Specificul cunoasterii in cadrul dreptului - Epistemologia dreptului

Specificul cunoasterii in cadrul dreptului - Epistemologia dreptului

Abordarea problemelor de natura gnoseologica in stiintele juridice nu este noua. In esenta, aceasta este o abordare a problemei metodologice si a metodelor de cunoastere in stiintele juridice. Din aceasta problematizare, devine posibil de a deosebi doua conceptii generale ale metodologiei: - ca totalitate de metode si reguli; - ca stiinta filosofica despre cunoasterea realitatii obiective. Metodologia stiintelor juridice a pus intrebarea despre locul metodelor dreptului in sistemul stiintelor juridice traditionale. Daca ne referim la prima conceptie asupra metodologiei, situatia este clara, fiindca e o referire la atribuirea teoriilor metodologiei la materia juridica. De exemplu medicina legala este un gen de medicina orientata spre probleme cu interes juridic. Problema devine mai complicata cind ne referim la cel de-al doilea concept din cauza ca aplicarea nemijlocita a unor categorii filosofice in cerceta 252i86c rea juridica nu semnifica o atitudine filosofica asupra metodologiei. Filosofia si aici ramine filosofie, dar ceea despre ce trateaza in limbajul ei este jurisprudenta.

Aspectul gnoseologic presupune si coraportul intre material si ideal, coraport care se supune cercetarilor de natura filosofica. Din unele considerente, aceasta nu este filosofie, deoarece nu cerceteaza coraportul materie - constiinta in genere, dar specificul raportului filosofie - drept. Prin aceasta si se indreptateste denumirea de filosofie a dreptului.

Dreptul ca stiinta despre societate cerceteaza acea parte a realitatii sociale aflata sub semnul juridicitatii. „Ansamblul teoriilor si ipotezelor despre intregul organic, dar si despre elementele componente ale dreptului, privit ca sistem, vizeaza lumea dreptului.formata din componente ideologice, relationale si institutionale, conditionate social-istoric” Gh. C. Mihai, Radu I. Motica, Filosofie a dreptului, Ed. Almanahul Banatului, Timisoara, 1995, p.23.). Stiitele juridice analizeaza legile aparitiei si evolutiei statului si dreptului, institutiile politice si juridice in manifestatrea lor concret-istorica si in relatia activa cu celelalte elemente ale ansamblului societal, prin care influenteaza si totodata suporta influenta modelatoare a acestora. (Nicolae Popa, Teoria generala a dreptului, Ed. Actami, Bucuresti, 1998, p.7)

La fel ca si alte stiinte, stiintele juridice produc adevarul stiintific propriu. Adevarul stiintific juridic, ca adevar ce apare din cunoasterea sociala se deosebeste de adevarul din cadrul stiintelor naturii, de exemplu, prin faptul ca el este nu doar o explicatie cognitiva, dar este insotit de evaluari, de luari de pozitii, etc. Adica reprezinta o constructie argumentativa a ideii de dreptate. Nasterea stiintei dreptului, ca de altfel a stiintei in genere, in sensul ei actual, este rodul eforturilor conjugate in plan epistemico - metodologic (deci filosofic) si in plan teoretic (deci stiintific). Chir pentru antichitate nu era strain faptul ca gindirea filosofica a fost cea care a dat nastere stiintelor. Fapt ce este usor observabil si in faptul ca pina spre mijlocul secolului XIX-lea, teoria dreptului si filosofia dreptului nu erau doua domenii distincte.

Teoria generala a dreptului vizeaza fenomenul juridic la un nivel de maxima generalitate, deosebindu-se de abordarile cu caracter aplicat, proprii celorlalte stiinte juridice. Ca toate celelalte stiinte fundamentale teoria generala a dreptului fixeaza notiunile fundamentale ale domeniului propriu; ele reprezinta repere epistemice (Gh. C. Mihai, Radu I. Motica, Fundamentele dreptului. Teoria si filosofia dreptului, Ed. ALL, Bucuresti, 1997, p.1-2) ale sistemului stiintelor juridice particulare. Stiinta generala a dreptului, stiinta fundamentala, isi deduce reperele logic-metodologice si axiologice din cimpul metastiintific al adevarului filosofic. (P-17)

Statulul epistemic al stiintelor juridice este exprimat prin dimensiunea evaluativa si descriptiva a cunoasterii juridice sistematice. In acest caz una dintre constatarile facute pentru stiintele sociale in genere, ramine a fi valabila si pentru domeniul dreptului. Anume este vorba despre faptul ca sub aspectul regimului ontologic proprii, nu exista prin ele insele, ci reprezinta activitatea ca atare a oamenilor care studiaza societatea. Din acest unghi de vedere, teoria generala a dreptului realizeaza prin statutul sau o dubla deschidere: una spre stiintele juridice particulare si cea dea doua spre filosofie. Din cadrul stiintelor juridice primeste informatia empirica si o reda in categorii si principii operationale pentru cunoasterea factual pozitiva, iar de la filosofie preia concepte si reguli metodologice cu rol evaluativ si general-empiric (p-21-22..)

Caracterul evaluat al cunoasterii din cadrul dreptului tine de esenta stiintelor juridice. In incercarea de a descoperi esenta stiintelor juridice majoritatea autorilor considera ca primul pas in realizarea acestui lucru este dezvaluirea, cunoasterea esentei si identitatii dreptului. Astfel, J.L. Bergel ( Theorie generale du droit, Dalloz Paris, 1985,p.13) incercind sistematizarea definitiilor dreptului, distinge doua categorii de definitii:

-definitii de tip formal-normativist, in categoria carora include propria sa definitie in analiza conceptului dreptului – ansamblu de reguli de conduita care, intr-o societate mai mult sau mai putin organizata, reglementeaza raporturile sociale si al caror respect este asigurat de constringerea publica”;

- definitii de tip substantial, care vizeaza ratiunea de a fi, originea, justificarea si finalitatea dreptului;

Acelasi autor mentioneaza, ca trebuie in cadrul oricarei abordari din domeniul dreptului de tinut cont de fapatul ca dreptul este un sistem organizat de valori, de principii, de instrumente tehnice care exprima reguli precise si caruia nu i se pot neglija nici fundamentele, nici manifestarile concrete sau formale. ( J-L- Bergel, pp.8,9,18.)

Ceea ce putem deduce din aceste formulari este faptul ca dreptul este un sistem complex cu multiple semnificatii de care trebuie sa se tina cont. Cele mai importante si principale sensuri ale termenului „drept”, mentioneaza I. Craiovan, (, p.109) sunt:

totalitate a normelor juridice destinate sa reglementeze conduita subiectelor umane, a caror respectare poate fi asigurata la nevoie de o forta de constringere socialmente recunoscuta, in acest sens se spune ca dreptul este obiectiv;

ansamblu al normelor in vigoare intr-un stat, a caror respectare poate fi asigurata le nevoie de forta de constringere a statului – dreptul pozitiv;

ansamblu al prerogativelor unui subiect de drept de a pretinde o conduita, reglementata de dreptul obiectiv, in scopul valorificarii sau apararii unui anumit interes legal protejat , in cadrul unui raport juridic concret – dreptul subiectiv;

totalitatea normelor juridice dintr-un drept pozitiv care reglementeaza conduite umane intr-un anumit domeniu de relatii sociale -drept material;

ansamblu al normelor juridice prin care este reglementata procedura de aplicare a dreptului material dintr-un drept pozitiv, astfel incit sa valorifice drepturile si obligatiile participantilor la raporturile juridice prevazute in normele dreptului material-drept procedural;

ansamblu al regulilor menite de a pastra echilibrul in mediul social concret de convietuire -arta dreptului (Gh. Mihai, Inevitabilul drept, Lumina Lex, B., 2002, p.26-26)

Specificitatea, complexitatea si identitatea fenomenului juridic se releva in cadrul a doua planuri de cunoastere: - ca expresii particulare ale normativitatii sociale; - ca interactiune cu celelalte zone ale cunoasterii sociale. Este vorba despre aparitia unor domenii specializate ale cunoasterii stiintifice, si in acest caz este vorba despre epistemologia dreptului.

Aspectele de natura gnoseologica, care apoi evolueaza in cele epistemologice, sunt prezente in drept. Cunoasterea juridica, prin specificul sau, implica o serie de cerinte cu profil material-faptic si psihologic. Ea este orientata spre o ordine sociala. Pentru a da expresie cognitiva imperativului juridic, sunt prezente elementele procesului de cunoastere: subiectul si obiectul cunoasterii, unite prin relatii de interdependenta, si prin care subiectul se integreaza in social (sau discernem anumite propozitii de ordin normativ).

Astfel, alaturi de universul teoretic exista si un altul, cel practic. In locul determinismului fenomenelor naturale, cunostintele pe care le avem despre aceasta lume presupun „libertatea”. Ideea care conduce morala si dreptul se realizeaza in viata sub forma de cunoastere particulara a unor indatoriri si drepturi, dar o face prin acte ale ratiunii, care nu se mai manifesta ca determinate in spatiu si timp, ci ca libere. Cunoasterea juridica constituie astfel o realitate care, in toata complexitatea ei, este paralela cu realitatile sociale si suprapusa lor, dar ea nu se poate, niciodata, produce separat, ci se aplica intotdeauna acestor realitati. Ea foloseste cunostintele morale in mod imediat, iar pe cele sociale in mod mediat. Dreptul, printr-o apropiere a moralului si a socialului, preface aceste cunostinte in ceva pur juridic.

Specific pentru orice domeniu al cunoasterii juridice este ca constructiile sunt abordate de pe pozitiile a cel putin doua persoane, plasate intr-un raport juridic determinat. Fenomenul supus cunoasterii juridice este deci reprezentat de legatura intre aceste doua sau mai multe persoane, care isi coreleaza interesele si convietuiesc in grupuri organizate, respectind un anume echilibru al relatiilor sociale. Cunoasterea juridica se caracterizeaza prin socialitate, care este o particularitate inclusa caracterului cultural al tuturor realitatilor dreptului. Iar subiectul si obiectul cunoasterii juridice se unesc intr-o singura realitate, acea a omului ca personalitate culturala, care actioneaza si savirseste anumite fapte.

In timp, gnoseologia s-a constituit intr-o epistemologie juridica ([1]) care releva faptul ca stiinta dreptului isi propune sa expuna tematic si sa analizeze logic dreptul, obiectul sau constituindu-se din ansamblul regulilor juridice (legi, reglementari, stipulari, norme) ale comportarii oamenilor intr-o comunitate sociala ( ). Abordarile logice si epistemologice ale stiintei dreptului remarca necesitatea deosebirii dintre ideile juridice normative si cele factuale. Ideile normative se exprima in propozitii imperative, ca idei de prescriptie, interdictie, permisiune etc. Obiectul stiintei dreptului consta intr-un anumit sistem, pe care juristul cauta, in primul rind, sa-l defineasca. In incercarile de a defini, savantii (J.Austin, H.Kelsen, A.Ross s.a. ) au ajuns la conflictul intre aspiratiile la exactitate extrema si nevoile practice, carora stiinta dreptului le este subordonata. S-a constatat ca este foarte greu de a formula concepte general-valabile in aceasta disciplina.

Cercetarile epistemologice ale lui A.Wedberg demonstreaza ca in domeniul dreptului exista doua categorii de specialisti: juristul practician si teoreticianul dreptului, care se adreseaza diferitor clase de propozitii specifice dreptului. Pentru practician, sistemul juridic poate fi o autoritate morala sau o putere de care trebuie sa se tina seama. Savantul se ocupa de relatia dintre propozitiile externe si cele interne, el face interpretari ale acestora.

Exista pareri care sustin posibilitatea reconstructiei logico-epistemologice a dreptului din interiorul sau. Fiecare disciplina stiintifica utilizeaza in baza specificului sau procedee de rationalizare si cercetare, corespunzatoare obiectivelor pe care le are de realizat. Procedeele de lucru care se utilizeaza in drept poarta specificul domeniilor la care se adreseaza, desi obiectul oricarei cercetari juridice consta in stabilirea dreptatii intr-un caz dat. In asa mod se releva ideea unui obiect care se cere cunoscut nu atit ca obiect in sine, ci printr-un subiect dat. Cunoasterea juridica parcurge nu numai drumul spre obiect, ci si de la obiect la o persoana sau grup de persoane, „ceea ce corespunde cu un mesaj adresat subiectului cunoscator ” ([3]). Din punct de vedere juridic, a cunoaste corect inseamna a identifica semnificatia faptelor si caracterele persoanelor care au participat la ele, inclusiv circumstantele in care s-au aflat si s-au manifestat ele.

Specialistii ce au analizat cunoasterea juridica au evidentiat aspectul axiologic al cunoasterii. De exemplu, V.N.Kudreavtev, referindu-se la dimensiunea axiologica a cunoasterii stiintifice in domeniul dreptului, afirma ca aceasta influenteaza elementele cele mai profunde ale genezei conduitei licite si ilicite ([4]). Valorile juridice pot sa influenteze totul, inclusiv cele mai indepartate verigi ale lantului cauzal, unde isi afla originea activitatea, trebuintele, interesele, alegerea mijloacelor si realizarea actiunii. Cunoasterea, ca obiectiv, are aflarea adevarului in actiunile proprii si ale altor indivizi.

Aceste observatii permit constatarea ca dreptul nu poate fi conceput fara penetrarea in gindirea altei persoane, stabilindu-se o relatie de comunicare intre indivizi. Geneza dreptului a indus in existenta omului procese complexe de intercomunicare. „Comunicarea este fundamentala si revelatoare pentru fiinta umana, fiind singura si simpla ei modalitate de a fiinta. Numai prin ea se realizeaza acel echilibru interior ce integreaza pe individ in grup si-n existenta”[5]. Dreptul se constituie pe edificiul creat de intercomunicare si se desavirseste atunci cind intercomunicarea devine argumentativa si limbajul destul de evoluat ( ).

„Ideea de a examina prin ea insasi activitatea de cunoastere a dreptului poate mai intii sa dea mijloacele de progres ale stiintei dreptului, sa amelioreze cunoasterea acestui fenomen”. (C. Atias, Epistemologie Juridique, PUF, Paris,1985, p.79) Problematica epistemologiei juridice se inspira si abordeaza pe teren juridic o serie de teme de epistemologie generala precum: formele si metodele cunoasterii stiintifice, problema stiintifica, adevarul, convergenta metodelor si a perspectivelor disciplinare in metastiinta actuala, rationalitatea stiintei, logica si metodologia descoperirii stiintifice, corelatii epistemologice dintre stiinta fundamentala –stiinta aplicata, istoricitatea stiintei, contextul social si stiinta, valorile socilae in relatie cu criteriile interne de evasluare in dezvoltarea stiintei, s.a. (I. Parvu, p.9-143, A.Dobre, Introducere in epistemologie, Ed. Fundatia Romanai de Maine, Bucuresti, 2002, pp.72-289.)

In acelasi timp, epistemologia dreptului include un sir de probleme particulare, cum ar fi:

relatia socialitate-juridicitate;

relatia cunoastere comuna-cunoastere stiintifica, cunoscut fiind faptul ca cunoasterea juridica comuna este prezumata ca fiind stiintifica;

standardele pentru aprecierea gradului de stiintificitate in cadrul cunoasterii juridice in care se opereaza cu opinii, puncte de vedere, teorii juridice, conceptii doctrinare, etc;

configuratiile cunoasterii juridice, relatiile dintre regim juridic, institutie juridica, ordine juridica, ramura de drept, subramura de drept;

specificitatea cunoasterii juridice in cazul diferitilor agenti sociali;

relatiile dintre cunoasterea juridica stiintifica si puterea sociala in conditiile in care dreptul este si o expresie normativa a puterii de stat;

statutul epistemologic al unor entitati precum lacuna, prezumtia,fictiunea, etc. (I. Craiovan, p.118)

Din perspectiva epistemologica se pot oferi multiple sugestii metodologice pentru evitarea unor „capcane” sau abordari sterile in cercetarea fenomenului juridic si cunoasterea aprofundata a acestuia.

Dupa cum mentionana M. Virally, in cadrul dreptului nu poate exista un adevar difinitiv. Din acest motiv, teoriile juridice, ca orice teorie stiintifica, pot sa se refere doar la aspecte ale sistemului real, pe care il schematizeaza, realizind o reconstructie sumara a fenomenului juridic.

Sub acest aspect in cadrul stiintei dreptului, prima necesitate epistemologica este de a releva pluralismul punctelor de vedere, si a le accepta. Din punct de vedere stiintific transarea contraversei in favoarea sau defavoarea unei teorii este relativa. Cel mai frumos aport al epistemologiei contemporane este ca a demonstrat ca nu se poate pretinde sa se decerneze sau sa se retina un brevet de stiintificitate. (I. Craiovan, p.121.)

In acest context este de subliniat importanta mentinerii deschise a tuturor sanselor de combatere argumentata a teoriilor juridice, care desigur, nu se pot sustrage influentelor ideologice si aprecierilor valorice, dar stiinta dreptului trebuie sa isi insuseasca in mod creator si specific una din marile lectii ale epistemologiei recente ce demonstreaza ca daca exista o garantie de stiintificitate, ea nu poate veni decit de la existenta unei comunirati stiintifice care sa functioneze ca o colectivitate critica, ca unul din motoarele cunoasterii domeniului cercetat. (I. Craiovan, p.121.)