Teoria generala a dreptului definitie:

În sistemul stiintelor juridice se pot distinge, în functie de sfera si modul de abordare a studiului dreptului, trei grupe si anume:

a) stiintele juridice teoretice globale

b) stiintele juridice de ramura si

c) stiintele juridice istorice

Teoria generala a dreptului se înscrie în prima grupa din cele trei amintite. Teoria generala a dreptului, ca ramura distincta a stiintelor juridice, s-a constituit în secolul al XX-lea, în prima jumatate a acestui secol si mai pronuntat dupa al doilea razboi mondial, desi au existat si preocupari mai vechi de abordare teoretica generala a studiului dreptului.

(1) Teoria generala a dreptului are ca obiect de studiu abordarea teoretica, generala, a dreptului în întregul sau, studiul global al dreptului ca fenomen social, cu functiile si formele sale de manifestare. Deoarece teoria generala a dreptului studiaza dreptul în ansamblul sau, în generalitatea si integralitatea sa, studiaza ordinea juridica în globalitatea sa, ea formuleaza definitia dreptului, conceptele si categoriile specifice dreptului si cu care opereaza toate stiintele juridice. De asemenea, ea formuleaza o serie de principii generale valabile pentru toate stiintele juridice. De exemplu: principiile legalitatii, ale suprematiei legii, neretroactivitatii legii, prezumtiei de cunoastere a legii: "nimeni nu se poate scuza ca nu cunoaste legea". Teoria generala a dreptului studiaza, de asemenea, metodologia de cercetare folosita de stiinta dreptului, precum si corelatia dintre drept si putere, dintre drept si stat.

(2) Teoria generala a dreptului este, evident, o stiinta, întrucât ea opereaza cu concepte, teorii, principii si legitati, dar are si o importanta practica, caci serveste nemijlocit procesul de elaborare si aplicare a dreptului.

(3) Teoria generala a dreptului este, evident, si o disciplina de învatamânt, având un caracter de introducere în studierea stiintelor juridice. Aceasta disciplina "introduce" studentul în lumea "dreptului", îi deschide portile universului juridic, al justitiei, are rolul de a-l înarma cu o serie de notiuni, concepte si definitii inerente si în studierea Dreptului Comunitatii Europene, în întelegerea notiunii de stat de drept si de faurire a democratiei. Mai mult ca oricând, dreptul are o importanta covârsitoare pentru dezvoltarea societatii noastre.

II. Dreptul - stiinta sociala

Fiind o stiinta care are ca obiect de cercetare una din componentele

majore ale societatii - realitatea juridica - dreptul este o stiinta sociala.

stiinta dreptului studiaza juridicul, în toate formele în care se manifesta:

existenta si dezvoltarea statului si dreptului; institutiile politice si juridice;

corelatiile cu celelalte componente ale sistemului social; cum institutiile

juridice influenteaza societatea si cum dezvoltarea sociala influenteaza, la

rândul sau, juridicul.

stiinta dreptului formuleaza principiile generale în temeiul carora sunt

structurate mecanismele prin care actioneaza asupra relatiilor sociale.

Ca si în cazul celorlalte stiinte sociale, stiinta dreptului opereaza cu

notiuni, categorii, concepte, principii, generalizând experienta umana, pe

baza unei metodologii specifice.

stiinta dreptului cerceteaza conduita umana si dirijeaza comportamentul

uman în viata sociala, pornind de la faptul ca oamenii sunt purtatori de

drepturi si obligatii în raporturile sociale.

stiinta dreptului examineaza si corelatiile normelor juridice cu cele

morale si religioase, subliniindu-le, totodata, specificitatea. În pofida

numeroaselor interferente cu alte categorii de norme sociale - asupra carora

vom reveni, într-un alt capitol al cursului - normele dreptului se disting prin

aceea ca sunt instituite de stat si sunt garantate, în aplicarea lor, de forta

coercitiva a statului.

II. Metodele cercetării științifice juridice

După cum am precizat deja, în cercetarea științifică juridică se folosesc

mai multe metode, fiecare având rolul și importanța sa în cunoașterea

fenomenului juridic11. Astfel, sunt folosite: metoda logică; metoda

comparativă; metoda sociologică; metoda istorică și metodele cantitative.

§1. Metoda logică sau rațională

Este cunoscut că dreptul este, prin excelență, o știință deductivă, iar

inima deducției este silogismul. Experiența demonstrează că numeroase

fenomene juridice pot fi clarificate și explicate prin folosirea logicii. La

această metodă se recurge în procese complexe, cum sunt: elaborarea

18

dreptului; interpretarea normelor juridice; stabilirea și calificarea faptelor;

aplicarea normelor juridice.

Experiența confirmă faptul că metoda rațională sau logică este specifică

în general științelor normative12. Logica juridică este folosită pentru a

înțelege logica normelor, a conduitei de urmat în relațiile sociale13, adică a

ceea ce este permis, interzis, obligatoriu, recomandat etc. De asemenea,

într-un sens larg, logica juridică este folosită în elementele constructive de

argumentare juridică. După cum se știe, teoria argumentării, a demonstrației

este o importantă componentă a logicii juridice. Logica juridică se întâlnește

atât în analiza construcției tehnice a dreptului, cât și a valorilor pe care le

ocrotește.

Logica juridică are o contribuție majoră în construcția coerentă a

dreptului, așa încât prin normele emise să nu se contrazică, ca urmare a unor

inadvertențe juridice14.

Aristotel face considerații interesante asupra rolului metodei logice în

procesul dovedirii faptelor15, în constatarea stării de fapt16, în combaterea

argumentelor adversarului17 etc. Astfel, în privința "constatării stării de fapt",

dânsul observă că "aproape că nu există nici o deosebire între silogisme din

premise necesare și silogisme care nu fac decât să constate o stare de fapt"18.

Dacă termenii sunt raportați în același fel, fie că ceva aparține simplu, fie că

aparține (fie că nu aparține) cu necesitate, va rezulta sau nu va rezulta un

silogism deopotrivă în ambele cazuri, singura diferență fiind adaosul

expresiei "necesar" la termenii lui19. Aristotel conchide că "un silogism își

trage concluzia din ceea ce este necesar, altul din ceea ce există de fapt"20. În

privința combaterii argumentelor adversarului, dânsul atrăgea atenția că

"pentru a nu fi respinși prin contrasilogisme, trebuie să avem grijă, ori de

câte ori un adversar ne cere să admitem premisele fără concluzii, să nu-i

19

acordăm același termen de două ori în premisele lui, întrucât știm că un

silogism nu poate fi format fără un termen mediu, și că termenul care este

enunțat mai mult decât odată este mediu"21. "Dar lucrul de care trebuie să ne

păzim când suntem întrebați trebuie să rămână ascuns când întrebăm noi

înșine"22. "Și aceasta va fi posibil, întâi, dacă în loc de a expune concluziile

prosilogismelor, asigurăm premisele necesare, dar lăsăm concluziile

neobservate"23. Care este semnificația unei asemenea metode și în zilele

noastre nu mai este cazul să demons 929w2219j trăm.

G.W.F. Hegel sublinia importanța metodei logice în cercetarea dreptului,

oprindu-se asupra sensurilor și semnificațiilor folosirii ei în practică. "Acea

consecință logică lăudată de Leibniz - observa Hegel - este desigur o

proprietate esențială a științei dreptului ca și a matematicilor și a oricărei

științe raționale"24. Relevând meritul incontestabil al juriștilor romani în

folosirea metodei logicii raționale, marele gânditor preciza că "nu există

scriitori care să merite să fie puși lângă matematicieni, în ce privește

deducția consecventă din principii, ca juriștii romani"25. Dânsul observă

faptul că, dreptul roman - prin caracterul său sistematic - s-a apropiat de

matematică26.

Această trăsătură s-a accentuat pe parcursul anilor, ca urmare a

multiplicării situațiilor în care s-a recurs și se recurge la logică pentru

cunoașterea și explicarea fenomenelor juridice. Astfel, în zilele noastre,

efortul depus pentru metoda logică are un rol tot mai important în descifrarea

unor grave încălcări ale dreptului, în descoperirea vinovaților și

demonstrarea vinovăției infractorilor. De asemenea, rolul acestei metode este

recunoscut în activitatea științifică juridică.

§2. Metoda comparativă

20

Ca și în alte domenii, comparația este folosită în domeniul dreptului

pentru a constata elementele identice, convergente sau divergente, în cazul

fenomenelor juridice supuse analizei27.

După cum se știe, în prezent există o știință a dreptului comparat, care -

prin folosirea metodei comparației - ne ajută să înțelegem atât elementele

comune, cât și deosebirile constatate în statutul și formele de manifestare ale

unor instituții de drept, cum ar fi familia; proprietatea; succesiunea; înfierea;

adopțiunea etc., în diferite tipuri de drept. Este știut că, în cazul instituțiilor

menționate și al altora există deosebiri importante. Spre exemplu, în baza

teoriei teocratice, proprietatea este permanentă, nu există prescripția. În

dreptul musulman, întregul pământ aparține lui Allah și trimisului său

Mahomed.

Proprietarul suprem al pământului este Califul - reprezentant și

continuator al Profetului.

Metoda comparativă este folosită în scopul construirii: a. tipologiilor

juridice și b. efectuării clasificărilor, operațiuni care au nu numai o

importanță teoretică, ci, mai ales, una practică, nemijlocită. Un exemplu

elocvent, în acest sens, este cel al elaborării Constituției României în anii

1990-1991. Prin metoda comparației unor legi organice din țări democratice,

cum sunt: Statele Unite ale Americii, Franța, Elveția etc. s-au conturat multe

din normele noastre fundamentale, având astăzi o Constituție modernă, care

răspunde aspirațiilor de dezvoltare pe baze democratice a țării și poporului

român.

În promovarea normelor care să structureze, treptat, o nouă ordine

comunitară, organismele Uniunii Europene au folosit și continuă să

folosească cu succes metoda comparativă. Această metodă și-a găsit

utilitatea în elaborarea majorității reglementărilor, în domenii cum sunt:

21

libera circulație a capitalurilor și plăților; libera circulație a mărfurilor; libera

circulație a persoanelor; libera circulație a serviciilor etc. De asemenea, la

metoda comparativă s-a recurs și se recurge în procesul consacrării normelor

privind tarifele de transport aerian28; taxelor cu efect echivalent29; taxelor

vamale30; taxelor din agricultură31. Domenii în care această metodă este

intens folosită sunt cele ale cooperării în sectorul nuclear și mediul

înconjurător, precum și în cel al cunoașterii fenomenului infracțional și

combaterii crimei organizate32. În urma valorificării studiilor și analizelor

comparative s-au emis norme comune, reflectate și în acordurile de asociere

la Comunitățile Europene33.

§3. Metoda sociologică

Încă de la începutul acestui secol: observația; sondajul; ancheta;

interviul; chestionarul, ca metode sociologice, au devenit instrumente

obișnuite ale cercetării fenomenelor juridice. Autori de prestigiu pe plan

european și mondial - Eugen Erlich, Max Weber, Renato Treves -, au adus

contribuții remarcabile la dezvoltarea sociologiei juridice, argumentând

necesitatea cunoașterii fenomenelor sociale și a impactului lor asupra

dreptului, asupra elaborării normelor sale și transpunerii lor în raporturile

dintre membrii societății.

În țara noastră, profesorii Dimitrie Gusti, Eugeniu Speranția, Henri Stahl

au folosit metodele sociologice în cercetarea fenomenului juridic, elaborând

lucrări de referință în acest domeniu.

În zilele noastre, ca urmare a dezvoltării și modernizării vieții sociale,

metoda sociologică, în multiple forme - dar îndeosebi prin sondaje de opinie,

interviuri și chestionare - a devenit un instrument deosebit de util în

orientarea procesului normativ, în desfășurarea activității de legiferare, în

22

realizarea dreptului, în cunoașterea și, mai ales, în prevenirea încălcării

normelor juridice.

În literatura noastră de specialitate, s-a subliniat că cercetarea

sociologică concretă și-a demonstrat eficiența în studierea și cunoașterea

efectelor unor măsuri aplicate în dreptul penal, mai ales cu privire la:

executarea pedepsei la locul de muncă; suspendarea executării pedepsei;

liberarea condiționată; măsurile educative34 etc.

Atât în țara noastră, cât și în celelalte țări, metoda sociologică și-a

dovedit utilitatea nu numai în activitatea judiciară, propriu-zisă, ci și în

ansamblu, în procesul de guvernare, vădindu-și eficacitatea în conceperea

măsurilor complexe ale orientării și disciplinării unor comportamente și, în

general, în reglementarea relațiilor sociale35.

Este de observat că în domeniul dreptului penal s-a recurs la metoda

experimentului, care constă în aplicarea experimentală a unor măsuri de

combatere a fenomenului infracțional sau a unor modalități de executare a

pedepselor și sancțiunilor pentru anumite încălcări ale legii în acest

domeniu36. Este evident că această metodă presupune un studiu sociologic

aprofundat, care să ajute să se opteze pentru cele mai corecte soluții în

practica judiciară generală.

Experimentul se folosește și în alte domenii ale activității juridice,

ținându-se seama, întotdeauna, de rezultatele unor analize sociologice

adecvate.

§4. Metoda istorică

Experiența arată că instituțiile politico-juridice trebuie studiate,

cunoscute și înțelese în succesiunea lor istorică.

Legea celor XII Table; Codul lui Justinian (Codul; Digestele; Institutele;

Novelele); Codul lui Manu în India; Codul lui Mu în China; Pravila lui

23

Vasile Lupu și Pravila lui Matei Basarab în țările române - sunt reglementări

de referință în istoria popoarelor respective, dar și documente juridice cu o

semnificație distinctă în înțelegerea evoluției istorice a dreptului. Studiul

temeinic al acestor documente juridice ajută la înțelegerea nu numai a

originii și evoluției dreptului, dar și a societății omenești, a mobilurilor și

intereselor care au determinat această evoluție.

Autorul monumentalei "Filozofii a Dreptului" care a fost G.W.F. Hegel,

acorda o mare importanță metodei istorice în cercetarea științifică a

fenomenelor juridice. "A considera ivirea și dezvoltarea apărând în timp a

determinațiilor juridice, această strădanie pur istorică, ca și cunoașterea

consecvenței lor inteligibile, rezultând din compararea lor cu raporturi de

drept dinainte date, are în sfera sa proprie meritul ei și aprecierea ei; și ea se

află în afara raportului cu considerarea filozofică, întrucât dezvoltarea din

temeiuri istorice, nu se confundă ea însăși cu dezvoltarea din concept și

explicarea și justificarea istorică nu este lărgită la importanța unei justificări

valabile în și pentru sine"37. Subliniind semnificația cunoașterii istorice a

instituțiilor juridice, Hegel demonstrează necesitatea cunoașterii conceptelor

pentru ca, astfel, să se înțeleagă mai bine legea sau instituția juridică38.

"O determinare juridică este poate să se arate perfect fondată și

consecventă prin circumstanțele și instituțiile juridice date, și totuși să fie în

și pentru sine injustă și nerațională, ca o mulțime de determinări ale dreptului

privat roman care decurgeau în mod cu totul consecvent din atare instituții ca

puterea paternă romană, din căsătoria romană"39. După opinia marelui

gânditor, perspectiva filozofică se impune, datele istorice trebuie interpretate

și înțelese prin concept. "Chiar dacă aceste reguli de drept ar fi juste și

raționale, este totuși cu totul altceva de a arăta aceasta despre ele, ceea ce nu

se poate face într-adevăr decât prin concept, și altceva de a înfățișa istoricul

24

apariției lor, circumstanțele, cazurile, nevoile și ocaziile care au dus la

stabilirea lor"40.

Dânsul consideră că - punând în lumină împrejurările istorice - nu

trebuie trecut sub tăcere conceptul41. Hegel atrage atenția asupra faptului că -

în mod obișnuit - se vorbește "despre concepte de drept romane, germanice,

de concepte așa cum sunt definite în cutare sau cutare cod, în timp ce acolo

nu apare nimic despre concepte, ci numai determinări juridice generale,

principii abstracte, axiome, legi și altele asemănătoare"42.

Metoda istorică dă rezultatele așteptate dacă semnificația istorică,

înfățișarea și facerea inteligibilă istorică a originii" și "prin privirea filozofică

a originii și a conceptului"43 nu se găsesc în sfere diferite44. Deci, metoda

filozofică se impune. Ea pune în lumină roadele cercetării istorice și dă

posibilitatea omului de știință să desprindă concluzii cu adevărat utile din

punct de vedere practic"45.

§5. Metodele cantitative

Multiplicarea reglementărilor juridice, ca urmare a diversificării

continue a raporturilor sociale care fac obiectul acestor reglementări, a

determinat cercetătorii să recurgă la asemenea metode cum sunt: statistica

juridică și informatica juridică46.

Aceste metode au un rol deosebit în sistematizarea legislației; evidența

deciziilor judecătorești; în cunoașterea evoluției fenomenului infracțional în

diferite perioade istorice.

În ultimii ani, este tot mai mult utilizat calculatorul, care a devenit deja

un instrument de lucru în sistemul judiciar, punând la dispoziția judecătorilor

și altor persoane abilitate sau interesate, o evidență la zi a deciziilor

judecătorești. Calculatorul este deja în multe țări o "adevărată enciclopedie a

practicii judiciare", precedentele judiciare sunt studiate mai ușor, iar

25

judecătorii au la îndemână "soluții de referință; ceea ce, evident le ușurează

munca.

În New York, de pildă, s-a organizat un "Law Research Service", care,

în acest moment, pune la dispoziția clienților milioane de hotărâri

judecătorești, ceea ce îi ajută să-și pregătească mai bine acțiunile lor

judecătorești și, cu ajutorul unor cabinete de consultanță juridică, să-și

pregătească argumentele de drept necesare apărării intereselor lor legitime.

Metodele cantitative sunt de asemenea utile în activitatea organelor

legislative și executive, care - pe baza datelor oferite de statistica juridică și

informatica juridică - pot opta pentru: soluții legislative adecvate;

modificarea unor reglementări juridice; adoptarea unor măsuri

corespunzătoare în vederea aplicării legilor în anumite sectoare și ramuri de

activitate.

O evidență riguroasă - prin folosirea metodelor cantitative este

organizată de Comisia Comunităților Europene asupra: acordurilor de

comerț; acordurilor comerciale comunitare; acordurilor de cercetare și

dezvoltare; acordurilor de cooperare; acordurilor de specializare; acordurilor

în domeniul proprietății industriale; actelor juridice ale instituțiilor

comunitare; acțiunilor comune ale statelor membre etc.

Metodele moderne își vădesc utilitatea și în evidența deciziilor Curții de

Conturi și a Curții de Justiție, precum și a deciziilor de arbitraj.

Toate organismele Uniunii Europene folosesc în mod curent metodele

statistice și informatica atât în soluționarea unor probleme practice cotidiene,

cât și pentru elaborarea programelor de cooperare și dezvoltare comunitară

în cele mai diferite domenii47.

Specialiștii sunt unanimi48 în aprecierea că activitatea juridică complexă

- atât cea întemeiată pe acorduri și alte reglementări cu caracter normativ, cât

26

și cea bazată pe practica judiciară europeană - nu ar fi posibilă fără folosirea

tot mai eficientă a metodelor moderne ale statisticii și informaticii49.

Eforturile financiare făcute în acest domeniu s-au dovedit pe deplin

justificate.

La înmagazinarea datelor și folosirea programelor pe calculator se

recurge tot mai frecvent în cele mai diferite domenii ale activității juridice la

nivel național. Se vădește a fi de o utilitate deosebită activitatea dedicată

armonizării modalităților implementării informației juridice în calculator.

Este un efort prezent, cu importante consecințe pentru perfecționarea

continuă, în anii ce vin, a activității juridice în toate domeniile de activitate.

Noțiune. Accepțiunile termenului "Drept"

1. Definiție :

Dreptul constă în ansamblul regulilor de conduită generale și obligatorii asigurate și garantate de stat reguli al căror scop îl constituie organizarea și disciplinarea comportamentului uman în cadrul relațional uman cum și înfăptuirea acestui comportament într-un climat specific manifestării coexistenței drepturilor esențiale ale omului și libertăților lui cu justiția socială.

Ceea ce este caracteristic normelor de drept constă tocmai în faptul că respectarea și aplicarea lor nu este o latitudine sau facultate ci o obligație a cărei încălcare atrage răspunderea penală, civilă sau disciplinară după caz.

2. Accepțiunile1 termenului "Drept"

A. dreptul în sens de drept subiectiv

B. dreptul în accepțiunea sa de drept obiectiv

C. dreptul în accepțiunea sa de drept pozitiv

D. dreptul ca știință

A) Dreptul subiectiv

În această accepțiune termenul "drept" se înfățișează a fi prerogativa recunoscută unei persoane fizice sau juridice de a pretinde ceva la un alt subiect de drept, fie o prestație pozitivă constând în "a da" sau în "a face" fie într-o prestație negativă constând în " a nu face".

Exemple cu privire la frecvența folosirii termenului cât și în privința conținutului termenului în accepțiunea sa de drept subiectiv:

1. am dreptul să mă căsătoresc, întrucât am împlinit vârsta de 18 ani (din domeniul dreptul familiei);

2. am dreptul să mă înscriu în anul II de studii întrucât am promovat primul an (din domeniul dreptului administrativ);

3. am dreptul să petind prețul pe lucrul vândut și predat (din domeniul dreptului civil);

4. am dreptul să pretind salariul pe luna expirată întrucât am fost prezent, am lucrat în toate zilele lucrătoare îndeplinindu-mi obligațiile de muncă, etc.).

Așadar termenul drept se folosește frecvent în această accepțiune, fie în viața cotidiană, fie în viața juridică.

Trăsături

Din definiție și din exemplele date rezultă că dreptul în accepțiunea sa de drept subiectiv are următoarele trăsături:

. drepturile subiective sunt prerogativele recunoscute unei persoane fizice sau juridice;

. conținutul acestor prerogative constă în a pretinde ceva de la altcineva;

. drepturile subiective sunt strâns legate de persoana omului (de titularul lor);

. fiind legate de titularul lor drepturile subiective sunt întotdeauna prerogative concrete;

. drepturile subiective sunt infinite la număr;

. drepturile subiective pot avea natură juridică diferită în raport de ramura de drept ale cărei norme le reglementează;

. în privința conținutului lor, drepturile subiective sunt limitate totuși de lege și de bunele moravuri în sensul că ele există și pot fi exercitate numai în măsura limitelor date de acestea;

. drepturile subiective constituie o categorie juridică prin mijlocirea căreia titularii lor pot participa la schimburile de valori care cad sub incidența reglementării juridice;

. din definiție și din exemple rezultă că un drept subiectiv aparținând unui subiect de drept, de regulă îi corespunde o obligație altui subiect de drept (a celui de la care se pretinde să săvârșească ceva)

B. Dreptul în accepțiunea sa de "Drept obiectiv"

Noțiune: În accepțiunea sa de "drept obiectiv" dreptul este privit a fi un"ansamblu de norme care organizează viața în comun, este o tehnică a conviețuirii umane, destinată să disciplineze comerțul uman și să apere societatea de excese"1.

Într-o altă formulare dreptul obiectiv este privit ca totalitatea normelor juridice edictate sau sancționate de stat prin organul legiuitor (parlamentul) înfățișând electoratul dintr-o etapă dată.

Trăsături:

. are caracter normativ fiind format din reguli de conduită prin care se stabilește comportamentul juridic al oamenilor;

. regulile de conduită care alcătuiesc dreptul obiectiv sunt reguli generale (are caracter general);

. regulile de conduită sunt obligatorii întrucât devin norme juridice, în structura lor intră un element specific dreptului, elementul punitiv (sancționator) datorită căruia asemenea reguli pot fi aduse la îndeplinire cu ajutorul forței coercitive a statului dacă nu s-au respectat de bunăvoie;

. regulile de conduită ce alcătuiesc dreptul obiectiv sunt impersonale, adică abstracte;

. oricât de multe ar fi, normele juridice sunt totuși limitate ca număr;

. dreptul obiectiv constituie cadrul de recunoaștere și de exercitare a drepturilor subiective și de asumare și executare a obligațiilor corelative.

C. Dreptul în accepțiunea sa de "Drept pozitiv"

Noțiune. Dreptul pozitiv se înfățișează ca fiind totalitatea normelor juridice (în vigoare) într-un anume stat.

Dreptul pozitiv scria Mircea Djuvara este "dreptul care se aplică într-o societate dată la un moment dat, sub auspiciile statului respectiv sau mai pe scurt "este dreptul care se aplică".

D. Dreptul ca știință

Prezentare. Știința dreptului constă în analiza profundă a realităților (relațiilor) sociale, economice, politice și de altă natură privite în dinamica lor în raport cu normele juridice care le reglementează.

Știința dreptului se ocupă cu analiza normelor juridice în raport cu cerințele și năzuințele din care s-au născut.

Existentza ,continutul si forma dreptului :

Temeiul profound al dreptului trebuie cautat in calitatea specifica dreptului de a fi o expresie a vointei si interesului .In drept rolul vointei are o dubla semnificatie:rolul voitei generale(a grupurilor ociale sau a intregii societati),determinate de anumite interese si care tind sa se oficializeze prin intermediul activitatii statale(formandu se dreptul etatic ) si apoi de vointza individuala, manifestata in procesul aplicarii dreptului.Cuprinderea in drept a vointei generale si exprimarea ei in forma oficiala se realizeaza in baza considerarii intereselor fundamentale ale grupului sau a societatii in ansamblul sau.Selectia si concentrarea intereselor se ace in numele ideii de valoare ,nu ca entitate abstracta ci ca o expresie a aspiratiilor umane intr o anumita perioada istorica.Pe scurt esenta dreptului ar putea fi exprimataa ca "voita generala"oficializata".Continutul dreptului cuprinde normativitatea juridical,generate de contiinta juridical,configurata de factori diversi pe care I am amintit ,aceea ce ne permite sa relevam aspecte social-politice,ideilogice,sociologice.Dreptul are un ciontinut normative dar aceasta nu este sabil ci este incarcat de socialitate ca atare dreptul nu poate fid oar si numai un system de norme asa cum sustine H.Kelsen.Cat priveste orma dreptului putem distinge in primul rand forma interna a dreptului aceasta fiind conturata de gruparea normelor juridice pe institutii si ramuri care sunt componente de system ale dreptului .de asemenea se releva o forma exterioaraa normei juridice car epoate fi analizata:a) d.p.d.v. al modalitatilor de exprimare a vointei legiuitorulu-izvor de drept

b)d.p.d.v. al modalitatilorde sistematizare a legislatiei-incorporari modificari

c)d.p.d.v. al modalitsatilor de exprimare a normelor de drept in felurite acte ale organelorde stat-legi,decrete hotarari etc.

Tipologia dreptului:

familia juridica romano-germanica

Familia juridica romao-germanica sau continentala (Franta, Germania, Italia, Spania si alte tari) are o istorie îndelungata. Ea s-a format în Europa în baza studierii dreptului roman la universitatile italiene, franceze si germane, care au întemeiat în sec. XII-XVI în baza culegerii de legi a lui Iustinian o stiinta juridica pentru multe tari europene. A avut loc procesul cu denumirea "preluarea si adaptarea dreptului roman".

La prima sa etapa aceasta preluare si adaptare avea un caracter doctrinar, deoarece era independent de politica, fiindca nu se aplica nemijlocit, se studiau notiunile de baza ale dreptului roman. La urmatoarea etapa, aceasta familie a început sa se supuna legitatilor comune a dreptului cu economia si politica, mai întîi de toate în legatura cu proprietatea, schimbul etc. Codificarile nationale au atribuit dreptului o anumita claritate, au facilitat aplicarea si au devenit o consecinta logica a conceptiei formate în Europa continentala desre norma juridica si despre drept în general. Ele au incheiat formarea familiei juridice romano-germanice ca fenomen integru.

Pentru familia romano-germanica sînt caracteristice existenta dreptului scris, sistemul ierarhic unic al izvoarelor dreptului, divizarea lui în public si privat, precum si divizarea lui în ramuri de drept. Comun pentru dreptul tuturor tarilor din familia juridica romano-germanica este caracterul lui codificat, fondul de notiuni comune, un sistem mai mult sau mai putin comun al participiilor juridice.

În toate aceste tari exista constitutii scrise, normele carora au o autoritate juridica superioara, care este sustinuta si de stabilirea în majoritatea tarilor a unui control juriciar al constitutionalitatii legilor ordinare. Constitutia delimiteaza competenta elaborarii dreptului a diferitelor organe de stat si în corespundere cu aceasta competenta înfaptuiesc diferentierea diferitelor izvoare ale dreptului.

Doctrina juridica romano-germanica deosebesc trei tipuri de legi ordinare:

codurile, legile speciale (legislatia curenta) si culegere de norme .

În majoritatea tarilor continentale actioneaza coduri civile, penale, procesual civile, procesual penale si altele.

Sistemul legislatiei curente este de asemenea destul de ramificat. Legile reglementeaza sfere distincte ale vietii sociale, numarul lor în fiecare tara este semnificativ. Printre izvoarele dreptului romano-germanic este semnificativ rolul actelor normative subordonate legilor: regulamente, decrete etc.

Situatia obiceiului în sistemul de izvoare al dreptului romano-germanic este specifica, neobisnuita, el poate actiona nu numai în completarea legii dar si pe lînga lege. Sînt posibile situatii cînd obiceiul ocupa o pozitie împotriva legii, de exemplu, în dreptul navigatiei italiene, unde obiceiul maritim preveleaza asupra normei codului civil. În general, însa, obiceiul în prezent si-a pierdut caracterul de sursa independenta a dreptului cu rare exceptii.

Cît priveste practica juduciara ca izvor de drept, aici pozitia doctrinei este destul de contradictorie. Cu toate acestea practica judiciara poate fi referita la numarul izvoarelor auxiliare.

În sistemul juridic romano-germanic un loc deosebit îl ocupa doctrina ce a elaborat principiile generale ale structurii acestei familii juridice. Doctrina joaca un rol important în activitatea de elaborare, pregatire a legilor, precum si în activitatea de aplicare a actelor normative.

Odata cu dezvoltarea legaturilor internationale capata o mare importanta pentru sistemele juridice nationale dreptul international. În unele tari conventiile internationale au o putere juridica mai mare decît legile nationale.

În toate tarile familiei romano-geranice este cunoscuta divizarea dreptului în public si privat. Aceasta divizare poarta un caracter general, este preponderent doctrinara si în ultimul timp si-a pierdut însemnatatea de cîndva. În linii generale se poate spune ca la dreptul public se atribuie acele ramuri care determina statul, activitatea organelor de stat, si relatiile individului cu organele statului; iar la

dreptul privat - ramurile ce reglementeaza relatiile reciproce ale indivizilor. În fiecare dintre aceste sfere în fiecare dintre tarile familiei juridice respective nimeresc aproximativ aceleasi ramuri.

Apartenenta dreptului diferitor tari europene la familia juridica romano-germanica nu exclude anumite deosebiri între sistemele juridice nationale. Astfel, dreptul francez pe de o parte si dreptul german pe de alta parte au servit drept model în baza caruia în interiorul acestei familiei juridice se deosebesc doua grupuri juridice: romanic, din care fac parte Belgia, Luxemburg, Olanda, Italia, Portugalia, Spania si cel germanic care include Austria, Elvetia si alte tari.

familia juridica anglo-saxona

Spre deosebire de tarile romano-germanice unde izvorul de baza al dreptului este legea, în tarile familiei juridice anglo-saxone ca izvor de baza a dreptului este norma formulata de judecatori si exprimata în precedente judiciare.

Dreptul comun anglo-saxon ca si dreptul roman s-a dezvoltat dupa principiul "Dreptul este acolo unde este apararea1". si necatînd la toate încercarile de codificare dreptul comun englez, completat si perfectionat de legile "dreptului de echitate", are la baza un drept de procedent creat de judecatorii. Acest fapt nu excludee cresterea rolului dreptului statular (legislativ).

Astfel, dreptul a obtinut o tripla structura:

dreptul comun bazat pe precedent, izvor de baza;

dreptul de echitate - care completeaza si corecteaza izvorul de baza;

dreptul statular - dreptul scris de origine parlamentara.

Trasaturile specifice întelegerii juridice în acest sistem de drept se explica prin formula: Mijlocul apararii judiciare e mai important decît dreptul, deoarece greutatea de baza se reduce la posibilitatea adresarii în jurisdictia regala. La

sfîrsitul sec. XIII creste rolul si importanta dreptului statutar, în legatura cu ce rolul judecatorilor în crearea dreptului a început sa fie restrîns, limitat. În sec. XIV-XV în legatura cu dezvoltarea relatiilor burgheze a aparut necesitatea de a iesi din limitele rigide ale precedentului. Rolul de judecata si l-a asumat cancelarul regal, care a început sa solutioneze în ordinea anumitei proceduri litigiile privind adresarea catre rege. Ca rezultat, de rînd cu dreptul comun, s-a creat dreptul de echitate. Pîna la reforma din 1873-1875 în Anglia exista dualismul judiciar: înafara judecatilor, care aplicau dreptul comun, exista judecata Lordului-Cancelar. Reforma a intrigat dreptul comun cu dreptul de echitate într-un sistem integru al dreptului de precedent.

În familia juridica anglo-americana se deosebesc grupurile de drept englez si legat de el prin originea sa - dreptul SUA. În grupul de drept englez intra Anglia, Irlanda de Nord, Canada, Austria, Noua Zelanda, fostele colonii britanice (în prezent 36 de state sînt membre ale Comunitatii). Dreptul SUA, avînd drept sursa dreptul englez, în prezent este destul de independent. Exceptii fac statul Luiziana, unde un rol considerabil îl joaca dreptul francez si statele cele mai sudice, pe teritoriul carora este raspîndit dreptul Spaniei.

Dreptul comun este un sistem, care poarta amprenta istoriei, iar aceasta istorie pîna în sec. XVIII este o istorie exclusiv a dreptului englez care s-a dezvoltat, dupa cum am mentionat deja, pe trei cai: formarea dreptului comun, completarea lui cu dreptul de echitate si interpretarea statutelor.

Însa, daca juristii familiei juridice romano-germanice considera dreptul o totalitate de norme juridice stabilite dinainte, atunci pentru un englez dreptul este în general aceea la ce va ajunge examinara judiciara. Pe continent juristii sînt interesati în primul rînd de faptul cum este reglementata situatia data, în Anglia - în ce ordine ea trebuie corectata pentru a ajunge la o hotarîre judiciara corecta.

În tarile din familia romano-germanica justitia se face de catre judecatori care poseda diploma de juristi; în Anglia chiar si judecatorii din Tribunalul Suprem

pîna în sec. XIX nu trebuiau sa aiba neaparat studii juridice universitare: ei însusiau profesia lucrînd ca avocati si studiind practica de procedura judiciara. Abia în timpurile noastre dobîndirea diplomei universitare a devenit o conditie importanta pentru a deveni avocat sau judecator. Examenele profesionale care permit ocuparea de profesii juridice au devenit foarte serioase. Dar si în prezent, dupa parerea englezilor, principalul este ca dosarele sa fie examinate în judecatorii de catre oamenii practici. Dupa pareea lor, pentru a judeca bine este de ajuns sa se respecte principiile de baza ale procedurii judiciare, care sînt o parte componenta a eticii generale.

Dreptul englez si astazi ramîne un drept judiciar, elaborat de catre judecatori în procesul examinarii cazurilor aparte. Luînd în consideratie regulile precedentului, o asemenea abordare asigura situatia în care normele de drept ale sistemelor romano-germanice, în schimb fac dreptul mai cazuistic si mai putin concret.

Structura dreptului în familia juridica anglo-saxona, conceptia dreptului, sistemul de izvoare ale dreptului, limbajul juridic - totul este diferit de cele din sistemele juridice ale familiei romano-germanice. În cadrul dreptului englez lipseste divizarea dreptului în public si privat, care este înlocuita aici cu divizarea în drept comun si dreptul de echitate.

Ramurile dreptului englez nu sînt atît de bine pronuntate ca în sistemele de drept continentale, fapt ce l-au determinat doi factori: în primul rînd, toate judecatoriile au o jurisdictie comuna, adica pot examina diferite categorii de dosare - de drept public si privat. Jurisdictia împartita duce la delimitarea ramurilor dreptului, iar cea unificata are efect opus. În al doilea rînd, dreptul englez s-a dezvoltat treptat, pe calea practicii judiciare si a reformelor legislative în cazuri aparte. În Anglia nu exista coduri de tip european. Deaceea pentru un jurist englez

dreptul este omogen. Doctrina engleza nu cunoaste discutii despre diviziunile structurale ale dreptului, preferînd mai mult rezultatul decît argumentari teoretice.

Revolutia Americana a înaintat pe primul plan ideea dreptului american national independent, care ar rupe legaturile cu trecutul sau englez. Adoptarea Constitutiei federale scrise din 1787, a constitutiilor statelor ce au intrat în competenta SUA, a fost un prim pas pe aceasta cale. Se presupunea o respingere totala a dreptului englez, iar odata cu el - a principiului precedentului si altor semne caracteristice pentru dreptul comun. Dar trecerea dreptului american în familia juridica romano-germanica nu a avut loc. Numai unele state, fostele colonii franceze sau spaniole ( Luiziana, California ) au adoptat coduri de tip european, care cu timpul s-au pomenit absorbite de dreptul comun.

În general, în SUA s-a format un sistem dualist, asemanator celui englez: dreptul precedentului în interactiune cu cel legislativ. În Anglia si SUA exista aceeasi conceptie a dreptului si a rolului sau. În ambele tari exista aceesi divizare a dreptului, se folosesc aceleasi metode de interpretare a dreptului. Pentru un jurist american ca si pentru unul englez, dreptul este mai întîi de toate un drept al practicii judiciare. Normele elaborate de legiuitor patrund cu adevarat în sistemul de drept americat numai dupa o aplicare si interpretare a lui repetata de catre judecatorii si numai dupa ce se va putea face referire la hotarîrile judiciare care l-au aplicat si nu la norme nemijlocit. Prin urmare, dreptul SUA, în general, are o structura analogica cu structura dreptului comun. Dar numai în general. În procesul examinarii unei probleme apar diferite deosebiri structurale dintre dreptul englez si cel american, multe din care sînt considerabile cu adevarat si nu pot fi neglijate .

Una din aceste deosebiri considerabile este legatura de structura federala a SUA. Statele din componenta SUA sînt dotate cu o competenta destul de larga, în cadrul careia ele îsî fauresc legislatia lor si sistemul de drept precedent, în legatura cu aceaste se poate spune ca în SUA exista 51 sisteme de drept - 50 a statelor membre si una federala. Judecatoriile feicarui stat îsi exercita jurisdictia independent una fata de alta si de aceea nu este neaparat conditia de respectare a

hotarîrii luate de judecatoria unui stat în altul.

Cît de puternica nu ar fi tendinta spre un caracter unitar al practicii judiciare, nu sînt rare cazurile cînd judecatoriile state adopta asupra unor dosare asemanatoare hotarîra neidentice, uneori chiar contradictorii. Acest fapt provoaca coliziuni.

Înca o deosebire a dreptului american de cel englez este actiounea putin mai libera a regulii precedentului, instantle superioare judiciare ale statelor si Curtea Suprema a SUA nici odata n-au fost legate de propriile lor precedente. De aici libertatea considerabila si capacitatea de manevre în timpul procesului de adaptare a dreptului la conditia ce se schimba. Aceasta comportare mai libera cu precedentul capata o deosebira importanta în legatura cu competenta judecatoriilor americane, necunoscuta judecatoriilor engleze, de a exercita controlul asupra constitutionalitatii legilor. Dreptul controlului constitutional, folosit activ de Curtea Suprema, subliniaza rolul puterii judiciare în sistemul american.

Posibilitatile mari ale influentei judiciare asupra legislatiei nu exclude faptul ca legislatia în sistemul juridic al SUA sa aiba o pondere mare si sa fie mai importanta decît dreptul statular în Anglia. Aceasta se datoreaza în primul rînd existentei constitutiei scrise, mai corect constitutiilor, si în plus competentei legislative destul de largi a statelor, folosita destul de activ de catre ele.

În dreptul statular al SUA se întîlnesc numeroase coduri, care sînt cunoscute dreptului englez. În cîteva state actioneaza codurile civile, în jumatate din statele SUA coduri de procedura civila, în toate penale, în unele de procedura penala.

O forma de codificare deosebita în SUA a devenit crearea asa numitelor legi si coduri cu caracter unitar, scopul carora este de a stabili o posibila unitate a acelor parti ale dreptului, unde acest lucru este deosebit de necesar. Pregatirea proiectelor acestor legi si coduri este înfaptuita de Comisia Nationala a reprezentantilor tuturor statelor împreuna cu Institutul American de drept si Asociatia Americana a avocatilor. Pentru ca proiectul sa devana lege, el trebuie sa

fie adoptat de state. Printre codurile de acest gen, primul si cel mai cunoscut este Codul comercial unitar, care a fost adoptat oficial în 1962.

În SUA ca si în Anglia aplicarea legii depinde de precedentele judiciare, de interpretarea lor si nu sînt garantii ca legile sau codurile unitare vor fi interpretate peste tot la fel de practica judiciara.

Deci, într-o viziune generala, preocuparea dominanta a normelor de common-low este restabilirea imediata a ordinii juridice tulburate si nu stabilirea normelor de baza ale societatii .

Dreptul musulman

Dreptul musulman ca sistem de norme, ce exprima în forma religioasa general vointa nobilimii musulmane religioase, într-o oarecare masura sanctionate si sustinute de statul musulman în baza sa s-a format în Califatul Arab în sec. VII-X si este bazat pe religia musulmana - islam.

Islamul porneste de la faptul ca dreptul existent a venit de la Allah care într-un anumit moment al istoriei l-a descoperit omului prin prorocul sau Muhamed. Acest drept este dat omenirii odata si pentru totdeauna, de aceea societatea trebuie sa se conduca de el si sa nu creeze altul sub influenta conditiilor sociale ce se schimba. Este adevarat ca teoria dreptului musulman recunoaste faptul ca revelatia divina necesita explicatie, interpretare pentru care au trecut veacuri de munca asidua a juristilor musulmani. Însa aceste eforturi n-au fost îndreptate spre crearea unui drept nou, ci doar pentru a adapta dreptul dat la o întrebuintare practica.

Deoarece dreptul musulman reflecta vointa lui Allah, el cuprinde toate sferele vietii sociale, dar nu numai acele care de regula intra sub incidenta dreptului. Dreptul musulman în sensul larg determina motivele, pe care trebuie sa le stie un musulmat, posturile care trebuie respectate, pomana care trebuie data. În acest sens el este un sistem islamic unitar de reglementare social-normativa, care cuprinde atît norme juridice, cît si nejuridice religioase si obiceiuri.

Sistemul musulman este bazat pe postulate incontestabile ce acorda sistemului statornicie. Jurustii musulmani condamna totul ce este întîmplator si nedeterminat. Motivele si intentiile persoanei nici odata nu se iau în consideratie.

La examinarea dosarului judecatorul nu apeleaza la cartile religioase ci la autorul care le-a interpretat, autoritatea caruia este unanim recunoscuta.

Dreptul ca o totalitate de norme anumite s-a format în primele doua secole ale existentei islamului. Secolele urmatoare practic nu au admis nimic nou.

În cadrul dreptului musulman lipseste divizarea clasica în dreptul public si drept privat; din numarul principalelor ramuri ale lui fac parte dreptul penal. Dreptul judiciar si dreptul familiei.

Dreptul musuman care a suportat numeroase influente straine, ramine o familie juridica independenta, care actioneaza asupra milionelor de ameni.

Dreptul hindusilor

Dreptul hindusilor, formîndu-se înca în antichitate, si-a pastrat specificul si pîna în prezent. Principalul motiv al acestei pastrari se exprima nu în particulaitatile deosebite ale acestui drept, ci în legatura strînsa a normelor lui cu institutiile sociale traditionale, în primul rînd cu obstea si cu structurile de casta, foarte stabile, capabile la adaptarea în cele mai diferite credinte si ritualuri religioase, valori morale, filosofice si ideologice, care presupun un anumit mod de viata, o anumita organizare sau structura sociala.

Sistemul de drept hindus este unul din cele mai vechi din lume. De acest sistem de drept tine dreptul Indiei, Pachistanului, Birmei, Singapurului, Malaziei, precum a unor state de pe partea estica a Africii.

În perioada anterioara colonizarii britanice dreptul hindus clasic nu se baza nici pe normativele formale stabilite de catre autoritatile laice, nici pe hotarîrile

judiciare. În fond, el se baza pe lucrarile savantilor, pe comentariile si pe culegerile lor. Toate aceste lucrari reprezinta o descriere a dreptului obisnuit. Preotii-juristi ai Indiei, fara îndoiala, jucau un rol important în stabilirea obiceiurilor ce meritau o apreciere juridica.

Dreptul hindus a suportat modificari considerabile în perioada expansiunii coloniale engleze. În domeniul dreptului de propritate si dreptului obligatoriu normele traditionale au fost înlocuite cu normele dreptului comun. Alta era situatia în domeniul dreptuli familiei si de mostenire, unde totul se hotara conform dreptului hindus. S-a format ceva de genul "dreptul anglo-hindus1". Însa nu a avut loc o înlaturare totala a dreptului hindus si un sir de norme ale lui prelungeau sa actioneze. În timpul luptei pentru independenta s-a discutat planul codificarii totale a dreptului hindus, iar dupa proclamarea independentei, în 1947, guvernul Indiei a propus parlamentului sa examineze proiectul Codului hindus, care trebuia sa cuprinda dreptul de familie si de mostenire. Însa în urma rezistentei opuse de puterile conservatoare si a reactiei locale proiectul a fost retras de pe ordinea zilei si guvernul a pornit pe calea pregatirii unor proiecte de legi aparte, aceasta tactica reusindu-le.

Asa dar, prin dreptul hindus se subîntelege dreptul personal al hindusilor, modificat de legi si obiceiuri.

Definitia dreptului :

Dreptul este sistemul normelor stabilite sau recunoscute de stat, in scopul reglementari relatiilor sociale conform vointei de stat, a caror respectare obligatorie este garantata de forta coercitiva a statului. El este creat pentru a reglementa conduita oamenilor Aceasta se realizeaza prin reglementari juridice ce obliga oameni sa se comporte dupa anumite norme juridice. Aceste norme le dau oamenilor drepturi si obligatii. Dreptul ca sistem al normelor creaza raporturi sau relatii juridice. Dreptul ca expresie a vointei de stat reprezinta un obiectiv important al multor curente juridice si este privit ca un fenomen volitional sau nevolitional si il situeaza in sfera normativului si/sau al ralatiilor sociale. Dreptul se przinta ca o unitate intre continut si forma.
-             Continutul conditioneaza formele de exprimare denumite: -izvoare ale dreptului sau izvoare formale ale dreptului.
-             Formele de exprimare ale dreptului sunt acte normative si in primul rand legile, obiceiul juridic, precedentul juridic, contractul normativ.  
Dreptul cuprinde elemente de natura ideologica relationala si institutionala. Continutul aparitia si dezvoltarea normelor ce sunt realizate prin drept, pot fi intelese numai prin cunoasterea mecanismului factorilor ideologici, a politici. Prin drept sunt aduse la indeplinire cele mai importante masuri politice formulate ca fiind ale statului. Dreptul, constiinta juridica si politica este un fenomen social si psihologic complex de natura rationala, afectiva si volitiva. El reprezinta totalitatea ideilor si sentimentelor cu privire la drept, dreptate legalitate

Statul element constitutiv:

. DEFINIŢIA STATULUI

Statul este organizatia politica care detine monopolul fortei de constrângere, al elaborarii si aplicarii dreptului, exercitata într-o comunitate umana de pe un anumit teritoriu

. . CARACTERISTICILE DEFINITORII ALE STATULUI

Caracteristicile definitorii ale statului sunt:

PUTEREA POLITICĂ care este o caracteristica esentiala a statului, constând în existenta puterii publice, care nu coincide nemijlocit cu populatia. Specificul acestei puteri consta în posibilitatea de a-si impune vointa altora, de a determina supunerea sau subordonarea altora.

Puterea statului este organizata si întruchipata într-un aparat format dintr-un grup special de oameni. Aceasta detine monopolul constrângerii fizice si dispune de mijloace necesare în vederea exercitarii unei asemenea coercitiuni. Puterea statului se manifesta prin diverse forme ale activitatii statului( activitatea legislativa, executiv-dispozitiva, justitiei), iar la dispozitia acestea stau diverse unitati, precum politia, jandarmeria, ect., care detin monopolul constrângerii în stat.

ORGANIZAREA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ A POPULAŢIEI

În urma organizarii administrativ teritoriala a populatiei apare o legatura între stat si cei care locuiesc pe teritoriul statului, denumita ca apartenenta la statul respectiv, având ca criteriu domiciliu.

În doctrina politico-juridica este cunoscuta conceptia ca statul ar fi o unitate a trei elemente: populatia, teritoriu (premise necesare existentei statului) si puterea politica.

Conceptul de stat este prin excelenta un concept politic, în timp ce conceptul de tara este un concept social-geografic.

Populatia asupra careia se exercita autoritatea de stat nu este alcatuita din indivizi uniti întâmplator, ci din peroane care constituit o comunitate istorica umana.

SUVERANITATEA DE STAT

Legatura dintre stat si cetateni, dintre stat si organizatii, dintre stat si alte state este exprimata în suveranitatea puterii de stat. Suveranitatea exprima faptul ca puterea de stat îsi extinde autoritatea sa superioara si ne atârnata asupra unui anumit teritoriu si populatii si nu admite ca o alta autoritate sa exercite atributiile specifice puterii statele asupra aceluiasi teritoriu si populatii aflate pe el.

În continutul notiunii de suveranitate distingem SUPREMAŢIA, care se refera la latura interna, ea exprimând integritatea teritoriului si inviolabilitatea frontierelor statului, precum si faptul ca puterea de stat este superioara oricarei alte puteri, si INDEPENDENŢA care se refera la latura externa , si prin care statul duce o politica externa pe care si-o stabileste fara sa depinda de un alt stat.

Caracteristicile definitorii ale statului sunt:

PUTEREA POLITICĂ care este o caracteristica esentiala a statului, constând în existenta puterii publice, care nu coincide nemijlocit cu populatia. Specificul acestei puteri consta în posibilitatea de a-si impune vointa altora, de a determina supunerea sau subordonarea altora.

Puterea statului este organizata si întruchipata într-un aparat format dintr-un grup special de oameni. Aceasta detine monopolul constrângerii fizice si dispune de mijloace necesare în vederea exercitarii unei asemenea coercitiuni. Puterea statului se manifesta prin diverse forme ale activitatii statului( activitatea legislativa, executiv-dispozitiva, justitiei), iar la dispozitia acestea stau diverse unitati, precum politia, jandarmeria, ect., care detin monopolul constrângerii în stat.

ORGANIZAREA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ A POPULAŢIEI

În urma organizarii administrativ teritoriala a populatiei apare o legatura între stat si cei care locuiesc pe teritoriul statului, denumita ca apartenenta la statul respectiv, având ca criteriu domiciliu.

În doctrina politico-juridica este cunoscuta conceptia ca statul ar fi o unitate a trei elemente: populatia, teritoriu (premise necesare existentei statului) si puterea politica.

Conceptul de stat este prin excelenta un concept politic, în timp ce conceptul de tara este un concept social-geografic.

Populatia asupra careia se exercita autoritatea de stat nu este alcatuita din indivizi uniti întâmplator, ci din peroane care constituit o comunitate istorica umana.

SUVERANITATEA DE STAT

Legatura dintre stat si cetateni, dintre stat si organizatii, dintre stat si alte state este exprimata în suveranitatea puterii de stat. Suveranitatea exprima faptul ca puterea de stat îsi extinde autoritatea sa superioara si ne atârnata asupra unui anumit teritoriu si populatii si nu admite ca o alta autoritate sa exercite atributiile specifice puterii statele asupra aceluiasi teritoriu si populatii aflate pe el.

În continutul notiunii de suveranitate distingem SUPREMAŢIA, care se refera la latura interna, ea exprimând integritatea teritoriului si inviolabilitatea frontierelor statului, precum si faptul ca puterea de stat este superioara oricarei alte puteri, si INDEPENDENŢA care se refera la latura externa , si prin care statul duce o politica externa pe care si-o stabileste fara sa depinda de un alt stat.

Principiul asigurarii bazelor

ASIGURAREA BAZELOR LEGALE DE FUNCTIONARE A STATULUI
ACTIUNEA acestui principiu constituie premisa existentei statului de drept, deoarece caracteristica fundamentala a unui stat de drept o constituie cucerirea pe cale legala a puterii si apoi exercitarea sa în conformitate cu cerintele legalitatii.
In statul de drept izvorul oricarei puteri politice trebuie sa fie vointa suverana a poporului, care trebuie sa-si gaseasca formele juridice de exprimare, astfel încât puterea poporului sa poata functiona în mod real ca o democratie. Guvernarea prin drept implica potentarea virtutilor dreptului, descurajarea si reprimarea tendintelor abuzive, realizarea climatului de echilibru printr-o ordine juridica activa. Poporul trebuie sa aiba garantii constitutionale eficiente, asigurându-se exercitiul separat al puterii pe cele trei planuri:legislativ, executiv si judecatoresc si în acelasi timp interconexiunile si intercontrolul fiecarei componente a puterii.
In acest context se poate considera ca actiunea principiului asigurarii bazelor legale de functionare a statului se constituie în premisa existentei statului de drept.

Functiile dreptului:

Functiile dreptului sunt acele orientari fundamentale ale actiunii mecanismului juridic la îndeplinirea carora participa întregul sistem al dreptului - ramurile, institutiile, normele dreptului - precum si instantele sociale special abilitate cu atributii în domeniul realizarii dreptului. Aceste functii sunt:
1. Functia de institutionalizare sau formalizare juridica a organizarii social-politice a societatii rezida în aceea ca dreptul asigura cadrul de functionare a întregului sistem de organizare sociala. Dreptul, prin normele sale, reglementeaza organizarea exercitarii puterii, încredintarea exercitiului puterii unor categorii de organe pe cele trei planuri:legislativ, executiv si judecatoresc.
2. Functia de conservare, aparare si garantare a valorilor fundamentale ale societatii, care rezida în aceea ca statul ocroteste si garanteaza cu ajutorul dreptului: - ordinea constitutionala;
- proprietatea;
- drepturile si îndatorile fundamentale ale cetatenilor.
3. Functia de conducere a societatii deriva din faptul ca , în sensul cel mai larg, legea ni se înfatiseaza a fi forma universala de exprimare a celor mai importate deziderate sociale si în acelasi timp, dreptul se circumscrie conceptului de practica sociala si confera norme de reglementare a societatii. Normele juridice sunt acte de decizie si de conducere sociala, fiind expresia concentrata a necesitatilor vietii sociale.

4. Functia normativa a dreptului - este o functie de sinteza, în sensul ca priveste si aspectele importante ale celorlalte functii . aceasta functie deriva din nevoia subordonarii actiunilor individuale fata de conduita tip prescrisa de normele juridice. Mai mult, normativitatea juridica este o componenta a normativitatii sociale , si în consecinta, atât individul, cât si statul, organele sale, persoanele morale îsi desfasoara comportamentul conform rescriptiilor normative ale dreptului .

Izvoarele dreptului

obiceiul juridic (cutuma)

În succesiunea istorica izvoarele de drept, obiceiul juridic ocupa, fara îndoiala, primul loc. Obiceiul este cea mai originala forma a manifestarii a vointei sociale. Chiar în formele cele mai rudimentare primitive de convetuire umana gasim unele reguli, care nu sunt impuse, în mod expres, dar de fapt sunt respectate aproape din instinct. Aceste reguli apar prin respectarea constanta a unor acte, repetari carora li se impune o obligativitate. Elementul lor material, central îl constituie repetarea constanta. O repetare constanta, nu este suficienta ca fapta sa se transforme în obicei juridic. Mecanismul trecerii unui obiect din sistemul general al normelor sociale în sistemul izvoarelor dreptului este marcat de doua momente importante:

1. fie ca statul sanctioneaza (recunoaste ) un obicei si-l încorporeaza într-o norma oficiala;

a)       fie ca obiceiul este invocat de parti ca norma de conduita în fata unei instante de judecata si aceasta îl valideaza de regula juridica.

În epoca medievala numarul cutumelor a sporit si mai mult încât s-a pus problema sistematizarii lor. Sunt cunoscute asemenea culegeri de cutume cum ar fi "Oglinda saxona" din 1230; "Oglinda svaba" 1273-1282; "Asezamintele lui Ludovic cel sfânt" 1270.

Obiectul, desi extrem de rar, mai continue si în zilele noastre, mai ales în statele ce tin civilizatia juridica romano-germanica.

e)    Actul normativ

Actul normativ - juridic poate fi definit ca izvor de drept creat de organele autoritatii publice (Parlamentul, Guvern, Presedinte, organele autoritatii publice locale), izvor care contine reguli generale si obligatorii, a caror aplicare la nevoie este asigurata prin forta coercitiva a statului. Astfel de acte sunt acte ale activitatii de elaborare a dreptului de catre stat, care includ prescriptii juridice obligatorii despre conduita oamenilor si organizatiilor - normele juridice. Actele normativ -juridice îsi extind actiunea nu asupra unui raport concret, nu asupra unui cerc individual, ci asupra unui sau altui tip de raporturi sociale, si asupra tipurilor de actiuni ale oamenilor. Spre deosebire de actele juridice (act - de executie si aplicare a normelor de drept), actele normativ-juridice sunt adresate oricarui subiect. Printre actele normative locul central îi revine legii, care sunt situate în ierarhia lor dupa criteriul fortei lor juridice. Parlamentul RM emite trei categorii de legi:

a)      Legi constitutionale - care introduc texte noi în Constitutie, sau modifica pe cele existente Legile organice - reprezinta o prelungire a materiilor constitutionale

b)      Legile ordinale - interior în orice domeniu al relatiilor sociale, cu exceptia celor rezervate celor constitutionale si organice

La categoria actelor normative subordonate legii sunt atribuite:

a.       Hotarârilor parlamentului - care de regula sunt acte de aplicare a normelor juridice si prin urmare nu contine norme juridice si nu au caracter normativ

b.      Decretele prezidentiale - potrivit prevederilor act 94 al Constitutiei, Presedintele Republicii Moldova emite decrete, obligatorii pentru executarea pe întreg teritoriul statului. Categoria actelor normative nu includ toate decretele prezidentiale, ci numai decretele care contin normele juridice

c.       Hotarârile Guvernului - (art-102) al Constitutiei Republicii Moldova. "Guvernul adopta hotarâri si dispozitii". Dispozitiile întotdeauna sunt acte aplicative. Hotarârile Guvernului poate avea atât caracter normativ, cât si aplicativ. Este important de subliniat ca hotarârile se emit pentru organizarea executarii legilor.

Studierea izvoarelor dreptului ne permite sa ajungem la concluzia ca exista multiple si variate forme pe care dreptul le îmbraca, exista   care contin normele juridice

utatea pe întreg terio diversitate de izvoare ale dreptului.

b)       Practica juridica si precedentul judiciar (jurisprudenta)

Practica judecatoreasca, denumita si jurisprudenta, este alcatuita din totalitatea hotarârilor judecatoresti, pronuntate de catre instantele de toate gradele, pe baza interpretarii si pentru aplicarea legii. Aceasta activitate se manifesta în mod evident îndata ce viata sociala a iesit din faza pur instinctiva, cerând adoptarea unei decizii. Judecatorul care aplica normele juridice constata în ce masura problema aparuta se încadreaza în sistemul normelor juridice existente. În acelasi timp, activitatea jurisdictionala poate sugera si noi idei, impuse de dezvoltarea raporturilor sociale. Precedentele judiciare sunt considerate sunt considerate izvoare drept si în statele ca Elvetia, unde exista parerea ca unele hotarâri ale Tribunalului federal constituie adevarate izvoare de drept. În tara noastra, practica juridica nu este considerata ca izvor de drept. Considerarii practice judiciare ca izvor de drept se opune, de asemenea principiului separarii puterilor în stat.

c)    Doctrina (stiinta judiciara)

Doctrina cuprinde analizele, investigatiile, interpretarile pe care oamenii de specialitate le dau fenomenului juridic. stiinta juridica are o importanta majora: ea contribuie la întelegerea fenomenului juridic, în cunoasterea relatiilor sociale supuse reglementarii juridice în interpretarea si aplicarea corecta a legii, în dezvoltarea si perfectionarea dreptului. stiinta juridica a fost cunoscuta în epoca antica si cea medievala, dar totusi treptat rolul doctrinei scade, ne mai fiind considerata ca izvor de drept.

d)   Contractul normativ

1. Contractul (de la latinescul "contractus" - a strânge) este un acord încheiat între doua sau mai multe persoane fizice ori juridice, din care decurg anumite drepturi si obligatii. Ca act juridic, contractul constituie acordul între doua sau mai multe persoane în scopul producerii efectelor juridice. Contractul rezulta din normele juridice si se face în stricta conformitate cu ele. Mai sunt, însa, si contracte care contin, stabilesc anumite reguli de conduita. În asemenea cazuri se spune ca contractul este normativ. Spre deosebire de celelalte contracte, contractele normative pot opera în domenii cum ar fi: în dreptul constitutional, în materia organizarii si functionarii structurii federative a statelor
2. în dreptul muncii si securitatii sociale, unde este cunoscut ca contract normativ deoarece stabileste reguli de conduita generala si obligatorie
3. în dreptul international public, unde poate fi întâlnit sub forma tratatelor si acordurilor internationale.

Conform prevederilor Constitutiei RM, pactele si tratatele referitoare la drepturile omului, constituie un izvor de drept (art 4).

f)        Actul normativ

Actul normativ - juridic poate fi definit ca izvor de drept creat de organele autoritatii publice (Parlamentul, Guvern, Presedinte, organele autoritatii publice locale), izvor care contine reguli generale si obligatorii, a caror aplicare la nevoie este asigurata prin forta coercitiva a statului. Astfel de acte sunt acte ale activitatii de elaborare a dreptului de catre stat, care includ prescriptii juridice obligatorii despre conduita oamenilor si organizatiilor - normele juridice. Actele normativ -juridice îsi extind actiunea nu asupra unui raport concret, nu asupra unui cerc individual, ci asupra unui sau altui tip de raporturi sociale, si asupra tipurilor de actiuni ale oamenilor. Spre deosebire de actele juridice (act - de executie si aplicare a normelor de drept), actele normativ-juridice sunt adresate oricarui subiect. Printre actele normative locul central îi revine legii, care sunt situate în ierarhia lor dupa criteriul fortei lor juridice. Parlamentul RM emite trei categorii de legi:

c)       Legi constitutionale - care introduc texte noi în Constitutie, sau modifica pe cele existente

d)       Legile organice - reprezinta o prelungire a materiilor constitutionale

e)       Legile ordinale - interior în orice domeniu al relatiilor sociale, cu exceptia celor rezervate celor constitutionale si organice

La categoria actelor normative subordonate legii sunt atribuite:

d.       Hotarârilor parlamentului - care de regula sunt acte de aplicare a normelor juridice si prin urmare nu contine norme juridice si nu au caracter normativ

e.        Decretele prezidentiale - potrivit prevederilor act 94 al Constitutiei, Presedintele Republicii Moldova emite decrete, obligatorii pentru executarea pe întreg teritoriul statului. Categoria actelor normative nu includ toate decretele prezidentiale, ci numai decretele care contin normele juridice

f.         Hotarârile Guvernului - (art-102) al Constitutiei Republicii Moldova. "Guvernul adopta hotarâri si dispozitii". Dispozitiile întotdeauna sunt acte aplicative. Hotarârile Guvernului poate avea atât caracter normativ, cât si aplicativ. Este important de subliniat ca hotarârile se emit pentru organizarea executarii legilor.

Studierea izvoarelor dreptului ne permite sa ajungem la concluzia ca exista multiple si variate forme pe care dreptul le îmbraca, exista care contin normele juridice

utatea pe întreg terio diversitate de izvoare ale dreptului.

Sistemul dreptului

Normele juridice oricat ar fi de deosebite prin continut sunt foarte strans legate intre ele alcatuind un tot unitary. Ele formeaza un ansamblu coerent, logic , constituindu e intr un system nefiind o ingramadirte de piese detasate ci dimpotriva se asambleaza in mod organic.Caracteristica de system a dreptului indica faptul ca ansamblul normelor juridice curprinde relatii fundamentale structurale de principiu pentru normativitatea juridical ,are o coerenta interna care ii asigura functionalitatea aplicabilitatea ,exprima interdependenta intre normele juridice,formeaza un tot care nu se reduce la partile sale componente.Dreptul unui stat ni se infatiseaa nu ca o suma aritmetica data de totalitatea normelor juridice ci ca un anbamlu al acestora organizate structurate intr un system pe baza anumitor principii urmarind o anumita finalitate.Studierea sistemului dreptului are o mare importanta teoretica si practica.Cunoasterea sistemului dreptului ajuta organlee de stat inprocesul de elborare si perfectionare a dreptului pentru a descoperi si completa anumite lagune ale dreptului pozitiv pt eliminarea reglementarilor perimate si asigurarea concordantei si armoniei intre normlele juridice.Sistemul dreptului sta la baza sistematizarii legislatiei in ambele forme :incorporare si codificare.Cunoasterea sistemului dreptului contribuie totodata la perfectionarea aplicarii si interpretarii dreptului atragand atentia asupra legaturilor si interdependentelor dintre diferite norme si institutii juridice.De asemenea abordarea sistematica a dreptului serverste unor scopuri didactice si stiintifice , ea sta la baza clasificarii stiintelor si sugereaza noi piste pentru cercetarea juridical.

Ramurile de drept:

In sistemu dreptului contemporan distingem ca ramuri de drept ramurile corespunzatoare diviziunii in drept public si drept privat.In dreptul public intra dreptul constitutional ,administrative,financiar,penal,procesual,international public,si in drept privat avem : drept civil,commercial,international privat.In ceea ce priveste sistemul dreptului romanesc actual distingem ramuri de drept ca: dreptul constitutional ,administrative ,financiar,al familiei,penal,procesual,civil,commercial,al muncii,international public,si privat.Dreptul constitutional consacra s ocroteste cele mai importante valori econimice sociale si politice fiind ramura principala a dreptului romanesc "formata din normele juridice care reglementeaza relatiile sociale fundamentale ce apar in procesul instaurarii mentinerii si exercitarii statale a puterii".In obiectul drept constitutional sunt cuprinse doau categorii de relatii:

a) relatii cu o dubla natura juridical,adica acele relatii care fiind reglementate si de alte ramuri de drept sunt reglementate in acelasi timp si de catre contitutie,ddevenind implicit si raporturi de drept constitutional.

b)Relatii specificede drept constitutional care formeaza obiectul de reglementare numai pentru normele de drept constitutional.

Ceea ce este comun tutror acestor relatii este faptul k se nasc in procesul complex de instaurare mentinere si exercitare a puterii.

Dreptul penal are un loc aparte in contextual celorlalte ramuri de drept ca si principal instrument in lupta de aparare a celor mai importante valori sociale,ce pot fi periclitate prin fapte de o periculozitate sociala deosebita. El este format din tottalitatea normleor juridice care stabilesc ce fapte constituie infractiuni,conditiile raspunderii penale,sanctiunile si alte masuri ce urmeaza a fi aplicate sau luate de catre instantele judecatoresti persinale care au savarsit infractiuni ,in scopul apararii celor mai importante valori ale statului de drept.Dreptul penal alaturi de celelalte ramuri de drept este chemat sa adigure cadrul juridic corespunxator unor evolutii normale a societatii in contextual respectarii drepturilor omului si a celorlalte valor ice sunt aparate pri norme juridice . in acest sens in legislatie penala romana se prevede k scopul dreptului nostrum penal este de a apara suveranitatea ,independenta si unitatea statului ,proprietatea publica si particulara ,perdsoana umana si drepturiler acesteia ,intreaga ordine de drept din Romania.Dreptul procesula penal cuprinde normele juridice ce reglementeaza relatiile sociale din domeniul restabilirii ordinii de drept prin aplicarea anctiunilor penale acestora care au savarsit infractiuni. Normele juridice procesuale penale prescriu ce organe sunt chemate sa indeplineasca activitatile necesare realizarii procesului penal; ce atributii are fiecare organ ,prin ce acte sau operatiuni se indeplinesc activitatile rocesuale de catre organelle si persoanele chemate in process ,ce drepturi si indatorir au acestea. Dreptul civil ca ramura ce reglementeazara[porturile patrimoniale si nepatrimoniale stabilite intre perosoane fizice si juridice aflate pe pozitii de egalitate juridical este chemata ca prin normele sale sa contribuie la ocrotirea valorilor omului atat patrimoiale cat si nepatrimoniale definirea si delimitarea acestei ramuri de drept suscita ince numeroase controverse. Principiile fundamentale ale dreptului civil:principiul proprietatii,egalitatii,imbinarii intereselor prsonale individuale cu cele obstesti generale,ocrotirii drpturilor subiective civile ori ale garantarii lor; calauzesc intreaga legislatie civila.

Dreptul administrati viseaza reglementarea administratiei publice ca "activitate de organizare a executariiin concret a legii,prin activitati cu character dispozitiv si prestator care se realizeaza in principal prin sistemul organelor administratiei publice,dar in substidiar si pri alte organe situate in alte sisteme de oranizare a puterii statului. Dreptul muncii cupriunde normele juridice aplicabile relatiilor individuale si collective care se nasc intre patronii si salariatii ce muncesc sub autoritatea lor cu ocazia prestarii muncii. Principiile dreptului muncii-idei generale si commune pentru intreaga legislatie a muncii ca: neingradirea dreptului la munca si liberatea muncii;negocierea conditiilor de munca;disciplina muncii;perfectionarea pregatirii profesionale;dreptul al odifna;dreptul la protectia muncii;dreptul la asociere in sindicat;dreptul la greva, indeplinesc rolul unor linii directoare ele asigura concordanta diferitelor orme juridice coeziunea si armonia acestora desprinderea sensului si al finalitatilor normelor de drept in aceasta materie. Dreptul familiei cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementeaza raporturile personale si patrimoniale ce izvorasc din casatorie rudenie si raporturile assimilate d lege sub anumite aspecte cu raporturile de familie in scopul ocrotirii si intaririi familiei.

Realizarea dreptului

Elaborarea dreptului nu reprezinta un scop în sine, ea vizeaza reglementarea relatiilor sociale, orientarea comportamentului uman. Realizarea dreptului înseamna de fapt realizarea acestui scop, traducerea în viata a prescriptiilor normelor, a drepturilor si obligatiilor prevazute de ele. Ea depinde de tipul sistemului social, de natura organizarii statale, de gradul de civilizatie si cultura - constiinta juridica a societatii -, de conditiile interne si internationale. Dupa cum afirma M. Djuvara, "libertatea este fundamentul dreptului"; ca sa putem spune ca fapta cuiva este dreapta sau nedreapta, licita sau ilicita, trebuie ca cel care a facut-o sa fi fost liber (adica sa fi avut discernamânt si sa nu fi fost supus unei constrângeri care i-a anihilat vointa). Pe de alta parte, realizarea dreptului depinde nu numai de forta de constrângere a statului, ci si de moralitatea sau rationalitatea sa; el (actul) trebuie sa raspunda unei necesitati morale a societatii, sa exprime (sa reflecte) valorile acesteia, altfel este lipsit de legitimitate si, deci, e sortit sa ramâna litera moarta.

Formele de realizare a dreptului

a) Realizarea normelor imperative prohibitive; aceasta are loc prin abtinerea persoanelor vizate de a savârsi faptele interzise, nefiind deci necesara îndeplinirea vreunei  operatiuni sau nasterea unor raporturi juridice concrete. Respectarea dreptului se poate face din convingere, din teama de pedeapsa sau de blamul public. În orice caz, sanctiunile organizate de stat trebuie sa fie de natura sa descurajeze tendintele de încalcare a normelor, putând fi foarte variate (închisoare, amenda, nulitate, prescriptie, decadere, despagubiri etc.). Efectele lor depind de: probabilitatea de a fi aplicate, gradul de rationalitate al subiectului implicat, ponderea avantajelor presupuse a fi obtinute prin încalcarea normei.

b) Realizarea normelor imperative onerative si a celor dispozitive (permisive si supletive); aceasta are loc prin desfasurarea unor activitati, operatiuni, prin  încheierea unor acte juridice etc. din partea cetatenilor. Ea poate fi obligatorie (norme imperative) sau facultativa (norme dispozitive).

c) Realizarea normelor de orice fel prin implicarea organelor de stat are loc prin elaborarea de acte de aplicare.

Fazele realizarii dreptului de catre organele de stat.

Realizarea dreptului de catre organele de stat se numeste aplicare a dreptului. Ea consta în elaborarea unor acte specifice, dupa o anumita procedura, de catre organul competent. Aplicarea dreptului poate avea caracter general sau concret, individual. În primul caz ea se face prin acte date într-o situatie particulara; spre deosebire de norma care are caracter repetitiv, actul individual se consuma o data cu solutionarea spetei respective. El constituie temeiul pentru nasterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice concrete, în timp ce norma creeaza raporturi abstracte. În fine, spre deosebire de  norma care trebuie publicata în Monitorul Oficial deoarece intrarea ei în vigoare depinde de aceasta, actul individual se comunica doar subiectului vizat.

Parlamentul, desi elaboreaza în primul rând norme juridice - calitatea lui principala fiind cea de legiuitor -, totusi emite si acte individuale: de exemplu, investirea guvernului si aprobarea programului acestuia; suspendarea din functie a sefului statului; înscrierea pe ordinea de zi a unui proiect de lege etc.

 Guvernul face în primul rând acte de aplicare, ca si ministerele si organele locale ale administratiei de stat: hotărîri de guvern., circulare, ordine, instructiuni, hotarâri, decizii etc.

Instantele judecatoresti emit acte de aplicare numite sentinte, decizii, încheieri; asimilate lor sunt si actele emise de alte organe cu atributii jurisdictionale (de exemplu organe administrative, Curtea de Conturi, Curtea Constitutionala).

Actele de aplicare pot avea o natura foarte variata: ele pot impune sanctiuni de orice fel, pot consta în încheierea unui contract, numirea într-o functie, înfiintarea unei persoane juridice, participarea la încheierea de acte juridice de catre cetateni (de exemplu autentificarea lor), acceptarea unei succesiuni vacante etc.

În principiu, elaborarea actelor de aplicare individuale cunoaste urmatoarele faze:

-stabilirea starii de fapt; prin aceasta se cerceteaza situatia concreta, împrejurarile care se prezinta organului de aplicare si care trebuie sa fie solutionate prin actul de aplicare. Cauza trebuie sa fie lamurita sub toate aspectele, spre a fi solutionata cât mai bine, independent de faptul ca avem de-a face cu o fapta licita sau ilicita.

            -alegerea normei de drept incidente (aplicabile) în speta data; ea va fi cu atât mai buna cu cât va fi mai temeinic cunoscuta împrejurarea de fapt la care trebuie aplicata. Astfel se poate asigura o calificare juridica adecvata si temeinicia actului de aplicare. În afara de determinarea normei care se va aplica, e necesar sa se verifice autenticitatea acesteia - daca provine de la organul competent, a fost adoptata cu procedura ceruta, este publicata  în Monitorul Oficial, promulgata etc. - daca nu a fost abrogata expres sau implicit,  daca nu contravine actelor normative superioare (indiferent ca organul respectiv este sau nu competent sa rezolve eventuala contradictie), în fine daca e aplicabila în spatiu si cu privire la persoane.

            -interpretarea normei juridice retinute; este o operatiune prin care se determina "adevaratul" ei înteles, folosindu-se anumite metode si procedee; ea poate fi atât anterioara fazei de selectionare a normei - de sensul acesteia poate depinde tocmai selectionarea - cât si posterioara.

            -elaborarea actului de aplicare, în concret ea putând varia de la o categorie de norme la alta, de la o ramura la alta

            -comunicarea lui celor interesati

Ex.: În penal avem urmatoarele faze în concret:

            -descoperirea faptelor penale si a autorilor lor

            -stabilirea faptului daca avem de-a face cu o infractiune sau nu (în functie de continutul faptei, de discernamântul si libertatea de vointa a autorului) si daca nu exista un impediment la tragerea la raspundere; aceasta faza se poate descompune la rândul ei în urmarire si  judecata, ultima putând lipsi

            -stabilirea pedepsei - numai în faza de judecata

            -executarea pedepsei (în penitenciar, în libertate, la locul de munca, plata amenzii)

. Aplicarea dreptului prin analogie

            În situatiile în care nu exista norma care sa reglementeze expres domeniul în care se încadreaza speta supusa solutionarii, în principiu se poate recurge la analogie. Uneori chiar recurgerea la ea e obligatorie, Codul civil prevazând ca judecatorul se face vinovat de denegare de dreptate daca refuza sa judece pe motiv ca exista un vid legislativ sau ca legea e incompleta, neclara etc. Analogia poate consta în recurgerea la o norma ce reglementeaza situatii asemanatoare, daca ea exista, sau la principiile generale ale dreptului în caz contrar.

            În dreptul penal, functionarea principiului "nullum crimen sine lege" si "nulla poena sine lege" împiedica recurgerea la analogie în ambele sale forme.

   Metodele de interpretare

            Metodologia interpretarii nu se reduce doar la enumerarea diverselor tehnici utilizate în procesul de interpretare, ea ofera o concenptie unitara, de concertare (combinare) a unor metode si tehnici pe baza unor principii, astfel încât sa se asigure finalitatea interpretarii, sa devina mai eficace. Atitudinea fata de interpretare si de metodologia ei a evoluat în functie de conditiile social-istorice si de studiul doctrinei.

a) Interpretarea gramaticala sau literala; ea se bazeaza pe procedeele de analiza morfologica si sintactica a textului, pornind de la sensul gramatical al cuvintelor folosite. Aceasta presupune clarificarea în prealabil a problemei terminologiei juridice, întelesul unor termeni si expresii utilizate într-un text juridic poate fi acelasi cu cel din limbajul obisnuit sau poate fi diferit. Uneori legiuitorul însusi explica în text sensul unor termeni pentru a asigura întelegerea lor corecta si uniforma. În lipsa unei astfel de explicatii organele de aplicare a dreptului se folosesc de interpretarea data de practica sau de doctrina, pornind de la întelesul curent al acelor termeni.

b) Interpretarea sistemica/ sistematica. Ea se bazeaza în stabilirea întelesului unor norme pe coroborarea lor cu alte norme, fie apartinând aceleiasi institutii juridice sau ramuri de drept, fie apartinând unor institutii sau ramuri diferite. Necesitatea aplicarii metodei sistemice decurge din caracterul de sistem al dreptului dintr-un stat, el constituind nu o simpla însumare de norme, ci o unitate alcatuita din parti interdependente. Astfel, normele din partea speciala a unui cod nu pot fi întelese daca sunt rupte de normele din partea generala a aceluiasi cod, normele obisnuite nu pot fi rupte de principiile generale de drept, normele tuturor ramurilor de normele dreptului constitutional. Utilitatea acestei metode este mai evidenta în cazul normelor  incomplete (norme de trimitere, de referire si în alb), care îsi întregesc continutul cu ajutorul interpretarii sistematice.

c) Interpretarea istorica. Ea se bazeaza pe cercetarea conditiilor istorice, social-politice etc. care au determinat adoptarea unui act normativ (occasio legis) si în functie de aceste conditii pe determinarea scopurilor urmarite de legiuitor (ratio legis). Aceasta presupune studiul izvoarelor de documentare, al materialelor pregatitoare ale adoptarii actului, al expunerii de motive, al discutiilor care s-au purtat cu ocazia dezbaterii respectivului act în parlament, presa, lucrari de specialitate. Daca actul normativ are un preambul si o introducere, acestea ofera ele însele informatiile necesare pentru stabilirea cauzelor si scopurilor elaborarii actului.

d) Interpretarea logica. Se bazeaza pe aplicarea regulilor logicii formale. Ea nu poate fi separata de celelalte metode de interpretare, deoarece chiar interpretarea istorica sau sistemica se sprijina pe utilizarea de rationamente si judecati. Vom exemplifica cu câteva dintre aceste rationamente logice:

-rationamentul "a pari" permite deducerea unor consecinte în urma analogiei care se face între doua situatii asemanatoare, în absenta unei reguli exprese care s-o reglementeze pe una dintre ele.

-rationamentul "per a contrario" permite deducerea din opozitia unei ipoteze a opozitiei unor consecinte: daca o regula este subordonata întrunirii unor conditii, regula inversa trebuie sa se aplice daca aceste conditii nu sunt reunite.

-rationamentul "a fortiori" are la baza postulatul ca cine poate mai mult poate si mai putin.

-rationamentul "ad absurdum" porneste de la demonstrarea imposibilitatii logice a unei situatii, consecinta fiind ca numai o alta solutie este posibila

e) Interpretarea teleologica sau dupa scop se bazeaza pe finalitatea actului normativ interpretat. Aceasta solicita creativitatea interpretului. Prin natura ei, metoda teleologica reclama utilizarea ei în paralel cu celelalte, caci intentia legiuitorului poate fi gasita si din coroborarea normei în cauza cu alte norme, si cercetându-se contextul adoptarii ei si raportându-ne la litera ei.

Raporturile Juridice  (de drept)

Definitie: Raportul Juridic este o relatie sociala reglementata de norma juridica in cadrul careia participantii apar ca titulari de drepturi si de obligatiuni reciproce prin exercitarea carora se realizeaza scopul normei juridice.

Conduita umana, manifesta prin actiunile sau inactiunile unei persoane fata de alte persoane fizice sau juridice, se numeste relatie sociala sau raport social. Cele mai importante relatii sociale sint reglementate de normele juridice. Deci raportul juridic este o relatie sociala regle mentata de norma juridica.

In acelasi timp, normele juridice se realizeaza in viata numai prin raporturi juridice, ceea ce nu inseamna ca in mod necesar actiunea unei norme juridice creeaza un raport juridic. De exemplu, norma juridica intre stat si o persoana concreta pina cind ultima nu a incalcat interdictia data. Pri urmare, permisele aparitiei raportului juridic sint: existenta normei juridice,subiectele de drept si faptele juridice.

Intelegerea notiunii raportului juridic iplica abordarea trasaturilor sale esentiale.

Raportul juridic este un raport social , deoarece se poate forma numai intre oameni, fie in mod individual, ca persoane fizice, fie organizatii in diverse grupuri, colective, denumite persoane juridice, fie in persoana statului reprezentat prin organele sale. Raporturile juridice sint legate indisolubil de viati si activitatea oamenilorin societate. Numai oamenii prin vointa lor pot transforma conditiile prevazute de norma juri in cadrul carora apar drepturi si obligatii. Nu este posibila formarea unor raporturi juridice intre oameni si lucruri sau numai intre lucruri. Chiar si in cazul in care se vorbeste despre raportul dintre oameni si bunuri, de exemplu, dintre proprietar si bunurile ce ii apartin, trebuie to relatiile dintre oameni cu referire la bunuri, adica trebuie stabilite drepturile si obligatiunile proprietarului si ale celorlalti membri ai societatii in privinta buurilor proprietarului.

Raportul juridic este un raport volitional , deoarece apare datorita vointei oamenilor exprimate prin norma de drept, in baza careia simpla relatie sociala s-a transformat in raport juridic.

Norma juridica reglementeaza o relatie dintre doua presoane, in carev una se bucura de un drept juridic. Iar cealalta are o obliagatie corelativa si invers.

Obiectul raportului juridic este scopul materializat in actiuni sau in lucruri. Astfel, cel care are nevoie de un bun (de exemplu, de un costum ) incheie un contract de cumparare-vinzare in vederea obtinerii lui, cel care vrea sa-si construiasca o casa incheie un contract de antrepriza pentru efectuarea lucrarilor, cel care doreste sa-si realizezedreptul electoral se prezintala sectorul electoral, exprimindu-si vointa.

Continutul raportului juridic este fomat din drepturile si obligatiunile corelative ce revin subiectelor participante. Intre aceste drepturi si obligatii exista, dupa cum s-a mentionat, o strinsa corelatie, ele conditionindu-se

reciproc, astfel incit fiecarui drept ii corespunde o obligatie si invers. Drepturile si obligatiile leaga intre ele subiectele raportului juridic si formeaza continutul acestuia.

Subiectele raportului juridic, adica participantiila el, pot finumai oamenii, ca persoane fizice, fie organizati in diverse colective ca persoane juridice, fie statul, reprezentat prin organele sale.

Pentru a forma un raport juridic sint necesare cel putin 2 persoane, numite subiecte ale raportului juridic sint necesare, carora le revin drepturile si obligatiunile aparute la nasterea raportului de drept. In cadrul aceluiasi raport juridic, unele subiecte sint titulare de drepturi, altele - de obligatiuni sau fiecare si de drepturi , si de obligatii. De exemplu, intr-un raport juridic de drept financiar statul obliga destinatarii legiila plata impozitelor, iar acestia au obligatia sa le plateasca.

Persoana fizica - subiect de drept - este omul prvit in individualitatea sa, caruia legea ii recunoaste calitatea de subiect de drepturi si obligatiuniin raporturile juridice. Potrivit legislatiei, orice persoana fizica e dotata cu capacitatea de folosinta si capacitatea de exercitiu a drepturilor si obligatiunilor prevazute in ea.

Persoana juridica, ca subiect de drept, este orice organizatie, intreprindere, institutie, asociatie sau organ de stat care dispune de un patrimoniu distinct, poate dobindi in numele propriu dreptri si sa-si asume obligatii, sa aparain justitie ca reclamantsau pirit.

dica in raporturi juridice , in cadrul carora apar drepturi si obligatii. Nu este posibila formarea unor raporturi juridice intre oameni si lucruri sau numai intre lucruri. Chiar si in cazul in care se vorbeste despre raportul dintre oameni si bunuri, de exemplu, dintre proprietar si bunurile ce ii apartin, trebuie to relatiile dintre oameni cu referire la bunuri, adica trebuie stabilite drepturile si obligatiunile proprietarului si ale celorlalti membri ai societatii in privinta buurilor proprietarului.

Raportul juridic este un raport volitional , deoarece apare datorita vointei oamenilor exprimate prin norma de drept, in baza careia simpla relatie sociala s-a transformat in raport juridic.

Norma juridica reglementeaza o relatie dintre doua presoane, in carev una se bucura de un drept juridic. Iar cealalta are o obliagatie corelativa si invers.

Obiectul raportului juridic este scopul materializat in actiuni sau in lucruri. Astfel, cel care are nevoie de un bun (de exemplu, de un costum ) incheie un contract de cumparare-vinzare in vederea obtinerii lui, cel care vrea sa-si construiasca o casa incheie un contract de antrepriza pentru efectuarea lucrarilor, cel care doreste sa-si realizezedreptul electoral se prezintala sectorul electoral, exprimindu-si vointa.

Continutul raportului juridic este fomat din drepturile si obligatiunile corelative ce revin subiectelor participante. Intre aceste drepturi si obligatii exista, dupa cum s-a mentionat, o strinsa corelatie, ele conditionindu-se

reciproc, astfel incit fiecarui drept ii corespunde o obligatie si invers. Drepturile si obligatiile leaga intre ele subiectele raportului juridic si formeaza continutul acestuia.

Subiectele raportului juridic, adica participantiila el, pot finumai oamenii, ca persoane fizice, fie organizati in diverse colective ca persoane juridice, fie statul, reprezentat prin organele sale.

Pentru a forma un raport juridic sint necesare cel putin 2 persoane, numite subiecte ale raportului juridic sint necesare, carora le revin drepturile si obligatiunile aparute la nasterea raportului de drept. In cadrul aceluiasi raport juridic, unele subiecte sint titulare de drepturi, altele - de obligatiuni sau fiecare si de drepturi , si de obligatii. De exemplu, intr-un raport juridic de drept financiar statul obliga destinatarii legiila plata impozitelor, iar acestia au obligatia sa le plateasca.

Persoana fizica - subiect de drept - este omul prvit in individualitatea sa, caruia legea ii recunoaste calitatea de subiect de drepturi si obligatiuniin raporturile juridice. Potrivit legislatiei, orice persoana fizica e dotata cu capacitatea de folosinta si capacitatea de exercitiu a drepturilor si obligatiunilor prevazute in ea.

Persoana juridica, ca subiect de drept, este orice organizatie, intreprindere, institutie, asociatie sau organ de stat care dispune de un patrimoniu distinct, poate dobindi in numele propriu dreptri si sa-si asume obligatii, sa aparain justitie ca reclamantsau pirit.

Faptele juridice.

Între regulile de drept si faptele sociale exista relatii complexe. Dreptul se naste din fapte si se aplica acestora. Se instituie astfel un du-te-vino între drept si fapte, faptele având vocatia de a fi reglementate prin drept, iar dreptul este destinat prin definitie sa reglementeze faptele. Un fapt nu produce efecte în drept prin calitatile sale intrinseci. Trebuie ca o norma juridica sa îi atribuie o anumita semnificatie la care ataseaza consecinte juridice. Faptul prim este actiunea umana la care se ataseaza efecte în drept care pot fi cautate în mod deliberat, dorite sau dimpotriva, suportate fara a fi dorite. Deci prin fapte juridice întelegem acele împrejurari care potrivit normelor juridice atrag dupa sine aparitia, modificarea sau stingerea de raporturi juridice si provoaca prin aceasta anumite consecinte juridice (ex. încheierea unei casatorii, nasterea unui copil etc.). Actiunile umane pot fi licite (când respecta normele juridice) sau ilicite (când le încalca).

Elaborarea normelor juridice.Tehnica juridica normativa

1.    Continutul notiunii de  "elaborare" a normelor juridice

S-a putut constata ca orice norma prezinta continut si forma, fiecare având o anumita modalitate de exprimare: continutul - prin structura logica interna, forma prin structura exterioara a acesteia, prin stilul formal-juridic de redactare a continutului respectiv ce apare ca un articol, grupaj de articole sau act normativ determinat.

Primul aspect de la care pornim în analiza noastra este acela ca normele juridice  nu sunt o existenta apriorica a ontisului socio-istoric; prin originea lor normele juridice sunt:
-         fie preluate din norme sau reguli sociale constituite în afara dreptului, investind aceste norme cu forta juridica, deci consacrându-le ca norme  juridice (din nevoi practice);
-         fie create sau elaborate prin vointa expresa a organelor de putere publica competente    (în virtutea legitimitatii si reprezentativitatii lor), în vederea reglementarilor de raporturi sociale în corespondenta cu interesele si vointa puterii de stat.

Istoriceste vorbind, în faza initiala a constituirii dreptului a fost predominanta prima procedura ( preluarea fie integrala, fie prin adaptare si consacrarea juridica a unor norme sociale precum cele morale, economice, religioase, familiale, de origine cutumiara), în modernitate si modernitatea târzie, normele dreptului pozitiv sunt produsul aproape exclusiv al actiunii normative de elaborare de catre factorii de putere.

Tehnica normativa - ca notiune ce exprima ansamblul principiilor metodelor si procedurilor ce fundamenteaza elaborarea tuturor categoriilor de norme sau acte juridice normative nu se identifica cu notiunea de "tehnica legislativa", sau de "legiferare" întrucât aceasta de pe urma are o sfera mai restrânsa, vizând doar procesul de elaborare a legilor - ca principale forme ale actului normativ sau ale izvorului de drept; asimilarile conceptuale sunt datorate ponderii "tehnicii legislative" în elaborarea normelor juridice ("tehnica legislativa" contine, pe lânga legiferarea propriu-zisa si ansamblul principiilor, mijloacelor, metodelor, deci - modelele de interpretare si aplicare a normelor juridice).

"Tehnica normativa" ( juridica) = "tehnica legislativa", însotita de modele de interpretare si aplicare.
"Legiferarea", pentru a raspunde finalitatii ei, trebuie sa se fundamenteze pe urmatoarele conditii:

a)    cunoasterea realitatii si nevoilor de legiferare, o ordonare a prioritatilor prin criterii stiintifice (analize socio- juridice) - existenta unui "dat" al procesului de legiferare;
b)    aplicarea adecvata a tehnicii legislative în vederea realizarii unei "constructii" de drept. Corelatia între cele doua conditii este realizata prin interdependenta dintre reflectarea realitatii si reglementarea realitatii.

Fr. Geny afirma ca "dat-ul" dreptului este cercetat de stiinta, care formuleaza principiile generale ale viitoarei reglementari, pe când  Ťconstruitulť este rezultatul tehnicii".

Aici apar urmatoarele obiectii:
-         realitatea reflectata, ca dat al dreptului, nu apartine exclusiv cunoasterii stiintifice: în norma elaborata sunt încorporate pe lânga elementele cunoasterii stiintifice si alte forme de reflectare- extra- stiintifice - precum cele politice, morale, ideologice, valori sociale, traditii, elemente subiectiv-volitionale ale legiuitorului etc. (în multe cazuri, cea mai mare influenta o are factorul politic);
-         în corelatia "dat"  si "continut", norma juridica elaborata (construitul), devenita norma a dreptului pozitiv, se constituie uneori ca "dat" pentru viitoarele constructii juridice în sfera realitatii (respective) ce se reglementeaza;
-         procesul de elaborare a dreptului este un proces continuu, influentat de evolutia "datelor" care îl conditioneaza (este un proces deschis, nelimitat în timp, continuu; el este deosebit de intens în perioade ce succed unor evenimente ce produc schimbari sociale structurale).

Mai trebuie precizat ca în sfera notiunii de "elaborare" sunt cuprinse uneori si procese complementare elaborarii, precum "amendarea" - completarea unor norme juridice anterioare si "modificarea“  - schimbarea partiala a continutului unor acte normative anterioare.

2. Principiile si etapele tehnicii normative

Modelarea normei, atât din punctul de vedere al structurii sale interne, cât si al celei formal-externe necesita respectarea urmatoarelor principii:

a)    Fundamentarea stiintifica a activitatii de elaborare, respectându-se premisele demersului cognitiv:
-         realizarea unor studii, sub forma de prognoze, documentatii, constatari de ordin economic, juridic, politic sociologic, statistic, istoric;
-         inventarierea legislatiei în vigoare, în scopul sesizarii carentelor, incompatibilitatilor, paralelismelor între reglementarile existente si cele proiectate;
-         stabilirea corelatiilor si realizarea unor comparatii între intentiile normative proiectate si sistemul national al dreptului, precum si cu alte sisteme de drept;
-         respectarea legilor si principiilor logice, si utilizarea unui aparat  conceptual adecvat  în elaborarea proiectului.

b)    Principiul respectarii unitatii de sistem al dreptului în sensul ca:
-         noua norma proiectata si elaborata sa se integreze în sistemul dreptului, ea având un rol definit în integralitatea sa si autoreglarea sistemului, sporindu-i eficienta si finalitatea;
-         sa  contribuie la "corelarea" sistemului actelor normative, asigurând echilibrul dintre stabilitatea si mobilitatea sistemului, precum si unitatea reglementarilor juridice.

c)     Principiul suprematiei legii - elaborarea normei juridice trebuie sa tina seama de ierarhia fortei juridice a acelei norme în raport cu legea (sau legea suprema) în functie de care se realizeaza si principiul unitatii de sistem al acestui proces;

d)    Principiul accesibilitatii actelor normative - prin constructia ei, norma juridica elaborata sa fie usor receptata de destinatarii ei, indiferent de pregatirea lor juridica; accesibilitatea are aici sensul de "inteligibil" si presupune desprinderea a doua conotatii:
-         conotatia de limbaj al formularii ei - claritate, concizie, coerenta logica;
-         conotatia de facilitate a receptarii mesajului, a continutului pe care îl exprima; adresabilitate la nivelul constiintei comune a oamenilor, acest sens ilustreaza compatibilizarea continutului acelei reglementari cu întelegerea cât mai directa, mai simpla a existentei  supusa normarii si cu necesitatea acelei normari.

Principiul accesibilitatii normei impune ca cerinte:
-         alegerea formei exterioare a reglementarii tinând seama de forma actului normativ din care face parte  (decret, lege, hotarâre, decizie, dispozitie, ordin etc.) adica de organul de stat emitent, de ierarhia fortei juridice a acelui act normativ. Ex: un consiliu judetean nu poate alege forma "legii “ pentru reglementarea unor raporturi locale, legile reglementând raporturi de interes general;
-         alta cerinta consta în  alegerea corespunzatoare a metodei de reglementare pentru norme elaborata, metoda ce poate fi: imperativa, permisiva, de recomandare, stimulare, etc. în functie de dorinta legiuitorului

Etapele procesului tehnicii normative sunt:
-         initierea proiectului normei sau actului normativ, potrivit competentei si prevederilor legale specifice pentru fiecare organ emitent
-         dezbaterea proiectului initial, în cadrul organului de stat competent;
-         adoptarea proiectului;
-         promulgarea - daca este cazul;
-         realizarea publicitatii oficiale a actului normativ, aspect ce vizeaza si comunicarea datei intrarii în vigoare a normei.

Pentru Parlament, Presedinte, Guvern, publicarea se face în Monitorul Oficial, data publicarii reprezentând si data intrarii efective în vigoare, cu exceptia unor alte specificari. Pentru celelalte acte normative publicarea se realizeaza prin: presa, comunicare, afisaj, iar data intrarii în vigoare este inclusa în corpul acelui act normativ.

3. Partile constitutive si structura formala a actelor normative

Forma normei juridice sau a unui act normativ este data si de componentele sale, modul de structurare a textului normativ respectiv.

O norma juridica poate fi exprimata printr-un articol sau mai multe articole conexe.

Forma prin care se exprima o norma juridica poarta si denumirea de act normativ, în sensul de izvor de drept. Actul normativ poate fi, deci, constituit fie dintr-o norma juridica elaborata sub forma unui singur articol sau grupaj de articole, fie dintr-un grupaj mai larg de norme juridice.

Fiecare categorie de acte juridice este elaborata conform unor reguli de redactare proprii.

Legea, de exemplu, presupune ca regula generala, urmatoarele elemente constitutive: titlul, preambulul, dispozitii generale, dispozitii speciale, dispozitii finale, si tranzitorii. Proiectul este însotit de o expunere de motive a initiatorului.

Titlul

- exprima denumirea generala a actului normativ si este principalul element prin care aceasta se identifica în cadrul sistemului de norme. Este formulat concis. Ex: Lege cu privire la ….. , fiind uneori precedat de un supratitlu, care denumeste forma sau izvorul de drept din care face parte actul normativ (ex: lege, ordonanta, ordin de urgenta, decizie, etc.). În formularea titlului mai apare si  înscrierea numarului de ordine si succesiunea de aparitie a acelui act normativ. Ex: Legea numarul … cu privire la … Pentru actele normative publicate se retin si date calendaristice.

Preambulul

Nu este un element necesar; este folosit în cazul actelor normative ample si foarte importante. Prin continutul sau se realizeaza o introducere (în sinteza) asupra reglementarilor actului normativ, urmarindu-se motivatia si întelegerea continutului.

Este o forma succinta a "expunerii de motive".

În lipsa preambulului, sau la sfârsitul acestuia, se practica uneori o "formula introductiva" prin care se face trimitere la temeiul legal sau constitutional în baza caruia este emis actul. Ex: "Având în vedere  prevederile art. … din Constitutie" sau "Ţinând seama de…"

Dispozitiile generale

Constituie, pentru reglementarile mai ample, prima parte din structura propriu-zisa a acelui act normativ. Ele sunt prezentate sub forma unui titlu, capitol, sectiune distincta sub denumirea de "Dispozitii generale", "Principii generale", "Principii de baza". Continutul acestora este redactat sub forma unor text- articol, si constituie cadrul juridic general în care se vor redacta în continuare, reglementarile propriu-zise ale actului normativ respectiv .

Dispozitiile speciale (de continut):

Constituie continutul propriu-zis al actului normativ (în acest context, termenul "special" prin raportare la "general" nu exprima aspectul "derogator" sau de "exceptie" utilizate pentru denumirea unor acte normative speciale ci normele ce formeaza continutul propriu-zis al acelui act normativ fiind "speciale" în raport cu precizarile "generale"). Au ca subdiviziuni: titlu, capitol, sectiune, paragraf, articol, litera, aliniat.

Unele acte normative contin si dispozitii finale si tranzitorii, cele finale specifica expres data intrarii în vigoare a acelui act normativ sau normele care se abroga prin acel act, în timp ce cele tranzitorii au caracter de intermediere, prin care se realizeaza trecerea de la vechea la noua reglementare în acel domeniu. În absenta unor titluri sau capitole distincte (cu acest aspect), asemenea prevederi pot fi inserate ca articole ultime ale actului normativ.

Articolul este elementul structural fundamental în elaborarea unui act normativ; el este expresia concentrata a normei juridice în formularea careia este cuprinsa, de regula o dispozitie privitoare la conduita solicitata. Întrucât conduitele umane se manifesta printr-o complexitate si diversitate (cumuleaza fapte multiple, actiuni sau inactiuni produse în împrejurari si conditii diferite) aceste conduite nu pot fi impuse si reglementate prin formularea unui singur articol, ci al unui grupaj de articole.

Tehnic, articolele trebuie redactate prin propozitii de maxima conciziune si claritate, ele fiind ordonate în aliniate sau paragrafe (fie alfabetic, fie prin cifre arabe). În unele acte normative (Constitutia, C. pen.) articolele sunt însotite de note marginale prin care se mentioneaza institutia juridica la care se refera acel articol sau grupaj de articole. Articolele noi se introduc prin "amendare" sau "modificare" printr-un indice: ex: 18², 120² etc.

În privinta elaborarii si redactarii textului unui act normativ trebuie precizat ca limbajul si stilul juridic trebuie sa raspunda unui dublu imperativ:
-         asigurarea rigorii si exactitatii aparatului conceptual de specialitate si
-         formularea accesibila a continutului informational pentru ca individul uman comun sa poata întelege continutul dispozitiei textului.

În acest sens, este necesara respectarea unor reguli ale limbajului:
| -         textele trebuie redactate prin folosirea termenilor literari uzuali, cu întelesul curent pe care îl au în limba româna, evitându-se pe cât posibil, neologismele;
-         daca sunt utilizati termeni cu întelesuri diferite, pentru evitarea neclaritatilor este bine ca în cuprinsul acelui act normativ sa se precizeze acceptiunea în care este utilizat acel termen; la fel, sunt necesare precizarile pentru termenii juridici care au sens diferit comparativ cu cei utilizati în limbajul cotidian;
-         textul trebuie sa fie neredundant, simplu, fara cuvinte care se repeta, fara metafore

În legatura cu limbajul si stilul de elaborare a normei juridice, trebuie facute unele precizari referitoare la "fictiunea juridica" si "prezumtiile dreptului" .

Fictiunea, ca reprezentare imaginara (nu are un corespondent în realitate) este (ca si prezumtia) o modalitate prin care se creeaza o "realitate juridica" - ca realitate conventional acceptata: din perspectiva dreptului deci, fictiunea juridica este un artificiu creat prin constructia legislativa prin care "realitatea juridica"  exprimata si consacrata în textul normativ nu exista în realitatea factuala.

Exemple: se considera (prin fictiune) ca bunurile fixate pe imobile sunt si ele imobile (art. 468 C. civ.) sau: bunurile accesorii urmeaza regimul juridic al bunurilor principale; sau: capacitatea de folosinta a copilului este recunoscuta din momentul conceptiei (art. 7 al Decretului nr. 31/1954), fictiunea extrateritorialitatii etc.

Prezumtiile juridice

În sens uzual, prezumtia exprima o supozitie întemeiata pe aparente, pe ipoteze sau deductii sau o recunoastere a unui fapt ca autentic pâna la proba contrara.

Din perspectiva dreptului, prezumtiile juridice sunt artificii create în constructia legislativa, prin care se accepta sau se impune ceva ca fiind existent si adevarat fara a fi necesara întotdeauna demonstrarea sau proba lor. Art. 1199 C. civ. precizeaza ca "Prezumtiile sunt consecintele ce legea sau magistratul trage din un fapt cunoscut la un fapt necunoscut" iar art. 1200 C. civ. mentioneaza drept prezumtie, printre altele recunoscute de lege pe cea a "autoritatii lucrului judecat", prezumtie clarificata în art. 1201 C. civ. sub forma: "Este lucru judecat, atunci când a doua cerere în judecata are acelasi obiect, este întemeiata pe aceeasi cauza si este între aceleasi parti, facuta de ele si în contra lor în aceeasi calitate."

Tot în C. civ. (art. 1201-1203) se precizeaza ca prezumtiile sunt "legale" (acelea care sunt expres stabilite prin norma de drept) si împotriva acestora nu este admisa nici o dovada contrara (cu exceptia în care legea care consacra prezumtia respectiva o permite: ex: art. 492 C. civ. "prezuma, pâna la proba contrara, ca orice constructie, plantatie sau lucru facut asupra pamântului  …. sunt facute de proprietarul acelui pamânt") si prezumtii lasate la latitudinea ("întelepciunea") instantei - prezumtii judecatoresti. Art. 1203 C. civ. precizeaza ca împotriva acestor prezumtii este permisa si dovada contrara.

Deci, în constructia juridica, situatiile prezumate pot fi sau nu considerate adevarate , în functie de caracterul lor de prezumtii "legale" sau "judecatoresti" (consecinta a respingerii sau admisibilitatii probei)

De aici apare si distinctia între :
-         prezumtiile absolute (irefragrabile - juris et de jure)- împotriva carora nu este admisa nici un fel de proba contrara, fiind considerate adevarate (ex: prezumtia de cunoastere a legii, prezumtia de autoritate de lucru judecat etc.) si
-         prezumtiile relative (jus tantum) în care adevarul prezumat poate fi contestat si rasturnat prin proba contrara admisa de lege, proba ce revine celui ce contesta acea prezumtie  (ex: prezumtia de nevinovatie, prezumtia de paternitate conform careia tatal copilului este sotul mamei etc.).

Raspunderea juridica - caracterizare generala

Comportamentul uman are o sfera diversa de manifestare dar, cu toata complexitatea comportamentului, omul se raporteaza la unele principii, norme, valori în limitele a ceea ce el considera a fi bine-rau, permis-nepermis, drept-nedrept, licit-ilicit.

La momentul stabilirii optiunii individului pentru o anumita conduita (din toate cele posibile) se declanseaza mecanismul constituirii raspunderii sale sociale. Aceasta se datoreaza capacitatii sale rationale de a opta pentru un anumit comportament, stiind, sau trebuind sa stie ca fapta sa se înscrie sau nu în limitele principiilor generale acceptate, si va trebui sa suporte consecintele pentru conduita sa negativa.

Raspunderea juridica este forma cea mai grava a raspunderii sociale si se caracterizeaza prin:
-         are, întotdeauna, ca temei încalcarea sau nerespectarea unei norme de drept;
-         este, întotdeauna, legata de activitatea exclusiva a unor organe de stat care au competenta de a constata în mod oficial nerespectarea sau încalcarea normei de drept, de a aprecia gradul de vinovatie si de a stabili si aplica sanctiunea prevazuta de norma juridica;
-         este o raspundere general-obligatorie, izvorând din imperativitatea dreptului si capacitatea coercitiva a aparatului de stat de a interveni si aplica, la nevoie, constrângerea juridica;
-         consecintele raspunderii juridice sunt deosebit de grave, putând antrena chiar sanctiuni privative de libertate sau (în unele state) pedeapsa capitala;
-         stabilirea concreta a raspunderii juridice nu este un act sau demers strict juridic, ci cu valoare multipla (în actul de tragere la raspundere juridica se concentreaza evaluari nu doar de ordin strict juridic, ci si de ordin moral, social, economic, etc.)

Raspundere juridica reprezinta un complex de drepturi si obligatii conexe, prevazute de normele juridice, drepturi si obligatii ce iau nastere ca urmare a savârsirii unei fapte ilicite si care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat, adica de aplicare a sanctiunii.

Exista drepturi ale partii vatamate (sau societatii lezate) de a-i fi reparate daunele, ori de a fi restabilit dreptul încalcat si exista obligatii ale celui vinovat de a suporta sanctiunea prevazuta de norma juridica încalcata.

Principiile raspunderii juridice

In literatura juridica sunt delimitate mai multe principii, dar sunt consacrate patru:

1.    Principiul raspunderii pentru fapte savârsite cu vinovatie - în baza sa, oricarui subiect de drept i se poate aplica o sanctiune numai atunci când este vinovat de nerespectarea unei norme si numai în limitele vinovatiei sale. Vinovatia consta în nerespectarea de catre subiect a prescriptiilor normei, încalcând, prin conduita sa, interesele ocrotite de catre aceasta (stiind sau nestiind ca prin comportamentul sau contravine acestor interese);

2.    Principiul raspunderii personale- raspunderea juridica actioneaza în mod direct  numai fata de persoana vinovata de savârsirea faptei ilicite, iar întinderea raspunderii juridice este stabilita în functie de circumstantele personale ale autorului faptei. În virtutea acestui principiu functioneaza regula conform careia numai cel care a comis o încalcare a legii este pasibil de raspundere, iar penrtu o singura fapta ilicita se poate aplica o singura pedeapsa si o singura data („non bis in idem”). De la acest principiu - exceptii: raspunderea în mod solidar cu altul; raspunderea pentru fapta altuia (raspunderea indirecta, reglementata de art. 1000 C. civ. pentru prejudiciile produse de copiii minori - raspunderea parintilor; raspunderea pentru prejudiciul pricinuit de bunuri -raspunderea proprietarului; raspunderea comitentilor pentru faptele prepusilor lor, raspunderea institutorilor si artizanilor pentru prejudiciile pricinuite de elevii pe care-i au sub supraveghere)

3.    Principiul justetei sanctiunii - presupune o corecta corelare a gravitatii faptei cu sanctiunea aplicata, astfel încât sanctiunea aplicata sa fie proportionala cu fapta; de aici necesitatea alegerii corecte a normei ce se aplica si necesitatea individualizarii corecte a faptei si sanctiunilor;

4.    Principiul celeritatii tragerii la raspundere - în virtutea acestuia, persoanelor ce se fac vinovate de savârsirea unor fapte ilicite trebuie sa li se aplice sanctiunile cât mai rapid posibil dupa savârsirea faptelor, pentru ca sanctiunile sa-si atinga scopul urmarit, atât fata de faptuitor, cât si scopul reparatoriu educativ si preventiv (fata de societate). Trecerea unui timp mai lung poate duce la neîncredere în aplicarea legii, recidiva, prescriptia faptelor.

1. Elementele si conditiile raspunderii juridice

Pentru existenta raspunderii juridice este necesara întrunirea cumulativa a urmatoarelor elemente:
- existenta subiectului raspunderii juridice;
- existenta unei conduite ilicite a subiectului;
- existenta vinovatiei;
- existenta unei legaturi de cauzalitate între fapta ilicita si rezultatul daunator.

1. Subiectele raspunderii juridice - pot fi persoane fizice si persoane juridice. Pentru ca o persoana fizica sa devina subiect al raspunderii juridice, trebuie sa fie îndeplinite doua conditii: sa aiba capacitatea de a raspunde si sa actioneze în mod liber. Capacitatea de a raspunde implica în primul rând discernamântul, respectiv, capacitatea persoanei de a întelege, si de a voi, respectiv complexul de atribute normale cu care este înzestrat individul sanatos mental si maturitatea sa. Capacitatea de a raspunde presupune si un complex de atribute juridice, adica existenta unor drepturi si obligatii stabilite prin normele de drept, pentru a fi dobândite sau impuse celor ce încalca normele de drept.

Capacitatea de a raspunde este o forma a capacitatii juridice, alaturi de capacitatea de folosinta, de exercitiu, de a mosteni, electorala, etc.

Capacitatea juridica se defineste ca aptitudinea generala si abstracta, stabilita de lege în functie de vârsta si discernamântul persoanei de a dobândi sau exercita drepturi si obligatii într-un raport juridic , adica de a fi titulare de drepturi si obligatii.

Libertatea de a actiona - ca o conditie a raspunderii juridice, înseamna a actiona în cunostinta de cauza, de a actiona pe baza unei decizii neviciate si neconstrâns de altcineva sau altceva, asupra alegerii caii de urmat sau a modului de actiune în directia scopului ilicit propus, urmarit si acceptat.

Subiectele colective (institutii, organizatii, organe de stat, autoritati publice, fundatii, societati comerciale, regii autonome) pot deveni persoane juridice în baza unor proceduri legale. Acestea pot raspunde numai civil si administrativ, (nu pot raspunde penal sau disciplinar). Raspund, în schimb, sub toate formele, persoanele fizice cuprinse în persoanele juridice.

2. Conduita ilicita-cauza a declansarii raspunderii juridice.

Prin conduita omului se întelege un ansamblu de fapte ale individului aflate sub controlul vointei si ratiunii sale.

Conduita umana poate fi licita sau ilicita prin raportare la prevederile normei de drept.

Conduita ilicita poate sa constea într-o actiune sau inactiune contrara prevederilor normelor juridice; acestea apartin unei persoane care are capacitatea de a raspunde de faptele sale.

Actiunea consta într-un numar de acte materiale contrare normelor; ea este o vointa directionata, exteriorizata a subiectului.

Prin normele prohibitive se stabileste ceea ce este interzis, în timp ce prin normele onerative se indica conduita obligatorie, întelegându-se ca prin orice actiune contrara acesteia sunt încalcate dispozitiile normelor în vigoare. Prin normele permisive se accepta o anumita conduita, în limitele permise de lege.

Inactiunea consta dintr-o abtinere a persoanei de a face ceva, retinerea de la o actiune la care ar fi fost obligata, o neîndeplinire a unor fapte stabilite de lege. Omisiunea este în acest caz, un act constient si voluntar de a nu face ceea ce trebuie sa faca, în virtutea cerintelor stabilite în norma juridica.

3. Vinovatia - conditie a raspunderii juridice

Vinovatia este starea subiectiva ce caracterizeaza pe autorul faptei ilicite în momentul încalcarii normelor de drept; ea consta în atitudinea psihica si de constiinta negative fata de interesele si valorile sociale protejate de normele de drept.

Formele în care apare vinovatia sunt intentia si culpa (definite si de art. 19 C. pen.).

Intentia- forma vinovatiei, prin care actiunea ilicita este orientata în mod voit, deliberat, spre a produce efectul dorit. Ea presupune:
- cunoasterea caracterului antisocial al faptei;
- acceptarea urmarilor ei negative;
- dorinta subiectului de a obtine realizarea scopului ilicit.

Conditia pentru raspundere- exteriorizarea intentiei.

Culpa -forma usoara a vinovatiei în care autorul faptei ilicite nu prevede consecinta faptelor sale, desi trebuia sa le prevada sau, prevazându-le, spera în mod superficial ca acestea nu se vor produce. Deci, culpa nu contine dorinta realizarii scopului nemijlocit ilicit ci acceptarea posibilitatii sau riscului producerii lui. Pentru faptele savârsite din culpa, raspunderea juridica este mai usoara.

4. Legatura cauzala dintre fapta ilicita si rezultatul daunator.

Apare ca raport cauzal între cauza si efect; cauza, fiind fenomenul care genereaza, produce efectul. Se distinge de conditie - complex de împrejurari care favorizeaza sau  frâneaza evolutia cauzei spre efect.

Formele raspunderii juridice

Formele  raspunderii juridice pot fi clasificate în functie de :
- valorile sociale aparate;
- gradul de pericol social al faptei ilicite;
- vinovatia faptuitorului;
- tipul normei a carei dispozitie a fost încalcata;
- ramura de drept carei îi apartine norma.

Raspunderea juridica poate fi penala, civila, (delictuala, contractuala), administrativa (contraventionala) si disciplinara.

Normele juridice:

Pentru o mai buna întelegere a conceptului de norma juridica este necesar sa facem distinctia între norma juridica si actul juridic individual sau concret. Spre deosebire de norma juridica care are un caracter general si impersonal, actul juridic concret se refera la conduita într-o situatie data a unei anume persoane fizice sau juridice identificate sau nominalizate. Exemplul cel mai elocvent de act juridic concret îl constituie hotarârea judecatoreasca data în solutionarea unei cauze. De asemenea actul de numire într-o functie a unei persoane sau actul prin care se acorda o autorizatie de constructie sunt tot acte concrete sau individuale. Actul juridic este obligatoriu si garantat, la nevoie, de forta coercitiva a statului. Hotarârile guvernului, de exemplu, pot fi atât generale (stabilesc reguli cu caracter general), cât si concrete (cum ar fi numirea cuiva într-o functie). Actele juridice concrete sunt date în baza si în executarea actelor normative. Actele juridice concrete se deosebesc calitativ de actele normative, dar sunt legate organic de acestea, deoarece prin ele se realizeaza si se traduc în viata prevederile normelor juridice. Actele juridice concrete sunt modalitati de aplicare a actelor normative, un fel de prelungire si realizare a acestora în viata sociala.

În concluzie: norma juridica poate fi definita ca o regula de conduita generala si impersonala instituita de puterea publica sau recunoscuta de aceasta, a carei respectare obligatorie este asigurata la nevoie de forta coercitiva a statului.

Structura normei juridice.

Norma juridica are o structura interna si o structura externa. Structura interna este de fapt structura logico-juridica normei, iar structura externa este structura tehnico-juridica a normei.

a) Structura interna sau logico-juridica este data de cele trei elemente obligatorii prin care se organizeaza în mod logic o norma juridica. Aceste elemente sunt: ipoteza, dispozitia si sanctiunea.

Sintetic vorbind, orice norma juridica prescrie în mod necesar o conduita (dispozitia) care trebuie sa arate în acelasi timp împrejurarea (ipoteza) în care se aplica acea conduita precum si consecintele nerespectarii acestei conduite (sanctiunea). Un exemplu concret va fi edificator pentru întelegerea acestei componente trihotomice si anume articolul 33 din Legea 50/1991 care prevede ca:

"Persoanele fizice si juridice care beneficiaza de teren în conditiile prezentei legi (ipoteza) sunt obligate sa solicite emiterea autorizatiei de construire si sa înceapa constructia în termen de cel mult 1 an de la data detinerii actului de concesionare a terenului (dispozitia). În caz de încalcare a obligatiei prevazute la alin. 1, concesiunea îsi pierde valabilitatea (sanctiunea)."

Prin urmare: ipoteza stabileste conditiile, împrejurarile sau faptele în prezenta carora se cere o anumita conduita, precum si categoria subiectilor la care se refera prevederile dispozitiei. Dispozitia este acel element al normei juridice care prevede conduita ce trebuie urmata în prezenta ipotezei date, mai precis care sunt drepturile si obligatiile corespunzatoare ale subiectelor vizate de norma juridica respectiva. Sanctiunea indica urmarile nerespectarii dispozitiei normei juridice. Sanctiunea este adusa la îndeplinire, la nevoie, cu ajutorul puterii de stat. Sanctiunile sunt: penale, administrative, disciplinare si civile. Exista si alte clasificari, dupa alte criterii, ale sanctiunii, dar nu e cazul sa le discutam aici. De subliniat ramâne faptul ca sanctiunea este o latura foarte importanta a normei juridice, ea fiind aceea care asigura în ultima instanta respectarea normei juridice, restabilirea ordinii juridice. Sanctiunea tine de domeniul general al constrângerii, dar ea nu trebuie identificata cu constrângerea statala. Aplicarea sanctiunilor reprezinta un act de putere de mare raspundere si într-un stat de drept ea trebuie facuta de organele competente cu stricta respectare a prevederilor legale, a drepturilor si libertatilor cetatenilor.

b) Structura tehnico-juridica, spre deosebire de structura logica, se refera la forma exterioara de exprimare a normei juridice, la redactarea ei care trebuie sa fie clara, concisa, concreta. Asadar, structura tehnico-juridica are în vedere aspectul normativ, modul cum sunt enuntate normele juridice în cadrul actelor normative!

Actiunea normelor juridice în spatiu si asupra persoanelor

Actiunea actelor normative în spatiu este conditionata de competenta teritoriala a organului de stat emitent. În tara noastra, legea si actele normative ale organelor centrale ale administratiei de stat actioneaza în principiu pe întreg teritoriul statului. Prin teritoriul statului se are în vedere conceptul general acceptat de teritoriu în stiinta juridica si mai ales în dreptul international. Codul penal român arata ca prin "teritoriul României" sau prin "teritoriul tarii" se întelege întinderea de pamânt si apele cuprinse între frontiere cu subsolul si spatiul aerian, precum si marea teritoriala cu solul, subsolul si spatiul aerian al acesteia. De asemenea, se considera ca savârsita pe teritoriul tarii si orice infractiune comisa pe o nava ori aeronava româna. Deosebit de complexa este actiunea actelor normative în spatiu si cu privire la persoane sub aspect international. Locul încheierii unui act sau locul savârsirii unei infractiuni, calitatea persoanei (strain, reprezentant diplomatic etc.) ridica probleme în legatura cu stabilirea legii care se aplica: româna sau straina.

           Principiul teritorialitatii nu este însa unul absolut. Nevoia de a mentine si dezvolta relatii politice, economice si social-culturale între state a creat cu timpul anumite exceptii de la acest principiu, pe care le numim exceptiile extrateritorialitatii, exceptii care nu afecteaza cu nimic principiul suveranitatii de stat si sunt menite sa asigure dezvoltarea multilaterala a relatiilor internationale contemporane. Se impune însa conditia ca aceste exceptii sa se aplice cu respectarea principiilor democratice ale dreptului international si al egalitatii suverane a statelor, al reciprocitatii si al liberului lor consimtamânt. Între exceptiile extrateritorialitatii gasim urmatoarele situatii:

           a) imunitatea diplomatica si regimul juridic al consulilor; b) regimul juridic al strainilor si al persoanelor fara cetatenie; c) regimul juridic al cetateanului aflat în strainatate; d) recunoasterea efectului juridic al unor acte savârsite pe teritoriul unui alt stat sau aplicarea legii unor fapte savârsite în strainatate.

           Imunitatea diplomatica consta în exceptarea personalului diplomatic si a persoanelor asimilate de la jurisdictia statului de resedinta, constând în inviolabilitatea personala, inviolabilitatea cladirilor reprezentantei diplomatice si a mijloacelor de transport. În cazul încalcarii legilor tarii de resedinta, reprezentantul diplomatic poate fi declarat persona non-grata, lucru care atrage dupa sine rechemarea sa sau expulzarea.

           Reprezentantii consulari ai statelor straine sunt scutiti de unele impozite, prestatii, sau li se aplica jurisdictia instantelor judecatoresti a tarii de origine în cauzele privind infractiunile lor de serviciu etc., iar regimul juridic este stabilit pe baza de reciprocitate si în conformitate cu normele dreptului international.

           Cetatenii straini beneficiaza de trei forme de regim: regimul special, regimul national si regimul clauzei natiunii celei mai favorizate. În România, cetatenii straini si apatrizii au drepturile fundamentale ale cetatenilor români (exceptie: drepturi politice si drepturi civile), precum si orice alte drepturi prevazute prin lege sau prin acorduri internationale în care România este parte.