceptia unora dintre ele precum: hotararile judecatoresti, procesele verbale de constatare si sanctionare a contraventiilor, deciziile de aplicare a sanctiunilor pentru angajati sau functionari publici.

d)      Actele normative presupun parcurgerea unor anumite etape incepand cu activitatea de initiere legislativa, continuand cu adoptarea actului normativ, promulgarea si publicarea acestuia.

e)      De regula, actele de aplicare a dreptului pot sa fie verificate in ceea ce priveste legalitatea lor pe cale administrativa sau judecatoreasca, pe cand actele normative pot fi controlate doar pe calea controlului constitutionalitatii lor dupa o procedura prevazuta in Constitutie.

Fazele procedurii de aplicare a dreptului la cazuri individuale sunt:

a)      Stabilirea starii de fapt: consta in culegerea si consemnarea imprejurarilor concludente, a starii de fapt si tragerea unor concluzii din aprecierea intregului material documentar.

b)      Stabilirea elementelor juridice ale actului de aplicare a dreptului: consta in identificarea normelor juridice aplicabile faptelor constatate si alegerea acelor dispozitii pe baza carora trebuie sa se ia hotararea/decizia, adica sa se emita actul de aplicare a dreptului.

c)      Elaborarea solutiei, a actului individual de aplicare a dreptului: rezolva situatia concreta in care acest lucru se impune. Ultima faza de aplicare a dreptului presupune individualizarea actului de aplicare a dreptului si a naturii lui, elaborarea actului propriu-zis care trebuie sa fie in conformitate cu normele dreptului.

Actele de aplicare a dreptului sunt de doua feluri:

Dispozitii in care se indica in mod concret actiunea pe care trebuie sa o faca o persoana.

Dispozitii prin care se indica sanctiunile ce trebuie aplicate persoanelor care au infrant normele de drept.

Interpretarea dreptului, a actelor normative

Notiune, necesitate, obiect si forme

Pentru a-si atinge scopul, normele juridice trebuie sa fie respectate de catre destinatarii lor, insa pentru aceasta, organele de stat, functionarii si cetatenii trebuie sa cunoasca si sa inteleaga precum si sa interpreteze continutul normei juridice deoarece aplicarea normei de drept presupune incadrarea unor situatii particulare in limitele generale prevazute de catre norma juridica. Interpretarea dreptului este o operatiune logico-rationala care se face dupa anumite reguli si metode specifice, ea constituind un moment necesar al aplicarii dreptului. Norma juridica avand un caracter general si impersonal si referindu-se la cazuri ipotetice, iar aplicarea lor facandu-se la cazuri concrete si la subiecte de drept determinate, se impune interpretarea acestora. Interpretarea dreptului este necesara si se impune datorita unor cauze:

Legiuitorul nu poate prevedea in cadrul normelor juridice toate situatiile ce se pot intalni cu ocazia aplicarii acestora, el fiind obligat sa se mentina la un anumit nivel de generalitate.

Legiuitorul foloseste o exprimare concisa concentrand la maxim ideile pe care vrea sa le exprime si de aici decurge sarcina interpretului de a determina continutul real al normei, adica de a stabili situatia la care norma se aplica dintr-o gama de situatii pe care legiuitorul a avut-o in vedere cu ocazia redactarii normei.

Legiuitorul utilizeaza termeni specifici si unele neologisme care difera de termenii si de limbajul curent astfel ca trebuie sa se lamureasca intelesul specific al terminologiei utilizate de legiuitor cu ocazia redactarii normei respective.

In procesul aplicarii normelor juridice pot sa apara, ca atare, indoieli cu privire la solutia ce se poate da cu ocazia aplicarii concrete a normelor de drept la cazurile speciale. Mai mult de atat, in activitatea de aplicare a dreptului, chiar organele specializate, respectiv instantele judecatoresti, pot sa dea interpretari diferite unor norme de drept. In asemenea situatii legea prevede ca ICCJ are dreptul ca pe calea recursului in interesul legii sa dea decizii in cadrul sectiilor sale reunite atunci cand constata ca normele juridice sunt interpretate si aplicate diferit de instantele de judecata din tara (art.329 C.pr.civ). Aceste decizii date in cadrul recursurilor in interesul legii pentru interpretarea unitara a normelor juridice servesc instantelor judecatoresti cu ocazia aplicarii si interpretarii normei juridice la cazurile concrete. Chiar daca unele norme juridice in conceptia unor magistrati ar avea un continut ambiguu sau chiar daca in aparenta un anumit litigiu nu s-ar putea solutiona de instantele judecatoresti in lipsa unei norme juridice aplicabile, conform art.3 din codul civil, instanta nu va putea refuza judecarea unei cauze intemeiate pe faptul ca legea nu prevede solutia ce se poate da in ipoteza data sau ca legea ar fi neindestulatoare sau confuza deoarece in acest caz judecatorul s-ar face vinovat de denegare de dreptate, astfel incat instantele trebuie sa solutioneze toate cauzele aduse spre judecata chiar in lipsa unui text expres, lucru realizabil pe baza principiilor generale de drept cu aplicarea normelor juridice care se refera la situatii asemanatoare. Intr-o astfel de situatie avem de-a face cu o interpretare extensiva a normelor juridice. Aceasta interpretare este admisa doar in dreptul privat, nu si in dreptul penal, deoarece limita interpretarii legii penale este aceea pe care legea penala o fixeaza. Ca atare, nu se va putea aplica o pedeapsa pentru o fapta neprevazuta de legea penala si nici nu se va putea aplica o alta sanctiune decat cea prevazuta de legea penala. In dreptul international public, interpretarea tratatelor si conventiilor internationale poate avea loc numai de statele care le-au adoptat sau aderat la ele.

Pornind de la subiectul care face interpretarea si forta juridica a interpretarii, interpretarea poate fi: oficiala si neoficiala.

v     Interpretarea oficiala este cea facuta de un organ de stat imputernicit sa faca interpretarea sau de un organ de stat imputernicit sa emita acte de aplicare a dreptului. Aceasta interpretare are caracter obligatoriu, iar in functie de aria obligativitatii poate fi: generala ( autentica) sau cauzala.

Interpretarea generala este facuta de un organ de stat, de cel care a elaborat normele juridice interpretate, iar aceasta interpretare are un caracter general si obligatoriu. Prin aceasta interpretare se urmareste lamurirea unor aspecte neclare ce apar in legatura cu prevederile normei juridice si este facuta de insusi organul care a emis actul normativ interpretat. Aceasta interpretare are loc conform principiului ca cel care edicteaza legea o si interpreteaza. Normele interpretative au un caracter retroactiv si intra in vigoare la data intrarii in vigoare a normei interpretate. De regula, se poate ca in cadrul unor norme emise de catre organele administratiei de stat, organul ierarhic superior sa poata sa emita norme de interpretare cu caracter obligatoriu, in nici un caz organul administrativ subordonat nu poate emite acte de interpretare a normelor emise de organul administrativ superior. In procedura de aplicare a dreptului exista posibilitatea ca pe cale de instructiuni sa se detalieze anumite norme juridice fara ca sa existe posibilitatea extinderii aplicarii normei si la alte situatii decat cele prevazute de lege. Pe cale de consecinta, legea adoptata de Parlament nu va putea fi interpretata decat printr-o lege adoptata de Parlament pentru a lamuri intelesul unor dispozitii din norma interpretata. Normele cuprinse in ordonantele de Guvern pot fi interpretate tot de Guvern, insa in situatia in care printr-o lege se da o interpretare unei alte legi, iar prin aceasta interpretarea se extinde si asupra unor norme emise de Guvern, o astfel de interpretare are si ea un caracter obligatoriu, fiind o interpretare autentica, generala.

Interpretarea cauzala/cazuala este facuta de organe de aplicare a dreptului si se refera la un anumit caz concret astfel incat ea se face fie de organul judecatoresc cu ocazia solutionarii unei pricini, fie de organul administratiei publice sau alte organe de aplicare a dreptului cu ocazia emiterii actelor de aplicare a dreptului, situatii care determina caracterul obligatoriu al interpretarii numai pentru cauza concret solutionata. Aceasta nu inseamna ca instantele judecatoresti sau organele de aplicare a dreptului nu vor putea tine seama de solutiile date in situatiile similare cu cele pe care le au de rezolvat, insa interpretarea cazuala nu mai are caracter obligatoriu in alte cauze decat in cel in care interpretarea s-a facut. Mai mult, in practica judecatoreasca si administrativa se elaboreaza manuale sau culegeri de practica judiciara sau administrativa fara ca acestea sa fie obligatorii pentru alte instante, insa pot orienta practica in directia practicii instantelor superioare pentru ca sa evite situatiile pe calea controlului jurisdictional exercitat de instantele superioare cu prilejul solutionarii apelurilor si recursurilor, solutiile lor sa fie reformate pentru ca se abat de la practica statornicita de instantele superioare. Desi nu are caracter obligatoriu, instanta de judecata isi orienteaza practica judecatoreasca in conformitate cu ceea ce instantele superioare au statornicit cu ocazia solutionarii unor cauze concrete. Rolul practicii judecatoresti in activitatea de aplicare a dreptului trebuie privit sub un dublu aspect:

Practica: proces de trecere de la abstract la concret, de la general la particular, de la teorie la practica, aflandu-ne unui act de aplicare a dreptului.

Aplicarea dreptului: exercita o influenta nu numai asupra altor cauze care urmeaza sa fie solutionate, ci si asupra legiuitorului, a procesului concret de elaborare a normelor juridice deoarece scoate in evidenta anumite lacune legislative si necesitatea elaborarii normelor juridice in conformitate cu practica vietii sociale.

v     Interpretarea neoficiala (doctrinara): este facuta de oameni de stiinta, cercetatori in domeniul dreptului, cadre universitare si practicieni cu ocazia pledoariilor lor, a prezentarii opiniilor lor in diverse studii, articole, monografii sau cursuri universitare in care se fac afirmatii de ordin stiintific cu privire la continutul si interpretarea normelor juridice. Aceasta interpretare nu are caracter obligatoriu insa organele de aplicare a dreptului pot sa utilizeze argumentele stiintifice din doctrina ca argumente pentru solutiile practice adoptate. Prin urmare, fara a constitui un izvor de drept, doctrina juridica si interpretarea judiciara, in functie de puterea argumentelor, poate sa fie utilizata in activitatea de aplicare a dreptului, motivand la cel mai inlat nivel o anumita interpretare a unei norme de drept.

Metodele de interpretare a dreptului

Prin metoda de interpretare intelegem totalitatea procedeelor folosite pentru descoperirea continutului prevederilor normei juridice in scopul aplicarii lor la cazuri concrete. In stiinta dreptului au fost elaborate mai multe procedee folosite in procesul interpretarii normelor juridice si anume: interpretarea gramaticala, sistematica, istorica, logica.

Interpretarea gramaticala presupune cercetarea textului normelor juridiceprin analizarea sensului cuvintelor si supunand textul la o analiza gramaticala si tinand seama de pozitia si acordul cuvintelor cat si de diferitele parti ale textelor normative si de legaturile ce exista intre cuvinte. Cu ajutorul interpretarii gramaticale, organul de aplicare a dreptului va face interpretarea corecta a textelor normative mai ales atunci cand textul contine unele abstractizari, legaturi sau trimiteri la alte norme de drept.

Interpretarea sistematica: consta in determinarea continutului normei juridice prin stabilirea locului pe care ea il ocupa in sistemul dreptului si compararea ei cu alte norme juridice din cadrul aceleiasi institutii sau ramuri de drept. Presupune cercetarea legaturilor dintre diferite norme pe baza ierarhiei actelor normative cu luarea in considerare a fortei lor juridice. Prin urmare norma juridica va trebui sa fie comparata cu alte norme din aceeasi ramura sau din ramuri diferite, precum si cu alte norme juridice aflate pe ierarhia actelor normative la un rang superior si cu principiile generale de drept.

Interpretarea istorica: presupune examinarea imprejurarilor in care a fost elaborata o norma juridica prin cercetarea materialelor care au stat la baza elaborarii sale, a examinarii expunerii de motive, a discutiilor care s-au purtat cu ocazia adoptarii normei juridice si a conditiilor istorice concrete, economico-sociale, in care norma a fost adoptata.

Interpretarea logica: se bazeaza pe folosirea legilor logicii formale pentru stabilirea continutului normelor juridice. Sunt utilizate astfel in mod frecvent unele rationamente sau argumente logice care constituie reguli de principiu utile in rezolvarea unor probleme juridice complexe. Printre aceste argumente amintim:

a)      Ad absurdum: folosit in stabilirea adevarului tezei de demonstrat prin infirmarea tezei pe care o contrazice, ceea ce in stiinta matematicii se numeste reducere la absurd. Este o demonstratie indirecta prin care interpretul demonstreaza ca orice alta interpretare data textului normelor juridice in afara de cea oferita de el duce la concluzii absurde si contrare legii.

b)      Per a contrario: se bazeaza pe legea logica a tertului exclus (tertium non datum), argument ce pleaca de la premisa ca in cazul notiunilor contradictorii doar una poate fi adevarata, iar celalata falsa, a treia posibilitate nu exista.

c)      A fortiori (ratione): in acest caz, organul de aplicare a dreptului constata ca ratiunea aplicarii unei anumite norme este mai puternica intr-o alta ipoteza decat in cea indicata expres in norma respectiva.

Din punctul de vedere al rezultatelor interpretarii normei juridice, interpretarea poate fi :

Literala (ad litteram): are loc atunci cand textul normei juridice se muleaza perfect la raporturile sociale pe care le reglementeaza.

Reglementata extensiv: cand textul normei juridice trebuie aplicat pe cale de analogie si altor relatii sociale.

Reglementata restrictiv: cand se restrange sfera relatiilor sociale ce cad sub incidenta de reglementare a normei juridice.

Raportul juridic

Conceptul de raport juridic nu se regaseste in toate sistemele de drept. Englezii il denumesc concept juridic. Dreptul, ca sa traduca o fapta juridica, are nevoie de niste concepte. Norma de drept este impersonala. Raportul juridic este o relatie sociala reglementata de o norma juridica.

Premisele raportului juridic sunt:

Relatie sociala - ceea ce presupune subiecte de drept, cel putin doua, precum si existenta unor fapte, acte care dau continut relatiei sociale.

Norma juridica - daca o relatie sociala nu este reglementata, ea este considerata irelevanta sub aspect juridic.

Faptele juridice sunt fapte sociale de care legea leaga efecte(consecinte) juridice: nasterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic. Faptele juridice au doua sensuri:

In sens larg (vezi definitia)

In sens restrans (stricto sensu) - ca si fapte care desi nu sunt facute in scopul obtinerii efectelor juridice, totusi produc aceste efecte.

Faptele juridice lato sensu se impart in:

Stricto sensu

Actiuni voluntare

Licite

Plata nedatorata (PN) - plata nedatorata este faptul juridic licit prin care cel care primeste din eroare o suma de bani sau un alt bun drept plata desi plata a fost realizata anterior, este obligat sa restituie plata primita fara sa fie datorata.

Imbogatirea fara justa cauza (IJC) - este fapta juridica licita prin care o persoana, fara a avea o legatura contractuala cu alta persoana si fara o justa cauza, se imbogateste cu o valoare egala cu cea cu care insaraceste cealalta persoana astfel incat se naste obligatia imbogatitului de a despagubi pe insaracit. In cazul in care imbogatitul nu despagubeste in mod amiabil pe saracit, acesta din urma are la dispozitie actiune "de in rem verso" care este ultima actiune oferita de sistemul de drept pentru obtinerea unei despagubiri admisibile numai in cazul in care subiectul de drept nu are la indemana alte actiuni.

Gestiunea de afaceri (GA) - este fapta juridica licita prin care o persoana numita gerant, fara a avea o relatie contractuala cu alta persoana numita gerat, realizeaza sau intocmeste in folosul geratului acte materiale de administrare sau conservare a patrimoniului geratului astfel incat se naste obligatia geratului de a despagubi pe gerant pentru toate cheltuielile pe care le-a suportat in vederea realizarii actelor de conservare sau administrare.

Ilicite

Delicte

Infractiuni

Abateri

Contraventii

Evenimente ( involuntare)

Acte juridice

Actele juridice sunt manifestari de vointa facute cu intentia de a obtine efecte juridice (nasterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic). Actele juridice au doua sensuri:

Act juridic "negotium iuris", in sensul de operatiune juridica.

Act juridic "instrumentum probationem", ca mijloc de proba care constata actul negotium( operatiunea juridica efectiva)

Trasaturile raportului juridic

a)      Raport social - orice raport juridic implica ideea de alteritate, de un alt individ.

b)      Raport volitional - intrucat doar norma drept care este un act de vointa institutionalizata sau conventia care este un act de vointa al subiectelor de drept fac dintr-un raport social unul juridic.

c)      Este un concept afectat de continutul istoric al tipului de organizare sociala (ideea de egalitate nu se regaseste in orice organizare sociala, prin urmare raportul juridic nascut din conventie intre un cetatean si un sclav este imposibil de gandit, de stabilit)

d)      Raport valoric, intrucat tinde la apararea valorilor protejate de sistemul de drept ( ex.: intr-un sistem de drept in care concubinajul nu este incurajat, nu se pot stabili raporturi juridice privind nasterea unor obligatii in vederea initierii sau continuarii concubinajului)

e)      Raportul care implica formarea normativa in sensul ca din stabilirea unor raporturi juridice se poate naste nevoia de a legifera(reglementarea anumitor contracte) , pe de alta parte, o anumita politica legislativa creaza preferinte pentru stabilirea anumitor raporturi juridice.

Structura raportului juridic

Orice raport juridic are trei elemente: subiectele, continutul si obiectul. Subiectele raportului juridic sunt persoanele. Persoanele sunt de doua feluri: fizice si juridice.

Fictiune = un procedeu legislativ prin care se presupune ca exista in realitatea juridica o entitate care nu exista in realitatea sociala.

Prezumtia = un mijloc de proba prin care se presupune ca este dovedit un aspect de fapt care in realitate nu e dovedit.

Persoana juridica este o fictiune juridica care are 3 elemente: o asociere de persoane fizice ; care pun in comun un patrimoniu pe care il afecteaza indeplinirii scopului persoanei juridice si care este distinct de patrimoniul persoanelor fizice asociate ; si care are un scop propriu, prestabilit, licit si in acord cu bunele moravuri.

In cele mai multe raporturi juridice apar ca subiecte de drept persoane fizice existand insa si unele raporturi juridice care se nasc intre persoane juridice. De asemenea, in cadrul raporturilor juridice una din parti, de regula, are drepturi , iar cealalta are obligatii. In cadrul unor raporturi juridice complexe fiecare parte poate avea atat drepturi cat si obligatii (ex.: vanzare-cumparare, schimb) . In raporturi de drept fiscal sau drept penal numai una dintre parti are drepturi, cealalta are obligatii. (contribuabilul are obligatia de a plati datoria fiscala, iar organul fiscal dreptul de a o incasa). In cazul unui raport de drept penal cel ce savarseste o infractiune are obligatia de a suporta sanctiunea, iar organul in drept are dreptul de a stabili sanctiunea. Vanzatorul are dreptul de a primi pretul si obligatia de a preda bunul, iar cumparatorul are dreptul sa primeasca bunul si obligatia de a plati pretul.

Exista anumite raporturi juridice din care rezulta drepturi cu caracter absolut in care titularul dreptului este o persoana determinata, pe cand titularul obligatiei nu este identificat, el fiind concretizat in totalitatea celor care trebuie sa respecte drepturile titularului si sa nu faca nimic de natura a-l stanjeni pe proprietar in exercitarea dreptului sau. Din categoria drepturilor absolute fac parte drepturile reale ( cel mai semnificativ este dreptul de proprietate) si drepturile personal nepatrimoniale (dr. la viata, onoare, libertate). In momentul nasterii unui drept absolut ( a dobandirii dr. de proprietate, conceptiei sau nasterii unei persoane fizice, infiintarea unei persoane juridice ) titularul dreptului absolut este identificat si cunoscut, pe cand cel de-al doilea subiect al raportului juridic , care are obligatii concretizate in a nu-l stanjeni pe proprietar in exercitarea dreptului sau, nu este cunsocut si individualizat, putand fi oricare sau toti tertii care au obligatie negativa de abstinenta (de a se abtine de la a incalca dreptul proprietarului). Abia in momentul in care dreptul absolut este incalcat de unul din terti, el devine individualizat, urmand a fi obligat la repararea prejudiciului cauzat titularului drepturilor.

Pentru ca o persoana fizica si juridica sa constituie subiect de drept si sa poata participa la raporturi juridice trebuie sa dispuna de capacitate juridica, de o aptitudine de a dobandi drepturi si obligatii in cadrul raporturilor juridice. Capacitatea juridica este definita ca fiind aptitudinea generala si abstracta a unei persoane de a dobandi anumite drepturi si de a le exercita, precum si de a-si asuma anumite obligatii in cadrul unor raporturi juridice, de a avea calitatea de subiecti de drept (aptitudinea de a incheia un contract, de a exercita drepturi electorale ori de a fi subecte de drept fiscal cu obligatii fata de organul fiscal). In general, capacitatea juridica este unica, insa exista unele ramuri de drept, in special in dreptul privat (civil si comercial) unde se face deosebire intre capacitatea de folosinta si capacitatea de exercitiu. Capacitatea de folosinta este aptitudinea unei persoane de a avea drepturi si obligatii in cadrul unor raporturi juridice, ea apartine tuturor persoanelor fizice, indiferent de varsta si de posibilitatea de a-si exprima vointa. Ea se dobandeste de persoana fizica din momentul nasterii, iar in ceea ce priveste posibilitatea de a dobandi drepturi, inca din momentul conceptiei. In cazul persoanelor minore, au dreptul la intretinere din momentul nasterii lor, insa acestia, chiar minori, pot sa aiba si unele obligatii. Astfel, din momentul conceptiei unei persoane, aceasta poate sa dobandeasca unele drepturi dar si obligatii, in mod exceptional (ex.: persoana conceputa poate sa dobandeasca dreptul la mostenire din momentul conceptiei chiar daca cel pe care il va mosteni va predeceda nasterii sale). In masa succesorala, copilul conceput poate sa dobandeasca si unele obligatii in ipoteza in care in patrimoniul celui pe care il mosteneste exista astfel de obligatii. Tot astfel se prezinta si situatia persoanelor deja nascute care pot sa dobandeasca unele drepturi si obligatii in cadrul unor raporturi juridice. Persoanele concepute sau nascute, pe timpul minoratului lor, nu isi pot insa asuma unele obligatii intrucat nu-si pot exprima vointa juridica pentru a se obliga fata de alte persoane.

Pentru asumarea de obligatii juridice, persoanele trebuie sa dispuna si de capacitate de exercitiu. Daca de capacitatea de folosinta dispun toate persoanele si juridice, de capacitatea de exercitiu nu dispun decat acele persoane care isi pot asuma unele obligatii prin incheierea de acte juridice. Capacitatea de exercitiu este aptitudinea unei persoane de a-si asuma si exercita drepturile si de a-si asuma obligatiile in cadrul unui raport juridic prin incheierea de acte juridice. Aceasta inseamna ca subiectele raporturilor juridice nu numai ca pot avea anumite drepturi si obligatii, ci si ca ele trebuie sa-si poata exercita drepturile si sa-si poata asuma anumite obligatii in cadrul unor raporturi juridice prin asumarea de obligatii incheind acte juridice. Capacitatea de exercitiu presupune posibilitatea unei persoane de a-si lua un angajament juridic prin incheierea de acte juridice. In consecinta, de ea nu dispun toate persoanele. In cazul persoanelor fizice, vor fi lipsite de capacitate de exercitiu:

Alienatii si debilii mintal pusi sub interdictie legala sau juridica

Minorii sub 14 ani, care sunt prezumati a nu avea discernamant

Persoanele lipsite de capacitate de exercitiu nu pot incheia in nume propriu acte juridice, cu doua exceptii:

o       Acte juridice curente si de mica importanta

o       Acte juridice de conservare a patrimoniului lor

Actele juridice incheiate de minor vor fi lovite de nulitate in afara celor doua categorii de acte juridice. In numele si pentru persoana lipsita de capacitate de exercitiu, actele juridice vor fi incheiate de catre reprezentantii legali. Minorii intre 14 si 18 ani au o capacitate de exercitiu restransa, adica fara a avea o capacitate deplina pot sa incheie pe langa actele juridice de importanta minora inca doua categorii de acte:

De administare a patrimoniului lor

De dispozitie, prin care pot dispune de patrimoniul lor transferand un drept ce le apartine unei alte persoane, insa pentru a fi valabile este necesar acordul prealabil al ocrotitorilor legali.

Ca atare, pentru persoanele cu capacitate de exercitiu restransa actele juridice nu se incheie de catre reprezentantii lor legali, ci de catre insasi persoanele in cauza, dar cu acordul reprezentantului legal in cazul actelor de dispozitie.

Dispun de capacitate deplina de exercitiu persoanele majore, cele care au implinit 18 ani, precum si minorii care se casatorescinainte de aceasta varsta de la data casatoriei. In actuala reglementare femeile se pot casatori de la varsta de 16 ani , iar in baza unui aviz medical, a aprobarii parintilor si autoritatilor statale, chiar de la 15 ani.

Si persoanele juridice (morale), pentru a intra in raporturi juridice trebuie sa dispuna de capacitate juridica, de aptitudinea de a avea drepturi si obligatii. Dobandirea capacitati de folosinta a persoanelor juridice are loc din momentul infiintarii acesteia. Unele drepturi de care viitoarea persoana juridica are nevoie pentru a se putea infiinta se pot dobandi chiar inaintea infiintarii sale (dobandirea unor bunuri care urmeaza sa constituie patrimoniul viitoarei persoane juridice). Pentru a avea capacitate juridica, persoanele morale trebuie sa dispuna de un patrimoniu propriu afectat realizarii scopului pentru care persoana juridica a luat fiinta, trebuie sa aiba o organizare de sine statatoare prin care sa fie desemnate organele sale de conducere si imputernicirile lor, precum si raportul cu alte persoane juridice si stabilit scopul persoanei juridice care trebuie sa fie in acord cu interesul public. Constituie persoana juridica statul care intra in raporturi juridice de dr. constitutional si de drept international public, dar si in cadrul unor raporturi de drept privat: organele administratiei publice, cel doua camere ale Parlamentului, unitatile administrativ teritoriale, organele judecatoresti, institutiile de stat, regiile autonome, asociatiile sau fundatiile fara scop patrimonial, partidele politice, sindicatele, alte organizatii obstesti, societatile comerciale.

Continutul raportului juridic

Subiectele raportului juridic sunt legate intre ele prin anumite drepturi si obligatii, care impreuna formeaza continutul raportului juridic. In raporturile juridice simple o parte are numai drepturi, iar cealalta are numai obligatii, insa in raporturile juridice complexe fiecare parte are atat drepturi cat si obligatii. Continutul raportului juridic este format din drepturi subiective si obligatiile corelative ale partilor raportului juridic.

Prin drepturi subiective intelegem posibilitatea acordata subiectilor de drept de a actiona intr-un anumit fel si de a putea pretinde din partea celeilalte parti o anumita conduita (ex.: titularului contractului de inchiriere ii corespunde dreptul din partea proprietarului de a primi si folosi in bune conditiuni bunul inchiriat si obligatia de a plati chiria ; proprietarului ii revine obligatia corelativa de a-i pune la dispozitie chiriasului bunul inchiriat si dreptul de a primi chiria). Drepturile subiectilor raportului juridic poarta denumirea de drepturi subiectivepentru a le deosebi de drepturile obiective, care reprezinta norme de drept prin care aceste drepturi sunt consacrate si reglementate. Dreptul unui angajat la concediu de odihna rezulta din raportul juridic de munca, este un drept subiectiv care il are in raportul juridic cu persoana la care este angajat, iar acest drept subiectiv este consfintit in norma juridica ce reglementeaza concediul de odihna si in contractul de munca, reprezentand dreptul obiectiv. Drepturile subiective se clasifica dupa gradul de opozabilitate in : drepturi subiective absolute si realtive.

Drepturile subiective absolute sunt drepturile opozabile tuturor "erga omnes", inseamna ca toate persoanele in afara de titular, adica toti cei de-ai treilea sunt obligati sa nu faca nimic de natura a-l stanjeni pe titular in exercitarea dreptului sau. Sunt drepturi absolute: drepturile reale ( dr. de proprietate-semnificativ), drepturile personale nepatrimoniale. In cadrul drepturilor subiective absolute, titularul dreptului este cunoscut si individualizat din momentul dobandirii dreptului, iar titularul obligat nu se cunoaste, fiind reprezentat de toti cei de-ai treilea care nu pot sa-i nesocoteasca dreptul absolut.

Drepturile subiective relative sunt drepturile care nu sunt opozabile tuturor, ci numai intre partile intre care raportul juridic s-a nascut, deoarece cei de-ai treilea pot sa ignore raporturile dintre parti, avand doar obligatia de a nu incalca drepturile dobandite de parti in cadrul raportului juridic (ex.: in raportul de obligatie nascut din CVC, numai vanzatorul are dreptul la plata pretului si obligatia la predarea bunului, si numai cumparatorul are obligatia de a plati si dreptul de a primi bunul). Cumparatorul nu va putea cere bunul de la un tert si nici vanzatorul nu va putea cere pretul de la alta persoana. Tertii insa nu vor putea incalca drepturile dobandite de partile raportului juridic.

Drepturile patrimoniale sunt cele evaluabile in bani - dr. de ipoteca, creanta, proprietate.

Drepturile personale nepatrimoniale nu au un continut economic, nu se pot evalua in bani, insa prin incalcarea lor se pot da nastere unor consecinte patrimoniale (ex.:vatamarea corporala). Drepturile patrimoniale se subdivid in doua categorii:

o      Dr. patrimoniale absolute: sunt opozabile tutror si rezulta, de regula, din dreptul de proprietate.

o      Dr. patrimoniale relative: se nasc in urma unui raport juridic de creanta, a unei datorii nascute dintr-un act juridic sau fapt juridic.

Obligatia, ca al doilea element al continutuliui raportului juridic, este indatorirea pe care unul din subiectii raportului juridictrebuie s-o indeplineasca si pe care cealalata parte o poate pretinde in baza raportului juridic nascut si a dreptului obiectiv. Obligatia poate consta in obligatia: de a da (vanzatorul), de a face (prestatorul), de a nu face(autorul, angajatul).

Obiectul raportului juridic

Prin intermediul raportului juridic se urmareste realizarea unor obiective astfel incat drepturile si obligatiile participantilor la raportul juridic se refera la un fenomen obiectiv si la un anumit bun, obiect material. In cele mai multe raporturi juridice, obiectivul urmarit de parti este dobandirea unor bunuri, prestarea unor servicii sau executarea unor lucrari. Obiect al raportului juridic in general este constituit din conduita asupra careia sunt indreptatite si indreptate drepturile subiective si obligatiile corelative ale participantilor la raportul juridic. Obiectul raportului juridic consta in actiunea la care se refera continutul raportului juridic, adica conduita pe care trebuie sa o aiba fiecare din participantii la raportul juridic concret. Se considera ca obiect al raportului juridic il constituie si lucrurile materiale la care se refera conduita partilor (in raportul CVC obiectul l-ar consta bunul ce constituie obiect al vanzarii si pretul). In cazul in care conduita partilor dintr-un raport juridic se poarta asupra unui bun determinat, obiectul raportului juridic il reprezinta atat conduita cat si obiectul la care se refera acea conduita. Ca atare, bunul material la care se refera conduita partilor, serviciul ce urmeaza a fi prestat, lucrarea ce urmeaza a fi executata constituie obiect derivat al raportului juridic alaturi de conduita partilor determinata de continutul raportului juridic si rezultata din drepturile si obligatiile partilor.

Particularitatile raportului juridic de constrangere

Raportul juridic de constrangere este raportul in care exista o pluralitate de drepturi si obligatii ce rezulta ca urmare a savarsirii unei fapte ilicite, de catre o persoana, care da nastere constrangerii de stat. prin urmare, in cazul in care un subiect de drept savrseste o fapta ilicita care dauneaza relatiilor sociale si incalca anumite drepturi ale unor persoane sau ale societatii in general, se naste un raport juridic de constrangere intre subiectul care a incalcat norma si organele de stat care tind sa disciplineze subiectele de drept care se abat de la dispozitiile imperative ale legii. In principu, orice incalcare a legii, a normelor de drept imperative, poate naste un raport juridic de constrangere intre stat si autorul unei astfel de incalcari. Subiectii raportului juridic de constrangere sunt:

Statul : care impune o anumita conduita prin normele pe care le elaboreaza

Persoana a carei comportament este de natura sa incalce normele edictate de stat

In principiu, raporturile juridice de constrangere pot sa apara in orice ramura de drept doar ca acestea sunt predominante in ramurile dreptului public, cu accent pe dreptul penal sau dreptul administrativ si mai putin in raporturile de drept privat. Astfel, in raporturile de drept public, in cazul incalcarii unei norme imperative, raportul juridic de constrangere se naste automat, adica din oficiu, fara interventia, de regula, a celui caruia i s-a incalcat dreptul. Bunaoara, raportul de constrangere intervenit intre autorul unei infractiuni de omor si organele de stat care-l trag la raspundere, se naste in mod automat, fara plangerea mostenitorilor decedatului, asa cum in cazul neplatii unui impozit porneste executarea silita din oficiu, iar persoana contribuabilului va fi obligata la suportarea consecintelor( plata impozitului si a dobanzii legale). Sunt unele raporturi de drept public care se nasc doar la plangerea prealabila (infractiuni de lovire, distrugeri cu urmari neinsemnate). In raportul de drept privat, constrangerea de stat nu mai apare din oficiu, ci doar la sesizarea titularului dreptului incalcat(ex.: daca vanzatorul nu primeste pretul, tragerea la raspundere a cumparatorului nu se face din oficiu, ci doar la cererea vanzatorului). In cadrul acestor raporturi, sanctiunea pentru incalcarea drepturilor sau neindeplinirea obligatiilor poate rezulta si din conventia partilor (alaturi de plata pretului se poate prevedea in contract si plata unor penalitati). Tot astfel, daca unei persoane i-a fost cauzat un prejudiciu, repararea acestuia poate avea loc doar la cererea celui prejudiciat si ca atare constrangerea de stat se poate naste doar la cererea sa in urma unei hotarari judecatoresti care il obliga pe autorul prejudiciului la reparatii. Continutul raportului juridic de constrangere este format dintr-un complex de drepturi si obligatii care impreuna formeaza raspunderea juridica, concretizate in dreptul statului de a aplica sasnctiunea si obligatia autorului de a suporta consecintele actiunii sale. Obiectul raportului juridic de constrangere il reprezinta insasi sanctiunea juridica aplicata care are drept scoprestabilirea dreptului incalcat si a ordinii de drept si inlaturarea efectelor faptelor ilicite. Rolul sanctiunii juridice este unul preventiv si educativprecum si unul represiv si intimidant, care determina disciplinarea conduitei participantilor la viata juridica, disciplinarea acestora si convergenta conduitei lor cu prescriptia normei de drept.

De regula, sanctiunea juridica se aplica direct asupra autorului faptei ilicite care a savarsit fapta constient si cu vinovatie. Legea, insa, reglementeaza si raspunderea pentru fapta altuia ca si raspunderea independenta de vinovatie. Scopul pentru care este instituita o astfel de raspundere este de a proteja interesele celor prejudiciati si de a putea fi reparat prejudiciul (cazul raspunderii proprietarului pentru prejudiciile cauzate de animale, raspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri sau de ruina edificiului pentru care raspunde proprietarul, raspunderii parintilor pentru faptele copiilor lor minori ori a institutorilor pentru faptele elevilor minori). In astfel de cazuri intervine raspunderea pentru altul sau pentru animale, lucruri, edificii fara a fi necesara proba vinovatiei proprietarului, parintelui sau educatorului. Tot astfel, intervine si raspunderea comitentilor pentru faptele prepusilor lor, adica raspunderea celor care angajeaza pentru faptele angajatilor lor, in legatura cu serviciul, pentru prejudiciile care ei le savarsesc. Scopul raspunderii pentru altul este deci acela de a proteja potentialele victime ale faptelor persoanelor pentru care legea stabileste ca alte persoane raspund fara a li se stabili insa o vinovatie. Atat parintele cat si educatorul sau comitentul se vor putea intoarce impotriva propriului copil, elev sau prepus pentru a-si recupera paguba dovedind vinovatia acestora.

Raspunderea juridica

Notiune

Notiunea de raspundere nu este specifica in exclusivitate stiintelor juridice. Ea este intalnita in toate domeniile vietii sociale ce cad sub incidenta unor reguli de conduita(comportament). Intalnim astfel raspunderea: etica, morala, politica, juridica. Nu exista o definitie a notiunii de raspundere juridica in legislatie, astfel ca legiuitorul se margineste doar sa stabileasca conditiile raspunderii juridice, limitele raspunderii juridice, natura si intinderea raspunderii si a sanctiunilor aplicabile, principiile raspunderii. Nici in practica judiciara nu exista o definitie a raspunderii juridice, insa in literatura juridica exista autori care s-au preocupat in lucrarile lor de definirea acestor notiuni bazandu-se, uneori, si pe practica instantelor judecatoresti in acest domeniu.

Sensul cel mai frecvent al notiunii de raspundere este acela de obligatie de a suporta consecintele nerespectarii unor reguli de conduita, iar aceasta obligatie revine, de regula, autorului faptei ilicite care este obligat sa raspunda in fata societatii pentru incalcarea normelor de conduita. Raspunderea juridica este definita, de regula, ca fiind obligatia celui care a incalcat ordinea de drept de a suporta sanctiunea juridica. Dupa unii autori, raspunderea juridica reprezinta obligatia ce revine unei persoane de a repara paguba cauzata alteia prin fapta sa ori prin fapta persoanelor sau lucrurilor ce depind de aceasta persoana. Raspunderea juridica a fost uneori definita si prin prisma raspunderii penale care reprezinta obligatia autorului infractiunii de a suporta consecintele juridice ale faptei sale, respectiv pedeapsa penala. Dupa unii autori germani, raspunderea juridica are un dublu sens, ea este considerata ca fiind expresia unui sentiment de responsabilitate si o masura de conduita ceruta de lege. In opinia autorilor de drept penal, raspunderea penala reprezinta obligatia de a suporta si executa pedeapsa de catre cel care a savarsit o infractiune. Acesti autori identifica sanctiunea cu raspunderea penala cu toate ca sanctiunea este doar un element al raspunderii si anume obiectul obligatiei din raportul de raspundere penala. Intr-o alta conceptie se sustine ca raspunderea juridica are loc doar in cazul incalcarii normelor juridice si este urmata de aplicarea constrangerii de stat prin mijloace corespunzatoare gradului de pericol social al faptei savarsite. Prof. Ion Gliga (Fac. Dr. Cluj) defineste raspunderea juridica drept un complex de drepturi si obligatii care constituie cadrul de realizare a constrangerii de stat prin aplicarea sanctiunii juridice in scopul asigurarii stabilitatii raporturilor sociale si a indrumarii membrilor societatii in spiritul respectarii ordinii de drept. In ipoteza in care o persoana savarseste o fapta ilicita cu caracter civil, un delict care nu constituie infractiune, el isi poate indeplini in mod voluntar obligatia de reparare a prejudiciului fata de vicitima prejudiciata, evitand astfel sanctiunea civila si constrangerea de stat. prin repararea prejudiciului nu are loc doar satisfacerea intereselor victimei ci si restabilirea ordinii de drept prin suportarea de catre faptuitor a consecintelor prevazute de lege.

Formele raspunderii juridice

In literatura juridica, dar si in diferite norme de drept sunt enuntate unele forme ale raspunderii juridice in functie de apartenenta normelor juridice care reglementeaza raspunderea juridica la o anumita ramura de drept: raspunderea penala, civila, administrativa, de dreptul muncii, de drept international.

Particularitatile raspunderii penale

Raspunderea penala poate fi angajata numai ca urmare a savarsirii unei fapte ilicite declarata de lege infractiune, adica prin savarsirea unei fapte care are un grad de pericol social ridicat in raport cu alte fapte juridice ilicite. Temeiul raspunderii penale este unul obiectiv in sensul ca tragerea la raspundere penala are loc in urma savarsirii unei infractiuni. Actiunea penala se promoveaza din oficiu, fara ca cel prejudiciat prin infractiune sa faca vreo plangere si nu poate fi stinsa prin conventia partilor. Satisfacerea intereselor celui prejudiciat, a victimei, nu inseamna ca autorul infractiunii va fi absolvit de pedeapsa prevazuta de lege. Numai in mod exceptional, pentru anumite fapte prevazute de lege ca infractiuni si care au un grad de pericol social mai redus, actiunea penala si procesul penal porneste doar la plangerea prealabila a partii vatamate si se sringe prin impacarea partilor sau prin retragerea plangerii. (Ex.: distrugere cu consecinte mai usoare, tulburarea in posesie, furtul savarsit intre pesoane care locuiesc impreuna).

Sanctiunea penala are ca obiectiv fundamental preventia generala si speciala care este asigurata prin dispozitiile legale care reglementeaza cazurile si conditiile de aplicare a pedepsei precum si sanctiunile aplicabile si modalitatea de individualizare a pedepselor. Astffel prin simpla incriminare a unor fapte antisociale si considerarea lor ca infractiuni care se pedepsesc cu pedepse penale, are loc prevenirea savarsirii de infractiuni de catre membrii societatii. Pentru antrenarea raspunderii juridice penale este suficienta incalcarea normelor de drept in conditiile in care legea stabileste consecintele penale pentru asemenea incalcari, nefiind necesar ca prin infractiune sa se violeze vreun drept subiectiv al unei persoane. (Ex.: conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul fara permis de conducere sau detinerea unei arme fara permis).

Raspunderea penala se intemeiaza intotdeauna pe vinovatia autorului faptei ilicite avand deci un caracter subiectiv; nu va fi necesar ca fapta prevazuta de legea penala sa fie doar produsa ci trebuie ca cel care o savarseste sa fie vinovat, intrucat vinovatia este criteriul principal de stabilire si individualizare a pedepsei. Nu poate avea loc o raspundere penala obiectiva fara vinovatie, cum e cazul raspunderii civile in care, spre exemplu, poate interveni raspunderea parintelui pentru faptele copilului minor, fara ca sa fie vinovat parintele de cauzarea prejudiciului. Raspunderea penala este una personala si limitata in sensul ca vizeaza numai pe autorul infractiunii si se refera exclusiv la fapta comisa. Numai autorul infractiunii va suporta pedeapsa si o va executa, nu si alte persoane ce n-au participat la savarsirea acelei fapte, deoarece legea nu admite substituirea in executarea pedepsei a autorului faptei cu alta persoana. Moartea condamnatului, chiar daca acesta se afla in executarea pedepsei, duce la intreruperea executarii pedepsei.

In cadrul raspunderii penale exista prezumtia de nevinovatie a faptuitorului, ce poate fi rastunata de acuzare care va face dovada ca fapta a fost savarsita cu vinovatie.

Particularitatile raspunderii civile

In principiu, raspunderea civila reprezinta raspunderea de drept comun, adica regulile acesteia sunt aplicabile intotdeauna cand normele din alte ramuri de drept nu dispun altfel. Prin urmare, asa cum dreptul civil este drept comun al intregului sistem de drept, iar normele sale se aplica tuturor ramurilor de drept, daca nu exista dispozitii care deroga de la normele dreptului civil, tot asa si normele care reglementeaza raspunderea civila se aplica tutror formelor raspunderii juridice in afara de cazul in care raspunderea din alta ramura de drept nu are anumite parti care deroga de la dreptul comun. Raspunderea civila intervine, in principiu, numai atunci cand cel prejudiciat isi manifesta interesul, apeleaza la forta de constrangere a statului. Cel prejudiciat nu este abilitat sa aplice singur sanctiunea, ci trebuie sa apeleze la autoritati ca ele sa intervina pentru tragerea la raspundere a autorului faptei ilicite. Cel prejudiciat il cheama in judecata pe autorul faptei ilicite pentru ca aceasta sa il oblige sa-l oblige pe autor la repararea prejudiciului. Autorul poate insa singur sa repare prejudiciul, din proprie initiativa.

Finalitatea raspunderii civile este satisfacerea intereselor celui prejudiciat prin fapta ilicita, astfel incat, pentru a interveni raspunderea civila, trebuie sa fie cauzat un prejudiciu victimei. Sanctiunea aplicabila autorului faptei ilicite consta in obligatia de reparare a prejudiciului si are drept scop satisfacerea intereselor celui prejudiciat. Raspunderea civila intervine numai atunci cand prin fapta ilicita s-a incalcat atat o norma de drept obiectiv, a fost savarsit un delict civil, cat si a unui drept subiectiv al unei persoane.

La aprecierea vinovatiei autorului faptei ilicite se are in vedere, de regula, o diligenta(abilitate) ce se poate pretinde oricarei persoane aflate in situatia autorului faptei ilicite, si nu in functie de insusirile si calitatile personale ale autorului faptei ilicite si de aceea se foloseste ca si criteriu in aprecierea vinovatiei diligenta pe care trebuie sa o depuna orice persoana care are o conduita ideala intr-o anumita situatie.

Gradul de vinovatie al faptuitorului nu are nici un rol in stabilirea raspunderii civile deoarece masura raspunderii civile este data de cuantumul prejudiciului suferit de victima si nu de gradul de vinovatie al autorului. Ca atare, nu intereseaza raspunderea civila decat cuantumul prejudiciului cauzat in urma faptei ilicite si nu daca ea a fost savarsita cu intentie sau din culpa. Cel care distruge un bun al altuia va fi obligat sa repare prejudiciul reprezentand valoarea bunului, indiferent de faptul ca distrugerea a avut loc din intentie sau culpa, pentru ca masura raspunderii civile este data doar de cuantumul prejudiciului.

Numai in cazul in care prejudiciul a fost savarsit de mai multe persoane, fiecare dintre acestea va raspunde in mod solidar, va fi obligata sa repare prejudiciul integral, iar cel prejudiciat se va putea indrepta oricand impotriva oricaruia dintre ei. In cazul in care numai unul sau o parte din autorii prejudiciului l-au dezdaunat pe cel prejudiciat, regularizarea cuantumului despagubirilor datorate intre coautori are loc in functie de gradul si forma vinovatiei fiecaruia, in functie de participarea fiecaruia la producerea prejudiciului.

Raspunderea civila are un caracter patrimonial deoarece sanctiunea aplicabila autorului faptei ilicite vizeaza patrimoniul acestuia si asigura inlaturarea consecintelor pagubitoare suferite de victima, iar autorul faptei ilicite nu este tinut personal sa execute sanctiunea intrucat repararea prejudiciului poate avea loc si de alta persoana care i se poate substitui. Raspunderea civila se prezinta sub doua forme:

o       Delictuala : cand o persoana cauzeaza un prejudiciu altei persoane prin fapta sa ilicita (delict) fara ca intre autorul faptei si prejudiciat sa existe o relatie contractuala. Raspunderea delictuala intervine ca urmare a obligatiei oricarei persoane de a nu face nimic de natura a prejudicia pe altul, iar cel care a cauzat un prejudiciu prin fapta ilicita este obligat a-l repara.

o       Contractuala : intervine pentru neexecutarea sau executarea necorespunzatoare a obligatiilor contractuale de catre una din partile contractante. Fapta ilicita in cazul raspunderii civile contractuale consta in incalcarea obligatiilor asumate prin contractul incheiat de catre parti.

Intre raspunderea delictuala si cea contractuala exista mai multe deosebiri. In cazul raspunderii delictuale se cere ca prin conduita ilicita sa se nesocoteasca obligatia generala ce revine tututror membrilor societatii de a savarsi un prejudiciu altei persoane prin savarsirea unei fapte ilicite, pe cand in cazul raspunderii contractuale nesocotirea trebuie sa priveasca o obligatie izvorata dintr-un contract preexistent incheiat intre autorul faptei ilicite si cel prejudiciat. Ex.: intarzierea in plata pretului sau in predarea bunului.

In cazul raspunderii contractuale, intinderea obligatiei de despagubire se stabileste in raport cu clauzele convenite de parti prin contractul incheiat, iar acestea isi pot restrange sau mari cuantumul despagubirii. In raspunderea delictuala intinderea reparatiei are loc potrivit principiului repararii integrale a prejudiciului care acopera atat paguba efectiva cat si beneficiul nerealizat. In cazul raspunderii contractuale are loc repararea doar a pagubei efective. In cazul raspunderii delictuale se repara atat daunele previzibile cat si cele imprevizibile in momentul savarsirii faptei ilicite, iar in raspunderea contractuala se repara doar daunele efectiv produse, nu si cele imprevizibile in momentul incheierii contractului.

Raspunderea delictuala are, in principiu, un caracter subiectiv si se intemeiaza pe vinovatia autorului faptei ilicite ce trebuie dovedita de victima, pe cand in raspunderea contractuala exista o prezumtie legala de vinovatie a celui care isi incalca obligatiile contractuale. Culpa autorului faptei ilicite , in cazul raspunderii delictuale, este apreciata mai sever deoarece nimeni nu trebuie sa savarseasca o fapta ilicita care cauzeaza altuia o paguba, iar in raspunderea contractuala, culpa debitorului se apreciaza luandu-se ca etalon comportamentul ce ar trebui sa-l aiba un bun proprietar, tata de familie.

Raspunderea contractuala poate fi angajata doar daca debitorul a fost pus in intarziere de creditor printr-o notificare, conditie neceruta in cazul raspunderii delictuale.

In cazul raspunderii contractuale nu intervine solidaritatea debitorilor doar daca a fost consimtita de parti; in cazul raspunderii delictuale solidaritatea intervine intotdeauna cand o fapta ilicita a fost savarsita de catre doua sau mai multe persoane.

Probatiunea (dovada) ce trebuie facuta pentru stabilirea vinovatieieste diferita in cele doua forme ale raspunderii: la raspunderea contractuala se cere doar sa se dovedeasca existenta contractului si ca obligatiile contractuale au fost incalcate, iar debitorul va fi exonerat de raspundere daca probeaza ca incalcarea obligatiilor contractuale se datoreaza unor cauze ce nu-i sunt imputabile; in raspunderea delictuala, victima trebuie sa dovedeasca, de regula, atat existenta prejudiciului cat si vinovatia autorului faptei ilicite. Numai in cazul raspunderii obiective vinovatia nu trebuie probata, ea intervine in temeiul legii. Ex.: raspunderea proprietarului pentru prejudiciile cauzate de lucruri, animale ce se afla in paza sa juridica, situatie in care pazitorul juridic va raspunde fara ca sa i se poata imputa lui vreo vina.

Particularitatile raspunderii administrative

Raspunderea administrativa este angajata, de regula, pentru savarsirea unor fapte ilicite care constituie contraventii si care sunt prevazute in normele de drept administrativ si sanctionate de catre acestea. Subiectele raspunderii administrative sunt persoanele fizice si numai cand legea prevede expres si persoanele juridice. De regula, pentru savarsirea unei contraventii se aplica o singura sanctiune administrativa (amenda sau avertisment). Exceptie de la aceasta regula este atunci cand legea prevede aplicarea cumulativa a doua sanctiuni de natura diferita: plata amenzii si ca masura suplimentara si confiscarea bunului ce constituie obiect al contraventiei. Cand o persoana savarseste mai multe contraventii, sanctiunea ce se aplica se stabileste conform sistemului cumulului aritmetic, in sensul ca pentru fiecare contraventie se stabileste o sanctiune (cate o amenda diferita), iar contravenientul va fi obligat la plata tuturor amenzilor aplicate fara ca acestea sa depaseasca impreuna dublul maximului amenzii prevazuta pentru contraventia cea mai grava.

Raspunderea de dreptul muncii

In dreptul muncii raspunderea angajatilor poate fi de doua feluri:

o       Materiala : cand un angajat, din vina si in legatura cu munca sa, cauzeaza o paguba angajatorului.

o       Disciplinara : intervine cand angajatul savarseste o fapta ilicita in legatura cu munca sa, contravenind normelor de disciplina impuse de angajator prin savarsirea de abateri disciplinare.

I. Particualritatile raspunderii materiale : prin intermediul sau se asigura repararea pagubelor suferite de angajator din vina angajatilor cu ocazia neexecutarii contractului de munca. Raspunderea amteriala are in vedere numai paguba efectiva, nu si beneficiul nerealizat, fiind astfel mai restransa decat raspunderea delictuala. Dovada vinovatiei faptei ilicite cauzatoare de prejudicii revine angajatorului care poate rasturna aceasta prezumtie, iar in momentul tragerii la raspundere a angajatului, angajatorul este obligat sa probeze toate elementele de vinovatie ale angajatului. Prin contractul de munca nu se pot prevedea clauze de marire sau de micsorare a raspunderii, in afara celor prevazute de lege. Nu intervine raspunderea solidara ci doar raspunderea personala in afara de cazul in care fapta ilicita constituie in acelasi timp si o infractiune savarsita de mai multe persoane. Repararea pagubelor se face prin echivalent banesc si nu in natura.

II. Particularitatile raspunderii disciplinare : intervine cand angajatul incalca in mod culpabil obligatia de serviciu prin savarsirea de fapte ilicite ce constituie abateri disciplinare. Intervine doar in legatura cu executarea contractului de munca. Pentrru interventia ei nu este necesara producerea unui prejudiciu material, fiind suficienta o incalcare cu vinovatie a normelor de disciplina muncii impuse de angajator. Intervine doar in perioada in care intre angajat si angajator exista un contract de munca valabil incheiat, un raport juridic de munca.

Conditiile generale ale raspunderii juridice

Este necesara indeplinirea cumulativa a patru conditii generale:

Sa existe o fapta ilicita

Sa existe un rezultat socialmente daunator

Sa existe o legatura de cauzalitate intre fapta ilicita si rezultatul socialmente daunator

Fapta ilicita sa fie savarsita cu vinovatie

Pe langa aceste conditii, pentru a fi tras la raspundere, subiectul de drept trebuie sa aiba capacitate juridica.

I. Fapta ilicita constituie actiunea sau inactiunea prin care sunt incalcate normele juridice in vigoare sau ordinea de drept (finalitate proprie, distincta) - delict(dr.civil), infractiune(dr.penal), abaterea disciplinara(dr.muncii), contraventia(dr.administrativ).

A nu se identifica fapta ilicita cu fapta nelegala, notiunea de fapta ilicita avand un continut mai larg. Ex.: abuzul de drept sau frauda la lege nu sunt nelegale, dar sunt ilicite.

Caracterul ilicit naste controverse in doctrina.

Unii autori asociaza caracterul ilicit starii subiective a autorului faptei (deci se raporteaza la vinovatie), alti autori considera ca se poate stabili caracterul ilicit numai daca luam in considerare dreptul subiectiv lezat prin fapta autorului, alti autori considera ca ilicitatea se apreciaza prin raportare la finalitatile ordinii de drept insasi, iar altii considera ca caracterul ilicit al faptei trebuie sa fie apreciat prin raportare la raportul juridic concret in care intervine fapta autorului.

Din aceste controverse doctrinare s-au stabilit caracterele faptei ilicite astfel:

Antisocialitatea

Antijuridicitatea

Imoralitatea

Intre ele nu se pot stabili relatii de echivalenta intrucat fiecare dintre ele evoca standarde de conduita diferite.

O actiune este antisociala cand autorul ei lezeaza valori sociale.

O conduita este antijuridica cand autorul ei lezeaza ordinea de drept.

O conduita este imorala atunci cand autorul ei lezeaza valori morale.

Valori morale: bine, rau, dreptate, justitie. Valori sociale: cele care ne ajuta sa traim in comun(cinste, respect).

Modalitatile conduitei ilicite: sunt actiunea si inactiunea(omisiunea).

Actiunea este, in general, constienta, orientata de un scop al autorului. Actiunile care nu sunt constiente nu pot fi calificate drept fapta ilicite, ele fiind afectate de cauze care inlatura caracterul ilicit.

Omisiunea (inactiunea) este o conduita negativa, adica abtinerea de la o actiune obligatorie conform regulilor de drept. Aceasta conduita pasiva este ilicita pentru ca poate avea un caracter voluntar si constient ; desi numit conduite doar actele materiale exteriorizate, dreptul sanctioneaza si pasivitatea daca aceasta este voluntara si constienta si daca printr-o regula de drept se prescrie iesirea din pasivitate si adoptarea unei conduite explicite. Intr-o ordine naturala efectele sunt rezultatul unor acte materiale, in drept si omissiunile pot cauza prejudicii de natura sociala.

Formele conduitei ilicite sunt: infractiunea, contraventia, delictul, abaterea.

Infractiunea este fapta care prezinta pericol social, savarsita cu vinovatie si prevazuta de legea penala.

Fapta care prezinta pericol social este fapta omului care printr-o actiune sau inactiune determina consecinte negative in planul realitatii sociale. Pericolul social nu trebuie inteles nu numai ca o vatamare efectiva a unei valori (viata, demnitatea, independenta statului), ci si ca o punere in pericol a vreuneia din aceste valori; de aici si clasificarea infractiunilor in infractiuni de rezultat si de pericol.

Vinovatia reprezinta starea psihica ce-l caracterizeaza pe autorul faptei in momentul incalcarii normei prohibitive penale. Formele vinovatiei sunt: intentia directa si indirecta.

o       Intentia directa este atunci cand autorul faptei prevede si urmareste rezultatul faptei sale.

o       Intentia indirecta este cand autorul prevede rezultatul si desi nu il urmareste, totusi accepta eventualitatea lui.

o       Culpa este acea forma a vinovatiei care consta in atitudinea psihica a autorului care prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l accepta, socotind fara temei ca acest rezultat nu se va produce (culpa cu prevedere) sau nu prevede rezultatul faptei sale desi putea si trebuia sa-l prevada (culpa simpla sau fara prevedere)

Prevederea, in legea penala, a faptelor care sunt infractiuni este un imperativ al oricarui stat de drept. " nullum crimen sine legem" - nicio infractiune fara lege. "nulla poena sine legem" - nicio pedeapsa fara lege.

Contraventia este fapta savarsita cu vinovatie, care prezinta un pericol social mai redus decat infractiunea si care este sanctionata prin acte normative. Rezulta:

Vinovatia - in materie contraventionala i se aplica aceleasi clasificari din penal.

Pericol social mai redus decat infractiunea: este o chestiune de politica legislativa care fapte sunt incriminate si care fapte sunt sanctionate contraventional.

Fapta sanctionata prin acte normative: este un imperativ al principiului legalitatii; intr-un stat de drept nu se pot aplica sanctiuni si nu se pot califica faptele dreptului ca fiind contraventionale, decat prin reglementare expresa.

Ilicitul civil (delictul)

Spre deosebire de contraventie si infractiune, ilicitul civil nu are o definitie legala. Prin urmare, reprezinta ilicit de natura civila oricare fapt al omului care prejudiciaza un subiect de drept. Ilicitul civil are urmatoarele caracteristici:

Consta in lezarea unui drept subiectiv sau in nerespectarea unei obligatii legale.

Conduce la, provoaca, genereaza un prejudiciu.

Antreneaza raspunderea autorului sau (intrucat raspunderea este personala). Exista si situatii de exceptie cand este antrenata raspunderea altor persoane (raspunderea parintilor pentru faptele copiilor,   pentru animalele aflate in proprietate, pentru lucrurile lasate in paragina)

Se sanctioneaza printr-un act de aplicare a dreptului care ia in considerare toate aspectele starii de fapt concrete si prin care se stabilesc despagubiri pentru prejudiciile suferite (nu catre stat).

Abaterea disciplinara este reprezinta incalcarea de catre angajati a obligatiilor care decurg in raportul juridic de munca. Presupune :

Ca autorul sa aiba calitatea de angajat

Ca obligatiile incalcate sa reprezinte indatoriri de serviciu

Obs.: in cazul in care conditiile acestea nu sunt indeplinite este posibil ca autorul sa fie tras la raspundere civila unde sunt necesare indeplinirea conditiilor necesare specifice acesteia.

II. Prejudiciul (rezultatul socialmente periculor) reprezinta consecinta negativa patrimoniala sau morala pe care o sufera o persoana ca urmare a faptei ilicite savarsita de o alta persoana. In general, putem spune ca reprezinta un rezultat socialmente periculos orice lezare a unei valori sociale, dar numai politica legislativa este cea care stabileste cat de mare trebuie sa fie intensitatea vatamarii sociale sau natura ei pentru a actiona in sensul reglementarii infractiunilor sau contraventiilor.

Este interesant de observat, in acest context, ca raspunderea juridica delictuala (pt. ilicitul civil) este o raspundere de drept comun: indiferent care este intensitatea pericolului social, care este natura prejudiciului, care este dreptul subiectiv lezat, care este valoarea sociala lezata, daca un subiect de drept a suferit un prejudiciu ordinea de drept poate sa-i asigure pagubitului obligarea autorului faptei ilicite la acordarea de despagubiri.

III. Legatura de cauzalitate intre conduita ilicita si prejudiciu

Cauza reprezinta conditia necesara si suficienta pentru efect, de unde rezulta ca pentru stabilirea relatiilor cauzale trebuie rezolvate doua teste:

o       Un test pozitiv - de existenta a cauzei suficiente ale conditiei suficiente

o       Un test negativ, ipotetic, de nonexistenta.

Primul este: daca exista conditia, exista si efectul ; al doilea: daca nu ar exista conditia, ar exista efectul?

Obs.: efectele sunt precedate cel putin temporal de o multime de conditii, iar dintre aceste conditii, organul de aplicare a dreptului trebuie sa identifice pe acelea care sunt in acelasi timp necesare si suficiente. Pe acestea din urma le poate considera drept cauze.

IV. Vinovatia - conditie generala pentru tragerea la raspundere. Vezi mai sus.

V. Capacitatea de a raspunde reprezinta aptitudinea persoanei de a evalua corect consecintele faptei sale si de a suporta sanctiunile prevazute de lege si aplicate ca urmare a savarsirii faptei. Este o forma a capacitatii juridice alaturi de capacitatea de folosinta si cea de exercitiu. Se deosebeste de acestea intrucat ea nu confera calitatea de subiect de drept ci doar o singura calitate, respectiv de subiect pasiv in cadrul raportului juridic de constrangere. Capacitatea de a raspunde depinde de ramura de drept in care intervine raspunderea juridica.

In penal, minorii pana la 14 ani nu raspund penal; minorii intre 14-16 ani raspund penal numai daca se dovedeste ca a savarsit fapta cu vinovatie; minorii intre 16-18 ani raspund ca si majorii, considerandu-se ca de la varsta de 16 ani exista capacitatea de a raspunde (prin expertiza se poate rasturna aceasta prezumtie relativa si se poate dovedi ca persoana peste 16 ani sau majorul, nu a avut discernamant)

In civil, persoanele pana la 14 ani sunt considerate incapabile ; intre 14-16 ani persoanele au o capacitate restransa; peste 18 ani persoanele au capacitate deplina.

In dreptul muncii capacitatea de raspundere se dobandeste la 16 ani.

Cauzele care inlatura raspunderea juridica si caracterul ilicit al faptei

Sunt situatii in care desi a fost savarsita o fapta in aparenta ilicita si care contravine normelor de drept, datorita unor cauze determinate de lege este inlaturata raspunderea juridica si caracterul ilicit al faptei. Aceste cauze nu se identifica cu cauzele de inlaturare a raspunderii penale, amnistia si prescriptia, deoarece acestea din urma inlatura doar consecintele faptei ilicite si nu caracterul ilicit al faptei. Aceste cauze nu se confunda nici cu cauzele de nepedepsire, cum ar fi desistarea faptuitorului impiedicarea producerii rezultatului faptei. Cauzele de inlaturare a raspunderii juridice si a caracterului ilicit al faptei sunt: legitima aparare, starea de necesitate, constrangerea fizica, constrangerea morala, forta majora, cazul fortuit, iresponsabilitate, betia involuntara, minoritatea faptuitorului, eroarea de fapt. legitima aparare, starea de necesitate, constrangerea fizica, constrangerea morala, forta majora, cazul fortuit, iresponsabilitate, betia involuntara, minoritatea faptuitorului, eroarea de fapt. Aceste cauze se gasesc reglementate si sunt prevazute in Codul Penal, insa ele sunt compatibile si cu raspunderea administrativa si partial cu raspunderea civila (delictuala sau contractuala). Cauzele care inlatura raspunderea juridica reprezinta stari, imprejurari sau situatii care exclud vinovatia autorului si pe cale de consecinta inlatura caracterul ilicit al faptei.

I. Legitima aparare

Prin fapta savarsita in stare de legitima aparare intelegem o fapta pe care o savarseste o anumita persoana pentru apararea sa sau a altei persoane ori un interes public impotriva unui atac material, direct, injust si imediat care pune in pericol grav valorile atacate. Fapta ce se savarseste in legitima aparare nu mai este o fapta ilicita fiindca nu are caracter exclusiv voluntar si savarsita cu vinovatie ci este o fapta necesara (riposta pe care o are persoana agresata impotriva unei agresiuni exercitate de o alta persoana, de natura a-i provoca vatamari corporale sau pierderea vietii). Pentru a se intruni conditiile legitimei aparari se cer urmatoarele :

Sa se savarseasca o fapta ilicita prin care se contravine unei norme de drept sau care incalca dreptul subiectiv al unei persoane.

Fapta sa fie savarsita ca urmare a unui atac material direct, imediat si injust. Prin atac vom intelege o actiune sau o atitudine comisiva a unei persoane sau o inactiune, o omisiune care produce un rezultat fizic daunator (Ex.: impiedicarea lucratorului de la caile ferate de a muta macazul). Atacul poate fi considerat material cand are un caracter fizic si obiectiv care este apt de a aduce o atingere unei valori sociale care este ocrotita de lege. Simpla presupunere ca se declanseaza un atac, neavand un caracter material, fizic nu reprezinta un atac propriu-zis. Atacul este socotit direct cand se indreapta in mod nemijlocit impotriva unei valori care este aparata de lege. El este imediat atunci cand actiunea de atac a inceput sau este gata sa inceapa adica atunci cand este iminent (cand se indreapta o arma de foc asupra unei persoane). Atacul este injust atunci cand este lipsit de orice justificare de drept neavand un temei legal. Prin urmare, daca organul de ordine publica retine o persoana in baza unui mandat legal va comite un act just si legal.

Atacul sa fie indreptat impotriva unei persoane sau a unui interes public, ceea ce inseamna ca obiectul atacului consta in dreptul unei persoane sau un anumit interes de ordine publica. Atacul trebuie sa prezinte un pericol grav pentru persoana sau dreptul celui atacat sau pentru interesul public. Prin urmare se cere mai intai sa existe un pericol pentru persoana atacata ori o alta persoana sau pentru interesul public, iar apoi acest pericol trebuie sa fie grav, sa vizeze valorile personale sau sociale deosebit de importante (viata, libertatea, integritatea).

Apararea trebuie sa fie proportionata cu gravitatea atacului, sa fie de aceeasi intensitate cu atacul, ceea ce inseamna ca in cazul unui atac grav si apararea poate avea acelasi caracter, iar in cazul unuia usor, si apararea trebuie sa fie pe masura. Apararea trebuie sa ramana in limitele necesare adica ea trebuie sa inceapa cel mai devreme in momentul declansarii atacului sau imediat dupa inceputul lui si trebuie sa se termine odata cu terminarea atacului. Prin urmare, limitele necesare ale apararii sunt cuprinse intre intervalul de timp de la inceputul atacului si pana la inlaturarea lui, iar depasirea acestor limite reprezinta depasirea apararii legitime. Apararea este legitima pana la limita inlaturarii atacului si a pericolului care-l implica deci pana la momentul respingerii agresorului si a incetarii pericolului. (atac impotriva vietii: limita este respingerea celui ce ameninta viata, iar dincolo de aceasta limita incepe depasirea legitimei aparari si razbunarea celui atacat).

In cazul atacului impotriva unor bunuri, atacul nu inceteaza odata cu luarea bunului, cu deposedarea proprietarului de bunul sau ci el continua atata timp cat bunul se afla la agresor. Legitima aparare va dura atata timp cat cel ce ataca se afla in posesia bunului fiind urmarit si nevrand sa renunte la el.

Suntem in prezenta depasirii limtelor legitimei aparari in urmatoarele situatii:

o       Cand s-a pornit la o actiune de aparare mai inainte de a se declansa un atac material direct, imediat si injust; astfel ca cel ce doar banuieste un astfel de atac si riposteaza fara a avea loc atacul si loveste, el depaseste limita.

o       Cand apararea a depasit intervalul de timp dintre atac si respingerea acestuia, dupa ce agresorul a fost imobilizat, iar apararea continua prin aplicarea de lovituri ce nu mai sunt necesare pentru aparare, facandu-se din razbunare, depaseste limita.

o       Cand exista o disproportie vadita intre atac si aparare ceea ce inseamna ca apararea are o intensitate mult mai grava iar consecintele sale depasesc cu mult atacul.

De regula, apararea se desfasoara in conditii de tulburare si incordare psihica, astfel ca cel atacat nu poate sa stie cu exactitate unde se opreste agresorul. In astfel de cazuri poate avea loc depasirea limitei legitimei aparari datorita tulburarii si a temerii produsa de agresiune, iar cand se dovedeste ca aceasta depasire se datoreaza tulburarii si temerii rrespective, ea constituie tot o legitima aparare care exclude caracterul ilicit al faptei si raspunderea juridica. Riposta sau apararea trebuie sa aiba caracter spontan, adica sa se desfasoare numai pentru a preveni un atac iminent sau a anihila un atac actual.

II. Starea de necesitate

Prin fapta savarsita in stare de necesitate intelegem fapta ce este savarsita pentru a salva viata, sanatatea sau bunurile unei persoane ori un interes public de la un pericol grav si iminent si care potrivit imprejurarilor nu poate fi altfel inlaturat (pentru salvarea mamei, medicul sacrifica fatul). Conditiile starii de necesitate sunt:

Sa se savarseasca o fapta de pericol social.

Sa fi fost savarsita in urma unui eveniment periculos. Este iminent atunci cand pericolul este pe punctul de a se declansa, iar daca acesta s-a declansat deja, pericolul este actual. Daca pericolul a trecut, nu se mai poate invoca starea de necesitate.

Pericolul sa fie grav, sa fie vorba de expunerea in pericol a unor valori sociale deosebit de importante (viata, sanatatea, bunuri importante) sau un interes public; pericolul sa nu poata fi inlaturat altfel, sa nu poata fi oprit decat prin savarsirea unei fapte care afecteaza dreptul unei persoane si prin care se incalca dispozitiile legii. (viata mamei nu poate fi salvata fara a se sacrifica fatul)

Prin fapta savarsita sa se produca urmari mai putin grave decat cele care s-ar fi produs daca fapta n-ar fi intervenit.

Cu respectarea acestor conditii fapta se considera savarsita in stare de necesitate, iar caracterul sau ilicit este inlaturat.

Nu se pot incadra in fapte savarsite in stare de necesitate cazurile:

o      In cazu faptelor cu urmari vadit mai grave, caz in care legea prevede ca nu exisat stare de necesitate. Aceasta impune ca persoana in cauza in momentul savarsirii faptei sa-si dea seama ca provoaca urmari vadit mai grave decat cele care ar rezulta daca nu s-ar fi savarsit fapta (pentru salvarea unei recolte se distruge un dig, iar acesta provoaca inundarea si distrugerea altor recolte pe intindere mult mai mare ; sacrificarea vietii unei persoane in incercarea de a-si salva viata proprie ; curmarea vietii unei persoane pentru curmarea suferintelor cauzate de o boala incurabila).

III. Constrangerea fizica

Prin fapta savarsita prin constrangere fizica intelegem fapta savarsita in urma constrangerii exercitate asupra corpului unei persoane si careia persoana constransa nu i-a putut rezista. Conditiile de existenta sunt urmatoarele:

Sa se savarseasca o fapta ilicita in stare de constrangere fizica

Fapta respectiva sa se savarseasca din cauza unei constrangeri fizice, ca urmare a unei constrangeri fizice care se exercita asupra corpului sau si datorita careia se ridica posibilitatea de miscare voita a persoanei sau i se da o miscare independenta de vointa acelei persoane.

Cel constrans sa nu poata rezista constrangerii fizice, deci sa nu poata inlatura acea constrangere decat prin savarsirea faptei ilicite.

IV. Constrangerea morala

Este fapta savarsita de catre o persoana in urma unei amenintari cu un pericol grav si iminent (amenintarea unui casier de la o banca). Conditii de existenta:

Trebuie sa se savarseasca o fapta ilicita in stare de constrangere morala

O fapta in replica din cauza amenintarii cu un pericol grav pentru viata, libertatea integritatea unei persoane, ori pentru un interes public, iar amenintarea sa provoace o teama puternica.

Pericolul sa nu poata fi inlaturat prin alt mod , adica fapta pretinsa de cel care ameninta sa nu poata fi inlaturata altfel decat prin savarsirea faptei ilicite ca alternativa de scapare si inlaturare a raului cu care persoana este amenintata.

V. Forta majora si cazul fortuit

Prin fapta savarsita in caz de forta majora se intelege fapta prin acre se suprapune o intamplare acre nu poate fi prevazuta si care produce un rezultat de neinlaturat. Prin urmare, intamplarea ce produce rezultatulnu actioneaza singura ci este precedata de o fapta umana, iar aceasta intamplare care actioneaza neprevazut este cea care schimba directia si rezultatul firesc al faptei initiale a omului. Conditiile fortei majore sunt:

Sa se savarseasca o fapta ilicita datoarata unei actiuni peste care se suprapune o alta actiune sau intamplarecare provoaca rezultat periculos.

Persoana care savarseste prima actiune sa nu fi prevazut si nici sa poata prevedea aparitia celei de-a doua actiuni si nici rezultatul produs pe care sa nu-l poata inlatura (pentru a salva o recolta de la o furtuna care ar compromite-o, aceasta se aduna si se depoziteaza intr-un hambar, iar ca urmare a descarcarilor electrice hambarul ia foc)

Ceea ce caracterizeaza forta majora si cazul fortuit este actiunea imprevizibila si imposibilitatea de a prevedeaivirea intamplarii care se suprapune si care in final produce rezultatul periculos. Aceasta posibilitate de prevedere trebuie sa aiba un caracter obiectiv si general in sensul ca se poate aprecia ca nici o alta persoana intr-o situatie similara n-ar fi putut prevedea acea intamplare (ex.: ruperea barei de directie sau explozia unui cauciuc, nedatorate vreunei defectiuni in timpul conducerii unui autovehicul si producerea unui accident care cauzeaza prejudicii, inlatura raspunderea conducatorului autovehiculului intrucat acesta nu a putut prevedea si nici inlatura cazul fortuit).

Deosebirea dintre forta majora si cazul fortuit este : cazul fortuit isi are cauza in insusi obiectul ce duce la ivirea cazului respectiv, pe cand forta majora este o cauza externa lucrului sau obiectului ce produce forta majora (descarcarea electrica asupra unui autoturism in mers si datorita careia se produce un accident rutier cu consecinte pagubitoare constituie cauza de forta majora, fiind un eveniment extern imprevizibil si de neinlaturat.)

VI. Iresponsabilitatea

Este starea unei persoane faptuitoare care in momentul savarsirii unei fapte nu poate sa-si dea seama de actiunile sale ori nu poate fi stapan pe ele datorita alienatiei mintale sau alte cauze asemanatoare. Conditiile de existenta:

Trebuie sa se savarseasca o fapta ilicita facuta intr-o stare de incapacitate psihica, de pe urma careia sa nu-si poata da seama de actiunile sau inactiunile sale sau sa nu fie stapan pe ele.

Starea de iresponsabilitate sa fie totala.

Iresponsabilitatea poate fi : intelectiva(inconstienta) sau volitiva (faptuitorul nu este in stare sa-si stapaneasca si sa-si conduca actiunile).

Starea de iresponsabilitate sa se datoreze unor cazuri de alienatie sau debilitate mintala, dezechilibrare sau instabilitate nervoasa sau emetionala sau alte cauze.

Pentru a determina starea de iresponsabilitate trebuie sa se determine cauza ce genereaza acea stare, precum si existenta iresponsabilitatii, deoarece nu intotdeauan existenta unei boli mintale implica iresponsabilitate (ex.: schizofrenia nu implica in mod necesar iresponsabilitate).

VII. Betia involuntara completa

Constituie cauza de inlaturare a raspunderii juridice in urmatoarele conditii:

Daca s-a savarsit o fapta ilicita

Faptuitorul se afla intr-o stare completa de intunecare a constiintei si de lipsa de discernamant.

Nu trebuie sa fie provocata in mod voluntar, ci involuntar, prin fortare. Ingurgitarea alcoolului sau provocarea betiei intr-o alta forma, prin constrangere.

Trebuie sa fie completa, sa nu poata realiza nimic din ceea ce face.

Trebuie sa existe in momentul savarsirii faptei, in intervalul de timp cat dureaza actiunea sau inactiunea ce constituie fapta ilicita; starea de betie sa se datoreze unor substante alcoolice sau narcotice.

Betia voluntara nu constituie o cauza de inlaturarae a raspunderii, ea putand constitui o circumstanta agravanta in cazul in care a fost provocata de autorul faptei ilicite tocmai pentru a putea savarsi acea fapta cu mai multa usurinta.

VIII. Minoritatea faptuitorului

Inlatura raspunderea juridica atunci cand se savarseste o fapta ilicita, iar faptuitorul este minor, neavand capacitate de a raspunde. Minoritatea inlatura numai raspunderea penala si administrativa, stabilita in mod diferentiat dupa varsta prin lege, insa nu inlatura raspunderea civila pentru care minorul raspunde in cazul savarsirii unor fapte ilicite cauzatoare de prejudicii alaturi de ocrotitorul sau legal.

IX. Eroarea de fapt

Prin care intelegem necunoasterea sau cunoasterea gresita a unei situatii, stari sau imprejurari legata de fapta care se comite (ex.: o persoana ii da unei alte persoane un medicament care ii provoaca acesteia moartea sau imbolnavire datorita unei boli pe care primitorul o aveasi depsre care cealalta persoana nu avea cunostinta ; o persoana ii da alteia un bun furat pentru a-l transporta sau depozita, fara ca transportatorul sa cunoasca furtul, acesta din urma nu va raspunde in calitate de complice, fiind in eroare de fapt).

Sa se savarseasca o fapta ilicita

Faptuitorul sa fie in eroare, sa nu cunoasca sau sa cunoasca gresit o stare, o situatie sau o imprejurare privitoare la un element al continutului sau o circumstanta care agraveaza caracterul ilicit al faptei.

Eroarea trebuie sa existe in momentul savarsirii faptei.

Proba si probarea judiciara

Proba sau dovada este mijlocul prin care are loc atat operatia de probare sau dovedire, cat si actiunea de a dovedi sau a proba. Tot proba sau dovada este numita si procedura juridica de dovedire, cat si instrumentul cu care se dovedeste.

In drept, norma juridica nu e supusa nici unei verificari, caci ea e regula, iar regulile nu au valoare de adevar.

Judecatorul trebuie sa hotarasca intr-un ragaz rezonabil, tinand cont de regulile de procedura si de autoritatea legii, pentru a da fiecaruia ce-i apartine.

Importanta probarii este subliniata prin vechea maxima"idem est non esse et non esse probari" ( a nu fi sau a nu fi probat este tot una). Totusi, un drept subiectiv exista independent de dovada sa.

Prima conditie de eficacitate a unui fapt juridic este dovedirea lui.

Obiectul probei (dovedirii) il constituie faptele care sunt:

A.     Sursa directa a drepturilor si obligatiilor subiectilor titulari

a)      Pozitive sau negative : savarsirea sau nesavarsirea unei actiuni

b)      Prezumtiile legale:  

Absolute : acte ce legea le declara nule pentru ca le priveste facute in frauda dispozitiilor sale, autoritatea lucrului judecat.

Relative

c)      Cunoscute de judecator altfel decat prin administrarea probelor inaintea instantei.

d)      Faptele notorii sunt acele fapte cunoscute de toata lumea de pe o intindere teritoriala.

e)      A caror dovada nu e admisa de lege (secret profesional, depozite bancare)

B.     Sursa indirecta a drepturilor si obligatiilor:

a)      Faptele pertinente, a caror dovada este utila cauzei.

b)      Faptele concludente, care determina convingerea instantei de judecata.

Faptele concludente sunt si pertinente, dar nu orice fapta pertinenta este si concludenta, adica nu convinge in mod necesar instanta.

Mijloacele de proba

Mijloacele de proba sunt: inscrisul, proba cu martori, proba prin prezumtii, marturisirea (declaratiile partilor), indiciile materiale, expertizele.

Mijloacele de proba se impart in doua clase: probe preconstituite(a priori) si constituite (a posteriori).

Probele preconstituite sunt anterioare procesului judiciar ( chitanta, proces-verbal, inscrisuri) iar cele a posteriori sunt articulate in timpul procesului (prezumtii, martori, marturisiri, expertize).

Inscrisurile constau in declaratii ale persoanelor prin scriere cu mana sau alte forme de scriere, pe hartie sau orice alt obiect, despre un act juridic.

Inscrisurile sunt preconstituite sau constituite. Cele preconstituite sunt: inscrisul autentic, sub semnatura privata, diferite tichete sau bilete emise in scopul de a constitui mijloace de proba. Cele constituite sunt: registrele comerciale, registrele si hartiile casnice, scrisorile obisnuite, mentiunile facute de creditor pe titlul constatator al creantei sau chitanta.

o      Inscrisul autentic este acela care s-a facut cu solemnitatile cerute de lege, de un functionar public, care are dreptul de a functiona in locul unde actul s-a facut. Sunt inscrisuri autentice: inscrisul autentificat de notariat; intocmit de functionari de stat, in cadrul atributiilor si competentelor lor; actele de stare civila, deciziile autoritatii tutelare, hotararile judecatoresti etc.

Daca pentru existenta actului juridic legea cere ca o conditie obligatorie forma inscrisului autentic, nerespectarea conditiei atrage nulitatea inscrisului si, implicit, nulitatea absoluta a actului juridic. Daca partile au autentificat inscrisul, fara ca legea sa ceara, nulitatea lui nu-l face nevalabil ca inscris sub semnatura privata sau ca inceput de dovada scrisa, daca indeplineste cerintele legii.

o      Inscris sub semnatura privata este orice inscris, indiferent cum e intocmit, cu conditia necesara de a fi semnat de subiectul de drept de la care provine. Trebuie sa retinem faptul ca daca nu e recunoscut de partea careia i se opune sau verificat de instanta, inscrisul sub semnatura privata nu constituie o proba.

Marturia. Relatarea efectuata oral de catre o terta persoana in fata instantei de judecata cu privire la fapte la a caror savarsire a asistat sau despre care are anumite cunostinte se numeste marturie sau depozitie de martor.

Martorul depune mai intai un juramant. Martorul minor este ascultat in prezenta unuia dintre parinti sau a tutorelui. In procesul penal rudele apropiate invinuitului nu sunt obligate sa depuna marturie, in procesul civil nu pot fi ascultati ca martori rudele pana la gradul al treilea, interzisii si cei incapabili conform legii, cei condamnnati pentru juramant sau marturie mincinoasa.

Proba cu martori este admisa numai in privinta faptelor materiale, nu si in ceea ce priveste probarea actelor juridice. Inscrisul nu poate fi rasturnat prin proba cu martori. Exista totusi exceptii in care proba cu martori este admisibila la concurenta cu inscrisurile, dar numai conform legii.

Marturisirea este declaratia unei persoane, prin care aceasta recunoaste un adevar despre fapta invocata, pe care adevar isi intemeiaza adversarul pretentiile.

Ea trebuie sa provina de la o persoana responsabila si constienta de importanta declaratiei facute, caci aceasta este irevocabila. Totusi, marturisirea poate fi revocata daca se dovedeste ca a izvorat dintr-o eroare de fapt a marturisitorului.

Dupa felul in care se exprima, marturisierea poate fi orala sau scrisa.

Prezumtiile sunt enunturi despre fapte probatorii cunoscute din care se deriva concluzia ca exista fapte necunoscute ce urmeaza a fi dovedite. Prezumtiile se deosebesc de celelalte probe prin aceea ca legiuitorul stabileste ceea ce a existat fie absolut, fie relativ, pana la proba contrarie.

Structura formala a probarii

Probarea este actiune cu o structura formala interna si o structura formala externa. Sub aspectul structurii formale interne ea este un intreg de rationamente deductive si inductive numit discurs probator. Discursul probator are ca finalitate convingerea instantei de judecata ca solutia pe care el o argumenteaza este optim justa, legala si adevarata.

Mijloacele de proba poarta informatii depsre eveniment6e trecute, pe care cei angajati intr-un proces judiciar le retin si le comunica sub forma unor propozitii numite argumente probatorii. Acestea sunt folosite de subiecti cu pozitii procesuale diferite: parat, reclamant, invinuit, acuzator. Argumentele probatorii obtinute prin inductieconduc la o concluzie generala pe care autorul ei o propune instantei de judecata.

Continutul probarii

Determinarea continutului probarii este ceruta de distinctia intre fapt si drept. Revendicarea unui drept subiectiv se bazeaza pe faptele susceptibile sa antreneze o solutie judiciara favorabila ei, iar aceste fapte sunt invocate si articulate dupa reglementarile in vigoare pentru a le justifica.

Dreptul nu face obiectul probarii, adica nu trebuie sa dovedim existenta unei norme juridice in vigoare care leaga de cutare fapta o consecinta juridica.

Daca in cuprinsul ei, o norma juridica este susceptibila de doua intelesuri, la fel de legale si rationale, iar una din parti nu a convins instanta de sensul ei si a pierdut cauza, nu inseamna ca instanta a fost corupta, ci ca s-a convins de celalalt inteles, ea fiind libera sa adopte sensul legal pe care il considera dovedit optim.

Organizarea probarii

Organizarea si administrarea probelor sunt prevazute prin codurile de procedura(penala, civila). Partile au obligatia sa propuna probele lor fie prin cererea de chemare in judecata, fie prin intampinare, fie cel mai tarziu la prima zi de infatisare.

Aprecierea fortei probante a unei probe administrate este atributul instantelor in fond, atata timp cat nu poate fi vorba de o denaturare a acestor probe.

Judecatorul nu cantareste probele functie de cine le-a propus, ci functie de forta lor probanta in raport de fapte si de puterea lor de sustinere a solutiei finale.

Admisibilitatea probarii

Conditiile de admisibilitate a probelor sunt: pertinenta, concludenta si legalitatea.

Reclamantului ii revine sarcina probei. Aceasta regula are ac suport un insemnat principiu de drept - acela ca orice persoana este nevinovata pana nu i se dovedeste vinovatia.

Nimeni nu poate fi tras la raspundere decat conform legii in vigoare si in temeiul unor probe clare, concludente si pertinente, pe cxare judecatorul are obligatia sa le cerceteze cu atentie in cautarea adevarului.

Din aceea ca primul care trebuie sa dovedeasca este reclamantul nu rezulta ca numai lui ii revine sarcina probarii. Paratul combate pe reclamant prin probe, combate probele impotriva lui cu probe si face sustineri pe baza de probe. Din aceasta pricina procesul judiciar este o dezbatere contradictoriala la care participantii depun eforturi in stabilirea adevarului, functie de care se decide solutia problemei judiciare practice de solutionat.

Adevarul juridic

Adevarul este juridic in sensul particularitatilor domeniului social al dreptului si al activitatilor desfasurate de juristi. E necesar sa stabilim ca legea este elaborata sub forma unor reguli, ca urmare a observarii fenomenelor sociale.

Cunostintele adevarate conditioneaza si limiteaza vointa si scopurile legiuitorului. Legile nu sunt adevarate sau false, dar sunt elaborate pe baza unor cunostinte adevarate. Prezumtia ca ele se intemeiaza pe cunostinte adevarate determina regula ca judecatorul trebuie sa aiba in vedere legea si numai legea.

In aplicarea legii, adevarul apare:

a)      Ca valoare a propozitiilor care descriu fapte

b)      Ca valoare a propozitiilor care constata norma juridica adecvata faptelor

c)      Ca valoare a propozitiilor care stabilesc conexiunea fapta sociala-consecintele pe care le leaga norma juridica de ea.