Subiecte pentru Drept Constitutional
Parerile sunt impartite in ce priveste calitatea poporului de a fi subiect de drept constitutional, existand trei puncte de vedere. Unii autori contesta poporului calitatea de subiect, altii admit ca acesta poate fi subiect doar in relatiile internationale, iar un al treilea grup considera ca poporul poate fi subiect al raporturilor juridice de drept constitutional, deci al raporturilor juridice interne. A treia opinie prezentata isi gaseste fundamentul chiar in dispozitiile Constitutiei potrivit carora suveranitatea nationala apartine poporului roman, care incredinteaza exercitiul ei unor organe alese prin vot universal, egal, direct si liber exprimat sau o exercita direct prin referendum.
Poporul roman concentreaza in mainile sale intreaga putere si, singur, are dreptul sa decid asupra sortii sale, lucru pe care il face in procesul de instaurare, mentinere si exercitare a puterii. Poporul isi exprima, in multe probleme, vointa in mod direct ca subiect al raporturilor de drept constitutional cu ocazia stabilirii formei de guvernamant, a structurii de stat, cu ocazia referendumului.
Cetatenii pot aparea ca subiecte ale unora din raporturile de drept constitutional. Ei pot aparea distinct ca persoane fizice (realizarea drepturilor lor fundamentale), ca persoane investite cu anumite demnitati sau functii intr-un organ de stat (subiecte ale raportului de reprezentare, care este un raport de drept constitutional) sau organizati pe circumscriptii electorale (subiecte cu ocazia alegerilor).
Se considera ca si strainii si apatrizii pot aparea ca subiecte ale raporturilor de drept constitutional in raporturile ce se nasc cu privire la acordarea cetateniei romane, a azilului politic, etc.
Statul poate aparea ca subiect de drept constitutional fie direct, fie reprezentat de organele sale. Statul ca intreg apare direct ca subiect de drept in cadrul raporturilor juridice privitoare la acordarea sau retragerea cetateniei sau in raporturile juridice care se stabilesc intre un stat federal si entitatile sale componente (statele federate).
Organele statului (autoritatile public 727h719h e) pot fi subiecte ale raporturilor de drept constitutional cu indeplinirea conditiilor cerute subiectelor de drept constitutional. Organele legiuitoare apar intotdeauna ca subiecte ale raporturilor de drept constitutional, cu conditia ca raportul juridic la care participa sa fie de drept constitutional.
Celelalte autoritati (executive, judecatoresti) pot fi subiecte ale raporturilor de drept constitutional numai daca participa la un raport juridic in care celalalt subiect este poporul, statul sau organele leguitoare si daca raportul se naste in procesul instaurarii, mentinerii si exercitarii puterii.
Organele interne ale organelor leguitoare pot fi si ele subiecte ale raporturilor de drept constitutional. Asemenea organe interne sunt comisiile parlamentare care, desi nu pot emite acte de conducere obligatorii, indeplinesc unele atributii de propunere, avizare si control. Tot aici pot fi mentionate birourile permanente si grupurile parlamentare.
Imediat dupa Constitutie, izvor al dreptului constitutional este legea, inteleasa in acceptiunea sa restransa de act juridic al Parlamentului. Nu toate legile sunt izvoare ale dreptului constitutional, ci numai unele dintre ele, in timp ce celelalte sunt izvoare ale unor ramuri de drept (ex. Codul civil este izvor pentru dreptul civil).
Legile, atat cele organice cat si cele ordinare, sunt izvoare ale dreptului constitutional cu conditia sa reglementeze relatii sociale fundamentale ce apar in procesul intaurarii, mentinerii si exercitarii puterii (ex. legea privind cetatenia romana).
Constitutia este izvorul principal al dreptului constitutional. Deoarece toate normele cuprinse in Constitutie sunt norme de drept constitutional, Constitutia este in totalitate izvor al dreptului constitutional intrucat ea provine de la organul reprezentativ suprem al poporului (adunarea constituanta) si reglementeaza cele mai importante relatii sociale fundamentale pentru puterea de stat. Aceleasi constatari sunt valabile si pentru legile de modificare a Constitutiei.
Regulamentele de organizare si functionare ale camerelor Parlamentului sunt izvoare de drept constitutional pentru ca sunt emise de principala autoritate reprezentativa a statului si reglementeaza relatii sociale fundamentale ce apar in procesul instaurarii, mentinerii si exercitarii puterii. In sistemul nostru parlamentar exista trei categorii de regulamente: Regulamentul Camerei Deputatilor, Regulamentul Senatului si Regulamentul sedintelor comune ale Camerei Deputatilor si Senatului.
Temeiul constitutional al legislatiei delgate in tara noastra este art. 115 din Constitutie. Ordonantele pot fi izvoare ale dreptului constitutional daca indeplinesc conditia de a reglementa relatii sociale fundamentale privind instaurarea, mentinerea si exercitarea puterii. In ceea ce priveste cealalta conditie(adoptarea de catre o autoritate publica reprezentativa), ea se considera indeplinita ca urmare a delegarii legislative date de Parlament.
Pentru ca un tratat international sa fie izvor formal in dreptul constitutional el trebuie sa indeplineasca mai multe conditii:
sa fie licit, caci numai tratatele licite sunt izvoare de drept in general;
sa fie de aplicatie directa, nemijlocita;
sa fie ratificat conform dispozitiilor constitutionale;
sa cuprinda reglementari ale relatiilor specifice dreptului constitutional.
Constitutia noastra impune cinci reguli:
numai tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern;
statul roman se obliga sa respecte intocmai si cu buna-credinta obligatiile ce ii revin din tratatele la care este parte;
in cazul in care un tratat la care Romania urmeaza sa devin parte cuprinde dispozitii contrare Constitutiei ratificarea lui poate avea loc numai dupa revizuirea legii fundamentale astfel incat intre actul international si Constitutie sa nu mai existe contradictii;
interpretarea si aplicarea dispozitiilor constitutionale privind libertatile publice sa va face in concordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si cu celelalte tratate internationale la care Romania este parte;
reglementarile internationale au prioritate in cazul unor neconcordante intre acestea si reglementarile interne, cu exceptia cazului in care Constitutia sau legile interne contin dispozitii mai favorabile
Constitutiile cutumiare se intalnesc in Anglia, Israel si Noua Zeelanda, si sunt rezultatul experientei si practicii zilnice, al unor traditii, uzante, precedente, principii fundamentale cristalizate in decursul timpurilor in activitatea statala. Este interesant de observat ca, desi Anglia a dat exemplul constitutiilor scrise, totusi aceasta nu are o constitutie scrisa.
Regulile constitutionale cutumiare au mai existat si in alte state, inainte ca acestea sa cunoasca fenomenul constitutiei scrise. Asemenea reguli erau, de exemplu, legile care succesiune la tron care admiteau principiul ereditatii (in Franta).
Regulile constitutionale cutumiare au fost considerate ca necorespunzatoare, indeosebi in secolul al XVIII-lea cand, pentru juristii si filosofii acestui secol, a devenit o adevarata dogma necesitatea de a incorpora intr-o lege scrisa fundamentala o expunere sistematica de reguli relative la guvernare. Asa cum precizeaza doctrina juridica regulile cutumiare nu sunt clar definite, sunt incerte, incomplete, se sovaie in ce priveste numarul si intinderea lor. In al doilea ran, regulili constitutionale cutumiare sunt in continua miscare si ignora daca un fapt derogator de la cutuma era un precedent laudabil sau nu. In al treilea rand, ele nu sunt limite redutabile pentru puterile constituite.
Inlaturand regulile constitutionale cutumiare, doctrina juridica a reclamat reguli scrise, care prezinta numeroase avantaje: sunt clare, fara incertitudini; sunt permanente si intangibile atata timp cat nu intervine o procedura de revizuire, ea insasi definita si dificila; nu pot fi modificate oricum de guvernanti, ci trebuie respectate inclusiv de acestia. Aceasta tripla reteta este considerata a sta la baza dezvoltarii constitutiei scrise contemporane.
Constitutia scrisa are la baza o serie de teorii si practici care au precedat-o si care s-au impus. Justificarile date constitutiei scrise sunt de ordin istoric, juridic, traditional, etc. Alaturi de superioritatea legii scrise asupra cutumei, la baza constitutiei scrise au mai stat si: ideea contractelor scrise, ideea domniei legii, teoria contractului social si ideea conform careia constitutia trebuie sa fie un mijloc de educare morala si politica, gratie caruia individul se ridica la rangul de cetatean prin cunoasterea drepturilor sale.
Formularea unui punct de vedere cu privire la organul competent sa adopte Constitutia porneste de la teoria puterii constituante. Puterea constituanta este organul care, beneficiind de o autoritate publica si juridica speciala, are dreptul de a adopta o constitutie.
Puterea constituanta poate sa apara sub doua forme:
Originara - intervine atunci cand nu mai exista constitutie in vigoare
Instituita - exista atunci cand acest lucru este prevazut de Constitutia in vigoare, precizandu-i-se atat organizarea cat si functionarea.
Titularul puterii constituante originare poate fi un individ sau un grup care reprezinta, la un anumit moment dat, ideea de drept; poate fi poporul atunci cand este purtatorul direct al ideii de drept sau mai poate fi guvernamantul de fapt (revolutii).
Initiativa adoptarii Constitutiei
Initiativa constitutionala, in principiu, trebuie sa apartina acelui organism statal, politic sau social care, ocupand in sistemul politic al unei societati locul cel mai inalt (organ suprem) are sarcina de a observa si evolutia unei societati. Alaturi de acest organ, initiativa poate sa o aiba si poporul.
Constitutiile actuale prevad expres cine are initiativa adoptarii Constitutiei, fie aceasta se deduce printr-o interpretare sistematica a normelor Constitutiei.
In Romania, potrivit art. 150 din Constitutie, adoptarea uneia poate fi inititata de cel putin ¼ din numarul deputatilor sau al senatorilor, de Presedintele Romaniei la propunerea Guvernului sau de cetatenii cu drept de vot (minim 500.000 de semnaturi provenite din jumatate din judetele tarii).
Moduri de adoptare a Constitutiei
Modul de adoptare a unei constitutii este determinat de stadiul de dezvoltare economica, sociala si politica al unui stat, de ideologia dominanta in momentul adoptarii Constitutiei, precum si de raporturile sociale in momentul respectiv. De-a lungul timpului au fost recunoscute ca moduri de adoptare a constitutiei urmatoarele:
Constitutia acordata - adoptata de monarh ca stapan absolut (Japonia)
Constitutia plebiscitara (statutul) - initiata de seful statului, dar ratificata prin plebiscit de catre popor. Adoptarea Constitutiei prin plebiscit nu o transforma intr-una mai democratica decat cea acordata pentru ca, in cadrul unui plebiscit, poporul nu decide, ci accepta conditiile (1938)
Constitutia pact - un contract intre rege si popor permitand apararea intereselor guvernantilor, regele fiind nevoit sa tina cont de punctul de vedere al acestora (1923 Romania)
Constitutia conventie - opera unei adunari numita conventie. Recent, constitutiile conventie au cunoscut o forma si mai "democratica" prin introducerea referendumului permitandu-i-se astfel poporului sa ratifice Constitutia ulterior adoptarii ei de adunarea conventie pentru a o perfecta din punct de vedere juridic (1991)
Constitutia parlamentara - adoptata de Parlament. Procedura: inititativa, elaborarea proiectului, discutarea publica a proiectului, adoptarea proiectului de catre Parlament cu o majoritate calificata (cel putin 2/3 din numarul total al mambrilor Parlamentului).
Modificarea Constitutiei
Trebuie punctate trei reguli:
Dreptul de a revizui Constitutia trebuie sa apartina aceluiasi organism care a adoptat-o;
Autoritatea competenta a revizui Constitutia difera in functie de felul constitutiei;
Procedura de modificare a Constitutiei este asemanatoare cu cea de adoptare.
In funcite de modul in care o Constitutie poate fi modificata dupa aceeasi procedura ca cea de adoptare, constitutiile pot fi:
suple sau flexibile, atunci cand procedura de adoptare a Constitutiei este aceeasi ca si pentru legile obisnuite;
rigide, atunci cand procedura de modificare este un distincta, speciala si specifica doar Constitutiei (cazul Romaniei).
Organul competent a modifica o constitutie a variat in Romania de la rege si Parlament (1866, 1923) pana la autoritatile sau organele sociale prevazute de art.150 si urmatoarele din Constitutie.
Consecintele juridice ale suprematiei Constitutiei
Pozitia privilegiata a Constitutiei in sistemul de drept implica si o multitudine de consecinte juridice, unele care privesc chiar constitutia, altele care privesc restul dreptului.
Consecinte juridice privind adoptarea constitutiei. Fata de continutul si scopurile Constitutiei, dintotdeauna s-a pus problema umor forme speciale (proceduri) de adoptare, care sa puna in valoare suprematia acesteia si deosebirile fata de restul dreptului, dar mai ales fata de legile ordinare.
Consecintele juridice privind modificarea, suspendarea si abrogarea constitutiei. Modificarea constitutiei trebuie sa se reaizeze prin forme si proceduri care sa puna in valoare locul constitutiei in sistemul de drept.
Existenta unor deosebiri intre Constitutie si legi. Deosebirile sunt atat sub aspectul continutului, al formei, cat si al fortei juridice.
Conformitatea intregului drept cu Constitutia.
Garantiile juridice ale suprematiei Constitutiei
Suprematia constitutiei este o realitate incontestabila si nu o simpla afirmatie. Mentionata la nivel de principiu general al legii noastre fundamentale in chiar primul sau articol, ea reprezinta o obligatie opozabila in egala masura atat autoritatilor statului, cat si tuturor celorlalte subiecte de drept. Ea implica o serie de consecinte juridice, dar se bucura in acelasi timp si de garantii, care pot fi formulate in diferite feluri.
Controlul general al aplicarii Constitutiei, potrivit caruia, avand in vedere ca toata activitatea statala este organizata de Constitutie, toate organele statului trebuie sa-si desfasoare activitatea in conformitate cu si in limitele Constitutiei. Pentru a realiza acest lucru, orice constitutie organizeaza un sistem complex si eficient de control al aplicarii constitutiei.
Controlul de constitutionalitate al legilor - reprezinta acea activitate organizata de verificare a conformitatii legii cu Constitutia; ca institutie a dreptului constitutional, cuprinde tote regulile cu privire la organele competente a face aceasta verificare, procedura de urmat precum si masurile ce pot fi luate dupa realizarea acestei proceduri.
Indatorirea fundamentala a cetatenilor de a respecta Constitutia.
Obiectul controlului de constitutionalitate
De principiu, controlul contitutionalitatii legilor priveste numai legea ca act juridic al Parlamentului sau actele normative cu forta juridica egala cu a legii. Am spus "de principiu" deoarece unele constitutii prevad ca si alte acte normative, cu forta juridica mai mica decat a legii, pot fi supuse acestui control. Sunt acte normative cu o forta juridica egala cu a legii acele acte juridice care, desi sunt emise de alte autoritati decat Parlamentul, intervin si reglementeaza relatii sociale de domeniul legii si pot modifica, suspenda sau abroga o lege. Asemenea acte sunt rezultatul fenomenului de delegare legislativa, se regasesc in mai toate sistemele constitutionale, cel mai adesea sub denumirea de decrete-legi, decrete cu putere de lege sau ordonante. Celelalte acte normative, provenind de la autoritatile executive, sunt emise in executarea legilor si nu pot fi supuse aceluiasi regim juridic ca si legile.
Cauzele aparitiei controlului de constitutionalitate
Controlul de constitutionalitate a aparut ca urmare a unor neconcordante intre Constitutie si lege, desi acestea par imposibile la prima vedere. Cauzele ce determina ca legea sa incalce prevederile Constitutiei trebuie cautate in cotradictiile din cadrul social, in special intre cele dintre diferitele grupuri ale guvernantilor, dar si in rigiditatea exagerata a unor constitutii, precum si in nerespectarea regulilor de tehnica legislativa.
Controlul de constitutionalitate a legilor se justifica cu atat mai mult in cadrul statelor federative, pentru ca astfel se realizeaza o mai buna armonizare a intereselor generale ale federatiei cu interesele specifice ale statelor membre (federate).
Clasificarea controlului de constitutionalitate in functie de criteriul organului competent sa efectueze controlul
In functie de organul competent sa el efectueze, controlul de constitutionalitate se imparte in:
Controlul constitutionalitatii realizat de un organ politic - e exercitat fie de catre organele legiuitoare, fie e exercitat de alte organe carora li s-a incredintat si aceasta atributie sau au fost infiintate special pentru exercitarea acestei atributii. Aceasta forma de control se jusitifica in cazul organelor legiuitoare prin faptul ca acestea, fiind nevoite sa adopte legi care sa fie in conformitate cu Constitutia, sunt cele mai in masura sa aprecieze concordanta dintre lege si Constitutie. Un astfel de control a fost introdus in Romania prin Statutul dezvoltator al lui A.I. Cuza, existand si dupa 1865. Una dintre cele mai insemnate critici aduse acestei forme de control este cea potrivit careia cel care adopta legea trebuie sa se si controleze, sa se autocenzureze, existand posibilitatea unei lipse de obiectivitati.
Controlul constitutionalitatii realizat de un organ jurisdictional - este exercitat de instantele de judecata, fie de alte organe decat cele judecatoresti, dar care folosesc o procedura asemanatoare celor judecatoresti. Aceasta forma de control functioneaza astazi fie in baza unor dispozitii exprese, fie in temeiul dreptului pe care ele insele si l-au aprobat (Curtea Suprema de Justitie - S.U.A.)
Clasificarea controlului de constitutionalitate in functie de criteriul inscrierii acestuia in Constitutie
In functie de criteriul inscrierii acestuia in Constitutie, controlul de constitutionalitate al legilor poate fi:
explicit - prevazut expres in Constitutie. Constitutia poate sa inscrie in mod expres obligatia verificarii constitutionalitatii legilor sau poate, pe langa aceasta, sa indice si organul competent si eventual procedura de urmat.
Implicit - Constitutia nu-l prevede in mod expres, dar el exista in mod implicit, ca urmare a principiului legalitatii.
Clasificarea controlului de constitutionalitate in functie de criteriul temporal
In functie de momentul in care se efectueaza controlul de constitutionalitate, acesta poate fi:
Control prealabil adoptarii legii (prealabil sau preventiv) - se exercita in faza de proiect a legii. Doctrina considera insa ca acesta nu este un veritabil control ci, mai degraba, o garantie de legalitate;
Controlul posterior adoptarii legii (ulterior) - se exercita asupra legilor deja adoptate sau a actelor cu forta juridica egala cu a legii. Acesta este veritabilul control al constitutionalitatii legilor.
Definitia cetateniei romane
Cetatenia romana este acea calitate a persoanei fizice ce exprima relatiile permanente social-economice, politice si juridice dintre persoana fizica si stat, dovedind apartenenta sa la statul roman si atribuind persoanei fizice posibilitatea de a fi titularul tuturor drepturilor si indatoririlor prevazute de Constitutia si de legile Romaniei.
Natura juridica a cetateniei romane
Stabilirea naturii juridice a cetateniei porneste de la categoria de subiect al raportului juridic, situatie in care cetatenia ar putea fi considerata un element al capacitatii juridice. Dreptul constitutional preia conceptul de capacitate juridica din dreptul privat, insa nu tine cont de diviziunea acestei capacitati in capacitate de folosinta, respectiv capacitate de exercitiu, pentru ca se considera ca cel care are, in calitate de cetatean, drepturi si obligatii trebuie sa aiba, inclusiv si in acelasi timp, dreptul de a si le exercita. Asadar, capacitatea juridica este o premisa pentru a putea deveni subiect de drept.
In dreptul constitutional, un prim element al acestei capacitati este calitatea de persoana fizica, iar cel de-al doilea este cetatenia (cetatenii au capacitate juridica totala). Cu alte cuvinte, cetatenia este un element constitutiv al capacitatii juridice cerute de principiile dreptului constitutional.
Principiile cetateniei romane
numai cetatenii romani sunt titularii tuturor drepturilor prevazute de Constitutie si legi (persoanele care nu au calitatea de cetateni romani nu se pot bucura, in conditiile legii, decat de o parte din drepturile si indatoririle prevazute de Constitutia si legile tarii noastre). Exemple: dreptul la vot, dreptul de a domicilia pe teritoriul Romaniei si a se deplasa nestanjenit pe acest teritoriu, dreptul de a fi proprietar de terenuri in Romania, dreptul de a fi angajat in orice functie sau demnitate publica pentru care indeplineste conditiile cerute de legile tarii, dreptul de a nu fi extradat sau expluzat din Romania, dreptul de a fi protejat diplomatic, atunci cand se afla in strainatate.
Numai cetatenii romani sunt tinuti a indeplini toate obligatiile stabilit prin Constitutie si legile tarii.
Cetatenii romani sunt egali in drepturi si indatoriri, fara deosebire de rasa, nationalitate, origine etnica, limba, religie, sex, opinie, apartenenta politica, de avere sau origine sociala si indiferent de modul in care au dobandit cetatenia.
Cetatenia este in exclusivitate o chestiune de stat.
Casatoria nu produce nici un efect juridic asupra cetateniei sotilor.
Modurile originare si derivate de obtinere a cetateniei
In general, in lume, dobandirea cetateniei se poate realiza in conformitate cu doua principii: ius sanguinis (dreptul sangelui) si ius soli sau ius loci (dreptul locului, adica al teritoriului pe care s-a nascut o persoana). Aceste doua moduri de dobandire a cetateniei, denumite si originare, sunt aplicate de diferitele state fie separat, fie combinate. Alegerea unuia sau altuia dintre aceste doua moduri originare de dobandire a cetateniei se datoreaza intereselor concrete pe care le are fiecare stat sau popor in parte. Conform principiului ius sanguinis, copilul devine cetateanul unui stat daca se naste din parinti care, amandoi sau numai unul, au cetatenia statului respectiv. Conform principiului ius loci, copilul devine cetateanul unui stat daca se naste pe teritoriul statului respectiv. Cat priveste acest sistem, se considera ca ar avea serioase neajunsuri, intrucat, atunci cand parintii nu au cetatenia statului in care s-a nascut copilul, este putin probabil ca acesta sa doreasca intr-adevar sa ramana cetatean al statului respectiv, el fiind atasat prin familia sa altui stat.
In dreptul roman a fost adoptat ca mod originar de dobandire a cetateniei principiul ius sanguinis, el fiind expresia legaturii dintre parinti si copii, a continuitatii neintrerupte pe pamantul stramosesc a generatiilor care au luptat pentru indeplinirea idealurilor de libertate sociala si nationala.
Alaturi de acest mod originar, Legea cetateniei romane stabileste si patru moduri derivate de dobandire a cetateniei romane, care sa inlesneasca persoanelor ce nu s-au nascut din parinti cetateni romani sa se integreze in societatea romaneasca, daca cer acest lucru si daca li se autorizeaza. In ce priveste modurile derivate prin care se poate obtine cetatenia, acestea sunt:
prin nastere
prin repatriere - modalitatea prin care acele persoane care au pierdut cetatenia romana ca urmare a stabilirii lor in strainatate, pot redobandi cetatenia romana la cerere
prin adoptie - copilul care nu a implinit 18 ani si este strain sau apatrid, iar unul dintre parintii care il adopta sau ambii sunt cetateni romani, va dobandi cetatenia romana. Copilul care are implinita varsta de 14 ani trebuie sa-si exprime consimtamantul in vederea dobandirii cetateniei romane.
dobandirea cetateniei romane la cerere - aceasta modalitate ii priveste pe cetatenii straini si pe apatrizi (pt detalii, vezi subiectul 25)
Dobandirea cetateniei romane le cerere
Acest mod de dobandire a cetateniei priveste pe cetatenii straini sau persoanele fara cetatenie care isi manifesta dorinta de a se integra in societatea romaneasca.
Persoana care solicita acordarea cetateniei romane trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:
a) s-a nascut si domiciliaza la data cererii pe teritoriul Romaniei ori desi nu s-a nascut pe acest teritoriu, locuieste in mod legal, continuu si statornic pe teritoriul statului roman de cel putin 8 ani sau de cel putin 5 ani in cazul in care este casatorit cu un cetatean roman. Aceste termene pot fi reduse, daca solicitantul este o personalitate recunoscuta pe plan international. Trebuie aici observat faptul ca legea distinge intre persoanele care s-au nascut pe teritoriul Romaniei si toate celelalte. In primul caz, legea nu mai pune conditia de a fi domiciliat un anumit timp pe teritoriul Romaniei, ci numai de a domicilia la momentul solicitarii, considerandu-se ca legaturile acestei persoane cu societatea romaneasca sunt mult mai stranse decat in situatia unei persoane nascute in strainatate;
b) Dovedeste, prin comportarea si atitudinea sa, loialitate fata de statul si poporul roman;
c) A implinit varsta de 18 ani;
d) Are asigurate mijloacele legale de existenta;
e) Este cunoscuta cu o buna comportare si nu a fost condamnata in tara sau in strainatate pentru o infractiune care o face nedemna de a fi cetatean roman;
f) Cunoaste limba romana si poseda notiuni elementare de cultura si civilizatie romaneasca in masura suficienta pentru a se integra in viata sociala;
g) Cunoaste prevederile Constitutiei Romaniei.
Legea cetateniei romane reglementeaza doua situatii in cazul acordarii cetateniei la cerere. Astfel, se poate acorda cetatenia romana persoanei care a avut aceasta cetatenie si cere redobandirea ei, cu pastrarea domiciliului in strainatate. In al doilea rand, se reglementeaza acordarea cetateniei romane persoanei care nu a avut niciodata aceasta cetatenie, dar o cere.
Existenta acestor doua categorii de persoane care cer cetatenia romana nu ramane fara efecte juridice cat priveste conditiile ce trebuiesc indeplinite. Astfel, poate dobandi cetatenia romana continuand sa domicilieze in strainatate numai persoana care a mai avut aceasta cetatenie, dar a pierdut-o intr-un mod sau altul. De asemenea, aceasta persoana depune juramantul de credinta in fata sefului misiunii diplomatice sau consulare a Romaniei din tara in care domiciliaza. In situatia persoanelor care cer acordarea cetateniei romane si nu au mai avut aceasta calitate, legea impune domicilierea in tara si obligatia depunerii juramantului in tara. Data la care se dobandeste cetatenia romana si se produc toate efectele sale juridice este cea la care s-a depus juramantul de credinta.
Conditii procedurale. Cererea de acordare a cetateniei romane se face personal sau prin mandatar cu procura speciala si autentica si se adreseaza comisiei pentru constatarea conditiilor de acordare a cetateniei, de pe langa Ministerul Justitiei. Comisia, in urma examinarii documentelor, va intocmi un raport pe care-l va inainta ministrului justitiei. Daca in raport se arata ca nu sunt intrunite conditiile legale pentru acordarea cetateniei, ministrul justitiei va comunica asta petitionarului. Daca sunt indeplinite conditiile, ministrul justitiei va prezenta Guvernului proiectul de hotarare pentru acordarea cetateniei. Aprobarea cererilor de acordare a cetateniei se face prin hotarare a Guvernului care apreciaza, in acest sens, asupra propunerilor ministrului justitiei si se publica in Monitorul Oficial.
Cetatenia copilului gasit pe teritoriul Romaniei si efectele juridice ale juramantului de credinta fata de Romania
Potrivit legii romane, copilul gasit pe teritoriul roman este cetatean roman daca nici unul din parinti nu este cunoscut. Aceasta solutie se intemeiaza pe principiul ius sanguinis, in baza unei prezumtii legale relative in conformitate cu care cel putin unul din parinti a fost cetatean roman. In cazul in care filiatia copilului gasit pe teritoriul Romaniei a fost stabilita inainte ca acesta sa implineasca varsta de 18 ani, fata de ambii parinti, iar acestia sunt de cetatenie straina, el pierde cetatenia romana. Acest lucru se intampla si in cazul in care filiatia copilului gasit a fost stabilita numai fata de un parinte cetatean strain, iar celalalt a ramas necunoscut.
Din examinarea legii cetateniei romane se observa ca sunt doua situatii in care solicitantul cetateniei romane trebuie sa depuna juramantul de credinta fata de Romania, anume in cazul dobandirii cetateniei romane la cerere si, respectiv, prin repatriere. Prin continutul sau, juramantul de credinta este o afirmare solemna a dorintei persoanei respective de a fi devotata patriei si poporului roman, de a apara drepturile si interesele nationale, de a respecta Constitutia si legile.
Din punct de vedere procedural, juramantul de credinta trebuie depus in termen de 6 luni de la data comunicarii hotararii prin care s-a acordat cetatenia romana. Juramantul se depune in fata ministrului justitiei sau a subsecretarului de stat delegat anume in acest scop. Dupa depunerea juramantului, ministrul justitiei, ori dupa caz, seful misiunii diplomatice sau consulare, va elibera persoanei careia i s-a acordat cetatenia certificatul constatator. Juramantul de credinta are ca efect juridic faptul ca cetatenia romana se dobandeste pe data depunerii sale. El este deci o faza obligatorie in procedura dupa care cetatenia romana se dobandeste la cerere sau prin repatriere, faza cu care de altfel aceasta procedura se incheie. Nedepunerea juramantului de credinta in termenul prevazut din vina persoanei careia i s-a acordat cetatenia romana conduce la incheierea efectelor hotararii Guvernului de acordare a cetateniei fata de persoana in cauza.
Moduri de pierdere a cetateniei romane
Cetatenia se poate pierde prin urmatoarele moduri:
Retragerea cetateniei - apare ca o sanctiune si nu poate fi retrasa celui care a dobandit-o rin nastere (art.5 alin.2 din Constitutie). Se poate retrage cetatenia romana celui care:
Aflandu-se in strainatate, savarseste fapte deosebit de grae prin care vatama interesele statului roman sau lezeaza prestigiul Romaniei;
Aflandu-se in strainatate, se inroleaza in fortele armate ale unui stat cu care Romania a rupt relatiile diplomatice sau cu care este in stare de razboi;
A obtinut cetatenia romana in mod fraudulos
Retragerea cetateniei romane se pronunta de catre Guvern, prin hotarare, la propunerea ministrului justitiei. Efectele juridice ale pierderii cetateniei se produc la data publicarii in Monitorul Oficial a hotararii de retragere.
Renuntarea la cetatenia romana - un mod amiabil de rezolvare a unor probleme ce tin de statutul juridic al persoanei. Legea stabileste ca se poate aproba renuntarea la cetatenia romana numai cetateanului roman care a implinit 18 ani si numai pentru motive temeinice. Poate cere renuntarea la cetatenia romana cel care:
Nu este invinuit sau inculpat intr-o cauza penala ori nu are de executat o pedeapsa penala;
Nu est urmarit pentru debite catre stat sau fata de persoane juridice ori fizice din tara sau, avand asemenea debite le achita ori prezinta garantii corespunzatoare pentru achitarea lor;
A dobandit ori a solicitat si are asigurarea ca va dobandi o alta cetatenie.
Aprobarea cererii de renuntare la cetatenia romana (cerere individuala) revine Guvernului, la propunerea ministrului justitiei. Efectele juridice ale pierderii cetateniei pe aceasta cale se produc la data publicarii in Monitorul Oficial a hotararii Guvernului de aprobare a renuntarii la cetatenia romana.
Pe langa aceste doua modalitati, legea mai prevede unele situatii in care cetatenia se pierde, care -insa- privesc numai copii minori. Exista trei asemenea cazuri:
a) Adoptia. In cazul unui copil minor cetatean roman care este adoptat de un cetatean strain, legea prevede ca el pierde cetatenia romana daca adoptatorul solicita aceasta in mod expres si daca adoptatul este considerat, potrivit legii straine, ca a dobandit cetatenia straina. In grija sa pentru copilul minor, legea impune conditia suplimentara ca, potrivit legii straine (a adoptatorului), copilul sa fie considerat ca a dobandit cetatenia straina. Totusi, adoptia poate fi declarata nula sau anulata; daca acest fapt are loc cand copilul nu a implinit inca varsta de 18 ani se considera ca acesta nu a pierdut niciodata cetatenia romana.
b) Anularea, declararea nulitatii sau desfacerea adoptiei unui minor de catre cetateni romani. Anularea sau declararea nulitatii adoptiei in cazul in care copilul nu a implinit varsta de 18 ani si domiciliaza in strainatate sau paraseste tara pentru a domicilia in strainatate, duc al consecinta ca minorul e considerat ca nu a fost niciodata roman. In cazul desfacerii adoptiei, copilul pierde cetatenia romana pe data cand adoptia a fost desfacuta.
c) Stabilirea filiatiei copilului gasit pe teritoriul Romaniei duce la pierderea cetateniei romane, daca parintii (sau doar cel cunoscut) sunt cetateni straini.
Sfera drepturilor omului si cetateniei
Nu toate drepturile fundamentale au fost proclamate in acelasi timp. Putem afirma chiar ca evolutia societatii moderne a dus si va mai duce la identificare si solicitarea de catre oameni a celor mai diferite drepturi.
Astfel, putem vorbi de drepturile de prima generatie - drepturile civile si politice - proclamate de oameni in cadrul luptei impotriva tiraniei, a despotismului. Acestia si-au revendicat pozitia egala, din punct de vedere juridic, in fata legii.
Drepturile de-a doua generatie, precum cele sociale, economice si culturale, mai ales dreptul la munca, dreptul la invatatura, dreptul la protectie sociala, au aparaut mai tarziu. Acestea presupun actiuni din partea statului, drepturile neputand fi realizate de om doar prin forte proprii, acesta avand nevoie de "o mana de ajutor din partea statului". Acest drepturi s-au impus mai ales dupa adoptarea Declaratiei Universale a Drepturilor Omului.
Drepturile din a treia generati sau drepturile de solidaritate, cum mai sunt denumite, sunt drepturi ce pot fi realizate doar prin colaborarea dintre state. Astfel de drepturi sunt: dreptul la unmediu inconjurator sanatos, dreptul la pace, dreptul la dezvoltare.
Au aparut si alte drepturi care incearca sa puna accentul pe personalitatea umana, pe raporturile dintre individ si stat, precum: dreptul la dezvoltare privit atat individual, cat si ca drept al natiunilor, dreptul de a beneficia de patrimoniul comun al umanitatii, dreptul la asistenta umanitara, dreptul la un nivel de trai decent, dreptul la intimitate. Au fost enuntate si drepturi pe care le putem considera chiar hilare, precum: dreptul de a fi lasat in pace, dreptul de a te indigna, dreptul la nostalgie.
Referitor la dreptul de autodeterminare trebuie sa tinem cont de 2 realitati:
Declaratia Universala a Drepturilor Omului a incercat sa cuprinda mai toate drepturile si libertatile fundamentale ale omului.
Fiecare stat isi va adapta drepturile la posibilitatile pe care le are cu respectarea anumitor limite.
Declaratia Universala a Drepturilor Omului nu consacra acest drept, insa majoritatea celorlalte documente internationale, cu precadere Actul final al Conferintei pentru securitate si cooperare in Europa din 1975, consacra acest drept consfintind astfel legatura dintre stat si individ. Unii considera ca acest drept este "cel mai fundamental dintre toate drepturile omului", unii il considera un principiu fundamental al dreptului international, ar altii il considera o conditie esentiala pentru exercitarea drepturilor si libertatilor omului.
Dreptul la autodeterminare poate fi consacrat de documentele internationale tinandu-se cont de principiile omului, prinre care, in special, de: autodeterminare, egalitate in drepturi,nediscriminare.
Totusi nu trebuie sa uitam, si apreciem ca aceasta a fost si motivarea pentru care legiuitorul constituant roman nu a inclus printre drepturile si libertatile fundamentale ale cetateanului dreptul la autodeerminare, faptul ca acesta este un drept colectiv, si nu u drept individual ca cele consacrate de documentele internationale mentionate mai sus si de constitutii. Dreptul la autodeterminare este consacrat de Proclamatia de la Teheran.
Natura juridica a drepturilor fundamentale
Drepturile fundamentale nu se disting de celelalte drepturi subiective nici prin natura lor, nici prin obiectul lor, ci prin importanta economica, politica si sociala pe care acestea o au. Interesul teoretic si practic al discutarii naturii juridice a drepturilor fundamentale explica si fundamentarea, in acest sens, a mai multor teorii. Astfel putem mentiona:
Teoria drepturilor naturale (sustinatori: Locke, Wolff, Blackstone, Rousseau). Aceasta teorie pune accentul pe faptul ca drepturile fundamentale sunt diferite de celelalte drepturi pentru ca cetateanul le dobandeste in calitatea sa de om, sunt opozabile statului si nu sunt stabilite prin legi, contracte. Blackstone califica aceste drepturi ca fiind absolute pentru ca oamenii le dobandesc ca urmare a legilor naturii.
Teoria individualista (sustinatori: Bastiat, Esmein, Chenan,Laski). Esmein considera ca orginea oricarui drept se afla in individ pentru ca acesta singur este o fiinta reala, libera si responsabila.
Teoria drepturilor reflexe. Principalul sustinator este considerat Jellinek care considera ca nu exista nici o deosebire intre drepturile individuale si celalalte drepturi subiective, ambele fiind o creatie a dreptului obiectiv. Acesta face o diferentiere intre drepturi pornind de la distinctia dintre puterea juridica si posibilitatile juridice. Astfel, acest autor considera ca drepturile obisnuite contin atat putere juridica, cat si posibilitate juridica, pe cand drepturile publice presupun doar puteri de vointa create exclusiv de lege ce nu presupun si o activitate garantata de lege.
J. Renauld aprecia ca drepturile fundamentale sunt trasaturi esentiale ale statutului juridic al omului.
P. Braud considera, insa, ca aceste drepturi fundamentale sunt obligatii in sarcina statului.
In concluzie se poate afirma ca nu exista nici o diferentiere calitativa intre drepturile fundamentale si celelalte drepturi pentru ca toate sunt drepturi subiective. Unii doctrinari considera aceste drepturi ca fiind elemente definitorii ale capacitatii de folosinta, fapt pe care il consideram de neacceptat deoarece in dreptul constitutional nu operam cu clasificarea capacitatii juridice in capacitate de folosinta si capacitate de exercitiu. Altii considera ca aceste drepturi reprezinta continutul uni raport juridic (cetatenia), dar aceasta nu este raport juridic. Consideram, asadar, drepturile fundamentale ca fiind acele drepturi care, alaturi de obligatiile corelative, formeaza statutul juridic al cetateanului.
Universalitatea drepturilor, libertatilor si indatoririlor fundamentale
Drepturile si libertatile sunt universale si indivizibile. Universalitatea drepturilor, libertatilor si indatoririlor este prevazuta de art.15 al Constitutiei Romaniei. Articolul se refera la:
sfera drepturilor - toate drepturile si libertatile apartin cetatenilor
sfera titularilor - toti cetatenii au toate drepturile si libertatile din Constitutie.
Universalitatea drepturilor, libertatilor si indatoririlor este o posibilitate juridica pentru ca exercitarea efectiva a acestora este la latitudinea fiecarui cetatean.
Constitutia consacra principiile inscrise de cele doua Pacte internationale privind drepturile, pacte semnate in anul 1967.
Universalitatea drepturilor implica universalitatea indatoririlor. Se poate afirma ca indatoririle fundamentale devin garantii ale drepturilor fundamentale.
Neretroactivitatea legii
Principiul neretroactivitatii legii este prevazut de art. 15 alin .2 din Constitutie si presupune faptul ca legea odata adoptata produce si trebuie sa produca efecte juridice doar pentru viitor. Acest principiu este prevazut si de art. 1 din Codul Civil si de art.11 din Codul Penal.
Constitutia consacra expres o singura exceptie de la principiul neretroactivitatii legii: legea penala sau contraventionala mai favorabila. Mai exista si alte exceptii precum: legile interpretative (acest lucru nu este prevazut de Constitutie; recurgandu-se la metodele de interpretare, se va lua in considerare sensul "ab initio" al normei) si ultraactivitatea legii (atunci cand aceasta isi produce efectele ulterior iesirii din vigoare).
Principiul este obligatoriu pentru toate ramurile de drept, chair daca nu toate actele esentiale pentru acestea il prevad.
Principiul neretroactivitatii legii este o garantie a drepturilor si libertatilor fundamentale.
Egalitatea in drepturi a cetatenilor
Egalitatea in drepturi a cetatenilor este prevazuta de art.4 alin. 2 si de art. 16 alin. 1 si 2 din Constitutie. Art. 4 alin. 1 introduce un nou principiu specific statelor din Uniunea Europeana si, in general, statelor democratice - principiul solidaritatii cetatenilor unui stat, solidaritate bazata pe valori comune. Acest principiu este legat de esenta vietii in comun a oamenilor.
In literatura juridica, reflectandu-se starea constitutionala, egalitatea in drepturi a cetatenilor a fost considerata ca fiind fie un principiu fundamental, fie o categorie de drepturi, fie un drept politic. Noi am apreciat ca egalitatea in drepturi este un principiu fundamental pentru intreg domeniul drepturilor, libertatilor si indatoririlor fundamentale.
Exista trei aspecte: egalitatea in drepturi a femeilor cu barbatii - art. 16 alin. 3 consacra expres egalitatea de sansa intre barbati si femei pentru ocuparea functiilor si demnitatilor publice; egalitatea in drepturi fara deosebire de rasa, nationalitate, origine etnica, limba, avere sau origine sociala; egalitatea in drepturi fara deosebire de religie, opinie sau apartenenta politica.
Egalitatea se manifesta in toate domeniile de activitate. Nici o masura luata impotriva pericolului public nu poate duce la discriminare bazata pe rasa, culoare, sex, limba, religie, origine sociala. Egalitatea in drepturi a femeilor cu barbatii se refera, in special, la conditiile de munca, dar si la ocrotirea femeii-mama, la asistenta acordata familiei. Cel de-al doilea aspect al egalitatii evidentiaza faptul ca sunt aparate si garantate drepturile persoanelor apartinand minoritatilor nationale.
Prioritatea reglementarilorr internationale
Prioritatea reglementarilor internationale este prevazuta de art. 20 din Constitutie si exprima corelatia dreptului intern cu cel international. Reglementarile internationale au prioritate cu exceptia cazului in care Constitutia sau legile interne contin dispozitii mai favorabile. Prin aceasta noua reglementare se consfinteste ca omul beneficiaza, in ceea ce priveste drepturile sale, de reglementarile cele mai favorabile indiferent ca acestea sunt internationale sau interne.
Acest principiu impune necesitatea de a se tine cont de doua reguli:
dispozitiile privind drepturile si libertatile se interpreteaza si se aplica in concordanta cu prevederile tratatelor internationale la care Romania este parte;
in cazul aparitiei unor neconcordante intre reglementarile nationale si cele internationale, au prioritate cele mai favorabile, dar doar in materia drepturilor omului.
Aplicand aceste reguli apar si urmatoarele consecinte:
legiuitorul va avea intotdeauna si-n mod obligatoriu datoria de a verifica daca proiectele de legi pe care le adopta se coreleaza cu tratatele internationale;
autoritatile publice ce negociaza, incheie si ratifica tratate internationale trebuie sa urmareasca existenta corelatiei dintre textele internationale si cele nationale.
In cazul in care reglementarile internationale contravin Constitutiei Romaniei, spre deosebire de alte Constitutii care precizeaza ca autoritatea de ratificare nu poate interveni decat dupa revizuirea Constitutiei (a se vedea Constitutia Frantei sau cea a Spaniei), Constitutia Romaniei tace. Insa, suprematia acesteia face imposibila ratificare unui tratat in aceste conditii, cu atat mai mult cu cat Curtea Constitutionala se poate pronunta asupra constitutionalitatii unui tratat international. Apreciem ca, in aceste conditii, ratificarea se poate face fie cu rezerve, fie doar dupa revizuirea Constitutiei.
Caracterul de exceptie al restrangerii exercitarii unor drepturi sau al unor libertati
Documentele internationale in materia drepturilor omului admit existenta unor limitari, ale unor restrangeri. Pentru ca aceste limitari, restrangeri sa nu fie neconstitutionale si sa nu aduca atingere dreptului sau libertatii ca atare, trebuie respectate niste reguli. Astfel:
restrangerile trebuie sa fie expres prevazute de lege;
restrangerea poate fi dispusa doar daca este necesara intr-o societate democratica, aprecierea acestei conditii o face legiuitorul, dar o poate face si judecatorul constituant;
masura de restrangere trebuie sa fie proportionala cu cauza care a determinat-o;
masura de restrangere trebuie sa fie aplicata in mod nediscriminatoriu;
masura de restrangere nu trebuie sa aduca atingere existentei dreptului sau a libertatii;
aceasta masura de restrangere este o exceptie, asadar trebuie aplicat principiul "exceptiile sunt de stricta interpretare";
aceste conditii trebuie intrunite in mod cumulativ.
Constitutia prevede si situatiile, o alta conditie care trebuie respectata, in care se poate aplica acest principiu al drepturilor si libertatilor, si anume:
a) apararea securitatii nationale
b) apararea ordinii, a sanatatii ori a moralei publice
c) apararea drepturilor si libertatilor cetatenilor
d) desfasurarea instructiei penale
e) prevenirea consecintelor unei calamitati naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav
Adoptarea unei astfel de masuri trebuie sa fie exclusiv in vederea favorizarii binelui general. Pot fi impuse restrictii legale pentru fortele armate si cele ale Ministerului Administratiei si Internelor.
Libertatea individuala
Libertatea individuala este prevazuta de art. 23 din Constitutie. De fapt, acest articol foloseste doua notiuni: libertatea individuala si siguranta persoanei, notiuni care nu trebuie sa fie confundate. Aceste drept exprima faptul ca libertatile nu trebuie reglementate doar in totalitatea lor, ci si fiecare in parte.
Libertatea individuala are in vedere: libertatea fizica a persoanei, dreptul unei persoane de a se comporta si misca liber, dreptul de a nu fi tinut in sclavie, detinut decat in cazurile prevazute expres de Constitutie si de legi. Este expresia starii naturale a omului, exercitarea acestei libertati trebuind sa nu contravina ordinii de drept, cum nici actiunile autoritatilor publice, in cazul incalcarii ordinii de drept, nu trebuie sa ingradeasca excesiv aceasta libertate - aici apare notiunea de siguranta a persoanei (=ansamblul garantiilor care asigura ca masurile luate de stat in cazul incalcarii ordinii de drept sa nu fie ilegale). Aceste garantii permit asigurarea ordinii juridice a individului, dar si a drepturilor si a libertatilor acestuia.
Art.23 alin. 2 prevede ca perchezitionarea, retinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai in cazurile si cu procedura prevazute de lege, adica doar in acele situatii in care autoritatile publice sunt competente conform legilor in vigoare.
perchezitia - mijloc de proba. Notiunea, conditiile in care se efectueaza, procedura care trebuie urmarita etc sunt detaliate de art. 110-111 din Codul de Procedura Penala. Este de doua feluri: perchezitie corporala (poate fi dispusa de organul de cercetare penala, de procuror sau de judecator) si perchezitie domiciliara (dispusa doar de judecator).
retinerea - masura procesual-penala preventiva. Este permisa doar in cazurile si cu procedura stabilite de lege, si nu poate depasi 24 de ore (art.23 alin 3 din Constitutie)
arestarea - tot o masura procesual-preventiva, prevazute de Codul de Procedura Penala. Se dispune doar de catre judecator si numai in cursul procesului penal (art.23 alin.4 din Constitutie).
Judecatorul trebuie sa motiveze hotararea prin care dispune luarea acestei masuri. Asadar, o astfel de masura poate fi luata doar atunci cand exista motive legale. Alte reguli privind masura arestarii preventive:
a) Celui arestat, precum si celui retinut, i se aduc de indata la cunostinta motivele arestarii, respectiv ale retinerii.
b) Aceste motive se comunica in limba pe care invinuitul sau inculpatul o intelege
c) Este obligatorie prezenta unui avocat, ales sau numit din oficiu, in momentul comunicarii tuturor celor expuse mai sus
d) Aceste reguli sunt imperative
Persoana arestata preventiv are dreptul sa ceara punerea sa in libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cautiune, acestea sunt garantii ale prezumtiei de nevinovatie, dar si forme ale eliberarii provizorii. Nu trebuie ignorat un principiu constitutional esential pentru tot ceea ce presupune un proces penal, si anume prezumtia de nevinovatie de care orice persoana beneficiaza pana la ramanerea definitiva a hotararii judecatoresti de condamnare. Trebuie tinut minte insa ca aceasta este o prezumtie relativa, si nu absoluta. Pedeapsa nu poate fi stabilita sau aplicata decat in conditiile si in temeiul legii, iar, in urma revizuirii Constitutiei, sanctiunile privative de libertate nu pot sa fie decat de natura penala; in cazul faptelor care nu au un astfel de caracter penal exista sanctiuni de natura pecuniara, munca in folosul comunitatii, etc.
Trebuie sa retinem ca art.23 stabileste 3 reguli fundamentale: prezumtia de nevinovatie, legalitatea pedepsei si dispunerea arestarii preventive doar de catre instanta de judecata.
Inviolabilitatea domicilului
Inviolabilitatea domiciliului este prevazuta in art.26 din Constitutie si presupune doua aspecte:
inviolabilitatea domiciliului
libertatea de alegere a domiciliului
Inviolabilitatea domiciliului presupune interdictia patrunderii unei persoane straine in domiciliu. Acest drept are in vedere atat domiciliul, cat si resedinta pentru ca in sens constitutional domiciliul le curpinde pe amandoua. Nu va trebui, insa, sa confundam notiunea de domiciliu cu cea de proprietate (asadar, chiar si in cazul in care un bun imobil detinut in proprietate de o persoana este inchiriat, patrunderea in mod nelegal in acest imobil locuit de chirias este o atingere adusa acestui drept constitutional).
O persoana poate patrunde intr-un domiciliu care nu este al sau in doua situatii
- atunci cand persoana domiciliata in acel spatiu ii permite acest lucru;
- atunci cand, desi nu are permisiunea persoanei care locuieste in acel imobil, poate patrunde doar in situatiile expres prevazute de lege, in primul rand de Constitutie. Astfel de situatii sunt urmatoarele: executarea unui mandat de arestare sau a unei hotarari judecatoresti; inlaturarea unei primejdii privind viata, integritatea fizica sau bunurile unei persoane; apararea securitatii nationale sau a ordinii publice; prevenirea raspandirii unei epidemii.
Acest articol completeaza mentiunile facute la art.23 din Constitutie cu privire la perchezitia domiciliara - aceasta fiind una din situatiile in cand, in mod legal, poate fi adusa atingere acestui drept. Astfel, se mentioneaza, la alin. 3 si 4 ale art. 27, ca perchezitia nu poate fi dispusa decat de judecator, aceasta se efectueaza doar in conditiile si in formele prevazute de lege, nu poate fi efectuata pe timpul noptii, decat in cazul infractiunilor flagrante.
Dreptul la invatatura
Dreptul la invatatura este prevazut in art.32 din Constitutie si este in acelasi timp si o indatorire prin existenta obligativitatii anumitor forme de invatamant. Invatamantul trebuie sa fie astfel organizat incat sa asigure sanse egale tuturor cetatenilor folosind doar criteriul competentei profesionale si neajungandu-se la discriminari. Acest articol stabileste formele de organizare ale invatamantului: invatamant general obligatoriu, invatamant liceal, invatamant profesional, invatamant superior, putand exista si alte astfel de forme, cu conditia ca acestea sa fie prevazute de lege si sa nu fie neconstitutionale.
Exista trei categorii de institutii de invatamant: private (particulare), publice si confesionale, acestea trebuind sa fie organizate conform legii. Institutiilor superioare de invatamant - universitatilor - le este garantata autonomia universitara, indiferent daca acestea sunt private sau publice.
Invatamantul de stat este gratuit conform legii, statul oferindu-le copiilor si tinerilor proveniti din familii defavorizate si celor institutionalizati posibilitatea de a beneficia, conform legii, de burse sociale de studii.
Invatamantul religios poate fi:
organizat de culte - caz in care se asigura libertatea constiintei
organizat in scolile de stat - este facultativ, este conform propriilor convingeri, se desfasoara in limba oficiala a statului.
Limba romana este cea in care se desfasoara toate formele de invatamant, minoritatile nationale avand dreptul de a-si folosi propria limba, limba materna, in anumite conditii tabilite de lege.
Dreptul de proprietate privata
Dreptul de proprietate privata este prevazut de art.44 si cuprinde: dreptul persoanei fizice de a dobandi o proprietate, dreptul de a o folosi, dreptul de a dispune de aceasta, dreptul de a transmite dreptul de proprietate. Dreptul de proprietate si creantele asupra statului sunt garantate, continutul si limitele acestor drepturi sunt stabilite prin lege.
Proprietatea privata este garantata si ocrotita in mod egal, indiferent de titular; cetatenii straini si apatrizii pot dobandi dreptul de proprietate privata asupra terenurilor doar in conditiile rezultate din aderarea Romaniei la Uniunea Europeana si din alte tratate internationale la care Romania este parte, pe baza de reciprocitate, in conditiile prevazute de legea organica in materie, dar si prin mostenire legala.
Interdictia dobandirii dreptului de proprietate asupra terenurilor de catre straini si apatrizi este o veche traditie constitutionala in Romania si s-a fondat pe ideea de protectie a teritoriului ca part constitutiva a statului, acest fiind ca si celelalte componente ale statului, inalienabil si indivizibil. O data cu aderarea Romaniei la Uniunea Europeana, aceste reguli nu dispar, ci, din contra, ele vor atinge un nivel institutional mai inalt. Mai mult decat atat exista si o garantie a pastrarii acestor principii: aderarea la Uniunea Europeana, tratatele internationale, reciprocitatea, legea organica, mostenirea legala. In orice alte situatii dobandirea terenurilor de catre straini si apatrizi este interzisa.
Exproprierea poate avea loc doar daca sunt respectate niste conditii:
Sa fie lucrari de interes general, pentru care autoritatea publica poate folosi subsolul oricarei proprietati imobiliare, altfel spus sa existe o cauza de utilitate publica definita prin lege;
Proprietarul sa fie despagubit pentru daunele aduse solului, plantatiilor sau constructiilor, precum si pentru alte daune imputabile autoritatii, aceasta despagubire trebuie sa fie prealabila si justa.
Acest drept obliga la respectarea sarcinilor privind protectia mediului si asigurarea bunei vecinatati, precum si la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.
Garantiile constitutionale ale dreptului de proprietate privata sunt:
Interzicerea confiscarii averii dobandite in mod licit, caracterul licit al acesteia se prezuma. Este vorba de o prezumtie relativa. Pe de alta parte, in mod evident, insa numai in conditiile legii, bunurile destinate, folosite sau rezultate din infractiuni sau din contraventii pot fi confiscate;
Interzicerea nationalizarii sau a oricaror altor masuri de trecere silita in proprietate publica a unor bunuri pe baza apartenentei sociale, etnice, religioase, politice sau de alta natura discriminatorie a titularilor dreptului de proprietate.
Libertatea de exprimare
Libertatea de exprimare este prevazuta de art.30 din Constitutie si se refera la posibilitatea de exprimare prin cele mai diverse posibilitati a opiniilor, a gandurilor sau a credintelor, sau a creatiilor de orice fel. Este o libertate de traditie care poate fi regasita si sub denumirea de libertate a cuvantului sau de libertate a presei.
Exista 3 mari reguli:
Libertatea de exprimare - alin. 1 al art.30 precizeaza ca aceasta este inviolabila;
Interzicerea cenzurii - alin. 2 al art.30 precizeaza ca cenzura de orice fel este interzisa;
Responsabilitatea - alin.8 al art.30 precizeaza existenta unei raspunderi juridice in cazul in care sunt incalcate limitele impuse de Constitutie privind exercitarea acestei libertati. Astfel, se prevede existenta unei raspunderi civile si a unei raspunderi penale, ambele revenind editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestarii artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, insa, doar in conditiile legii. Din pacate, nici la ora actuala nu exista o lege a presei care sa reglementeze cu specificul caracteristic acestei forme de raspundere. De altfel aceasta lege ar trebui sa stabileasca care sunt faptele ce pot fi considerate delicte de presa si regimul juridic al acestora.
Chiar daca prin Constitutie este interzisa cenzura, precum si suprimarea publicatiilor, aceasta nu interzice si suspendarea acestora la care se poate apela in conditiile legii.
Libertatea presei implica si libertatea de a infiinta publicatiile, insa, aceasta nu este o libertate absoluta, ea putand fi limitata expres prin norme legale.
Libertatea de exprimare nu este ea insasi una absoluta, astfel alin.6 al art.30 precizeaza ca aceasta nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viata particulara a persoanei si nici dreptul la propria imagine. De asemenea este interzis, in mod expres, ca prin exercitarea acestei libertati sa aibe loc: defaimarea tarii si a natiunii, indemnul la razboi de agresiune, la ura nationala, rasiala, de clasa sau religioasa, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenta publica, precum si la manifestari obscene, contrare bunelor moravuri. Prin mentionarea expresa a acestor interdictii se incearca asigurarea respectarii drepturilor si a reputatiei indivizilor, dar si salvgardarea sigurantei nationale, a ordinii publice, a sanatatii si a moralitatii publice.
Dreptul persoanei vatamate de o autoritate publica
Dreptul persoanei vatamate de o autoritate publica este prevazut de art. 52 din Constitutie. Este temeiul constitutional, alaturi de alte norme constitutionale, precum art.126, al raspunderii autoritatilor publice pentru vatamarile produse cetatenilor prin incalcare sau nesocotirea drepturilor si libertatilor acestora.
Aceasta raspundere intervine:
Cand autoritatile publice emit un act administrativ prin care vatama o persoana intr-un drept al sau sau intr-un interes legitim;
Cand autoritatile publice nu solutioneaza in termenul legal o cerere a unei persoane;
Cand prin erori judiciare savarsite in cadrul proceselor se produc prejudicii. In acest ultim caz, raspunderea statului urmeaza sa fie stabilita in conditiile legii, iar magistratii care si-au exercitat functia cu rea-credinta sau cu grava neglijenta vor raspunde conform legii. Exista astfel posibilitatea unei actiuni in regres a statului obligat sa raspunda patrimonial, ceea ce este de natura a intari garantia constitutionala a acestei raspunderi, judecatorul (dar si procurorul) fiind direct implicat in consecintele actului de justitie eronat.
Actele la care se refera acest articol sunt acte de natura administrativa emise de autoritatile publice fara deosebire de natura lor juridica.
Pretentiile pe care le poate formula cetateanul in cazul in care i s-a vatamat un drept sau un interes legitim printr-un astfel de act sunt: recunoasterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului in cauza si repararea pagubei.
|
