URMARIREA SI JUDECAREA INFRACTIUNII FLAGRANTE

URMĂRIREA sI JUDECAREA INFRACŢIUNII FLAGRANTE

1. Urmarirea penala în cazul unor infractiuni flagrante

Odata îndeplinite conditiile prevazute de art. 466, se poate aplica procedura de urmarire speciala reglementata de art. 467-470, care se completeaza când este cazul cu dispozitii de drept comun. Aceasta procedura speciala cuprinde, în ceea ce priveste urmarirea penala, câteva momente mai importante în constatarea infractiunii flagrante, luarea masurilor preventive si trimiterea în judecata¹.

1.1. Constatarea infractiunii

Fiind sesizat despre savârsirea unei infractiuni flagrante, organul de urmarire penala, potrivit art. 467 alin. (1) C. proc. pen., întocmeste un proces-verbal în care consemneaza cele constatate cu privire la fapta savârsita. În procesul-verbal se consemneaza de asemenea declaratiile învinuitului si a celorlalte persoane ascultate.

Procesul-verbal se citeste învinuitului, precum si persoanelor care au fost ascultate, carora li se atrage atentia ca pot completa declaratiile sau pot face obiectii cu privire la acestea [art. 467 alin. (3)].

Procesul-verbal se semneaza de organul de urmarire penala, de învinuit si de persoanele ascultate [art. 467 alin. (4)].

Din redacterea textului, nu rezulta ca organul de urmarire penala trebuie sa fie sesizat într-un anumit mod, sesizarea realizându-se atât din oficiu cât si din afara (externa).

Fiind sesizat organul de cercetare penala este obligat sa constate savârsirea infractiunii si sa întocmeasca proces-verbal în conditiile art. 467 alin. (1) C. proc. Pen., adica în cuprinsul acestuia sa consemneze datele constatate cu privire la fapta savârsita, precum si declaratiile învinuitului si ale celorlalte persoane ascultate.

Daca este necesar, organul de urmarire penala strânge si alte probe privind savârsirea infractiunii cu care a fost sesizat² [art. 467 alin. (2)].

I.Neagu, op. cit., 1988, p. 700.

Organul de urmarire penala poate proceda, de exemplu, la ridicarea unor obiecte gasite asupra autorului faptei.

N.Iliescu, Libertatea persoanei în lumina dispozitiilor din Codul de procedura penala, S.C.J. nr. 3/1971, p. 367; I.Neagu, op. cit., 1988, p. 701.

de proba prin cele consemnate în cuprinsul sau. Se face precizare ca procesul-verbal încheiat în conditiile art. 467 C. proc. pen. si care constituie si actul de începere a urmarii penale, nu poate fi confundat cu procesul-verbal încheiat de organul de urmarire penala prin care dispune începerea urmarii penale potrivit art. 228 alin. (3) C. proc. pen. Ca procesul-verbal astfel întocmit reprezinta si actul de începere al urmarii penale este sugerat si de faptul ca în cuprinsul acestuia, cel care a comis fapta penala are deja calitatea de învinuit: textul indica faptul ca se consemneaz& 13113i821n #259; declaratiile învinuitului, iar procesul-verbal se citeste de asemenea învinuitului¹.

Procesul-verbal de constatare cuprinde toate elementele de fapt cu privire la infractiunea savârsita si are o importanta deosebita, deoarece constatarile sale pot înlocui declaratiile învinuitului, ale celorlalte parti sau ale martorilor, nemaifiind astfel necesar ca dosarul sa cuprinda si aceste acte din moment ce continutul acestuia este certificat prin semnaturile persoanelor ascultate².

Daca, ulterior, în cursul urmaririi penale, este necesara audierea si a altor persoane sau audierea din nou a vreunei persoane a carei declaratie a fost consemnata în procesul-verbal de constatare, noile activitati vor fi consemnate în acte separate, conform dispozitiilor din procedura comuna³.

Practica judiciara s-a confruntat cu probleme referitoare la competenta organului de urmarire penala în cazul aplicarii procedurii speciale pentru infractiunile prevazute la art. 209 alin. (3) C. proc. pen. Întrucât, potrivit art. 209 C. proc. pen., urmarirea penala se efectueaza în mod obligatoriu de procuror pentru infractiunile prevazute la acest text, s-a pus problema daca, în caz de aplicare a procedurii speciale la aceste infractiuni, dar efectuate de organul de cercetare penala, urmarirea penala este legal îndeplinita.

Având în vedere faptul ca infractiunea considerata flagranta se constata, potrivit dispozitiilor art. 467 C. proc. pen., de organul de urmarire penala sesizat, fara a se fi stabilit o anumita competenta a organelor de urmarire penala în raport de infractiunea cercetata, s-a decis ca si organul de cercetare penala poate efectua urmarirea penala în cazul infractiunilor prevazute la art. 209 alin. (3) C. proc. pen.³. Consideram ca solutia suporta totusi unele discutii.

V.Dongoroz s.a., op. cit., p. 367.

² N. Volonciu, op. cit., vol. II, p. 448.

³ Tribunalul Suprem, s. pen., dec. nr. 1659/1970, R.R.D. nr. 12/1979, p. 135.

⁴ I.Neagu, A.Crisu, A.Ciobanu, A.Zarafiru, Curs selectiv pentru licenta, Ed. All Beck, 2003, p. 216.

maririi penale nu se poate pune semnul egalitatii între acesta si întreaga faza a urmarii penale.

Punctul de vedere se fundamenteaza pe ideea ca daca într-o cauza se aplica procedura speciala potrivit careia constatarea infractiunilor cu caracter flagrant nu este data în competenta exclusiva a procurorului, aceste acte pot fi efectuate în conditii de valabilitate si de organul de cerecetare penala.

Competenta de a efectua urmarirea penala în cazul acestei proceduri speciale o au organele de urmarire penala.

Organele de constatare prevazute în art. 214 si comandantii de nave si aeronave, precum si ofiterii politiei de frontiera pot constata infractiunile flagrante, însa nu pot efectua urmarirea penala¹. În cazul infractiunilor flagrante, aceste organe vor înainta de îndata procurorului sau, dupa caz, organului de cerecetare penala, pe faptuitor împreuna cu lucrarile efectuate si cu mijloacele materiale de proba. Cunoscând ca procesele-verbale încheiate de aceste organe pot constitui mijloace de proba, procurorul sau organul de cercetare penala care a primit procesul-verbal de constatare de la aceste organe, daca apreciaza ca sunt îndeplinite conditiile prevazute de art. 466, poate aplica procedura speciala.

1.2. Luarea masurilor de preventie

Organul de urmarire penala care a constatat savârsirea unei infractiuni flagrante pentru care se aplica procedura speciala este obligat sa îl retina pe învinuit pe o perioada ce nu poate depasi 24 de ore. Potrivit art. 468 alin. (1) "Învinuitul este retinut. Retinerea dureaza 24 de ore. La sesizarea organului de cercetare sau din oficiu, procurorul poate emite mandat de arestare a învinuitului".

Deci, fata de procedura de drept comun, potrivit dispozitiilor art. 143 alin. (1) C. proc. pen., masura retinerii "poate" fi luata, daca sunt probe sau indicii temeinice ca invinuitul a savârsit o fapta prevazuta de legea penala, organul de urmarire penala care efectueaza constatarea infractiunii în conditiile art. 467 C. proc. pen. este obligata sa dispuna masura retinerii pe 24 ore.

La sesizarea organului de cercetare sau din oficiu, procurorul poate solicita judecatorului arestarea învinuitului, care nu poate depasi 10 zile, acestea calculându-se de la data expirarii ordonantei de retinere. Spre deosebire de dreptul comun, perioada de preventie pentru învinuitul surprins în flagrant este de cel mult 11 zile (retinerea si arestarea preventiva). Asadar, arestarea învinuitului nu este luata în mod obligatoriu, ci numai daca procurorul considera necesar.

Însa, daca masura arestarii învinuitului nu este luata de procuror si învinuitul este pus în libertate, în continuare urmarirea penala se desfasoara potrivit procedurii de drept comun².

Daca procurorul apreciaza ca sunt suficiente dovezi pentru punerea în miscare a actiunii penale, da rechizitoriu prin care pune în miscare actiunea pena-

N.Jidovu, Drept procesual penal, Editia 2, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2007, p. 581.

² V.Dongoroz, op. cit., p. 367.

la si dispune trimiterea în judecata, înaintând dosarul instantei competente înainte de expirarea mandatului de arestare.

În cazul în care procurorul nu a dispus trimiterea în judecata în termen de 3 zile de la data emiterii ordonantei de retinere, arestarea învinuitului are loc cu respectarea procedurii de drept comun prevazuta în art. 146 si urmatoarele [art. 468 alin. (3)].

Cu usurinta se constata inadvertentele de care da dovada legiuitorul în ceea ce priveste reglementarea arestarii preventive a învinuitului în aceasta procedura. Astfel, daca atunci când învinuitul a fost arestat pentru cel mult 10 zile, în intervalul de timp respectiv, sesizând instanta de judecata care va aplica procedura flagranta. În schimb, prin ultimul alineat, procurorul este obligat a dispune trimiterea în judecata în maxim 3 zile de la data emiterii ordonantei de retinere, anulându-se practic alin. (2) al art. 468.

O problema cu care practica judiciara s-a confruntat a constat în aplicarea sau nu a dipozitiilor procedurale privind asistenta juridica obligatorie, pentru perioada retinerii învinuitului. Unele instante au rezolvat problema afirmativ, considerând ca asistenta juridica este obligatorie atât în cazul învinuitului arestat chiar în alta cauza, dar si atunci când învinuitul este retinut de organul de urmarire penala în cadrul procedurii pentru urmarirea si judecarea unor infractiuni flagrante¹. Solutia a fost însa criticata, pe motiv ca asistenta juridica este obligatorie potrivit art. 171 alin. (2) C. proc. pen., numai pentru învinuitul sau inculpatul arestat, iar aceste prevederi nu pot fi extinse si la învinuitii aflati în stare de retinere, chiar daca este vorba de infractiuni flagrante. Se motiveaza ca masura retinerii dureaza numai 24 ore, ceea ce face ca neexercitarea functiilor apararii într-un interval atât de scurt sa nu fie de natura a prejudicia interesele faptuitorului. În acest sens, s-a tinut cont si de dificultatile inerente desemnarii aparatorului, convocarii lui si exercitarii sarcinilor sale, într-o perioada atât de scurta.²

Alte instante, reprezentând opinia majoritara, au hotarât ca daca cercetarea penala a infractiunii flagrante se face în timp ce faptuitorul este retinut, fara a fi pusa în miscare actiunea penala împotriva sa, dispozitiile art. 171 alin. (2) C. proc. pen., privind asistenta juridica obligatorie, nu sunt aplicabile³

Potrivit art. 27 alin. (1) din Constitutie, domiciliul si resedinta sunt inviolabile. Nimeni nu poate patrunde sau ramâne în domiciliu ori în resedinta unei persoane, fara învoirea acesteia. Justificarea acestui drept fundamental consta în respectul personalitatii umane, ceea ce implica si respectul domiciliului sau. Inviolabilitatea domiciliului, exprima juridic interdictia patrunderii în domiciliul unei persoane.

Totusi, acest drept nu este unul absolut, existând cazuri prevazute chiar în Constitutie (art. 27 alin. 2), în care se poate deroga de la prevederile art. 27 alin. (1), si anume:

a) executarea unui mandat de arestare sau a unei hotarâri judecatoresti;

Tribunalul Judetean Vâlcea, dec. nr. 319/1971, în R.R.D. nr. 1/1972, p. 131.

V.Papadopol, M.Popovici, Repertoriul alfabetic de practica judiciara penala pe anii 1969-1975, p. 53.

³ Tribunalul Suprem, s. pen., dec. nr. 2902/1971, în C.D. 1971, p. 455.

b) înlaturarea unei primejdii privind viata, integritatea fizica sau bunurile unei persoane;

c) apararea securitatii nationale sau a ordinii publice;

d) prevenirea raspândirii unei epidemii.

Perchezitia se dispune de judecator si se efectueaza în conditiile si în formele prevazute de lege.

În functie de locul si modalitatea efectuarii, perchezitia poate fi domiciliara sau corporala. Perchezitia domiciliara poate fi dispusa numai de judecator, prin încheiere motivata, în cursul urmaririi penale, la cererea procurorului, sau în cursul judecatii. Daca perchezitia domiciliara se dispune în cursul urmaririi penale, hotarârea se ia în camera de consiliu, fara citarea partilor, cu participarea obligatorie a procurorului. Deoarece perchezitia domiciliara poate fi efectuata atât în faza de urmarire penala, cât si în faza judecatii, se face distinctie cu privire la organele judiciare care o efectueaza, în cele doua faze. Astfel, potrivit art. 101, perchezitia domiciliara dispusa în cursul urmaririi penale se efectueaza de procuror sau de organul de cercetare penala, însotit, dupa caz, de lucratori operativi. Daca perchezitia domiciliara a fost dispusa în cursul judecatii, instanta poate proceda la efectuarea acesteia, dar numai cu ocazia unei cercetari la fata locului. În celelalte cazuri, instanta comunica procurorului dispozitia de a efectua perchezitia, în vederea efectuarii acesteia.

În schimb, perchezitia corporala poate fi dispusa de organul de cercetare penala sau de procuror în faza urmaririi penale sau de judecator în faza judecatii.

Perchezitiile în timpul noptii sunt interzise, în afara de cazul infractiunilor flagrante.

Deoarece textul din Constitutie nu defineste expresia "în timpul noptii", legea procesual penala arata cu privire la timpul de efectuare, ca ridicarea de obiecte si înscrisuri, precum si perchezitia domiciliara se pot face între orele 6,00 - 20,00, iar în celelalte ore numai în caz de infractiune flagranta sau când perchezitia urmeaza sa se efectueze într-un local public. Perchezitia începuta între orele 6,00 - 20,00, poate continua si în timpul noptii (art. 103 C.proc.pen.).

Inviolabilitatea este o asa zisa imunitate de ''procedura'', consacrata în considerarea eventualelor imputari facute parlamentarilor pentru alte fapte decât cele savârsite în exercitarea mandatului si în legatura directa cu continutul acestuia.

Inviolabilitatea - ca institutie a dreptului parlamentar - are drept scop sa previna urmarirea judiciara nefondata, arbitrara, împiedicându-l astfel sa-si exercite mandatul încredintat sau constrângându-l astfel sa-si exercite într-un anumit mod, contrar convingerilor sau vointei sale. În acest sens, potrivit art. 69 din Constitutie:

-deputatul sau senatorul nu poate fi retinut, perchezitionat sau trimis în judecata penala sau contraventionala, fara încuviintarea Camerei din care face parte (încuviintare data cu vot secret a cel putin doua treimi din numarul respectivei camere), dupa ascultarea sa;

-în caz de infractiune flagranta ( descoperita în momentul savârsirii ei sau înainte ca efectele ei sa se fi consumat), deputatul sau senatorul poate fi retinut si supus perchezitiei, dar Camera sesizata poate dispune revocarea masurii, daca constata ca nu exista temei pentru retinere.

1.3. Trimiterea în judecata

"Procurorul, primind dosarul, procedeaza la verificarea lucrarilor urmaririi penale si se pronunta în cel mult 2 zile de la primire, putând dispune trimiterea în judecata, scoaterea de sub urmarire sau încetarea urmaririi penale, potrivit art. 262, ori restituirea cauzei potrivit art. 265.

Când procurorul dispune trimiterea în judecata, întocmeste rechizitoriu, emite

împotriva inculpatului mandat de arestare si înainteaza de îndata instantei de judecata dosarul cauzei.

Daca procurorul restituie cauza pentru completarea sau refacerea urmaririi penale, urmarirea se efectueaza potrivit procedurii obisnuite. Dispozitiile art. 267 si 268 se aplica în mod corespunzator" (art. 470 C. proc. pen.)

Daca nu exista suficiente dovezi pentru punerea în miscare a actiunii penale si judecatorul a emis mandat de arestare preventiva a învinuitului, procurorul restituind cauza, organul de cercetare este obligat sa continue cercetarea si sa înainteze dosarul procurorului odata cu învinuitul, cel mai târziu în 3 zile de la arestarea acestuia [art. 469 alin. (1).].

În ipoteza în care nu s-a putut efectua complet cercetarea în termenul aratat în alineatul precedent, continuarea urmaririi penale se face potrivit procedurii abisnuite.

În cazul în care organul de cercetare penala a efectuat completarea cercetarii în cursul celor 3 zile, înainteaza dosarul procurorului. Dupa cum s-a aratat în art. 470, primind dosarul, acesta procedeaza la verificarea lucrarilor urmaririi penale si se pronunta în cel mult 2 zile, putând dispune:

trimiterea în judecata; în acest caz, procurorul, considerând ca sunt suficiente dovezi, da rechizitoriu prin care pune în miscare actiunea penala si dispune trimiterea în judecata, emitând totodata mandat de arestare a inculpatului [art. 468 alin. (2) si art. 470 alin. (1) si (2)].

Sesizarea instantei se face "de îndata", ceea ce înseamna, daca este posibil, având în vedere specificul procedurii flagrante, într-un termen mai mic decât cel de 24 ore, prevazut de art. 264 pentru procedura obisnuita.

scoaterea de sub urmarire penala sau încetarea urmaririi penale potrivit art.262 ori restituirea cauzei potrivit art.265

În conformitate cu art. 262 pct. 2 lit. a) si art. 470 alin. (1), dispune scoaterea de sub urmarire penala, daca constata unul din cazurile prevazute la art. 10 lit. a)-e) si încetarea urmaririi penale, daca exista unul din cazurile prevazute la art. 10 lit. f), h) si j).

Când procurorul constata, în urma verificarilor, ca urmarirea penala nu este completa, sau ca nu au fost respectate dispozitiile legale care garanteaza aflarea adevarului, restituie cauza organului care a efectuat urmarirea penala sau, potrivit art. 217, trimite cauza la un alt organ de urmarire, în vederea completarii sau refacerii urmaririi penale (art. 265).

De asemenea, procurorul este obligat, în cazul restituirii cauzei sa dispuna asupra mentinerii sau revocarii masurilor preventive, a masurilor de siguranta ori asiguratorii luate în cazul urmaririi penale, sau daca este cazul, sa ia asemenea masuri.

Daca, cu ocazia verificarii cauzei, se constata de procuror ca cerecetarea a fost efectuata de un organ necompetent, va trimite cauza la organul competent, potrivit art. 268 [art. 470 alin. (3)

Din nou asistam la inconsecventa activitatii de legiferare. Potrivit art. 469 alin. (1), organul de cercetare are la dispozitie 3 zile de la arestarea învinuitului pentru completarea urmaririi penale în procedura de urgenta, iar procurorul 2 zile pentru trimiterea în judecata, rezultând un total de 5 zile, care este mai mic decât intervalul de timp de 10 zile pentru care a fost arestat învinuitul si-n care art. 468 alin. (2) permite procurorului sa sesizeze instanta de judecata. Cele trei texte normative (art. 468, art. 469, art. 470) se contrazic flagrant prin dispozitiile pe care le contin.

2. Judecata în procedura de urgenta

Articolele 471-477 C. proc. pen. reglementeaza procedura speciala de judecare a unor infractiuni flagrante care se completeaza cu dispozitiile procedurii obisnuite, parcurgând câteva momente mai importante, si anume: stabilirea instantei competente, masurile pregatitoare sedintei de judecata, judecata în prima instanta, pronuntarea si redactarea hotarârii, apelului si recursului.

2.1. Instanta competenta

Procedura de judecata în cazul infractiunilor flagrante este reglementata, dupa cum s-a aratat, în art. 471-477 C. proc. pen., fiind completata cu procedura obisnuita acolo unde este cazul (art. 466 C. proc. pen. prevede ca infractiunile flagrante se judeca potrivit dispozitiilor prevazute în capitolul referitor la procedurile speciale care se completeaza cu dispozitiile comune). De precizat ca judecata cuprinde etapele procesuale proprii procedurii comune, diferentele constând în modul realizarii lor.

În municipiul Bucuresti sunt desemnate doua judecatorii:

judecatoria sectorului 3 din anul 1969;

judecatoria sectorului 6 din anul 1990 (Ord. Ministerului Justitiei nr. 315/1990).

prevede ca pentru municipiile împartite în sectoare, ministrul justitiei poate desemna una sau mai multe judecatorii care sa judece aceste cauze. Dupa cum se subliniaza, acest fapt nu constituie o derogare de la regulile generale de competenta, ci presupune o simpla deplasare de la o instanta care are competenta materiala si procesuala obisnuita, la o alta instanta, de acelasi fel si de acelasi grad¹.

Prin desemnare, judecatoria nu devine o instanta speciala, cu delimitarea unei anumite competente, ci capata caracterul unei instante specializate în solutionarea acestor cauze, ceea ce duce la solutionarea cauzelor în conditii mai bune. Desemnarea unor judecatorii sa judece asemenea cauze nu duce la instituirea unor instante speciale, fapt sugerat si de formularea textului art. 471 alin. (1): ministrul justitiei "poate" desemna aceste judecatorii, deci aceasta constituie o facultate, ceea ce nu este posibil în cazul instituirii unei competente speciale.

2.2. Masuri pregatitoare sedintei de judecata

În vederea desfasurarii în conditii bune a sedintei de judecata, în art. 472 C. proc. pen. se prevede luarea unor masuri impuse de specificul infractiunilor flagrante. Astfel, se prevede ca presedintele instantei fixeaza termenul de judecata care nu poate depasi 5 zile de la data primirii dosarului, dispunând totodata aducerea cu mandat a martorilor si a partii vatamate [art. 472 alin. (1)C. proc. pen.]. În ceea ce priveste fixarea termenului de judecata consideram ca precizarea unui termen scurt este în acord cu prevederile art. 293 C. proc. pen. privind judecata de urgenta în cauzele cu detinuti, potrivit carora judecata cauzelor cu inculpatii arestati preventiv se face de urgenta si cu precadere². Obligatia fixarii unui termen scurt este mentionata si în art. 295 alin. ultim C. proc. pen., conform caruia la întocmirea listei cauzelor fixate pentru judecata se da întâietate celor în care sunt detinuti si celor cu privire la care legea prevede ca judecata se face de urgenta.

În cazul procedurii obisnuite, nu se prevede un asemenea interval de timp limitat, fixarea termenului de judecata realizându-se în functie de ordinea înregistrarii dosarelor la instanta, acordându-se prioritate dosarelor cu arestati în cauza³.

V.Dongoroz s.a.,op. cit., p. 371-372.

A.Crisu, Drept procesual penal, Partea speciala, Ed. All Beck, 2005, p. 253.

A. Boroi, stefania-Georgeta Ungureanu, N.Jidovu, I.Magureanu, Drept procesual penal, Ed. All Beck, p.412.

rea cu mandat, având în vedere urgenta desfasurarii judecatii. Aceasta prevedere este o derogare de la procedura obisnuita, prevazuta de art. 183 C. proc. pen., conform careia aducerea cu mandat se dispune daca persoana anterior citata nu s-a prezentat, iar ascultarea ori prezenta ei este necesara. Este prevazuta si aducerea inculpatului la judecata, în acord cu prevederile art. 314 alin. (2) C. proc. pen., conform caruia aducerea inculpatului arestat la judecata este obligatorie. În ceea ce priveste participarea celorlalte parti la proces, se prevede ca acestea nu se citeaza. Derogarea priveste însa numai citarea, nu si participarea la judecata, asa încât consideram ca, potrivit procedurii comune prevazute de art. 297 alin. (2) C. proc. pen., partile se pot prezenta si participa la judecata chiar daca nu au fost citate, presedintele având îndatorirea sa stabileasca identitatea acestora.

Potrivit dispozitiilor art. 315 C. proc. pen., în procedura obisnuita sunt situatii când participarea procurorului la sedintele de judecata în judecatorie este obligatorie, în cauzele în care vreunul din inculpati se afla în stare de detinere si, situatii când participarea ramâne la latitudinea sa. La celelalte instante participarea este obligatorie în toate cazurile, încalcarea dispozitiilor privind participarea procurorului la judecata atragând sanctiunea nulitatii absolute prevazute de art. 197 alin. (2) C. proc. pen. În procedura speciala participarea procurorului la judecata este obligatorie în toate cauzele [art. 472 alin. (3) C. proc. pen.].

Tot în faza masurilor premergatoare, instanta este obligata sa verifice daca în cauza sunt întrunite conditiile prevazute de art. 466 C. proc. pen., iar în masura în care constata neîndeplinirea lor, judecata se face potrivit procedurii obisnuite [art. 472 alin. (4) si (5) C. proc. pen.]. În urma verificarilor, instanta poate constata ca aceste conditii sunt îndeplinite, dar termenele prevazute pentru efectuarea urmaririi penale, obligatorii pentru desfasurarea procedurii speciale, nu au fost respectate, aplicându-se de fapt procedura obisnuita. Au fost pronuntate solutii potrivit carora, în acest caz, se aplica procedura speciala¹. Solutia este criticabila chiar sub aspectul nerespectarii dispozitiilor art. 472 alin. (4) si (5) C. proc. pen., întrucât daca se constata nerespectarea termenelor prevazute pentru desfasurarea urmaririi penale, în mod indirect, conditiile prevazute de art. 466 C. proc. pen. nu au fost respectate.

În cuprinsul acestui text se arata ca infractiunile flagrante, savârsite si constatate în conditiile indicate în capitolul privind urmarirea si judecarea infractiunilor flagrante se urmaresc potrivit procedurii speciale. Prin precizarea "se urmaresc" potrivit procedurii speciale trebuie sa se înteleaga ca urmarirea penala efectuata cu respectarea dispozitiilor art. 467- 470 C. proc.pen., deci inclusiv a termenelor prevazute aici.

Tribunalul Crisana, dec. pen. nr. 594/1967, în R.R.D. nr. 11/1967, p.159.

alin. (1) al art. 148 prin Legea nr. 281/2003, arestarea inculpatului putea fi dispusa în cazul infractiunilor flagrante daca se pedepsesc, potrivit legii, cu închisoarea mai mare de 3 luni. Ca urmare a modificarii amintite, masura arestarii poate fi dispusa, în cazul infractiunii flagrante, daca pedeapsa închisorii prevazuta de lege este mai mare de un an.

2.3 Judecata în prima instanta

În doctrina dreptului procesual penal, cuvântului judecata i se atribuie doua sensuri.

Într-un sens, judecata semnifica acea operatie logica prin care instanta solutioneaza cauza penala cu care a fost sesizata. În alt sens, judecata reprezinta o faza a procesului penal desfasurata în fata instantei care este investita cu solutionarea unei cauze penale.

Momentele procesuale prevazute de procedura comuna de judecata în prima instanta sunt aplicabile, în mare masura, si în cazul infractiunilor flagrante, derogarile procedurale fiind prevazute de art. 473 C. proc. pen. Astfel, potrivit art. 300 C. proc. pen., instanta sesizata verifica din oficiu, la prima înfatisare, regularitatea actului de sesizare. Conform art. 300¹ C. proc. pen., dupa înregistrarea dosarului la instanta, în cauzele în care inculpatul este trimis în judecata în stare de arest, instanta este datoare sa verifice din oficiu, în camera de consiliu, legalitatea si temeinicia arestarii preventive, înainte de expirarea duratei arestarii preventive. De asemenea, face aplicarea dispozitiilor art. 320 si art. 322 C. proc. pen., acordând lamuriri partilor prezente, solutionand cererile sau exceptiile ridicate.

Potrivit art. 473 alin. (1) C. proc. pen., instanta procedeaza la ascultarea inculpatului, a martorilor prezenti, precum si a persoanei vatamate, daca este de fata. Judecata se face pe baza declaratiilor luate si a lucrarilor din dosar. Din redactarea textului rezulta ca sunt ascultati martorii si partile prezente, judecata efectuându-se pe baza declaratiilor acestora si a lucrariloe de la dosar, nefiind necesara amânarea judecatii în vederea audierii martorilor absenti¹. Totusi, exista posibilitatea ca judecata sa nu se poata realiza numai pe baza declaratiilor luate si a celorlalte probe, situatie în care instanta poate dispune, din oficiu sau la cerere, administrarea de probe noi, în care scop ia masuri corespunzatoare, pe care le aduce la îndeplinire în mod direct sau prin organele de politie.

A. Crisu, Drept procesual penal, Partea speciala, Ed. All Beck, 2005, p. 255;

I. Neagu, op. cit., p. 704.

nu trebuie sa depaseasca 10 zile [art. 473 alin. (3) C. proc. pen.]. Depasirea termenului de 10 zile determina judecarea potrivit procedurii obisnuite, chiar daca este urmarea lipsei de procedura cu inculpatul arestat¹.

Administrarea de probe poate fi determinata de necesitatea unor clarificari în ceea ce priveste împrejurarile în care s-a comis fapta, dar si în acest caz urgenta solutionarii cauzei este mentinuta prin fixarea unui termen care nu poate fi depasit.

Când instanta se desesizeaza pentru incompetenta sau retine cauza pentru a fi judecata potrivit procedurii obisnuite ori amâna judecata cauzei, potrivit art. 473 alin. ultim C. proc. pen., pentru administrarea probelor, trebuie sa dispuna asupra starii de libertate a inculpatului (art. 474 C. proc. pen.). Asadar, în aceste situatii, instanta dispune cu privire la mentinerea sau revocarea arestarii preventive a inculpatului, analizând daca mai exista sau nu temeiurile care au stat la baza luarii acestei masuri preventive.

În ceea ce priveste desfasurarea judecatii, dupa terminarea cercetarii judecatoresti se trece la dezbateri, care se desfasoara dupa terminarea cercetarii judecatoresti se trece la dezbateri, care se defasoara dupa aceleasi reguli stabilite de procedura comuna urmând apoi deliberarea (art. 340 si 341 C. proc. pen.).

Potrivit art. 475 alin. (1) C. proc. pen., instanta este obligata sa se pronunte asupra cauzei în aceeasi zi în care s-au încheiat dezbaterile, sau cel mai târziu în urmatoarele doua zile în prezenta inculpatului în stare de retinere. De aceea, instanta trebuie sa ia toate masurile pentru ca inculpatul aflat în aceasta stare sa fie adus la pronuntare. Din acest text rezulta ca si deliberarea trebuie sa aiba loc în acelasi termen cu pronuntarea.

Pronuntarea hotarârii se face în sedinta publica potrivit regulilor comune, însa redactarea hotarârii se face în cel mult 24 ore. Nerespectarea termenelor privind pronuntarea si redactarea hotarârii poate atrage aplicarea unei sanctiuni disciplinare, în acest caz sanctiunea nulitatii².

Când inculpatul a fost pus anterior în libertate, daca instanta pronunta pedeapsa închisorii, poate dispune arestarea acestuia. În schimb, daca pronunta achitarea, încetarea procesului penal, o pedeapsa cu închisoarea cel mult egala cu durata arestarii preventive sau o pedeapsa cu închisoarea cu suspendarea executarii ori cu executare la locul de munca, amenda, sau o masura educativa, instanta este obligata a dispune punerea în libertate a inculpatului arestat³. Completarea cazurilor în care instanta este obligata sa dipuna punerea în libertate a inculpatului cu ipoteza în care pedeapsa aplicata este o masura educativa a fost facuta prin Legea nr. 281/2003⁴.

Tribunalul Bucuresti, s. a II-a pen., dec. nr. 119/1997, Culegere, 1994-1997, p. 347.

V.Dongoroz s.a., op. cit., p. 378.

Gh.Nistoreanu, M.Apetrei, C.Silvia Paraschiv, Ed. Europa Nova, Bucuresti, 1996, p. 312.

A. Crisu, Drept procesual penal, Partea speciala, Ed. All Beck, 2005, p. 256.

3. Solutionarea actiunii civile în cadrul procesului penal

Potrivit art. 998 C. civ. "orice fapta a omului, care cauzeaza altuia prejudiciu, obliga pe acela de a carui greseala s-a ocazionat, a-l repara".

Aceasta împrejurare constituie temeiul juridic, ca în cazul unei infractiuni, în care exista un prejudiciu, o data cu dreptul la actiune penala, sa se nasca si dreptul la o actiune civila.

Fiind alaturata actiunii penale, actiunea civila are un caracter accesoriu¹, putând fi exercitata în cadrul procesului penal numai în masura în care poate fi pusa în miscare actiunea penala.

Caracterul accesoriu al actiunii civile în procesul penal face ca aceasta sa poata fi exercitata numai împotriva învinuitului, inculpatului sau partii responsabile civilmente, precum si fata de succesorii acestora².

Pentru exercitarea actiunii civile în procesul penal sunt necesare urmatoarele conditii:

a)    infractiunea sa fi cauzat un prejudiciu material sau moral;

b)    între infractiunea savârsita si prejudiciul cerut a fi acoperit sa existe o legatura de cauzalitate;

c)    prejudiciul trebuie sa fie cert;

d)    prejudiciul sa nu fi fost reparat;

e)    în cazul persoanelor cu capacitate deplina de exercitiu sa existe cererea de constituire ca parte civila în cadrul procesului penal.

Respectarea ultimei conditii nu mai este necesara în situatia în care actiunea penala se exercita din oficiu, deoarece legea prevede în acest sens ca instanta este obligata a se pronunta asupra repararii pagubei (chiar daca nu s-a realizat constituirea de parte civila).³

Existenta unor norme speciale care sa conduca la solutionarea cu rapiditate a infractiunilor flagrante a influentat si modul rezolvarii actiunii civile, normele derogarii prevazute la art. 476 C. proc. pen. fiind în acord cu cele privind solutionarea cu rapiditate si de urgenta a laturii penale.

Astfel, instanta examineaza actiunea civila numai daca persoana vatamata este prezenta si se constituie parte civila, iar pretentiile acesteia pot fi solutionate fara amânarea judecatii.

I.Neagu, Tratat de procedura penala, op. cit., p. 187.

Idem, p. 188.

A.Boroi, stefania-Georgeta Ungureanu, N.Jidovu, I.Magureanu, Drept procesual penal, Ed. All Beck, p. 101.

V.Dongoroz s.a., op. cit., p. 373.

va putea retine pentru solutionarea în continuare si actiunea civila, numai daca apreciaza ca probele noi ce se vor administra sunt utile si sub acest aspect.

Daca persoana vatamata este o unitate dintre cele la care se refera art. 145 C. pen. ori o persoana lipsita de capacitatea de exercitiu sau cu capacitate de exercitiu restrânsa, instanta examineaza actiunea civila chiar în lipsa acestora si chiar daca nu s-a constituit parte civila, iar solutionarea actiunii civile nu duce la amânarea cauzei[art. 476 alin. (2)].

Deci, în aceste cazuri, actiunea civila se porneste si se exercita din oficiu, cadrul general fiind dispozitiile art. 17 C. proc. pen. Potrivit art. 17 alin. (1) C. proc. pen., actiunea civila se porneste si se exercita din oficiu, când persoana vatamata este o unitate din cele la care se refera art. 145 C. pen. iar alin. (3) al aceluiasi articol prevede ca în cazul aratat la alin. (1), instanta este obligata sa se pronunte din oficiu asupra repararii pagubei, chiar daca unitatea nu este constituita parte civila. Dispozitiile art. 18 alin. (2) C. proc. pen. indica faptul ca atunci când persoana vatamata este o unitate din cele la care se refera art.145 C. pen. sau o persoana lipsita de capacitate de exercitiu ori cu capacitate de exercitiu restrânsa, procurorul, când participa la judecata, este obligat sa sustina interesele civile ale acesteia chiar daca nu este constituita parte civila. Cu privire la aceste prevederi procedurale s-a invocat exceptia de neconstitutionalitate sustinându-se ca este încalcat principiul consacrat în art. 41 alin. (2) din Constitutie, potrivit caruia proprietatea privata este ocrotita în mod egal de lege indiferent de titular. În solutionarea exceptiei de neconstitutionalitate, Curtea Constitutionala a retinut ca prin dispozitiile art. 17 alin. (1) si (3) si art. 18 alin. (2) C. proc. pen. se face diferentiere neconstitutionala între protectia proprietatii private a statului si protectia proprietatii private a altor subiecte de drept, atunci când se precizeaza ca actiunea civila se porneste si se exercita din oficiu când persoana vatamata este o unitate dintre cele la care se refera art. 145 C. pen. S-a retinut ca dispozitiile procedurale indicate sunt neconstitutionale deoarece contravin art. 41 alin. (2) din Constitutie, care asigura o egala ocrotire a proprietatii apartinând persoanelor fizice sau juridice indiferent de titular¹.

Curtea Constitutionala, dec. nr. 80/1999, publicata în M.Of. nr. 333/14.07.1999.

- nu acorda despagubiri civile;

- admite actiunea civila în total sau în parte;

- respinge actiunea civila ca lipsita de temei;

- nu solutioneaza actiunea civila.

Prin sentinta civila nr. 1163 din 18 octombrie 2001, Tribunalul Municipiului Bucuresti, sectia a III-a civila, a respins ca neîntemeiata actiunea reclamantul I.I., care, sustinând ca a fost retinut si arestat preventiv, pe nedrept, în perioada 25 februarie - 23 septembrie 1997, a cerut obligarea Statului, prin Ministerul Finantelor Publice, a-i plati  suma de 6 miliarde de lei, cu titlu de despagubiri materiale si morale, în temeiul art. 998 C. civ. si art. 504 C. proc. pen. 

În hotarâre se arata ca retinerea si apoi arestarea preventiva a reclamantului s-au facut în baza dispozitiilor art. 465 si urm. C. proc. pen., potrivit carora luarea acestor masuri preventive este obligatorie în cazul infractiunilor flagrante. În consecinta, nefiind o arestare "pe nedrept", în sensul prevederilor art. 504 C. proc. pen. actiunea reclamantului este "vadit neîntemeiata".

Apelul declarat de reclamant  a fost admis prin decizia civila nr. 269 din 18 iunie 2002 a Curtii de Apel Bucuresti, sectia a IV-a civila si a fost schimbata sentinta în sensul ca s-a admis în parte actiunea, dispunându-se obligarea pârâtului la plata sumei de 890.034.920 de lei cu titlu de despagubiri, din care 390.034.920 de lei daune materiale si 500.000.000 de lei daune morale.

Instanta de apel a retinut ca sunt incidente dispozitiile art. 504 C. proc. pen., deoarece împotriva inculpatului s-a luat o masura preventiva, iar în finalul procesului, în mod irevocabil, acesta a fost achitat. Chiar daca, prin decizia penala nr. 1 din 7 ianuarie 2002 a Curtii Supreme de Justitie, s-a schimbat, în urma admiterii unui recurs în anulare, temeiul achitarii, din art. 10 lit. a ("fapta nu exista") în art. 10 lit. e) C. proc. pen. ("faptei îi lipseste unul din elementele constitutive ale infractiunii"), dreptul reclamantului la despagubiri este fondat..

În fixarea cuantumului despagubirilor,  instanta de apel a avut în vedere,  ca suma de 390.034.920 de lei, reprezentând daune materiale, constituie o compensatie echitabila, în raport de veniturile de care reclamantul a fost lipsit în cele 7 luni de arest preventiv. 

Cu privire la daunele morale, s-a apreciat ca, în contextul în care fapta a existat, lipsindu-i însa un element caracteristic infractiunii, iar reclamantul a fost implicat în comiterea ei, o despagubire de 500.000.000 de lei este îndestulatoare fata de traumele si suferintele produse în perioada arestarii preventive.

Împotriva deciziei au declarat recursuri reclamantul, Ministerul Finantelor Publice în calitate de reprezentant al Statului român, si Parchetul de pe lânga Curtea de Apel Bucuresti.

Recursurile nu sunt fondate.

Tribunalul a motivat ca, infractiunea fiind flagranta, arestarea preventiva era obligatorie, astfel încât inculpatul-reclamant, desi achitat ulterior, nu are dreptul la despagubiri. O asemenea conceptie ar conduce la concluzia,  de neacceptat, din punct de vedere logic si juridic, ca prevederile art. 504 C. proc. pen. nu se aplica în cazul infractiunilor flagrante pentru care s-a dispus achitarea.

Asa fiind, primul motiv de recurs formulat de pârâtul Ministerul Finantelor Publice, ca reprezentant al Statului român, este nefondat.

În ceea ce priveste luarea în considerare a prevederilor Deciziei nr. 45/1998 a

Curtii Constitutionale (motiv de recurs al reclamantului si al Parchetului de pe lânga Curtea de Apel Bucuresi), decizia atacata este de asemenea corecta.

Curtea Constitutionala a statuat, prin decizia nr. 45/1998, ca dispozitiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. sunt constitutionale numai în masura în care nu limiteaza la ipotezele prevazute de text cazurile în care statul raspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare savârsite în procesele penale, conform art. 48 alin. 3 din Constitutie. Or, instanta de apel a aplicat corect aceasta decizie, care este obligatorie (si nu are caracter de recomandare, asa cum se sustine, neîntemeiat, în recursul Parchetului) si în baza ei a constatat dreptul reclamantului la despagubiri. Faptul ca, referindu-se la cuantumul daunelor morale, decizia a folosit, ca un considerent subsidiar, argumentul ca reclamantul a fost totusi implicat într-o fapta care a existat în materialitatea ei, nu înseamna ca, în apel, nu a fost luata în considerare decizia Curtii Constitutionale.

Asadar, Curtea de Apel nu a depasit competenta puterii judecatoresti si nici nu a aplicat gresit legea.

În ceea ce priveste cuantumul despagubirilor acordate (motiv al recursului pârâtului si din recursul reclamantului), acesta nu este nici exagerat si nici prea mic, ci corespunde pe deplin probatoriilor administrate.

Cu o motivare care evidentiaza netemeinicia criticilor, decizia a analizat fiecare dovada pe care a avut-o în vedere, primind si înlaturând argumentat, dupa caz, sustinerile reclamantului cu privire la cuantumul pagubelor suferite; au fost analizate, sub acest aspect, standardul anterior de viata al acestuia, veniturile pe care le realiza în mod obisnuit, cheltuielile efectuate, pagubele suferite si toate consecintele, patrimoniale si morale, ale arestarii sale.

Coroborarea tuturor acestor elemente a condus instanta de apel la acordarea unor despagubiri echitabile, în concordanta cu principiile instituite prin art. 998 C. civ., prin conventia Europeana a Drepturilor Omului si practica judiciara constanta.

Asa fiind, Curtea a respins cele trei recursuri

4. Judecata apelului si recursului

I C.C.J., sectia civila si de proprietate intelectuala, dec. nr. 5292 din 24 septembrie 2004.

² A.Boroi, stefania-Georgeta Ungureanu, N.Jidovu, I.Magureanu, Drept procesual penal, Ed. All Beck, p. 332.

A fost reintrodus, prin Legea nr. 45/1993 pentru modificarea si completarea Codului de procedura penala¹.

Apelul corespunde, actualmente, celui de-al doilea grad de jurisdictie în fond, reprezentând o noua garantie pentru o mai buna judecata, întrucât doua instante de fond vor gresi mult mai putin în ceea ce priveste aprecierea chestiunilor de fapt si de drept decât una singura, desi desfasurarea si rezolvarea definitiva a cauzei penale se prelungeste în timp, în detrimentul operativitatii procesului penal.

Spre deosebire de recurs, apelul este mult mai putin formalist, fiind cea mai eficace cale de atac ordinara.

Sediul materiei este reprezentat de dispozitiile art. 361-385 C. proc. pen. ce alcatuiesc Sectiunea I din Capitolul III al Codului de procedura penala.

Apelul este o cale ordinara de atac de reformare cu caracter suspensiv si devolutiv utilizata în procesul penal împotriva hotarârilor judecatoresti nedefinitive pronuntate în prima instanta.

Practic, supune cauza penala unei noi judecati în fapt si în drept în al doilea grad de jurisdictie, adresându-se unei instante superioare, în vederea reformarii.

Recursul este cale ordinara de atac care are rolul de a repara, în principal, erorile de drept savârsite de instantele de fond.

În actualul Cod de procedura penala recursul a fost reglementat în 19 articole distincte înseriate la art. 385 de la indicele 1 la 19 C. proc. pen.

În urma modificarii aduse prin Legea nr. 45/1993 Codului de procedura penala actual, institutia recursului, de regula, dubleaza calea ordinara de atac, corespunzând conceptiei Codului de procedura penala român din 1936.

Recursul reprezinta al doilea sau al treilea grad de jurisdictie, în functie de posibilitatea incidentei apelului împotriva hotarârii instantei de fond.

Când urmeaza apelului, recursul reprezinta cel de-al treilea grad de jurisdictie.

Când legea nu permite apelarea anumitor hotarâri judecatoresti, întrucât solutiile nu pot ramâne în prima si ultima instanta este posibila interventia recursului sl doilea si ultim grad de jurisdictie. La fel ca si apelul, recursul constituie o posibilitate si, de regula, el nu poate fi intentat, atâta timp cât nu a fost apelata hotarârea instantei de prim rang jurisdictional pentru ca s-ar trece direct la al treilea grad de jurisdictie².

Recursul este o cale de atac ordinara, fiind un atac obisnuit în desfasurarea normala a procesului penal, provocând un control, de regula, numai sub aspectul chestiunilor de drept. Din acest punct de vedere, se deosebeste de apel care devolueaza cauza sub toate aspectele de fapt si de drept, repunând în discutie numai erori de drept substantiale si procesuale.

Publicata în M.Of., P. I., nr. 147/1.07.1993. Prin aceeasi lege s-a introdus Sectiunea I "Apelul" (art. 361-385) prin înlocuirea Sectiunii I "Recursul", care a devenit Sectiunea a II-a, cu un nou cuprins.

A.Boroi, stefania-Georgeta Ungureanu, N.Jidovu, I.Magureanu, Drept procesual penal, Ed. All Beck, p. 354.

de recurs adopta o solutie asupra fondului cauzei.

În literatura juridica parerrile sunt împartite cu privire la natura juridica a acestei cai de atac într-o opinie fiind considerata de reformare, iar în alta de anulare¹.

Este considerata cale de atac de reformare pentru ca se adreseaza spre rezolvare unei alte instante decât cea care a dat hotarârea atacata, având ca scop casarea primei solutii si înlocuirea ei cu una diferita.

Pe de alta parte, recursul este o cale de atac ireventioasa, din moment ce se adreseaza întotdeauna unei instante judecatoresti superioare, în timp ce alte cai de atac, cum ar fi cazul contenstatiei în anulare sunt adresate aceleiasi instante.

Recursul presupune doar o verificare a hotarârii atacate în raport cu dosarul cauzei si a noilor înscrisuri prezentate de instanta de recurs. În cazul în care recursul reprezinta al doilea grad de jurisdictie, el devolueaza ca si apelul, instanta de recurs examinând cauza sub toate aspectele de fapt si de drept.

Originea caii de atac a recursului se regaseste în dreptul francez, o prima reglementare în Ordonanta criminala din 1670 si apoi trecuta în Codul de instructie criminala din anul 1808, generalizându-se ulterior în toate legislatiile.

Pâna la actuala reglementare, recursul a functionat ca o cale de atac de reformare în fapt si în drept, fiind îndreptata împotriva hotarârilor definitive, verificându-se legalitatea si temeinicia hotarârii.

Prin Legea nr. 45/1993 s-a revenit, dându-se recursului semnificatia ce-o avea în Codul de procedura penala din 1936, în sensul ca se verifica numai aplicarea corecta a legii, fara a se intra în analiza fondului cauzei, urmarindu-se depistarea încalcarilor formale ale legii.

Recursul, fiind o cale de atac prevazuta pentru nulitati, în sistemul actual cu trei grade de jurisdictie, ca regula, reprezinta o garantie în plus pentru buna administrare a justitiei.

În ceea ce priveste procedura speciala în caz de infractiune flagranta, dispozitiile derogatorii privind judecata apelului si recursului sunt prevazute în art. 477 C. proc. pen., conform caruia termenele de apel si de recurs sunt de 3 zile si se calculeaza de la pronuntare dar numai daca urmarirea si judecata au fost efectuate potrivit procedurii speciale prevazute de art. 465 si urm. C. proc. pen. Daca se constata ca s-a urmat procedura de drept comun, termenele de apel si de recurs sunt cele prevazute de art. 363 si, respectiv, 385³ C. proc. pen., adica de 10 zile².

De asemenea, este prevazuta obligatia instantei care a solutionat cauza potrivit procedurii speciale, sa înainteze dosarul instantei de apel sau, dupa caz, instantei de recurs în urmatoarele 24 de ore de la declararea caii ordinare de atac, precum si faptul ca judecarea în apel si recurs se face de urgenta.

¹ N.Volonciu, op. cit., vol. II, p. 281, Gr.Theodoru, Contributii la caracterizarea recursului penal în actuala reglementare, R.D.P., nr. 1/1996, p. 32-33.

C.S.J., s. pen., dec. nr. 2079/1996, în R.D.P. nr. 2/1997, p. 139.

judecata obligatia, pe cât posibil, a evitarii amânarilor.

Întrucât art. 477 C. proc. pen. prevede doar aceste derogari în ceea ce priveste judecata în apel si în recurs, rezulta ca celelalte activitati se vor desfasura potrivit regulilor comune.

Recursul si apelul pot fi exercitate numai împotriva hotarârilor judecatoresti nedefinitive. De regula, indiferent de categoria din care fac parte, toate hotarârile judecatoresti sunt susceptibile recursului si apelului.

Titularii dreptului de recurs sun identici cu cei de la apel, art. 385² C. proc. pen., aratând ca pot face recurs persoanele prevazute de art. 362 C. proc. pen., care se aplica în mod corespunzator.

Prin urmare, persoanele care pot face recurs sunt: procurorul, inculpatul în ambele laturi ale procesului penal, partea vatamata, în cazul infractiunilor prevazute de art. 279 lit. a), b), c) C. proc. pen., numai în ceea ce priveste latura penala, partea civila si partea responsabila civilmente în latura civila a procesului penal, martorul, expertul, interpretul si aparatorul numai în ceea ce priveste cheltuielile judiciare ce li se cuvine, orice persoana ale carei interese legitime au fost vatamate printr-o masura sau printr-un act al instantei. Cu exceptia procurorului, pentru celelalte persoane calea de atac poate fi exercitata si de reprezentantul lor legal sau aparator, iar pentru inculpat si de sotul acestuia, cu conditia însusirii recursului ulterior de catre titularul dreptului.

Pentru a putea declara recurs, aceste persoane trebuie sa fi avut calitatea de parte în cauza atunci când s-a pronuntat hotarârea atacata, iar titularul dreptului sa aiba un interes real în exerciatarea caii de atac pentru a obtine o alta hotarâre.

Potrivit dispozitiilor art. 311 C. proc. pen., hotarârea prin care instanta se pronunta asupra apelului se numeste decizie, al carei continut este dat de dispozitiile art. 383 C. proc. pen., cuprinzând partea introductiva, expunerea si dispozitivul. Ca si la judecata în fond, dupa fiecare sedinta de judecata în apel se întocmeste o încheiere de sedinta, iar în cadrul ultimei sedinte, mentiunile ce ar trebui cuprinse într-o asemenea încheiere se insereaza în partea introductiva a deciziei, cu exceptia cazului când se amâna pronuntarea, ipoteza în care se efectueaza o încheiere de sedinta separata. Decizia instantei de apel nu este definitiva, putând fi recurata.

Hotarârea prin care instanta de recurs se pronunta asupra caii de atac poarta denumirea de decizie, conform art. 385¹⁷ alin. (3) C. proc. pen., dispozitivul deciziei trebuie sa cuprinda: solutia data pronuntarii, mentiunea ca aceasta s-a facut în sedinta publica, computarea timpului de detentie din pedeapsa, ultimul act procedural valabil rejudecarii, probele ce urmeaza a fi administrate când a fost retinuta cauza spre rejudecare [art. 385¹⁷ alin. (4) C. proc. pen.].

Solutia instantei de recurs este definitiva, bucurându-se de autoritate de lucru judecat si poate fi pusa în executare. Poate fi atacata cu contenstatia în anulare, revizuire sau recurs în anulare, care sunt cai extraordinare de atac.

Hotarârea instantei de recurs ramâne definitiva la data pronuntarii acesteia (art.

417 C. proc. pen.).

În practica s-a aratat ca prin încheierea nr. 41 din 19 mai 2004, Tribunalul Bihor a dispus arestarea preventiva a inculpatului B.Z. pe o durata de 29 de zile.

Instanta a retinut ca, în cursul lunii mai 2004, inculpatul a depozitat în mai multe rânduri la domiciliul sau diferite cantitati de motorina sustrasa de catre V.I. si alti inculpati din vagoanele cisterna stationate în gara si a constatat ca în cauza sunt îndeplinite conditiile prevazute în art. 148 alin. (1) lit. h) C. proc. pen., în sensul ca pentru infractiunea savârsita de inculpat legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani si exista probe certe ca lasarea sa în libertate prezinta un pericol concret pentru ordinea publica.

       Prin decizia penala nr. 341 din 21 mai 2004, Curtea de Apel Oradea a admis recursul inculpatului, a casat încheierea si, rejudecând cauza, a respins propunerea de arestare preventiva.

       Instanta de recurs a retinut ca prima instanta nu putea dispune arestarea inculpatului pe o durata de 29 de zile, ci doar arestarea învinuitului pe o durata care nu poate depasi 10 zile, potrivit prevederilor art. 468 alin. (1) C. proc. pen.

       În speta nu s-a trecut de la procedura flagranta la cea obisnuita, întrucât ordonanta de punere în miscare a actiunii penale a fost data la 19 mai 2004, anterior sesizarii instantei cu propunerea de arestare preventiva a inculpatului. Or, transformarea procedurii flagrante într-una obisnuita poate avea loc, potrivit prevederilor art. 468 alin. (3) C. proc. pen., numai în situatia în care procurorul nu a dispus trimiterea în judecata în termen de 3 zile de la data emiterii ordonantei de retinere, data la care recurentul trebuie sa aiba calitatea de învinuit, iar nu de inculpat. În consecinta, au fost încalcate prevederile art. 468 C. proc. pen. care reglementeaza procedura lipsirii de libertate a învinuitului în cazurile în care se aplica dispozitiile privind urmarirea si judecarea unor infractiuni flagrante, cum este cazul prevazut în art. II¹ din Legea nr. 456/2001 potrivit caruia infractiunile prevazute în art. 209 alin. (3) C. pen. se urmaresc si se judeca potrivit procedurii stabilite în art. 467 - 479 C. proc. pen.

       Recursul în anulare declarat în cauza, prin care s-a cerut casarea deciziei curtii de apel si mentinerea încheierii nr. 41 din 19 mai 2004 a Tribunalului Bihor, este fondat.

       Potrivit prevederilor art. 466 C. proc. pen., înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 281/2003, infractiunile flagrante pedepsite prin lege cu închisoarea mai mare de 3 luni si de cel mult 5 ani, precum si formele agravate ale acestor infractiuni, savârsite în municipii sau orase, în mijloace  de transport în comun, bâlciuri, târguri, porturi, aeroporturi sau gari, chiar daca nu apartin unitatilor teritoriale aratate mai sus, precum si în orice loc aglomerat, se urmaresc si se judeca potrivit dispozitiilor prevazute în acest capitol, care se completeaza cu dispozitiile din prezentul cod.

În cazul infractiunilor flagrante legea a prevazut o simplificare a desfasurarii urmaririi penale, iar în ceea ce priveste masurile preventive, potrivit art. 468 alin. (1) C. proc. pen.,

retinerea învinuitului este obligatorie.

       Art. II¹ din Legea nr. 456/2001 a completat prevederile art. 466 C. proc. pen., în sensul ca si infractiunile prevazute în art. 209 alin. (3) C. pen. se urmaresc si se judeca potrivit procedurii stabilite în art. 467 - 479 C. proc. pen.

Ulterior, prin Legea nr. 281/2003, art. 466 C. proc. pen. a fost modificat, având urmatorul continut: infractiunile flagrante pedepsite prin lege cu închisoarea mai mare de un an si de cel mult 12 ani, precum si formele agravate ale acestor infractiuni, savârsite în municipii si orase, în mijloace de transport în comun, bâlciuri, târguri, porturi, aeroporturi sau gari, chiar daca nu apartin unitatilor teritoriale aratate mai sus, precum si în orice alt loc aglomerat, se urmaresc si se judeca potrivit dispozitiilor prevazute în acest capitol, care se completeaza cu dispozitiile din prezentul cod.

Examinând succesiunea în timp a legilor rezulta ca prin Legea nr. 281/2003 au fost abrogate prevederile art. II¹ din Legea nr. 456/2001 care prevedeau obligativitatea urmaririi si judecarii infractiunilor prevazute în art. 209 alin. (3) C. pen. potrivit dispozitiilor referitoare la urmarirea si judecarea unor infractiuni flagrante.

       În cauza, se constata ca fapta retinuta în sarcina inculpatului a fost savârsita în mai 2004, deci dupa intrarea în vigoare a Legii nr. 281/2003, încadrarea juridica data faptei fiind cea prevazuta în art. 26 C. pen. raportat la art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. a) si g) si alin. (3) lit. a) din acelasi cod. Ca atare, nu ne aflam în prezenta procedurii urgente care ar fi atras anumite particularitati si în ceea ce priveste luarea masurilor preventive, ci în prezenta procedurii obisnuite.

       Prin urmare, hotarârea pronuntata de instanta de recurs este nelegala, în cauza dispunându-se arestarea inculpatului în cadrul procedurii obisnuite, cu examinarea prealabila a îndeplinirii conditiilor legale.

       În consecinta, recursul în anulare a fost admis, decizia curtii de apel a fost casata si s-a dispus mentinerea încheierii nr. 41 din 19 mai 2004 a Tribunalului Bihor.¹