Talharia

Tâlharia

1. Continutul legal

Tâlharia este prevazuta în art. 211 C. pen. într-o varianta tip si doua variante agra­vante.

Tâlharia, în varianta tip, consta în furtul savârsit prin întrebuintarea de violente sau amenintari ori prin punerea victimei în stare de inconstienta sau neputinta de a se apara, precum si furtul urmat de întrebuintarea unor astfel de mijloace pentru pastrarea bunului furat sau pentru înlaturarea urmelor infractiunii, ori pentru ca faptuitorul sa-si asigure scaparea.

Prima varianta agravanta a tâlhariei exista când aceasta a fost savârsita în urmatoarele împrejurari:

a) de doua sau mai multe persoane împreuna;

b) de o persoana având asupra sa o arma sau o substanta narcotica;

c) de o persoana mascata, deghizata sau travestita;

d) în timpul noptii;

e) într-un loc public sau într-un mijloc de transport;

f) într-o locuinta sau dependinte ale acesteia;

g) în timpul unei calamitati;

h) a avut vreuna din urmarile aratate în art. 182.

A doua varianta agravata exista atunci când tâlharia a produs consecinte deo­sebit de grave sau a avut ca urmare moartea victimei.

2. Conditii preexistente

A. Obiectul infractiunii. a) Obiectul juridic special, în cazul infractiunii de tâlharie, este complex, fiind reprezentat, pe de o parte, de relatiile sociale patrimoniale privind mentinerea pozitiei fizice a bunurilor, ca obiect juridic principal, precum si de relatiile sociale privind viata, sanatatea, integritatea corporala si libertatea persoanei, ca obiect juridic secundar, adiacent[1].

În raport cu obiectul juridic principal, prin incriminarea tâlhariei se apara situatia de fapt pe care o au bunurile în sfera patrimoniala a persoanei fizice sau juridice private ori publice îndreptatite sa pastreze la dispozitia sa a 848q1618i cele bunuri.

În ceea ce priveste obiectul juridic adiacent (secundar), acesta va fi determinat de felul actiunii adiacente: violente, amenintare si valoarea sociala ocrotita si lezata prin aceasta actiune (libertatea, integritatea corporala, sanatatea, viata, onoarea per­soa­nei).

În cazul tâlhariei, legiuitorul considera valorile sociale de o mare importanta ca: viata, integritatea corporala si sanatatea persoanei ca fiind adiacente fata de valorile sociale patrimoniale, care constituie obiectul principal al faptei. Aceasta rasturnare a ierarhiei valorilor sociale ocrotite se explica prin aceea ca infractorul, în principal, ur­ma­reste realizarea furtului, violenta fiind doar un mijloc pentru înfaptuirea acestui scop.

b) Obiectul material. Actiunea principala, în cazul tâlhariei, fiind furtul este normal ca obiectul material în primul rând sa fie reprezentat de bunul sau bunurile pe care autorul vrea sa le sustraga.

Incluzând însa în sfera furtului, folosirea violentei sau a amenintarii ori a altor mijloace de anihilare a vointei persoanei, tâlharia va avea ca obiect material al ac­tiunii adiacente corpul persoanei împotriva careia se îndreapta activitatea secundara a faptuitorului sau contra bunurilor aflate asupra corpului, daca faptuitorul distruge hainele ori a bunurilor aflate la dispozitia acestuia[2].

B. Subiectii infractiunii. a) Subiectul activ al infractiunii de tâlharie, nefiind cir­cumstan­tiat de lege, poate fi orice persoana care îndeplineste conditiile necesare de a raspunde penal si chiar daca aceasta va avea vreun drept asupra bunului sustras prin întrebuintarea de violente sau amenintari, ori prin punerea victimei în stare de inconstienta sau neputinta de a se apara. Ca urmare, subiectul activ al tâlhariei ar putea fi însusi proprietarul care savârseste actiunea de luare, prin întrebuintarea mijloacelor prevazute de art. 211 alin. (1) C. pen., asupra unui bun mobil care, în acel moment, se gaseste în posesia legitima a altei persoane (situatia este similara cu cea descrisa la furt).

Participatia penala la infractiunea de tâlharie este posibila atât la varianta tip, cât si la cele calificate (agravate), dar cu unele nuantari.

În ceea ce priveste participatia, aceasta este posibila numai sub forma instigarii si a complicitatii neconcomitente, în toate celelalte situatii facându-se aplicarea art. 211 alin. (2) lit. a).

Deci participatia penala la tâlharia prevazuta de art. 211 alin. (1) C. pen. este posibila, dar numai în forma instigarii si a complicitatii materiale sau morale anterioa-re. Va exista coautorat la infractiunea de tâlharie daca unii participanti au savârsit numai fapta de furt sau numai cea de violenta, daca fiecare dintre ei a cunoscut ca sustragerea se comite cu violenta.

b) Subiect pasiv al infractiunii este persoana fata de care s-a savârsit tâlharia, adi-ca persoana ale carei bunuri au fost sustrase prin savârsirea tâlhariei sau acea ori acele persoane fata de care s-a savârsit numai actiunea adiacenta (violenta, amenintarea).

Uneori poate fi întâlnit atât un subiect pasiv principal, cât si un subiect pasiv secundar. De exemplu, în momentul savârsirii infractiunii bunul se afla în posesia legitima a altei persoane decât proprietarul (depozit). Deci proprietarul bunului va fi subiect pasiv principal, iar posesorul bunului va fi subiect pasiv secundar.

De exemplu, când este supus violentei, cel care fara a fi posesorul sau detinatorul bunurilor, intervine pentru a opri pe faptuitor sa le ia ori încearca sa-l retina. În astfel de cazuri vor exista doi subiecti pasivi ai acestei infractiuni: cel ale carui bunuri au fost furate si cel care a fost victima actelor de violenta sau amenintare, retinându-se si doua infractiuni de tâlharie în concurs.

Într-o opinie se considera ca prin lovirea mai multor persoane, pentru a pastra bunul sustras, sau pentru a-si asigura scaparea, chiar daca actiunea de furt este una singura, suntem în situatia unui concurs de infractiuni[3].

De asemenea, tot concurs exista când prin amenintare se sustrag bunuri de la diferite persoane (concurs ideal) sau prin constrângeri executate în aceeasi împre­jurare se sustrag de asemenea bunuri de valoare, bani, telefoane etc. (concurs real).

În literatura de specialitate exista si pareri contrare, în sensul ca indiferent de numarul persoanelor asupra carora se exercita violentele, daca ne gasim în fata unei singure actiuni principale de furt, tâlharia astfel savârsita va constitui o infractiune unica, iar daca au avut loc mai multe actiuni de furt, doar în acest caz se va contura o pluralitate de infractiuni de tâlharie aflate în concurs[4].

Daca în aceste situatii victima actelor de violenta sau amenintare poate fi numai o persoana fizica, victima actiunii de furt ar putea fi si o persoana juridica privata sau publica[5].

3. Continutul constitutiv

A. Latura obiectiva. a) Elementul material. Ca expresie a caracterului de infrac­tiune complexa, elementul material al acestei infractiuni este format din doua actiuni corelate, si anume: actiunea de furt, fiind principala si actiunea de constrângere, fiind o activitate adiacenta.

Actiunea principala consta, asadar, în actiunea de furt. La tâlharie, ca si la furt, bunul mobil este luat, scos din posesia patrimoniala a victimei fara consimtamântul acesteia. O particularitate care apare în cazul tâlhariei consta în acea ca, datorita folosirii de catre faptuitor a violentei si amenintarii, luarea poate îmbraca si forma re­mi­terii silite, dar aparent consimtita a bunului, efectuata de însusi posesorul sau de­tentorul acestuia.

Remiterea bunului de catre partea vatamata, oarecum de buna voie, ca urmare a unei constrângeri sau amenintari anterioare, dar savârsita imediat dupa ce acestea au avut loc, va fi calificata întotdeauna drept tâlharie si nu santaj.

Actiunea principala a elementului material al tâlhariei se poate realiza sub oricare din variantele infractiunii de furt - simplu sau calificat - cu scopul de însusire sau folosire pe nedrept. Ea este realizata atât în situatia în care furtul s-a consumat, ipoteza în care tâlharia va fi consumata, cât si în împrejurarea când furtul a ramas în forma tentativei, ipoteza în care va exista o tentativa la tâlharie.

Pentru existenta actiunii adiacente este suficienta întrebuintarea unuia dintre mijloacele enumerate de lege. Daca se folosesc cumulativ, aceasta nu schimba ca­rac­terul unitar al infractiunii, dar aceasta împrejurare va fi avuta în vedere la eva­luarea gradului concret de pericol social al faptei.

Violenta, amenintarea sau punerea în stare de inconstienta sau neputinta de a se apara, realizeaza activitatea secundara a elementului material al infractiunii de tâl­harie, numai daca au servit ca mijloc pentru comiterea furtului sau ca mijloc de pastrare a bunului furat ori pentru a asigura scaparea faptuitorului. Prin violenta, în sensul art. 211 alin. (1) C. pen. întelegem o activitate fizica de natura sa provoace victimei suferinte fizice sau vatamari corporale ce necesita pentru vindecare cel mult 20 zile [art. 180 alin. (2)] sau de la 21 la 60 zile, în cazul art. 181.

Daca se constata ca forma de vinovatie este intentia, atât în ceea ce priveste actiunea principala, cât si pe cea secundara privind violenta, iar urmarile produse cores­pund art. 182 (vatamarea corporala grava), atunci vor fi aplicabile regulile concursului de infractiuni. Daca fata de rezultatul caracteristic vatamarii corporale grave, pozitia subiectiva este culpa, atunci se va aplica art. 211 alin. (2) lit. h).

De observat ca legiuitorul, în continutul incriminarii faptei de tâlharie, enumera exhaustiv modalitatile prin care se realizeaza tâlharia. Astfel, legea se refera la "amenintare" întelegând savârsirea faptei incriminate în art. 193 C. pen., la "violente" întelegând orice forma de presiune fizica sau morala asupra persoanei împotriva careia este îndreptata, chiar daca acele violente nu s-ar încadra în art. 180 C. pen. sau art. 193 C. pen[6].

Indiscutabil ca actiunea adiacenta a tâlhariei va fi realizata când violentele folosite au fost savârsite în conditiile aratate în art. 180-182 si 189 C. pen. Violenta fizica se poate concretiza, nu numai într-o fapta contra integritatii corporale sau sanatatii per­soanei (lovirea sau alte violente, vatamarea corporala, vatamarea corporala gra­va), dar si într-o fapta contra libertatii fizice a acesteia, cum este lipsirea de liber­tate în mod ilegal a unei persoane. Pentru ca vreuna din aceste fapte sa poata constitui o parte componenta a elementului material, se cere ca ea sa fi fost savârsita în vreunul din scopurile prevazute de textul de lege, adica sa se afle în raport de la mijloc la scop cu actiunea principala[7].

Pentru existenta laturii obiective a tâlhariei, violentele trebuie sa fie exercitate direct împotriva victimei violentele fata de lucruri pot constitui si ele, uneori, o ame­nintare (de exemplu, ruperea legaturii telefonice, lovirea fundului unei ambarca­tiuni pentru a face sa se scufunde, stropirea cu benzina a încarcaturii dintr-un camion cu scopul de a o incendia)[8].

Daca violenta fata de lucruri întruneste elementele constitutive ale distrugerii, se vor aplica regulile privind concursul de infractiuni.

Violenta efectuata fata de lucruri, dar care nu constituie o amenintare, nu poate realiza actiunea adiacenta si nu întregeste continutul obiectiv al infractiunii de tâlharie.

În doctrina si jurisprudenta penala s-a ridicat problema daca se realizeaza continutul infractiunii de tâlharie în cazul în care faptuitorul smulge, prin surprindere, un bun din mâna victimei.

Se apreciaza ca atunci când luarea unui bun are loc prin "smulgere" instanta de judecata trebuie sa cerceteze cu deosebita atentie daca prin actiunea de smulgere
s-a adus atingere uneia din valorile sociale ce formeaza obiectul juridic adiacent al infractiunii de tâlharie, realizându-se astfel elementul de "violenta" caracteristic aces­tei infractiuni. În sens contrar, fapta va constitui o infractiune de furt. Practica judiciara promoveaza în mod constant aceasta solutie[9].

De exemplu, în practica judiciara se considera furt, daca lantul de aur smuls de la gât are o greutate foarte mica, iar actiunea de sustragere nu a produs nici o vatamare fizica persoanei. Dimpotriva, s-a decis ca exista tâlharie în situatia smulgerii de la gât a unui lant de aur foarte gros, în urma careia victimei i s-a produs o rana adânca lasata de lant.

Prin "punerea victimei în stare de inconstienta" se întelege folosirea de narcotice sau alte substante de natura sa provoace starea de inconstienta a victimei.

Prin punerea victimei în "neputinta de a se apara" se întelege aducerea acesteia în situatia de a nu putea folosi posibilitatile de aparare datorita actiunii de imobilizare, dezarmare, punerea unui calus în gura etc.

În literatura juridica, pornind de la interpretarea restrictiva a art. 211 C. pen., se apreciaza ca violenta, ca actiune adiacenta, nu poate precede furtul, ci ea trebuie sa fie concomitenta sau posterioara acestuia[10].

Alti autori considera ca actele de violenta vor putea fi savârsite anterior furtului pentru a se pregati conditiile sustragerii, existând relatia de conexitate între fapta de violenta si cea de furt[11].

Deosebirea dintre cele doua opinii este numai aparenta. Tâlharia presupune prin concept ca sustragerea sa aiba loc prin violenta, adica o data cu începerea actelor de executare a furtului. Daca se lasa victimei o pauza mai mare de reflectie între mo­mentul violentei si luarea bunului, aceasta va constitui infractiune de santaj si nu de tâlharie.

Infractiunea de tâlharie intra în concurs cu infractiunea de ultraj când victima este un functionar public care îndeplineste o functie ce implica exercitiul autoritatii de stat[12] ori cu infractiunea de ultraj contra bunelor moravuri si tulburarea linistii publice, când sunt îndeplinite conditiile necesare .

De exemplu, dupa ce a furat anumite bunuri dintr-o unitate de stat, infractorul fo­lo­seste violenta împotriva persoanei care asigura paza si care l-a observat în momen­tul când încerca sa iasa din incinta unitatii cu bunurile furate.

b) Urmarea imediata. Urmarea consta, ca si la infractiunea de furt, în trecerea bunului din stapânirea de fapt a posesorului sau detentorului în cea a faptuitorului. Acest rezultat se realizeaza prin actiunea principala care intra în componenta elementului material al infractiunii de tâlharie.

În ce priveste urmarea actiunii adiacente, ea variaza în raport cu mijloacele fo­losite pentru realizarea acesteia. În unele modalitati agravate ale tâlhariei urmarea imediata adiacenta consta în vatamarea grava ori moartea victimei sau în producerea unor consecinte deosebit de grave [a se vedea explicatiile de la furtul calificat art. 209 alin. (4) C. pen.].

c) Între actiunea incriminata si rezultatul produs trebuie sa existe o legatura de cauzalitate atât sub aspectul actiunii principale, cât si al celei adiacente, infractiunea din acest punct de vedere fiind una de rezultat.

B. Latura subiectiva. Infractiunea de tâlharie se savârseste cu intentie directa, atât în ce priveste actiunea principala, cât si cea adiacenta, faptuitorul prevede si urma­reste sa comita furtul prin violenta sau amenintare ori prin punerea victimei în stare de inconstienta sau neputinta de a se apara, precum si prin folosirea vreunuia din aceste mijloace pentru pastrarea bunului furat, stergerea urmelor infractiunii ori pen­tru a-si asigura scaparea.

Hotarârea faptuitorului de a savârsi tâlharia poate fi luata de la început ori poate sa apara în timpul savârsirii sau dupa consumarea furtului, în functie de interventia unor împrejurari pe care acesta nu le-a avut în vedere (de exemplu, împotrivirea victimei).

Asa cum am precizat, nu întotdeauna faptuitorul doreste savârsirea unei infrac­tiuni de tâlharie. De cele mai multe ori faptuitorul savârseste un furt, fiind nevoit sa foloseasca violenta dupa ce furtul s-a consumat.

Intentia de a savârsi tâlharia poate aparea chiar în momentul în care conditiile obiective pe care el le avusese în vedere s-au schimbat (de exemplu, patrunde într-un apartament dar acolo, gasind o persoana, întrebuinteaza violenta pentru a o depo­seda de unele lucruri).

Dar se poate întâmpla ca de la început faptuitorul sa prevada ca va savârsi un furt prin violenta, în acest caz intentia fiind initiala si nu survenita, în ceea ce priveste savârsirea infractiunii de tâlharie.

În cazul în care furtul a fost urmat de folosirea unuia dintre mijloacele indicate în art. 211 C. pen., rezolutia faptuitorului de a savârsi tâlharia apare de regula, dupa consumarea furtului, deoarece numai în masura în care intervine o persoana pentru a-l prinde, faptuitorul se hotaraste sa foloseasca violenta ori amenintarea.

Latura subiectiva a infractiunii de tâlharie include în sfera scopului specific furtului si scopul folosirii violentei, amenintarii (intentia calificata prin scop). Violentele exercitate în alt scop decât cel limitativ prevazut de lege nu mai pot constitui actiunea adiacenta a elementului material al tâlhariei[14].

Din punct de vedere subiectiv, la variantele agravate ale tâlhariei care a avut ca urmare o vatamare corporala grava sau moartea victimei, este implicita, ca forma de vino­vatie, praeterintentia.

4. Forme. Modalitati. Sanctiuni

A. Forme. a) Infractiunea de tâlharie, fiind o infractiune comisiva si intentionata, este susceptibila de o desfasurare în timp. Astfel, sunt posibile actele pregatitoare atât în raport cu actiunea principala, cât si cu cea adiacenta, ele pot fi de natura materiala (de exemplu, procura mijloace ca arme, narcotice, pentru exercitarea violentei, ame­nin tarii) sau morale (culege anumite date sau informatii cu privire la locul savârsirii faptei sau despre victima). Actele pregatitoare nu sunt incriminate. În cazul în care
s-au efectuat acte de pregatire de catre autorul infractiunii, ele se vor absorbi în acti­vi­tatea infractionala a faptuitorului si vor avea relevanta în stabilirea în concret a pericolului social al faptei.

Daca actele pregatitoare au fost efectuate de o alta persoana si folosite de autor la savârsirea infractiunii, ele vor deveni acte de complicitate anterioara la comiterea tâlhariei, capatând relevanta juridica în momentul savârsirii faptei.

b) Tentativa. La tâlharie, tentativa este de asemenea posibila, iar legea prevede sanctionarea ei (art. 222). Este posibila tentativa întrerupta sau improprie ori relativ imposibila. La tâlharie nu este posibila tentativa perfecta.

c) Consumarea. Infractiunea de tâlharie se consuma când executarea actiunii prin­cipale (furtul) s-a desfasurat complet si s-a produs urmarea imediata prin inter­mediul actiunii adiacente, adica prin întrebuintarea de violenta sau amenintare ori prin punerea victimei în stare de inconstienta sau în imposibilitatea de a se apara. Daca activitatea principala s-a consumat fara ca faptuitorul sa fi avut nevoie de a re­curge la actiunea adiacenta, fapta consumata este furt, iar nu tâlharie[15].

Infractiunea se consuma si în cazul când faptuitorul, dupa savârsirea furtului fara violenta, a folosit acest mijloc pentru a-si asigura scaparea ori pentru a pastra bunul furat sau a sterge urmele infractiunii. Nu intereseaza daca în final scopul a fost realizat, deoarece scopul este privit ca finalitate a actiunii si nu ca rezultat al acesteia.

În cazul modalitatii agravate, tâlharia va fi considerata consumata daca s-au pro­dus, ca urmare a actiunii adiacente, rezultatele cerute de norma de incriminare: vata­mare corporala grava, moartea victimei, consecinte deosebit de grave.

d) Epuizarea. Infractiunea de tâlharie, ca si furtul, este susceptibila de activitate infractionala prelungita în timp, dupa atingerea momentului consumativ si deci, de eventuala amplificare a urmarilor imediate. În masura în care dureaza actiunea adia­cen­ta, de întrebuintare a mijloacelor de constrângere, în aceeasi masura poate fi pre­lun­gita, prin acte succesive o sustragere, actiunea principala si deci, fapta de tâlharie.

Alteori, actiunea adiacenta poate produce urmari de o gravitate progresiva (va­tamari grave, moartea victimei) si deci, de natura sa modifice progresul, gradul de pericol social concret al tâlhariei, în acest caz, procesul cauzal al activitatii infrac­tionale se prelungeste în timp[16].

În forma prevazuta în art. 211 alin. (3) se prevede ca fapta este mai grava daca a produs consecinte deosebit de grave. Sub raportul urmaririi produse, aceasta se poate amplifica progresiv, trecându-se de la o prima încadrare juridica [art. 211 alin. (1)] la alta încadrare juridica mai grava [art. 211 alin. (3)].

În cazul unor astfel de prelungiri, fapta de tâlharie se considera epuizata atunci când au încetat actele succesive în efectuarea actiunii principale sau când este posibila o amplificare a urmarilor actiunii adiacente.

B. Modalitati. Infractiunea de tâlharie este susceptibila în varianta simpla, de mai multe modalitati normative.

În varianta simpla exista modalitatea normativa a violentelor si celorlalte mijloace savârsite concomitent cu executarea furtului si violentelor sau alte mijloace executate dupa consumarea furtului, dar pentru pastrarea bunului furat, înlaturarea urmelor infractiunii ori pentru asigurarea scaparii.

Acestor modalitati normative poate sa le corespunda o varietate de modalitati faptice în raport cu actiunea principala (furtul), ca si cu actiunea adiacenta, în functie de mijloacele folosite. Evaluarea gradului de pericol social al fiecarei modalitati faptice este lasata la latitudinea instantei de judecata în cadrul procesului de indivi­dualizare judecatoreasca.

Infractiunea de tâlharie este susceptibila de multiple modalitati normative agravate identice cu unele din cele prevazute de art. 209 C. pen., la care facem trimitere, exceptând situatia prevazuta de art. 209 alin. (2) alin. f) C. pen. când tâlharia a fost savârsita într-o locuinta sau în dependintele acesteia. Aceasta este o circumstanta de agravare specifica tâlhariei si pe care nu o regasim si la infractiunea de furt. Agra­varea se justifica deoarece aduce o grava atingere vietii intime, domestice a victimei si este de natura o creeze o stare de temere si nesiguranta când infractorul patrunde în locuinta cu intentia de a fura cu orice pret, chiar prin folosirea de violenta. În practica judiciara au existat frecvente cazuri când infractorii, profitând de faptul ca victimele locuiesc singure, în locuri mai izolate, s-au hotarât mai usor sa savârseasca o tâlharie prin patrunderea în locuinta acestora.

Prin "locuinta" în sensul art. 211 alin. (2) lit. f) C. pen., se întelege orice loc destinat pentru uzul domestic al uneia sau mai multor persoane si care este efectiv folosit în acest sens, neavând relevanta daca este temporar sau permanent, stabil sau mobil.

În masura în care patrunderea ilegala în locuinta constituie o agravanta a tâlhariei fapta de violare de domiciliu este absorbita în continutul acestei modalitati agravate a tâlhariei, fiind exclus concursul de infractiuni.

O agravanta specifica tâlhariei se refera la situatia când a avut loc vreuna din urmarile aratate în art. 182 C. pen. În acest caz, agravarea tâlhariei este justificata prin con­se­cintele actiunii adiacente, adica ale actelor de violenta exercitate asupra victimei, daca acestea au produs urmarile prevazute de art. 182 C. pen. De pilda, faptuitorul loveste victima pentru a îndeparta opunerea acesteia, însa se produc consecintele prevazute de art. 182 C. pen. pe care nu le-a urmarit ori acceptat, socotind fara temei ca nu se vor produce (usurinta), fie nu le-a prevazut, desi trebuia si putea sa le prevada (neglijenta). În ambele ipoteze, urmarile mai grave ale lovirii îi sunt imputabile fap­tuito­rului, în cadrul agravantei mentionate, cu titlul de culpa.

De remarcat ca în ipoteza în care faptuitorul cu prilejul executarii faptei de furt exer­cita violenta, cu intentia de a produce urmarile prevazute în art. 182 C. pen. acesta va ras­punde pentru infractiunea de tâlharie, în concurs cu vatamarea corporala grava[17].

O alta modalitate agravata a tâlhariei exista, potrivit art. 211 alin. ultim C. pen., atunci când aceasta a produs consecinte deosebit de grave sau a avut ca urmare moartea victimei.

Aceasta agravanta vizeaza în primul rând, rezultatul actiunii principale a tâlhariei, si anume, cea de furt.

Conform art. 146 C. pen., prin consecinte deosebit de grave se întelege o paguba materiala mai mare de 2.000.000.000 lei sau o perturbare deosebit de grava a activitatii cauzata unei autoritati publice sau oricareia dintre unitatile la care se refera art. 145 C. pen. ori altei persoane juridice sau fizice.

În evaluarea întinderii pagubei materiale instanta de judecata trebuie sa aiba în vedere valoarea economica a bunurilor ce formeaza obiectul material al tâlhariei, exis­tenta în momentul comiterii faptei si nu în cel al judecarii infractorului.

Agravanta prevazuta de art. 211 alin. ultim C. pen. vizeaza, în al doilea rând, con­secintele pe care le produce actiunea adiacenta, si anume, moartea victimei. Pentru a se retine tâlharia în aceasta modalitate de agravare este necesar ca urmarea - moartea victimei - sa fie praeterintentionata, adica sa se fi produs prin depasirea intentiei faptuitorului, dar imputabila acestuia ca rezultat al culpei sale.

De pilda, fapta va fi încadrata în dispozitiile art. 211 alin. ultim teza II C. pen. în ipoteza în care faptuitorul, pentru a lua ori mentine bunul, foloseste violenta asupra victimei, iar aceasta în urma actului de lovire se dezechilibreaza si în cadere se loveste cu capul de bordura si decedeaza.

În cazul în care actele de violenta au fost savârsite cu intentie (directa sau in­directa), de a ucide victima pentru a sustrage un bun, iar scopul a fost realizat, în sarcina faptuitorului se va retine un concurs de infractiuni: omor deosebit de grav consumat prevazut în art. 176 lit. d) C. pen. si tâlharie. Infractiunea de tâlharie într-o asemenea situatie, nu se încadreaza însa în art. 211 alin. (3) C. pen., ci în art. 211 alin. (1) C. pen., deoarece, din moment ce s-a retinut ca victima a fost ucisa cu intentie, si pentru acest motiv s-a facut aplicarea art. 176 alin. d) C. pen. nu se poate retine ca moartea victimei s-a produs si din culpa, pentru a se face aplicarea art. 211 alin. (3) teza II C. pen.[18]

C. Sanctiuni. Tâlharia în varianta tip, prevazuta în art. 211 alin. (1) C. pen. se pedep­seste cu închisoare de la 3 la 18 ani. În modalitatile agravante prevazute în art. 211 alin. (2) C. pen. se pedepseste cu închisoare de la 5 la 20 de ani, iar în modalita-tile agravate prevazute în art. 211 alin. (3) C. pen. se pedepseste cu închisoare de la 15 la 25 de ani si interzicerea unor drepturi.