Seminar nr. 2 - Tehnica juridica. Definitie. Structura actului normativ. Interpretarea normelor juridice. Raspunderea juridica. Notiune. Forme. Conditii.
TEHNICA JURIDICĂ. DEFINIŢIE
Tehnica juridica reprezinta ansamblul mijloacelor, procedeelor prin care sunt exprimate, īn continutul normei juridice, necesitatile sociale (tehnica legislativa), iar mai apoi sunt puse īn practica (tehnica realizarii si a interpretarii dreptului)¹.
Tehnica legislativa asigura sistematizarea, unificarea si coordonarea legislatiei, precum si continutul si forma juridica adecvate pentru fiecare act normativ. Normele de tehnica legislativa definesc partile constitutive ale actului normativ, structura, forma si modul de sistematizare a continutului acestuia, procedeele tehnice privind modificarea, completarea, abrogarea, publicarea si republicarea actelor normative, precum si limbajul si stilul actului normativ.
STRUCTURA ACTULUI NORMATIV
Din punct de vedere structural, un act normativ este compus, de regula, din urmatoarele parti: titlul, formula introductiva si, daca este cazul, preambulul, partea dispozitiva, formula de atestare a autenticitatii actului. Īn unele cazuri, exista si o expunere de motive, īn care sunt prezentate pe scurt conditiile ce au facut necesara aparitia actului respectiv, precum si a finalitatilor urmarite prin adoptarea acelui act normativ.
Titlul actului normativ cuprinde denumirea generica a actului, īn functie de categoria sa juridica si de autoritatea emitenta, precum si obiectul reglementarii exprimat sintetic. Ca element de identificare, titlul se īntregeste, dupa adoptarea actului normativ, cu un numar de ordine, la care se adauga anul īn care a fost adoptat acesta (ex.: legea nr. 303/2004).
Formula introductiva consta īntr-o propozitie care cuprinde denumirea autoritatii emitente si exprimarea hotarārii de luare a deciziei referitoare la emiterea sau adoptarea actului normativ respectiv. Īn cazul legilor, de exemplu, formula introductiva este: "Parlamentul Romāniei adopta prezenta lege."
Preambulul enunta, īn sinteza, scopul reglementarii. El precede de obicei formula introductiva.
Partea dispozitiva a actului normativ reprezinta continutul propriu-zis al reglementarii, alcatuit din totalitatea normelor juridice instituite pentru sfera raporturilor sociale ce fac obiectul acestuia.
Actul normativ adoptat se semneaza de reprezentantul legal al emitentului, se dateaza si se numeroteaza. Data legii este aceea la care i se da numar, dupa promulgare. Actele Guvernului poarta data sedintei Guvernului īn care actul a fost aprobat. Data celorlalte acte normative este aceea la care au fost semnate. Formula de atestare a legalitatii adoptarii legii, utilizata de fiecare Camera īn ordinea adoptarii, este: "Aceasta lege a fost adoptata de... īn sedinta din ".., cu respectarea prevederilor art. 74 alin. (1)" sau, dupa caz, "art. 74 alin. (2) din Constitutia Romāniei". Formula este urmata de semnatura presedintelui Camerei respective.
Īn cadrul continutului propriu-zis al actului normativ (partea dispozitiva), īntālnim urmatoarea structurare: dispozitii generale, dispozitii privind fondul reglementarii, dispozitii tranzitorii, dispozitii finale.
Dispozitiile generale cuprind prevederi care orienteaza īntreaga reglementare, determina obiectul si principiile acesteia.
Dispozitiile de fond cuprind reglementarea propriu-zisa a relatiilor sociale ce fac obiectul actului normativ.
Dispozitiile tranzitorii cuprind masurile ce se instituie cu privire la derularea raporturilor juridice nascute īn temeiul vechii reglementari care urmeaza sa fie īnlocuita de noul act normativ.
Dispozitiile finale cuprind masurile necesare pentru punerea īn aplicare a actului normativ, data intrarii īn vigoare a acestuia, daca aceasta este ulterioara publicarii, implicatiile asupra altor acte normative, ca: abrogari, modificari, completari, precum si dispozitia de republicare, daca este cazul. La actul normativ cu caracter temporar se va prevedea si perioada de aplicare sau data īncetarii aplicarii sale.
Īn cuprinsul textului unui act normativ se mai pot īntālni, ca parti componente ale acestuia, anexe care contin prevederi ce cuprind exprimari cifrice, desene, tabele, planuri sau altele asemenea, precum si reglementari ce trebuie aprobate de autoritatea publica competenta, cum sunt: regulamente, statute, metodologii sau norme cu caracter predominant tehnic.
Elementul structural de baza al partii dispozitive īl constituie articolul. Articolul cuprinde, de regula, o singura dispozitie normativa aplicabila unei situatii date. Īn cazul īn care din dispozitia normativa primara a unui articol decurg, īn mod organic, mai multe ipoteze juridice, acestea vor fi prezentate īn alineate distincte, asigurāndu-se articolului o succesiune logica a ideilor si o coerenta a reglementarii.
Este interzisa folosirea neologismelor, daca exista un sinonim de larga raspāndire īn limba romāna, fiind, de asemenea, recomandabila evitarea regionalismelor. De asemenea, īn cazul utilizarii unor termeni si expresii straine, se va alatura corespondentul lor īn limba romāna, iar termenii de specialitate se recomanda a fi utilizati numai daca sunt consacrati īn domeniul de activitate la care se refera reglementarea. Pe lānga aceasta, exprimarea prin abrevieri a unor denumiri sau termeni se poate face numai prin explicitare īn text, la prima folosire, si ca nu este permisa prezentarea unor explicatii prin folosirea parantezelor. Cu alte cuvinte, redactarea textului normativ trebuie sa fie subordonata dezideratului īntelegerii cu usurinta a textului de catre destinatarii acestuia.
INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE
Aplicarea corecta a unei norme juridice este īn directa dependenta de īntelegerea corecta a textului sau, īn vederea stabilirii compatibilitatii ei cu o anumita situatie de fapt (o speta). Organul de aplicare va trebui sa stabileasca exact sensul cuvintelor folosite de legiuitor, daca a facut enumerari limitative sau daca lista sa de exemple a ramas deschisa, etc.
Dupa forta ei juridica, interpretarea juridica poate fi de 2 categorii:
interpretare oficiala
este realizata de catre organele de stat (fie cele cu atributii īn domeniul elaborarii actelor normative, fie cele cu atributii īn aplicarea actelor normative)
īn acest sens, interventiile legislative pentru clarificarea sensului unor norme legale se realizeaza: printr-un act normativ interpretativ de acelasi nivel cu actul vizat, prin dispozitii interpretative cuprinse īntr-un nou act normativ sau prin modificarea dispozitiei al carei sens trebuie clarificat
īn ceea ce priveste interpretarea normelor legislative de catre instantele de judecata, īn urma solutionarii actiunii, si aceasta interpretare are forta juridica obligatorie, īntrucāt ea va fi obligatorie pentru cauza respectiva si fata de partile si ceilalti participanti din acel proces
interpretare doctrinara (neoficiala)
dupa cum o arata si denumirea, vorbim despre interpretarea data īn doctrina (vezi capitolul dedicat izvoarelor de drept) normelor juridice
aceste interpretari nu au forta juridica obligatorie, ele nu vor trebui respectate, cum se īntāmpla īn cazul interpretarii oficiale, cānd respectivul text de lege va trebui interpretat numai īn sensul aratat de "interpreti"
METODE DE INTERPRETARE
Metoda gramaticala - presupune o analizare a textului normativ din punct de vedere lexical, sintactic si morfologic
Metoda sistematica - presupune īncadrarea normei juridice de interpretat īn economia īntregului act normativ īn care este prevazuta sau īn economia altor acte normative relevante
Metoda istorica - pentru īntelegerea sensului normei juridice, se analizeaza evolutia sa istorica (daca exista: de exemplu variantele anterioare ale legii, īn prezent modificata) si "īmprejurarile social-juridice care au stat la baza elaborarii si adoptarii legii"¹
Metoda logica - aici putem vorbi de:
interpretare prin "reducere la absurd" (se demonstreaza ca orice alta interpretare adusa normei ar conduce la o concluzie ce ar contraveni dispozitiilor legale),
de interpretare "per a contrario" (īn cazul notiunilor contradictorii, se pleaca de la premisa ca numai una dintre ele poate fi adevarata; este cazul enumerarilor limitative: legiuitorul a intentionat sa le reglementeze numai si numai pe cele stipulate īn textul de lege)
de argumentul "a majori ad minus" (cine poate mai mult poate si mai putin)
argumentul "a minori ad minus" (daca legea interzice mai putin, atunci īn mod evident ea interzice si mai mult - ex.: daca este interzis furtul de documente de identitate, evident ca legea interzice si furtul de masini, caci valoarea sociala ocrotita este aceeasi, patrimoniul persoanei, dar atingerea adusa acestei valori de cea de-a doua fapta este mai grava)
argumentul "a fortiori" ("ratiunea aplicarii unei norme este si mai puternica īntr-o alta ipoteza decāt cea indicata expres īn norma respectiva"¹; este īntr-un fel o aplicare particulara a lui a minori ad minus)
argumentul "a pari" (pentru situatii identice sa se pronunte solutii identice; argumentul īnsa nu e aplicabil daca este vorba de o norma exceptionala, aceasta fiind de stricta interpretare - nu poate fi extinsa aplicarea ei, prin analogie, si asupra altor situatii, neprecizate īn text)
Analogia - atunci cānd īntālneste o lacuna a legii, organul de aplicare face apel, pentru a solutiona totusi cauza, fie la principiile generale de drept din materia respectiva, fie la o norma de drept asemanatoare cu cea lacunara, daca gaseste.
Pentru a realiza o interpretare cāt mai corecta a unei norme juridice, se vor folosi doua sau mai multe din aceste metode, rareori una singura.
Din punctul de vedere al rezultatelor interpretarii normelor juridice, interpretarea poate fi:
literala - se īntālneste īn acele cazuri īn care textul de lege este clar, iar organelor de stat nu le mai ramāne decāt sa-l aplice
extensiva - īn urma interpretarii prin metodele mentionate mai sus, se poate ajunge la concluzia ca sfera de aplicare a textului normativ ar trebui sa fie mai larga decāt cea care se deduce din text
restrictiva - īn urma interpretarii prin metodele mentionate, se poate ajunge si la concluzia ca sfera de aplicare textului normativ ar trebui sa fie mai restrānsa decāt cea care se deduce din text
RĂSPUNDEREA JURIDICĂ. NOŢIUNE. FORME. CONDIŢII.
Principiul responsabilitatii este, dupa cum spuneam īn capitolul anterior, unul din principiile fundamentale ale dreptului. Din larga paleta a tipurilor de responsabilitate (morala, religioasa, juridica, sociala, politica, etc.), pe noi ne intereseaza cea juridica.
Īn termeni simplisti, se spune despre o persoana care a īncalcat prevederile unui act normativ ca "i s-ar putea angaja raspunderea juridica". Asadar, raspunderea juridica este un complex de drepturi si obligatii conexe ce se nasc ca urmare a savārsirii unei fapte ilicite si care constituie cadrul de realizare a constrāngerii de stat, prin aplicarea sanctiunilor juridice.
Forme - īn linii mari, aproape fiecare ramura a dreptului are propria sa forma de raspundere juridica: raspundere civila, raspundere penala, raspundere contraventionala, etc.
Conditii - nu vom insista asupra lor deocamdata, ne vom limita la a le enumera:
Fapta ilicita
Existenta vinovatiei faptuitorului
Producerea unui prejudiciu
Existenta unei legaturi de cauzalitate īntre fapta ilicita si producerea prejudiciului
|
