Teorie si metoda in cadrul dreptului.
Intr-o formula generica, stiinta poate fi definita ca sistem de cunostinte despre existenta (realitatea fizico-naturala, socio-umana si spirituala), dobandite prin metode adecvate si exprimate in concepte, categorii si principii. John Bernal, atrage atentia asupra unui dublu inteles al stiintei: - ca institutie, in sensul de organizatie de oameni care indeplinesc in societate anumite roluri; - ca metoda, cu sensul de ansamblu de procedee, mijloace prin care se dezvaluie aspecte si legitati noi ale lumii, dar in care se regasesc si reminiscente cu valoare traditionala. Vorbind despre rolul stiintei, se precizeaza ca aceasta este un factor important pentru dezvoltarea actului de creatie si un neincetat izvor de idei generale si principii filozofice despre lume (John Bernal, 'Stiinta in istoria societatii', Bucuresti, 1964, pag. 28).
Primul pas in stabilirea locului unei stiinte anume, in tabloul general al acestora este cautarea unor criterii de clasificare a stiintelor. Momentul antichitatii il consideram extrem de semnificativ pentru organizarea procesului de sistematizare a cunostintelor, in clasificarea stiintelor. Pornind de la cautarea principiului de clasificare al stiintelor, B. Guscin ajunge la descoperirea anumitor legaturi si dependente intre stiinte. Savantii preocupati de clasificarea stiintelor, spune Guscin, „s-au gindit mai intii la legatura intre stiintele specializate”[1]. Deci, la momentul in care vorbim despre clasificarea stiintelor, implicit tinem cont de asemanarile si deosebirile dintre acestea.
B.M. Kedrov[2] inainteaza teza despre existenta unor forme istorice de realizare a cercetarii stiintifice. La p 949f57j rima etapa avem o singura disciplina nediferentiata si cu un pronuntat caracter filosofic. La etapa a doua, care isi are inceputul in Renastere, are loc declansarea diferentierii si aparitia diverselor ramuri de cercetare, iar a treia etapa se caracterizeaza prin faptul ca sinteza si specializarea se completeaza reciproc. In functie de aceste trei etape, B.M. Kedrov propune urmatorul model de clasificare al stiintelor (vezi Anexa nr.1).
In schema clasificarii stiintelor se porneste de la „naturphilosophie”, care uneste toate cunostintele stiintifice. Pe parcursul dezvoltarii stiintei, in interiorul ei, a inceput procesul de specializare, care contribuie la formarea unui sistem complex de cunostinte stiintifice.
B.M.Kedrov ilustreaza clasificarea stiintelor printr-un triunghi, plasind la virfurile lui cite un grup de stiinte: stiintele sociale, stiintele naturale, stiintele tehnice[3]. Pentru a efectua clasificarea stiintelor, este necesar de a gasi un criteriu logic aplicabil tuturor stiintelor, care explica tabloul complet al acestora, si de a lua in consideratie perspectivele dezvoltarii stiintelor. B.M.Kedrov indica un model posibil de clasificare a stiintelor, care are ca criteriu logic principiul identitatii. Ca rezultat vom obtine: 1) stiinte logice (logica modala, diontica, clasica, matematica etc.), 2) stiinte ontologice (morala, politica, economia, drept, medicina, psihologia, sociologia, istoria, informatica etc.), 3) stiinte cosmologice si fizice (fizica, chimia, biologia, astronomia, stiintele tehnice etc.). Aceasta clasificare reprezinta doar relatii diverse de cunoastere ale omului. Fiecare grup de stiinte este deschis pentru a primi noi discipline si permite noi clasificari. In afara clasificarii au ramas filosofia si cibernetica, deoarece ele sunt stiinte sintetice prin excelenta. Ele incheie sinteza stiintelor, dupa cum logica deschide clasificarea lor .
Astfel, stiintele constituie un sistem dinamic numit sistemul stiintelor. Elementele acestui sistem sunt, fireste, subsisteme ale lui aflate in conexiuni multiple. In functie de referentul descris si de explicat sunt identificate doua subsisteme: - subsistemul stiintelor despre existenta; - si, subsistemul stiintelor actiunii. In subsistemul stiintelor despre existenta, el insusi fiind un sistem, sunt prezente elemente-subsisteme, cum ar fi: - cel al stiintelor naturii, - al stiintelor socio-umane, - al stiintelor despre gandire. In categoria stiintelor actiunii intra cele organizationale, tehnice si instructiv-educationale.
Discutia clasica si moderna din teoria stiintei asupra stiintelor sociale prin distinctie de cele naturale se refera la statutul acestora, adica acestea (stiintele naturii si ale socialului) se afla pe picior de egalitate sau nu? I. Craiovan [p.70] mentioneaza ca in opozitie cu stiintele naturii, stiintele sociale:
realizeaza cercetare si control experimental rareori si in masura limitata;
formularea legilor generale este problematica din cauza diversitatii culturale si a particularitatilor sociale;
isi schimba domeniul de cercetare in desfasurarea investigatiiilor lor si pot aparea ele insele ca variabila sociala;
sunt in esenta o autoreflectie a societatii;
nu pot fi libere de valori, nici din punctul de vedere al cercetatorului, nici al obiectului cercetarii.
Aceste deosebiri releva comlexitatea cercetarilor in domeniul stiintelor sociale, dar nu intemeiaza o diferenta metodologica principiala intre stiintele naturii si stiintele sociale. Ca particularitati a teoriilor stiintelor sociale pot fi considerate gradul inalt de complexitate a domeniului lor de cercetare si regulile sociale specifice. Complexitatea inalta a sistemului social rezulta din multiplele sisteme, fiecare cu reguli specifice. La acestea se mai adauga faptul ca in explicarea actiunilor sociale se face apel la asa numitele stari epistemice: la evaluarea situatiior, la asteptari, la orientarea dupa anumite maxime pe care le introducchiar cei ce actioneaza, si nu doar cei care vor sa formuleze explicatii stiintifice, zice I. Craiovan [p.71]
O diferenta majora care exista intre legi ale naturii si reguli sociale, care ne permit a face diferenta si intre stiintele respective (ale naturii si sociale), este ca regulile sociale pot fi criticate si prin aceasta si schimbate pe o baza normativa – ceea ce inseamna ca oamenii prin sentimentele, dorintele si scopurile lor, pe care incearca sa le realizezeapartin conditiilor initiale schimbatoare ale valabilitatii regulilor sociale.
Totodata in conditiile revolutiei actuale stiintifice si tehnologice se produc profunde transformari de structura, de viziune ce determina ca cercetarea stiintifica sa treaca printr-o mutatie fecunda. Aceasta mutatie aduce in prim plan un spatiu privilegiat acela al intilnirii stiintelor, al dezvoltarii unor cercetari la confluenta, la limita stiintelor. Stiintele juridice nu au fost nici ele scutite de aceasta orientare, desi din pacate, in acest domeniu s-a facut destul de putin pentru cercetarea teoretica a noilor metodologii si, ca o consecinta fireasca a acestei stari de lucruri, nici utilizarea practica a noilor metode nu a inregistrat progresele necesare.
In plan metodologic asistam la importante imprumuturi, la o adevarata contaminare metodologica. Fenomenul este resimtit si in domeniul cercetarii dreptului. Stiinta dreptului isi afirma statutul epistemologic printr-o preocupare constanta si veche pentru perfectionarea mijloacelor gindirii obiectului sau. In ultimul timp, aceasta preocupare este concentrata in cadrul teoriei si sociologiei juridice, in care se cоmbina metodele traditionale cu cele moderne.
Subsistemul stiintelor socio-umane cuprinde mai multe elemente-sub-sisteme: sociologiei, economiei, psihologiei, istoriei, politicii etc. Fiecare subsistem abordeaza o infatisare sau alta a existentei socio-umane, vizand (avand ca scop) sa descopere si sa explice legile de structurare, functionare, manifestare ale acestor infatisari, modalitati de functionare ale socio-umanului.
Modalitatile de fiintare ale socio-umanului reprezinta obiecte de cunoastere (domenii de cunoastere) pentru stiintele socio-umane; de pilda, viata economica este subsistem-obiect de studiu al subsistemului stiintelor economice, asa cum istoria este subsistem-obiect de studiu al subsistemului stiintelor istorice. In cadrul oricarui subsistem de cunoastere stiintifica exista o stiinta care abordeaza ce este general - esential in domeniul sau, cautindu-i explicatii generice, fixate in notiuni fundamentale pentru acel subsistem si pe care se bizuie celelalte stiinte din el, prin specializare, abordeaza domeniul in detaliu; astfel, in subsistemul dreptului vom intalni stiinta numita teoria dreptului (teoria generala a dreptului), pe care se bazeaza stiintele numite, particulare (drept economic, dreptul mediului, etc.
In cadrul fiecarui domeniu exista stiinte care fixeaza notiunile fundamentale pentru domeniile lor, notiuni ce constituie repere epistemologice ale stiintelor particulare din fiece subsistem, se numesc stiinte fundamentale; TGD, Psihologia (generala), Biologia (generala), Estetica (generala), sunt asemenea stiinte.
O stiinta, indiferent daca e fundamentala, generala, particulara, tehnico-aplicativa sau nu, se constituie dintr-un ansamblu sistematic, metodic de cunostinte rationale, sub forma de ipoteze si teorii, verificabile direct si/sau indirect si perfectibile, despre o realitate (domeniul ei) exterioara acestor cunostinte. Stiinta dreptului penal, stiinta dreptului procesual civil, stiinta astronomiei, stiinta balcanologiei primesc calitatea de stiinta daca si numai daca se verifica prin definitia de mai sus.
Principalele trasaturi care ne permit sa numim un domeniu de activitate ca stiinta sunt:
a - veridicitatea, adica sa redea in enunturi adevarate ceea ce descopera in domeniul ei de cercetare:
b – rationalitatea, adica enunturile sa fie corecte sub aspect logic;
c - verificabilitatea, adica enunturiie ei sa se confirme in valoarea lor generala de adevar, prin metode de verificare riguroasa, referitoare la domeniul de referinta:
d - perfectibilitatea, adica disponibilitatea de a integra noile descoperiri in sistemul sau explicativ.
Conditiile care sunt plasate pentru un ansamblu de cunostinte pentru ca acestea sa fie numit stiinta sunt: delimitarea domeniului propriu de cercetare conceptuala, domeniu numit si obiectul de cunoastere; - posedarea unui limbaj propriu, bine definit; - are un sistem propriu de principii, legi, notiuni si categorii; - utilizeaza metode si tehnici adecvate de cercetare, formulind principii de metoda, reguli, criterii operationale; - contine ipoteze si teorii, competitive pentru explicarea diferitelor aspecte ale domeniului cercetat; - permite predictii (retrodictii). (A se vedea si Gh. C. Mihai, Radu T. Motica - 'Fundamentele dreptului. Teoria si filozofia dreptului', Ed. All, Bucuresti, 1997).
Fiecare stiinta are o nomenclatura a componentelor studiate din domeniul ei, pe care le indica prin termeni generali, riguros si coerent definiti; totalitatea termenilor ei si numai ai ei, sistematizeaza, dupa criterii si reguli logice, ii formeaza limbajul cu care descrie, explica, descopera domeniul la care se refera.
Astfel, cind afirmam ca dreptui civil al obligatiilor este obiectul (domeniul) de studiu al stiintei dreptului civil al obligatiilor, trebuie sa dovedim ca stiinta dreptului civil al obligatiilor intruneste conditiile sus-aratate si are caracteristicile necesare, mentionate. Presupunind ca asemenea legi nu sunt determinabile, deoarece domeniul dreptului civil al obligatiilor nu are legi, vom conveni cu simplitate ca el nu se afla in ordine necesara, ci conventionala.
Stiinta dreptului este componenta a stiintelor
socio-umane A. Botez (in 'Stiintele sociale si mutatiile
contemporane in epistemologie', vol. 'Epistemiologia stiintelor
sociale', Bucuresti,1979, pag. 95) prezinta tabloul stiintelor sociale
astfel :
1. Stiinte de tip nomotetic, avand ca obiect
activitatile umane si ca scop stabilirea legilor si relatiilor functionale
corespunzatoare (economia, politologia, sociologia, demografia, lingvistica,
etc.);
2. Stiintele ce au ca obiect istoria, iar ca scop
reconstituirea si interpretarea trecutului (stiintele istorice);
3. Stiintele care delimiteaza lumea dominata de norme,
obligatii si atributii, avand drept obiect aspectele normative ale activitatii
umane (stiintele juridice, etica);
4. Stiintele ce au ca obiect activitatea cognitiva, ca
activitate esential umana si ca scop cercetarea epistemologica a stiintei
(epistemologia).
Cunoasterea stiintifica are drept obiect realitatea obiectiva, reflectarea legilor ei. Deosebirea dintre diferite discipline stiintifice consta in faptul ca fiecare stiinta cerceteaza forme diferite de realitate, sau diferite aspecte a realitatii. Nu orice opinie are valoare de cunostinta. Pentru ca o propozitie sa aiba valoarea cunostintei sunt necesare doua conditii : - sa fie temeinica;- sa fie adevarata.
In cadrul oricarui subsistem de cunoastere stiintifica exista o stiinta ce abordeaza generalul si esentialul din domeniul sau, cautand-ui explicatii generice, fixandu-le in notiuni fundamentale; notiunile fundamentale constituie repere epistemologice ale stiintelor particulare din fiecare subsistem. Asemenea stiinte sunt numite fundamentale (economia generala, psihologia generala, estetica, istoria, etc.).
Stiintele juridice apartin, ca subsistem, sistemului stiintelor socio-umane, dar aceasta trebuie inteles intr-un mod foarte special; insa, mai intii e de precizat ca la fel ca si in cazurile mai inainte mentionate - subsistemul stiintelor juridice are ca referent, ca domeniu de cercetare modalitatea de fiintare a socio-umanului numita drept; in loc de modalitate de fiintare a socio-umanului, dreptului putem sa-i spunem expresia fiintei societale, fenomen socio-uman, componenta a realitatii socio-umane si nu gresim. Existenta, in universalitatea ei, se modeleaza ca existenta naturala (natura), existenta sociala (societatea) si existenta ideala (lumea constiintei) expresiile ei universale. La rindul lor, fiecare din acestea se manifesta in varietati nenumarate de expresii: natura - chimica, mecanica, biologica etc.; societatea economic, juridic, politic etc.; constiinta - gindire, sentiment, volitiune etc. Asa cum viata este fenomen natural, al naturii, la fel sentimentul este fenomen al constiintei, iar dreptul este fenomen social, al societatii.
Se observa ca societatea (natura, constiinta) sunt forme in interiorul existentei, nu ale existentei fata de altceva, exterior ei; la fel mecanicul, chimicul, biologicul sunt forme inauntrul existentei naturale (natura), juridicul, politicul, economicul sunt forme inauntrul societatii.
Societatea e o forma fata de existenta, din interiorul acesteia, dar fata de juridic, de pilda, este continut, caci juridicul constituie o forma in care exista societatea, dimpreuna cu forma morala, cu cea economica, politica, etc. dinlantrul acesteia.
Stiintele juridice cerceteaza forma juridica a existentei societale, asa cum stiintele economice investigheaza forma economica a existentei societale. De aici nu rezulta ca toate componentele existentei sociale (ale societatii) au forma juridica, dar deoarece forma juridica este inevitabila societatii, urmeaza ca si componentele acesteia care nu o au inca, o pot primi. Pe de alta parte, aceeasi componenta societala poate avea si o forma juridica si una economica si una politica etc. Astfel, un schimb de prizonieri se infatiseaza si in forma politica si in forma juridica etc.
Am putea spune, intr-o prima aproximare, ca sistemul stiintelor juridice are ca obiect de studiu forma juridica a societatii, uniformitatea necesara, genetica, functionala, structurala, organizationala a formei juridice pe care o imbraca componentele societatii, explicindu-le si descoperind legile lor de distributie in spatiul si timpul social.
Forma juridica a societatii mai poarta denumirea generica de drept; dreptul, am zice, reprezinta o forma normativa de ordonare a raporturilor sociale, in vederea promovarii si apararii valorilor necesare societatii: proprietatea, persoana, comunitatea. Desigur, din perspectiva istorica privind lucrurile, forma normativa juridica de ordonare a raporturilor sociale, adica dreptul, nu a aparat si promovat in acelasi mod, cu aceeasi eficienta si la fel de clar proprietatea, persoana si comunitatea, dar mai mult sau mai putin, cu o prioritate sau alta, a facut-o intotdauna. Pe de alta parte, raporturile sociale insele nu au fost peste tot si mereu aceleasi, ci au aparut si au disparut, s-au multiplicat si s-au imbogatit sau au saracit dupa o logica a lor, ceea ce a determinat schimbari si transformari ale formei lor juridice de ordonare.
Stiintele juridice, avind ca obiect de cunoastere sistematica tocmai aceasta forma, s-au constituit si s-au diversificat ca reflex al respectivelor schimbari si transformari.
2. La 1800 Schelling scria: Stiinta dreptului e o stiinta pur teoretica. Ea e pentru libertate exact acelasi lucru ca mecanica pentru miscare, pentru ca deduce acel mecanism natural sub care fiintele libere pot fi gandite ca atare in raporturi reciproce-mecanism care, negresit, nu poate fi construit decat prin libertate'.
In 1860 Titu Maiorescu scria: Stiinta juridica este una de cel mai inalt interes, nu numai pentru unul si altul, ci in general, astfel incat lipsa de interes pentru ea trebuie privita ca expresie a unui caz absolut nestiintific'; pentru omul de spirit, stiinta dreptului este cea mai plina de spirit si cea mai interesanta' (Epistolar, 1856-1864).
Locul pe carel ocupa dreptul intre stiinte este determinat in cele dintii de clasificarea cunoasterii umane in intregime. Aceasta clasificare poate fi construita in baza a doua inceputuri, material sau formal, adica in dependenta de semnul care va fi pus la baza, in dependenta de obiectul cercetarii sau in dependenta de modul in care este efectuata cercetarea.
Stiinta dreptului trebuie sa ofere o imagine sistemica a tuturor normelor juridice, ce functioneaza in acest timp si spatiu, idiferent daca poseda valoare culturala generala, sau daca nu o au. Recunoscind faptul ca intre stiinte exista deosebiri, determinate de obiectul cercetarii sau daca cerceteaza particularul sau generalul, este necesar dea respinge acesr gen de clasificare, caci ea incearca sa opuna grupuri de stiinte ce se refera la domenii distincte. Oricum trebuie sa tinem cont de diferenta intre stiintele naturii si cele despre societate, intre stiintele reale si cele sociale. In categoria stiintelor sociale intra si stiintele juridice. Principala disctinctie ce face clara diferenta intre stiintele sociale este obiectul cercetarii, adica fenomenul social ce este studiat de fiacare domeniu stiintific in parte.
In general stiintele sociale isi propun trei sarcini: stabilirea datelor stiintifice; explicarea procesului de formarea a primelor; evaluarea acestora din perspectiva intereselor umane. Evident ca stiintele juridice, ca stiinte sociale, sunt preocupate de aceleasti lucruri: stabilirea, explicarea si evaluarea normelor juridice.primele doua sarcini au caracter pur teoretic, deoarece cerceteaza ceea ce este, iar cea dea treia sarcina are caracter practicdeoarece determina ceea ce trebuie sa fie. Spre deoasebire de alte stiinte sociale in jurisprudenta distinctia teorie practie este destul de clara. Din acest considerent se releva si specificitatea metodologica a stiintelor juridice. Fiecare dintre sarcinile mentionate va purcede la anumite norme, astfel stabilirea datelor va utiliza metoda dogmatica, pentru explicare var fi utilizate metoda istorica si cea sociologica, iar evaluarea, aprecierea normelor se realizeaza cu ajutorul metodei critice.
Prima sarcina a stiintelor juridice consta in cunoasterea fenomenelor juridice, adica stabilirea anumitor date ce au calitatea de norma de drept. Sigur ca multe dintre acestea sunt asimulate in baza esperientei sociale, asemanator modului in care sunt cunoscute si alte obiecte exterioare, cum ar fi muntele, riul, animalele, etc. In primele faze acesta era unicul mijloc de cunoastere (experienta, observarea). Acest gen de cunoastere insa in timp devine insuficient, iar ajutorul din partea stintei este inevitabil. Cercetarea stiintifica a fenom,enului juridic se deosebeste de experienta prin complexitate si exaustivitate. Stiinta nu doar aduna cunostinte, dar si le sistematizeaza, dindui forma continutului, astfel normele dreptului find cunoscute nu individual dat in corelatie.
A doua sarcina de baza a stiintei dreptului este explicarea procesului de formare a dreptului, adica a anumitor norme, a institutiei juridice ca grup de norme, si a ordinii juridice ca totalitate de norme. Acest lucru este determinat nu doar de simpla curiozitate, nemultumita doar de constatarea faptelor, dar si de incercarea de a descoperi fortele ce au fost capabile sa dea imbold pentru aparitia fenomenului juridic.explicatii asupra procesului de formare a dreptului pot fi cautate sau in conditiile ce au precedat dezvoltarea dreptului sau in conditiile generale a dreptului in afara unui context social anume.
|
