TRATAMENTUL SANCTIONATOR

TRATAMENTUL SANCŢIONATOR

Sectiunea 1: Sisteme de sanctionare

Complicitatea nu este savârsirea însusi a infractiunii, a actiunii care formeaza continutul infractiunii, ci a unor actiuni - omisiuni înconjuratoare acesteia dar care înlesnesc, favorizeaza savârsirea infractiunii. Complicele  nu fura, nu omoara, dar ajuta altuia ca sa fure, sa omoare. Aceste actiuni de ajutor prezinta pericol social si se incrimineaza ca acte de complicitate la infractiune si se pedepsesc .

Cu privire la sanctionarea participatiei proprii, atât în stiinta dreptului penal cât si în dreptul penal pozitiv s-au conturat doua sisteme si anume: sistemul parificarii si sistemul diversificarii.

În cazul sistemului planificarii, operant în legislatia noastra odata cu adoptareaCodului Penal din 1968, se consacra principiul sanctionarii tuturor participantilor cu pedeapsa prevazuta pentru autor. Potrivit acestui sistem, eventualele diferentieri se pot fece doar în cazul individualizare judecatoreasca a pedepselor.

În acest sens, dispozitiile art.72 din Codul Penal actual prevad obligatia judecatorului ca în procesul individualizarii sa tina seama, printre altele, si de gradul de pericol social concret al faptei, persoana faptuitorului, precum si împrejurarile reale sau personale care agraveaza sau atenueaza raspunderea penala.

Din acest punct de vedere, practica judiciara releva o sensibilitate reala si fireasca a judecatorilor în valorificarea tuturor elementelor ce pot diferentia gradul de raspundere penala 22222f516w aunor participanti diferiti la savârsirea uneia si aceleeasi fapte penale, cazurile de sanctionare identica a autorilor si complicilor find foarte rare. În ipoteza savârsirii unei infractiuni sanctionate cu pedepse alternative - închisoare sau amenda - practica judiciara a promovat aceeasi linie simpla si elastica, pedeapsa stabilita pentru complice putând fi diferita, chiar si în natura de cea aplicata autorului (primul sanctionat cu închisoarea, secundul cu amenda), determinarea felului si ... acesteia fiind realizataîn functie de contributia, vinovatia si periculozitatea sociala a fiecarui participant85.

Sistemul parificarii este prevazut în dispozitiile art. 27 din actualul Cod Penal, care contine principalele linii directoare ale conceptiei parificarii:

instigatorul si complicele la infractiunea savârsita cu intentie se sanctioneaza cu pedeapsa prevazuta de lege pentru autor;

la stabilirea pedepsei se tine seama de contributia fiecaruia la savârsirea infractiunii, precum si de dispozitiile art. 72;

Sistemul parificarii nu consacra deci decât o egalitate legala a acestora, nicidecum si una judiciara; prevederea, în lege a unor pedepse egale pentru toti participantii nu înseamna ca si în fapt aceste pedepse trebuie sa fie neaparat egale, facându-se abstractie de contributia concreta a fiecarui participant la savârsirea infractiunii. Din punct de vedere abstract, raspunderea tuturor participantilor este egala; din punct de vedere concret însa judecatorii au cele mai largi posibilitati pentru a o diferentia86.

Sistemul diversificarii consacrat în vechhe legislatie si în numeroase legislatii straine preconizeaza o sanctionare diversificata si ierarhizata a diferitelor forme de participare. Astfel sistemele de drept care consacra acest sistem prevad, de regula, un regim abstract de sanctionare mai aspru pentru instigator si autor (primul considerat autor moral, celalalt autor material al infractiunii), decât pentru complici, ultimilor aplicându-li-se un coeficient de diminuare a pedepsei legale, determinat de caracterul contributiei sale, care apare ca accesorie si secundara.

Desi a fost criticat pentru precticarea unei evaluari prestabilite si ..... ce nu ar permite o corecta individualizare si sanctionare a diverselor forme de participare (una ar fi a acelor acte de complicitate  care, prin contributia lor concreta, s-ar situa la acelasi nivel de periculozitate ca si actele de instigare sau executare), sistemul diversificarii - abandonat la noi în anul 1968 - este , în mod indiscutabil, cu mult mai realist, echitabil si rational atât din punct de vedere ..... cât si penal .

De asemenea este evident ca sistemul parificarii, care face posibila individualizarea concreta, aplicarea  fata de complice a unor sanctiuni mai aspre decât însasi instigatorilor si autorilor directi ai infractiunii, poarta implicit în sine si posibilitatea aplicarii unei pedepse aberant disproportionate.

Asadar, practica judiciara nu a dat eficienta sistemului parificarii, cazurile de sanctionare identica sau mai grava a complicilor în raport cu instigatorii sau autorii fiind rare.

În consecinta, se considera ca una dintre cele mai importante sarcini ale legiuitorului româ, în perspectiva modernizarii si democratizarii rele a legislatiei noastre penale, o reprezinta si aceea a reintroducerii în câmpul dreptului penal pozitiv a sistemului diversificarii sanctionarii participantilor, stabilindu-se mecanisme de natura a asigura sanctionarea realista, echitabila, diferentiata si eficienta a tuturor categoriilor de participanti88.

În acest sens, atât principalele legislatii penale occidentale cât si sistemul nostru penal anterior pot oferi sugestii demne de luat în consideratie.

Sectiunea 2: Sanctionarea complicelui

Desi Codul Penal a consacrat criteriul legal al parificarii, ca si în cazul celorlalti paricipanti, pedeapsa complicelui va putea fi diferentiata în functie de contributia sa reala la savârsirea faptei, de eficienta acesteia, de masura în care a sprijinit în savârsirea ei. De regula, contributia complicelui reprezinta un aport de mai mica importanta în comparatie cu cea a instigatorului sau autorului. Cu toate acestea, sunt situatii când actul complicelui reprezinta o contributie deosebit de utila, împrejurare în care trebuie apreciata cu ocazia individualizarii pedepsei (procurarea unei substante care nu se afla în comert).

În cazul infractiunilor proprii, când un participant a contribuit în mod nemijlocit la savârsirea faptei nu poate fi sanctionat în calitate de coautor, deoarece nu realizeaza conditia subiectului impusa de lege, ci în calitate de complice, pedeapsa se va aplica potrivit contributiei sale reale, desi I se acorda o alta calificare juridica decât cea determinata de cooperarea efectiva.

Regimul de sanctionare a complicelui este acelasi si în cazul formelor speciale de complicitate, una este instigarea la complicitate, complicitatea la instigare sau complicitatea la complicitate.

În cazul complicitatii prin promisiunea de a ascunde lucrurile provenite din savârsirea faptei sau de a favoriza pe faptuitor, complicele va fi sanctionat chiar daca promisiunea nu s-a realizat.

Sectiunea 3: Circumstantele personale si reale

Subsectiunea 1: Caracterizare generala

În conditiile sistemului parificarii pedepsei care, în conceptia art. 27 din Codul Penal, presupune un regim penal identic de sanctionare, regula este ca tuturor participantilor li se aplica pedeapsa autorului. În vederea crearii posibilitatii diferentierii pedepselor concret individuale între participanti, în raport cu gravitatea faptelor comise si cu celelalte criterii de individualizare apedepselor, art. 27 prevede ca: "La stabilirea pedepsei se tine seama de contributia fiecaruia la savârsirea infractiunii, precum si de dispozitiile art. 72"89.

În cadrul acestui sistem de o mare importanta teoretica si practica pentru individualizarea raspunderii penale si a stabilirii pedepselor concrete pentru fiecare participant, o constituie problema comunicarii circustantelor de agravare sau atenuare a raspunderii între acestia.

Codul nostru Penal a reglementat aceasta problema printr-o dispozitie înscrisa în art. 28 din Codul Penal, în doua aliniate succesive si ditincte, primul referindu-se la modul de comunicare a circustantelor personale, iar cel de-al doilea, la modul de comunicare a circumstantelor reale. Astfel, potrivit art.28 din Codul Penal: "Circumstantele privitoare la persoana unui participant nu se rasfrâng asupra celorlalti. Circumstantele privitoare la fapta se rasfrâng asupra participantilor, numai în masura în care acestia le-au cunoscut sau le-au prevazut".

Nu toate legislatiile moderne cuprind reglementari privind modul de comunicare a circumstantelor reale de agravare sau de atenuare între participanti, asemeni. prevederi existând - unele chiar foarte amanutite - în materia comunicarii circumstantelor personale. Astfel, Codul Penal elvetian prevede prin art. 26 ca "relatiile, calitatile si circumstantele personale spenale al caror efect este de a mari, diminua ori exclude pedeapsa, nu ar avea efect decât cu privire la autorul, instigatorul sau complicele la care se refera"90.

Subsectiunea 2: Circumstantele personale

În stiinta dreptului penal circumstantele personale au în vedere stari, situatii, calitati ce rezida în persoana fiecarui faptuitor, putându-se referi fie la pozitia psihica specifica acestuia în tipmpul savârsirii infractiunii, fie la elementele ce caracterizeaza persoana sa.

În prima categorie, referitoare la elementul moral sub imperiul caruia actioneaza faptuitorul, prezinta interes modalitatea,forma de vinovatie (intentie directa sau intentie indirecta), mobilul si scopul infractiunii, renuntarea de buna voie la continuarea actiunii începute si împiedicarea rezultatului, în masura în care sunt elemente constitutive ale laturii subiective, dar sunt de natura a determina un anumit grad de vinovatie.

În a doua categorie intra diferite circumstante personale, cum sunt: calitatea faptuitorului, raporturile sale anterioare fata de victima, starea de minoritate sau majorat, starea de antecedenta penala si alte date personale, ca cele privind situatia scolara, familiala, reputatia, regretul, repararea pagubei cauzate, etc.

Potrivit art. 28 alin. 1 Cod Penal, circumstantele personale, care pot fi, în mod evident, de agravare (ca de exemplu, starea de recidiva) sau de atenuare (cum ar fi minoritatea penala), indiferent de felul lor, nu se rasfrâng de la un participant asupra celorlalti cu exceptia acelor circumstante care devin, prin vointa legii elemente constitutive ale infractiunii, ca în cazul infractiunii proprii (de pilda, în cazul infractiunilor de delapidare, când calitatea de gestionare sau administrator a autorului este determinata pentru însasi existenta infractiunii). Sunt considerate circumstante personale agravante: recidiva, betia preordinata, betia voluntara, prezenta antecedentelor penale, savârsirea faptei din motive josnice (cum ar fi razbunarea, din interes material). Starea de provocare, lipsa antecedentelor penale, betia completa voluntara, regretul manifestat dupa comiterea faptei sunt circumstante personale atenuante, care modifica numai raspunderea penala a participantului în persoana caruia se întocmesc.

Circumstantele personale generate de agravare sunt prevazute exemplificativ în cuprinsul art. 75 din Codul Penal, iar circumstantele personale speciale de agravare sunt prevazute în continutul agravant al numeroaselor infractiuni din Partea Speciala, cele mai reprezentative întâlnindu-se la furt, viol si omor.

În savârsirea aceleiasi fapte, raspunderea penala a unora poate fi atenuata prin beneficiul circumstantelor atenuante., a altora agravata, când exista circumstante agravate sau se poate midifica raspunderea tuturor în sensul atenuarii însa prin actiunea unor circumstante atenuante proprii tuturor faptuitorilor.

Subsectiunea 3: Circumstantele reale

Circumstantele rele sunt acele situatii sau împrejurari care se refera la conditiile, modul de savârsire a faptei si consecintele prevazute de legea penala, cum ar fi timpul, locul, mijloacele de savârsire sau urmarile survenite.

Ca si circumstantele personale, si cele reale pot avea un caracter general, sediul lor situându-se în dispozitia art. 75 din Codul Penal, sau special, cu sediul reglementarii în variantele agravante ale mai multor infractiuni din Partea Speciala a legii penale ( de plida art. 209 prevede furtul calificat, circumstantele de calificare referindu-se la timpul comiterii - furtul în timpul noptii; locul comiterii -  furtul comis într-un loc public sau într-un mijloc de transport în comun; modul comiterii - furt prin efractie).

Circumstantele reale cu caracter general prevazute da art. 75 din Codul Penal are un caracter exemplificativ, instanta putând retine ca circumstante de agravare si alte împrejurari care imprima faptei un caracter grav. Circumstantele reale legale spenale de agravare sunt prevazute de Partea ... a legii penale cu prilejul constituirii diverselor continuturi agravante ale unor infractiuni, fiind întotdeauna specifice naturii si felului comportamentului infractional incriminat si având un caracter limitat.

Potrivit art. 28 alin. 2 din Codul Penal , legiuitorul a adoptat în materia tuturor aceste circumstante reale de agravare, generale, si spenale, legale ori judecatoresti, regula potrivit careia, atunci când acestea intervin în materia participatiei, rasfrângerea lor de la un participant la altul opereaza "numai în masura în care acestia din urma le-au cunoscut sau prevazut".

Formularea legala nu se mai refera la "posibilitatea" prevederii ci la "cunoasterea" sau "prevederea" efectiva a împrejurarilor care constituie circumstante de agravare. Din acest punct de vedere, practica unor instante, de a deduce certitudinea prevederii din afirmarea simplei posibilitati de prevedere, este gresita, pentru ca desi posibilitatea face plauzibila prevederea, ea nu echivaleaza cu certitudinea realizarii acesteia, ultima trebuind a fi demonstrata, ca atare91. În acest sens, însusi art. 14 alin. 2 lit. b continând criteriile cu ajutorul carora poate fi identificata culpa cu neprevedere se refera la necesitatea demonstrarii posibilitatii si trebuintei prevederii rezultatului, elemente care chiar atunci când sunt demonstrate nu implica automat si constatarea prevederii acestuia.

Circumstantele reale sunt, în general, cunoscute de coautori, deoarece ei, savârsind nemijlocit fapta au reprezentarea tuturor împrejurarilor de comiterea a celor prevazute anterior, precum si a acelora ce survin în timpul savârsirii faptei92 (coautorii au conceput un furt fara efractie, dar încaperea fiind închisa, a fost necesara distrugerea dispozitivelor de închidere; au hotarât sa ucida o persoana dar datorita conditiilor neprevazute anterior, au ucis doua persoane, împrejurare ce atribuie omorului un caracter deosebit de grav - art. 176, lit.b Cod Penal). Ele se rasfrâng, deci, fara rezerve asupra coautorilor.

Circumstantele reale influenteaza si raspunderea celorlalti participanti - instigator, complice - în masura în care au fost prevazute ca facând parte din conditiile stabilite de savârsire sau din eventualitatea survenirii lor. Chiar daca nu au fost prevazute da la început, dar complicele si instigatorul asista în timpul savârsirii faptei, acestea se repercuteaza si asupra lor, prin cunoasterea ulterioara si adeziunea tacita si expresa manifestata în acel moment.

Problema este mai delicata, în cazul acestor participanti, când nu sunt de fata la locul comiterii faptei si survin noi împrejurari neavute în vedere, care agraveaza raspunderea penala, prin calificarea faptei sau schimbarea tipului de infractiune în raport cu cel la care au înteles sa coopereze. Astfel, este posibil ca ei sa fi contribuit la savârsirea unui omor simplu, iar autorul sau coautorii sa fi comis un omor "prin cruzime", care transforma forma simpla în omor deosebit de grav, prevazut în art. 176, lit. c Cod Penal sau ei au înteles sa coopereze la savârsirea unui furt, ia în momentul savârsirii acestuia autorul sa fi întrebuintat violenta, care schimba tipul de infractiune proiectat, în tâlharie. În toate aceste cazuri, instigatorul si complicele vor raspunde pentru infractiunea avuta de ei în vedere, fara rasfrângerea circumstantelor agravante reale.

Problema raspunderii participantilor în cazul infractiunilor praeterintentionate se rezolva totîn temeiul art. 28 al Codului Penal. Urmarea mai grava care se produce (violul, care are ca urmare moartea victimei - art.179 alin. 3) constituie a circumstanta reala, ce se rasfrânge asupra tuturor participantilor, care, dat fiind conditiile de savârsire a faptei, au cunoscut-o sau au avut posibilitatea sa o prevada.

Practica judiciara s-a confruntat cu o miltitudine de situatii, de aplicare a dispozitiilor art. 28 din Codul Penal.

De pilda, prin sentinta penala nr. 501 din 2 noiembrie 2001, Tribunalul Mehedinti a dispus condamnarea inculpatilor A.A.J. si F.G. la pedepse de câte 5 ani închisoare, pentru comiterea a doua infractiuni de tâlharie, prevazute de art. 211 alin. 2 lit. a si f Cod Penal si a inculpatului C.L.J., la pedeapse  de câte 3 ani închhisoare, pentru savârsireaa doua infractiuni prevazute de art. 26 raportat la art. 208, 209 lit. a Cod Penal

În fapt, instanta de fond a retinut caultimul inculpat, stiind ca partile vatamate D.L.si D.M. aveau în casa bani si bijuterii de valoare, a propus celorlati incupati sa le fure.

Pentru asigurarea reusitei faptei, inculpatii au studiat locul comiterii acestuia si în dimineata de 8 mai 2000, inculpatul C.L.J. a ramas de paza în strada, în exteriorul curtii, în timp ce inculpatii F.G. si A.A.J. au intrat în locuinta celor doua parti vatamate, pe care le-au lovit cu pumnii, cerându-le banii si bijuteriile. Inculpatul A.A.J. a luat un cutit de pe masa, amenintând cu moartea un minor de 3 ani si în acest context, au deposedat victimele de banii si bijuteriile pe care le aveau în imobil.

Apelul exercitat de procuror, primind gresita încadrare juridica a faptelor comise de inculpatul C.L.J., în doua infractiuni prevazute de art. 26 raportat la art. 208, 209 lit. a Cod Penal, în loc de doua infractiuni prevazute de art. 26 Cod Penal raportat la art. 211 alin. 2 lit. a si f Cod Penal este fondat în parte întrucât:

Din probele administrate în dosarul cauzei, nu rezulta ca cei trei inculpati nu s-au înteles în prealabil sa deposedeze victimele de bani si bunuri prin acte de violenta, astfel încât agresiunea fizica comisa de catre autorul faptei reprezinta circumstanta reala care nu se rasfrânge asupra complicelui ce a asigurat paza în exteriorul curtii, întrucât acesta nu a cunoscut-o si nici nu a prevazut-o.

Asa fiind, activitatea materiala si pozitia subiectiva a inculpatului C.L.J. nu caracterizeaza infractiunile de complicitate la furt tâlharie, ci o infractiune unica de complicitate la furt calificat prevazuta de art. 26 raportat la art. 208, 209 lit. a Cod Penal, fiind vorba de spre o unitate naturala de infractiune, chiar daca au existat doua parti (Curtea de Apel Craiova, dec. pen. nr. 483 din 24septembrie 2001)93.

Dupa cum remarcam G. Antonio si c. Bulai, în instantele de judecata au aplicat dispozitiile art. 28 alin. 2 în materia infractiunilor praeterintentionate în mod exclusiv, incluzand, pe lânga circumstantele de agravare cunoscute si prevazute, si pe cele care puteau si trebuiau sa fie prevazute. Consideram aceasta interpretare nejustificata, prin tendinat ei de a genera un câmp de incidenta amplificat dispozitiei înscrise în art. 28 alin. 2 din Codul Penal, tendinte care reprezinta o încalcare evidenta a legalitatii penale care impune principiul strictei interpretari în ipoteza normelor incrimatorii (defavorabile)94.

CAPITOLUL IV

CONCLUZII

Complicitatea reprezinta o modalitate de participatie frecvent întâlnita în practica jucdiciara, legea caracterizând persoana complicelui sub aspectul activitatii efectuate în art. 26 Cod Penal.

Ca si la instigare, la complicitate este vorba de o sigura infractiune la care participa mai multe persoane - sau cel putin doua persoane, fiecare având însa roluri diferite. Dar, daca în cazul instigarii, instigatorul sfatuieste si determina pe o alta persoana s-o savârseasca - pe autorul material - în cazul complicitatii, complicele ajuta o alta persoana - pe autorul material - s-o savârseasca. Deci, în cazul instigarii, participarea la savârsire consta în îndemânarea unei persoane sa savârseasca acea  infractiune, pecând în cazul complicitatii, forma participarii este diferita, ea constând în a o ajuta, . înlesni o alta persoana sa comita fapta. Atfel, o persoana si-a propus sa sustraga marfuri dintr-un magazin, în acest scop, se întelege cu o alta persoana ca aceasta sa pazeasca sa nu vina cineva sau sa-l sa încarce marfurile. Persoana care pazeste sau care transporta lucruri de furt este complice, el desfasoara o activitate de complicitate la savârsirea unei infractiuni.

Ce este deci complicitatea? Complicitatea este o forma de participatie la savârsirea unei infractiuni, care consta în înlesnirea sau ajutarea cu intentie, în orice mod, la savârsirea unei fapte prevazute de legea penala.

Prin aceasta forma de participatie se creeaza autorului conditii personale în vederea savârsirii faptei. Complicele coopereaza la savârsirea acesteia prin activitati indirecte de natura a sprijini latura obiectiva sau subiectiva, ceea ce atribuie contributiei sale, în general, caracter de participatie accesorie, secundara. Contributia sa nu este determinata, nu este nemijlocita, nu constituie o avtivitate de savârsire directa a faptei. Chiar daca intervine in cursul executarii acesteia - complicitatea materiala concomitenta - îsi pastreaza caracterul de contributie indirecta, care înlesneste doar comiterea faptei (persoana care înmâneaza autorului anumite instrumenteîn vederea efectuarii efractiei, care asteapta cu un mijloc de transport în timpul efectuarii furtului, de catre autor). Activitatea complicelui constând, în general, în crearea conditiilor savârsirii faptei, are loc, de regula, înainte de punerea sa în executare, situându-se în faza de pregatire a executarii sau poate fi efectuata în timpul savârsirii acesteia.

Complicitatea, presupunând un ajutor de natura materiala sau morala, este posibila, în general, la toate infractiunile, chiar la aceea la care nu sunt posibile unele forme de participatie, cum ar fi coautoratul; este posibila si lqa infractiunile cu subiect spenal, fara ase cere si complicelui calitatea prevazuta de lege, care e4ste impusa numai autorului. Asadar, sub raportul subiectului, complicitatea nu este conditionata de nici o cerinta, orice persoana poate fi complice.

Din punctul de vedere al, laturii obiective, pentru existenta complicitatii este necesar:

sa se fi savârsit de catre autor o fapta prevazuta de legea penala;

sa se fi savârsit de catre complice acte de înlesnire sau ajutor la comiterea acelei fapte;

contributia complicelui sa fi fost efectiv la savârsirea faptei prevazute de legea penala.

Lipsa oricareia dintre aceste conditii exclude participatia sub forma complicitatii.

În unele legislatii (de exemplu, în codul penal francez - art. 60) actele de complicitate sunt enumerate si specificate în mod strict în lege. Fiind însa peste putina ca legea sa prevada toate ipotezele de complicitate, adica toate formele de înlesnire si ajutor prin care se poate coopera la savârsirea unei fapte, prevazute de legea penala, majoritatea legislatiilor se multumesc a arata numai modalitatile generale ale complicitatii - fara a determina separat fiecare act de complicitate - urmând ca judecatorii sa aprecieze în concret, în fiecare caz în parte, daca sunt sau nu întrunite conditiile complicitatii.

Codul penal în vigoare, ca si cel anterior, a adoptat acest ultim sistem. Astfel, art. 26 Cod Penal prevede doua modalitati de complicitate:

înlesnirea sau darea de ajutor, în orice mod, la savârsirea unei fapte prevazute de legea penala;

promisiunea de tainuire a bunurilor provenite din savârsirea unei fapte prevazute de legea penala sau promisiunea de favorizare a faptuitorului, chiar daca aceasta promisiune nu este îndeplinita.

Din punctul de vedere al laturii subiective, complicitatea se caracterizeaza prin intentie; art. 26 si 31 Codul Penal în vigoare - ca si art. 121 Codul Penal anterior prevad aceasta în mod expres.

Intentia complicelui consta în vointa acestuia de a savârsi actele constitutive ale complicitatii, a caror reprezentare o cere, stiind ca înlesneste sau ajuta la savârsirea - de catre alta persoana - a unei anumite fapte prevazute de legea penala. Complicele cunoaste activitatea autorului si prevede, ca cert sau eventual rezultatul ei socialmente periculos; el are, de asemenea, constiinte ca prin activitatea sa contribuie la savârsirea faptei prevazute de legea penala, de catre autor, si - dorind sau numai acceptând sa coopereze comiterea ei - voieste sa desfasoare acea activitate.

Cele doua aspecte obiectiv si subiectiv se completeaza reciproc si nu pot fi luate în considerare decât în interdependenta lor dialectica.

Calitatea de complice presupune efectuarea unor cate de îlesnire, de ajutorare la savârsirea unei fapte prevazute de legea penala, conjugata însa cu o vinovatie privind savârsirea unor asemenea acte; mai precis, unei activitati obiective de ajutor, îi corespunde intentia de a ajuta pe altul sa comita fapta prevazuta de legea penala.

Dar chiar si în situatia în care unui act de contributiei imediata, secundara - deci de complicitate sub aspect obiectiv - îi corespunde, pe plan subiectiv, vointe de a savârsi direct si prin acte principale infractiunea, acel act ramâne de complicitate si nu devine , numai prin aceatsa, de coautorat, deoarece în dreptul nostru penal raspunderea penala are ca temei nuami savârsirea unei fapte concrete si nu poate interveni decât în limita celor efectiv savârsite, indiferent de ceea ce a gândit si a voit faptiutorul.

Cu alte cuvinte, nici elementele subiective, nici cele obiective, sigure, nu sunt în masura a ne oferi criteriul destrictiv dintre actele de coautorat si cele de complicitate, ci numai ansamblul, complexul lor.

În determinarea pozitiei subiective a fiecarui participant, - ca si, în general, a oricarui infractor - se va tine seama, desigur, în primul rând, de faptele savârsite de ele, de manifestarile sale exterioare, obiective, legate de împrejurarile în care au avut loc. Latura subiectiva se exprima în latura obiectiva, care o reflecta.

Temeiul raspunderii penale pentru compliciate sta în aceea ca reprezinta o cauza secundara, o conditie care ajuta la producerea rezultatului socialmente periculos. Complicele, prin actiunile sale, contribuie la ivirea urmarilor antisociale si de aceea fapta lui este legata de aceste urmari. Pentru aceasta, complicele trebuie sa raspunda. Totodata temeiul raspunderii penale pentru complicitate sta în vinovatia cu care acesta acitoneaza. El îsi da seama de urmari si le doreste sau accepta. Asadar, raspunderea penala pentru complicitate are acelasi temei ca si raspunderea pentru savârsirea infractiunii.

În privinta gradului de raspundere penala 22222f516w , desi legea penala în vigoare consacra sistemul parificarii, totusi, pedeapsa complicelui va putea fi diferentiata în functie de anumite circumstante. Astfel, se va tine seama real de participatie, de ajutorul real al complicelui, ajutor ce poate fi diferit: un ajutor moral sau material. Apoi se va tine seama de pericolul social pe care-l reprezinta infractiunea la care a contribuit complicele, de împrejurarile în care s-a savârsit precum si de situatia personala a complicelui.

Principiul, este, în aceasta privinta, ca circumstantele personale nu se rasfrâng asupra participantilor, pe când circumstantele reale se rasfrâng asupra tuturor.

În consecinta, se poate aprecia ca reglementarea formelor de participatie, respectiv a complicitatii raspunde unor necesitati practice astfel încât se justifica mentinerea acestei institutii.

Lucrarea  a fost redactata în baza legislatiei în vigoare pâna la data de 1 mai 2003.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:

1. M. BASARAB - Drept penal, Partea generala, Edit.Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1983

2. C-TIN BULAI -Drept penal român, Partea generala, Casa de Editura si Presa "sansa" S.R.L., Bucuresti, 1992

3. COSTICĂ BULAI - Manual de drept penal, Partea generala, Edit. All, Bucuresti, 1997

4. A. BOROI - Drept penal, Partea generala, Editia a-III-a cu modificarile si completarile intervenite pâna la 1 oct. 2001, Edit. All Beck, Bucuresti, 2001

5. Buletinul Jurisprudentei, Culegere de practica judiciara, 1997-1998, Edit. Lumina Lex, 1998

6. Buletinul Jurisprudentei, Culegere de practica judiciara, 1999, Edit. Lumina Lex, 2000

7. Buletinul Jurisprudentei, Culegere de practica judiciara, 2000, Edit. 

Lumina Lex, 2001

8. IOAN CETERCHI si dr. Gheorghe Cront, dr. Ioan Floca, prof. dr. h. c. Valentin Al. Georgescu, dr. Nicolae Grigoras, prof. univ. dr. docent Vladimir Hanga, dr. Alexandru Herlea, dr. Liviu P.Marcu, Ioan Matei, dr, Damaschin Mioc, dr. Ovid Sachelarie, dr. Nicolae Stoicescu. dr. Petre Strihan, dr. Valeriu sotropa, dr. Romulus Vulcanescu - Istoria dreptului românesc, vol. I, Edit. Academiei R.S.R.,Bucuresti, 1980

9. IOAN CETERCHI si