Urmarirea penala (prima faza a procesului penal)

Urmarirea penala (prima faza a procesului penal)

Necesitatea si importanta urmaririi penale

În literatura de specialitate numerosi autori au subliniat necesitatea si importanta urmaririi penale ca faza distincta a procesului penal, importanta care rezida atât din rolul determinant al probelor în solutionarea echitabila a cauzelor penale, de solutionarea justa si temeinica a cauzelor cât si de realizarea unei politici penale care sa corespunda nevoilor unui stat de drept.

În literatura de specialitate se apreciaza ca în conditiile vietii sociale moderne infractiunile devin din ce în ce mai variate, iar modul lor de realizare tine pasul cu dezvoltarea stiintei si tehnicii. Astfel, orice persoana particulara, victima,  s-ar gasi dezarmata fata de infractori, fara sprijinul unor organe abilitate de stat, care au dotarea si pregatirea profesionala necesara în lupta contra infractionalitatii.

Efectuarea urmaririi penale ca faza premergatoare judecatii, are si rolul de a evita trimiterea în judecata a tuturor persoanelor asupra carora planeaza o banuiala ca ar fi comis a fapta penala, având în vedere ca judecata se desfasoara cu respectarea principi 22522r178w ului publicitatii, lucru care ar fi destul de daunator pentru o persoana nevinovata.

Obiectul urmaririi penale

Potrivit art. 200 Cod de procedura penala, urmarirea penala are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenta infractiunilor, la identificarea faptuitorilor si la stabilirea raspunderii acestora, pentru a se constata daca este sau nu cazul sa dispuna trimiterea în judecata.

Prin "strângerea de probe necesare" se întelege atât operatia de adunare a probelor, cât si examinarea si evaluarea lor, pentru a se constata daca sunt suficiente în vederea luarii hotarârii privind trimiterea sau netrimiterea cauzei în judecata.

"Existenta infractiunilor" trebuie înteleasa ca obligatie a organelor judiciare de a avea în vedere infractiunile, indiferent de faza de desfasurare a activitatii infractionale. Organele de urmarire penala vor aduna probe atunci când este vorba de o infractiune consumata, cât si în cazul în care infractiunea a ramas în faza de tentativa.

Prin expresia "identificarea faptuitorilor"¹ legiuitorul a vrut sa precizeze ca, în cadrul urmaririi penale, probele adunate trebuie sa ajute la depistarea celor care au savârsit fapta penala (autori, instigatori, complici), întelegând prin aceasta atât stabilirea faptului ca urmarea periculoasa se datoreaza unei activitati umane, cât si aflarea datelor de identitate a celui care a savârsit fapta penala.

Prin expresia "stabilirea raspunderii faptuitorului" se întelege ca probele adunate în cursul urmaririi penale trebuie sa contribuie la lamurirea aspectelor privind fapta penala, si la elucidarea aspectelor privind vinovatia faptuitorului, daca acesta poate sau nu sa fie subiect al raspunderii penale.

În literatura de specialitate, se arata ca, pe lânga obligatiile ce decurg din dispozitiile art. 200 C.pr.pen. organele de urmarire penala pot lua masuri de constrângere cu caracter personal sau real, uneori dispunerea unor masuri fiind obligatorie.

Spre exemplu, în cazul unor infractiuni flagrante, potrivit legii se aplica procedura speciala de urmarire si judecata, retinerea învinuitului este obligatorie, iar daca procurorul constata ca sunt îndeplinite conditiile cerute de lege pentru trimiterea în judecata, întocmeste rechizitoriul prin care pune în miscare actiunea penala si propune instantei arestarea preventiva a inculpatului.

Caracter obligatoriu au si masurile de ocrotire atunci când a fost luata masura retinerii sau a arestarii preventive fata de un învinuit sau inculpat în a carui ocrotire se afla persoane din categoria celor mentionate la art. 161 C.pr.pen.

Organele de urmarire penala trebuie sa aiba în vedere si alte masuri cu caracter real, cum sunt: restrângerea inviolabilitatii domiciliului în caz de perchezitie, violarea secretului corespondentei în cazurile interceptarii acesteia, restrângerea atributiilor proprietatii prin aplicarea unui sechestru, etc.

Pe lânga obiectul principal al urmaririi penale, aceasta nu exclude preocuparea si desfasurarea unor activitati legate de aspectele civile ale unei cauze, fie prin restituirea situatiei anterioare savârsirii infractiunii, fie prin indisponibilizarea bunurilor mobile sau imobile prin masuri asiguratorii.

În practica exista posibilitatea ca în timpul urmaririi penale sa intervina o tranzactie între cel vatamat si învinuit sau inculpat, partile determinând cuantumul pagubei, iar persoana vatamata fiind despagubita declara ca renunta la orice alte pretentii. Astfel, latura civila a cauzei se considera stinsa, iar partea nu mai poate reveni în fata instantei asupra celor cuvenite, formulând noi pretentii, în valorificarea aceleiasi pagube.

Obiectul urmaririi penale cuprinde si activitati privitoare la martori, respectiv identificarea, citarea si ascultarea acestora iar atunci când se impune aducerea silita.

În vederea realizarii obiectului de urmarire penale, organele de cercetare penala si procurorul îsi concretizeaza activitatea în acte de urmarire penala, care pot fi acte procesuale sau de dispozitie si acte procedurale prin care sunt aduse la îndeplinire dispozitiile cuprinse în actele procesuale.

De regula, actele de dispozitie apartin procurorului, spre exemplu: punerea în miscare a actiunii penale, luarea masurilor de preventie, dispozitia de a efectua perchezitia, trimiterea în judecata, etc. uneori si organele de cercetare penala pot sa-si manifeste vointa într-un act procesual, de exemplu: începerea urmaririi penale, luarea masurii retinerii, luarea masurilor asiguratorii.

Actele procedurale, ca acte de urmarire penala, sunt realizate, în general, de catre organele de cercetare penala, spre exemplu: efectuarea perchezitiilor, cercetarea la fata locului, ridicarea de obiecte si înscrisuri, etc. actele de urmarire efectuate sunt consemnate în înscrisuri procedurale constatatoare, înscrisuri care trebuie sa aiba, potrivit legii, o anumita forma si un anumit continut.

Dosarale de urmarire penala cuprind o suma de înscrisuri procedurale constatatoare care reflecta întreaga activitate desfasurata pentru realizarea obiectului urmaririi penale.

Scopul si sarcinile urmaririi penale

Daca privim procesul penal în ansamblul sau, se constata ca urmarirea penala este prima veriga a unui lant succesiv si coerent de activitati procesual penale, urmatoarea fiind judecata iar ultima veriga, punerea în executare a hotarârilor penale definitive.

Potrivit art. 1 C.pr.pen. procesul penal are ca scop constatarea la timp si în mod complet a faptelor care constituie infractiuni, astfel ca orice persoana care a savârsit o infractiune sa fie pedepsita potrivit vinovatiei sale si nici o persoana nevinovata sa nu fie trasa la raspundere penala.

Procesul penal, deci si urmarirea penala, trebuie sa contribuie la apararea ordinii de drept, la apararea persoanei, a drepturilor si libertatilor acestuia, la prevenirea infractiunilor, precum si la educarea cetatenilor în spiritul respectarii legilor.

Rezulta din cele mentionate mai sus ca urmarirea penala are ca scop imediat constatarea existentei infractiunilor, identificarea faptuitorilor, stabilirea raspunderii acestora pentru a vedea daca este cazul sau nu sa se dispuna trimiterea în judecata.

De altfel, în scop al procesului penal, si pe cale de consecinta al urmaririi penale, se constituie si dispizitia din art. 62 C.pr.pen., în care se arata ca organul de urmarire penala si instanta de judecata sunt obligate sa lamureasca cauza sub toate aspectele sale.

Privitor la sarcinile urmaririi penale, în cadrul acestei faze procesuale, se disting doua componente de ordin general, si anume:

stabilirea faptelor si a faptuitorului;

pregatirea cauzei pentru solutionare.

Ambele aspecte sunt de competenta organelor de urmarire penala, care realizeaza sarcinile specifice fiecarei componente prin strângerea si verificarea probelor, prin folosirea masurilor procesuale, prin acte procesuale de dispozitie si acte procedurale si prin orice alte mijloace si modalitati prevazute de lege.

În literatura de specialitate se vorbeste de o alta sarcina de mare raspundere pentru organele de urmarire penala, si anume identificarea victimelor infractiunii si a martorilor. Ca viitori participanti la procesul penal, persoanele vatamate si martorii au un rol deosebit de important în solutionarea temeinica si legala a cauzei atât în latura penala, cât si în latura civila.

Limitele urmaririi penale

Ca prima faza a procesului penal, urmarirea penala se situeaza din punct de vedere al contributiei active la solutionarea cauzei, complexul de activitati specifice acestei faze efectuate succesiv , progresiv si coordonat, se deruleaza între doua limite si anume: limita initiala si limita finala.

Limita initiala a urmaririi penale coincide cu declansarea procesului penal ca efect al dispozitiei de începere a urmaririi penale. Actele prin care se materializeaza în scris aceasta dispozitie sunt:

procesul-verbal sau denunt anonim, în cazul sesizarii din oficiu;

rezolutia, în cazul celorlalte moduri de sesizare prevazute de lege.

Limita finala a urmaririi penale o reprezinta solutia data de procuror, materializata în:

rechizitoriu;

ordonanta;

rezolutie motivata.

Potrivit art. 262 C.pr.pen., daca în urma efectuarii urmaririi penale se constata vinovatia învinuitului sau inculpatului si când din materialul de urmarire rezulta ca fapta exista si ca a fost savârsita de învinuit sau inculpat si ca acesta raspunde penal, limita finala a urmaririi penale va fi rechizitoriul de trimitere în judecata.

Atunci când procurorul constata existenta unuia din cazurile prevazute la art. 10 C.pr.pen., limita finala va fi materializata într-o ordonanta sau rezolutie motivata prin care se dispune scoaterea de sub urmarire penala pentru cazurile prevazute la art. 10 lit. f-j, cu exceptia lit. i C.pr.pen. si exesta învinuit sau inculpat în cauza, iar daca nu exista învinuit în cauza, se dispune clasarea pentru cazurile prevazute la art. 10 lit. a-j C.pr.pen.

Trasaturile specifice urmaririi penale

La baza procesului penal stau o serie întreaga de reguli, adica de principii fundamentale specifice care raspund nevoilor de înfaptuire a justitiei penale.

Urmarirea penala fiind o componenta a procesului penal si totodata o faza distincta a acestuia, are în continutul sau unele trasaturi caracteristice care o apropie dar o si deosebesc de urmatoarele doua faze respectiv judecata si punerea în executare a hotarârilor penale.

În literatura de specialitate sunt mentionate ca trasaturi caracteristice ale urmaririi penale:

q       lipsa de colegialitate a organului de urmarire penala;

q       subordonarea ierarhica în efectuarea actelor de urmarire penala;

q       nepublicitatea activitatilor judiciare;

q       caracterul necontradictoriu expres al procesului penal în aceasta faza;

q       forma preponderent scrisa a urmaririi penale.

Se apreciaza ca numai ultimele patru trasaturi pot fi considerate specifice fazei de urmarire penala, deoarece lipsa de colegialitate a organului deurmarire penala care

efectueaza aceasta activitate poate fi întâlnita si în faza de judecata în unele momente ale desfasurarii lor. În ceea ce priveste punerea în executare a hotarârilor judecatoresti penale lipsa de colegialitate a organelor care actioneaza în aceasta etapa constituie regula.

Procurorul poate sa dea dispozitii cu privire la efectuarea oricarui act de urmarire penala, iar aceste dispozitii sunt obligatorii pentru organul de cercetare penala. În cazul organelor de cercetare penala ale politiei judiciare, organele superioare ale acestora nu pot sa le dea îndrumari sau dispozitii privind cercetarea penala, procurorul fiind singurul competent în acest sens. Daca organul de cercetare are de facut obiectii, poate sesiza pe prim-procurorul parchetului din care face parte procurorul ce supravegheaza cauza.

Lipsa de publicitate a urmaririi penale. Se stie ca unul dintre principiile care guverneaza desfasurarea sedintei de judecata este publicitatea. Diferenta dintre modul de aplicare a acestui principiu în cele doua etape procesuale, consta în aceea ca, în faza de judecata publicitatea este obligatorie (cu exceptia cazurilor prevazute de lege), pe când în faza de urmarire penala, multe din activitatile specifice au un caracter secret.

Caracterul nepublic al urmaririi penale îsi gaseste ratiunea în faptul ca unele activitati, cum sunt: strângerea probelor în vederea stabilirii vinovatiei faptuitorului, conservarea unor urme care sa ajute la aflarea adevarului, dejucarea unor planuri ale faptuitorilor care încearca sa denatureze sau sa ascunda probe pentru a se sustrage raspunderii penale, luarea masurilor preventive etc, ar fi mult îngreunate, iar unele chiar imposibil de realizat daca persoanele cu interes direct în cauza si nu numai acestea, ar cunoaste în amanunt întreaga strategie de cercetare a organelor de urmarire penala sau ar lua la cunostinta de întregul material probator înainte de terminarea urmaririi penale.

În doctrina se arata ca asa-zisul caracter secret al dosarului de urmarire nu este absolut, fiind limitat sub anumite aspecte. Spre exemplu: inculpatul, eventual asistat de un aparator, are dreptul sa cunoasca continutul dosarului cu ocazia prezentarii materialului de urmarire penala (art. 250 C.pr.pen.), expertul poate sa ia cunostinta, cu încuviintarea organului de urmarire penala, de materialele dosarului necesare expertizei (art. 121 C.pr.pen.).

Nu poate fi considerat secret ceea ce stiu toti martorii, interpretii, persoanele chemate ca martori asistenti, persoanele care asista la cercetari locale sau la perchezitii si toti aparatorii.

Conform art. 172 alin 1 C.pr.pen., în cursul urmaririi penale aparatorul învinuitului sau inculpatului are dreptul sa asiste la efectuarea oricarui act de urmarire penala, iar cu privire la celelalte parti, art. 173 ali.1 se mentioneaza ca, aparatorul partii vatamate, al partii civile si al partii responsabile cu civilimente are dreptul sa asiste la efectuarea oricarui act de urmarire penala si poate formula cereri si depune memorii.

Trebuie precizat ca, în faza de urmarire penala, nici una din partile în proces sau alti subiecti procesuali nu pot lua cunostinta de întreg materialul probator aflat la dosarul cauzei. Aceasta regula este impusa de necesitati obiective ce tin de operativitatea actelor de urmarire penala, de respectarea demnitatii si intimitatii persoanelor ce fac obiectul cercetarii, de protejarea identitatii unor martori, nedivulgarea unor secrete ce vizeaza siguranta nationala si nu în ultimul rând de protejarea surselor de informare, a metodelor si tehnicilor folosite pentru strângerea probelor.

Caracterul necontradictoriu în faza de urmarire penala. Procesul penal are ca participanti persoane cu interese opuse, desfasurarea lui trebuie sa se faca sub semnul contradictorialitatii. Pentru a exista contradictorialitate între subiectii procesuali este nevoie ca acestia sa fie informati permanent în legatura cu probele existente la dosar, lucru care nu este posibil, deoarece ar fi încalcate dispozitiile legale cu privire la confidentialitate.

Un alt aspect ar fi acela ca, la efectuarea unor acte procedurale ca de exemplu: perchezitia, constatarea la fata locului, reconstituirea etc., pot sau trebuie sa fie prezente, dar potrivit normelor procedurale în materie, aceste activitati nu au un caracter contradictoriu. În cazul cercetarii la fata locului (art. 129 alin. ultim) organul de urmarire penala poate interzice persoanelor care se afla ori vin locul unde se efectueaza cercetarea, sa comunice între ele sau sa comunice cu alte persoane.

În faza de urmarire penala exista în mod obiectiv un anume gen de contradictorialitate. În acest sens mentionam câteva argumente mentionate în doctrina:

─ urmarire penala face parte integranta din procesul penal, este prima veriga a acestuia, iar pentru a se asigura obiectivitatea activitatilor judiciare specifice acestei faze, contradictorialitatea nu poate fi ignora;

─ principiul rolului activ al organelor judiciare, în speta organele de urmarire penala, presupune o contradictorialitate cel putin implicita în efectuarea actelor de urmarire;

─ faptul ca pâna la finalizarea urmaririi penale, probele se aduc la cunostinta partilor, chiar în mod separat, demonstreaza existenta unei contradictorialitati uneori directe, alteori indirecte, specifica fazei de urmarire penala;

─ pe parcursul cercetarilor, partile au dreptul sa propuna probe, iar organul de urmarire penala trebuie sa le verifice, sa le aprecieze si sa le administreze, situatie care, de regula, da nastere la atitudini si reactii contradictorii în rândul subiectilor procesuali, care nu pot fi întotdeauna publice;

─ în cazul unor activitati cum sunt: ascultarea inculpatului în cazul arestarii preventive, prelungirea arestarii preventive sau prezenterea materialului de urmarire penala, exista contradictorialitate expresa si directa.

Putem aprecia ca prin limitarea caracterului contradictoriu al urmaririi penale în cazul actelor ce trebuie efectuate confidential, adica eliminând publicitatea ieftina si paguboasa cu privire la unele acte de urmarire penala, se realizeaza în mai bune conditii cerinta aflarii adevarului în fiecare cauza penala.

Forma preponderent scrisa a urmaririi penale. Aceasta calitate deriva din faptul ca, în faza de urmarire penala, partile si ceilalti subiecti procesuali, fiecare în limita competentelor, îsi pot finaliza actiunile în scris.

În literatura de specialitate, s-a apreciat ca nu se justifica atribuirea acestei trasaturi numai faze de urmarire penala, deoarece consemnarea actelor procesuale si procedurale în scris este o exigenta comuna tuturor fazelor procesuale, iar mijloacele de proba orale sunt la fel administrate în faza de urmarire penala.

Ceea ce este specific urmaririi penale, consta în aceea ca ea nu poate transmite fazei de judecata decât un material scris, asa dupa cum si prima instanta transmite instantelor de apel si recurs, dosarul cauzei.

Activitatile din faza de urmarire penala care, în final, sunt concentrate si prezentate în forma unui act scris au o dinamica si o structura ce nu o întâlnim în faza de judecata.

Partile în proces nu pot actiona oral în fata organelor de urmarire penala prin punerea de întrebari martorilor, sau prin concluzii orale, cum se întâmpla în faza de judecata, ci numai în scris prin cereri si memorii scrise.

Chiar daca initial unele acte de urmarire penala se efectueaza oral, la sfârsitul activitatilor respective ele trebuie consemnate în scris în acte de documentare procedurala, pentru a putea fi conexate la dosarul cauzei.

Exista totusi cazuri când urmarirea penala poate îmbraca si forme orale. Astfel, în cazul confruntarii, când exista contradictii între declaratiile persoanelor ascultate în aceeasi cauza, organul de urmarire penala poate încuviinta ca persoanele confruntate sa-si puna întrebari reciproc.

Tot sub forma orala se desfasoara si pregatirea unei expertize, când partile si expertul sunt chemate pentru a discuta obiectul expertizei si întrebarile la care urmeaza sa se raspunda.

Actele încheiate de organele de urmarire penala

În cursul urmaririi penale, organele de cercetare penala întocmesc o serie de acte, si

anume:- procesul-verbal de consemnare a plângerii prealabile sau a denuntului verbal, procesele-verbale de cercetare la locul faptei si procesul-verbal de prezentare a materialului de urmarire penala. În aceste acte se consemneaza o constatare sau se materializeaza un act de urmarire penala¹.

În cursul urmaririi penale organul de urmarire penala dispune asupra actelor sau masurilor procesuale. Actele de dispozitie sunt date dupa regula: acolo unde legea prevede se va dispune prin ordonanta si în celelalte cazuri prin rezolutie. Pentru a se evita luarea unor masuri abuzive, atât ordonantele cât si rezolutiile trebuie motivate.

Legea prevede ca ordonanta, pe lânga motivare, trebuie sa cuprinda totdeauna: data si locul întocmirii, numele, prenumele si calitatea celui care o întocmeste, cauza la care se refera, obiectul actului sau al masurii procesuale, temeiul legal al acesteia si semnatura celui care a întocmit-o. întrucât domeniul de dispozitie prin ordonante este variat aceasta va cuprinde si mentiunile speciale prevazute de lege pentru asemenea acte sau masuri.

Ordonanta de punere în miscare a actiunii penale, prevazuta de art.235 C.pr.pen, trebuie sa cuprinda, pe lânga datele generale, si date cu privire la: persoana inculpatului, fapta de care este învinuit si încadrarea juridica a acesteia.

Codul de procedura penala nu fixeaza continutul rezolutiei stabilind ca aceasta trebuie sa fie motivata. Având în vedere ca rezolutia este o forma simplificata a unui act de dispozitie, pe lânga motivare, ramâne la latitudinea organului de urmarire penala sa includa unele date, din continutul ordonantei, pe care le considera necesare pentru a se evita eventualele confuzii cu privire la masura dispusa sau persoana la care se refera.

Exista cazuri când organele de cercetare penala nu pot dispune asupra unor masuri, având numai initiativa propunerii lor procurorului, astfel ca vor înainta acestuia "propuneri" motivate. Aceste cazuri sunt prevazute la: punerea în miscare a actiunii penale si luarea masurii arestarii preventive (art.234 C.pr.pen), încetarea urmaririi penale (art.243 alin.1 C.pr.pen.)etc.. Propunerile se materializeaza în referatele organelor de cercetare penala.

Efectuarea unor acte de urmarire în incinta unor organizatii. În cazul în care este necesar a se efectua acte de urmarire penala în incinta unei unitati la care se refera art. 145 C.pr.pen., daca sunt efectuate de organul de urmarire penala, acesta va trebui sa aiba consimtamântul conducerii acelei unitati sau autorizatia procurorului. În cazul infractiunilor flagrante (art. 204 C.pr.pen.) nu mai este necesar consimtamântul sau autorizatia procurorului.

Organele de urmarire penala

Potrivit art. 201 C.pr.pen. urmarirea penala se efectueaza de catre procuror si de catre organele de urmarire penala. În notiunea de organe de urmarire penala intra cele doua categorii de organe judiciare respectiv procurorii si organele de cercetare penala.

La rândul lor organele de cercetare penala se împart în organe de cercetare penala ale politiei judiciare si organe de cercetare penala speciala.

Procurorii fac parte din Ministerul Public si sunt organizati în parchete care functioneaza pe lânga fiecare instanta de judecata. În cadrul Ministerului Public functioneaza si Departamentul National Anticoruptie, ca structura autonoma, cu personalitate juridica.

Organele de cercetare penala ale politiei judiciare fac parte din Ministerul Administratiei si Internelor si sunt organizate în directii, servicii si lucrari, iar organele de cercetare penala speciale pot apartine si altor institutii centrale cu atributii în prevenirea si combaterea infractionalitatii.

Dispozitii generale cu privire la urmarirea penala

Urmarirea penala, ca prima faza a procesului penal se supune acelorasi reguli de baza ce guverneaza desfasurarea procesului penal.

Capitolul I din partea speciala a Codului de procedura penala are în vedere unele dintre aceste reguli si anume principiile legalitatii, operativitatii si rolului activ al organelor judiciare.

Aceste dispozitii imprima urmaririi penale un continut specific, o desfasurare riguroasa si limitata la obiectul si scopul sau, astfel[2]:

Potrivit art. 201 alin. 1 C.pr.pen., urmarirea penala se efectueaza de catre procurori si de catre organele de cercetare penala. În conceptia legiuitorului, procurorul este organ de urmarire penala si are ca atributie principala supravegherea activitatii de urmarire. Procurorul are obligatia sa efectueze personal urmarirea penala în acele cauze unde legea prevede expres acest lucru.

Calitatea de organe de cercetare penala speciale o au ofiterii anume desemnati de catre comandantii unitatilor mentionate la art. 208 C.pr.pen., precum si capitanii porturilor.

Organele de urmarire penala trebuie sa aiba un rol activ pe toata durata urmaririi. Acest aspect rezulta din dispozitiile art. 202 alin. 1 C.pr.pen., în care se arata ca organul de urmarire penala este obligat sa strânga probele necesare pentru aflarea adevarului si pentru lamurirea cauzei sub toate aspectele, în vederea solutionarii acesteia. De asemenea, organul de urmarire penala aduna probele atât în favoarea cât si în defavoarea învinuitului sau inculpatului, chiar daca acesta recunoaste fapta.

Conform art. 202 alin. 3 si 4 C.pr.pen, organul de urmarire este obligat sa explice învinuitului sau inculpatului, precum si celorlalte parti, drepturila lor procesuale, sa strânga date cu privire la împrejurarile care au determinat, înlesnit sau favorizat savârsirea infractiunii, precum si orice alte date de natura sa serveasca la solutionarea cauzei.

Potrivit art. 203 alin.1 C.pr.pen., în desfasurarea urmaririi penale, organul de urmarire penala dispune asupra actelor sau masurilor procesuale prin ordonanta, acolo unde legea prevede expres aceasta. În celelalta cazuri se dispune prin rezolutie motivata. 

În literatura de specialitate se mentioneaza coplexitatea sporita a ordonantei comparativ cu rezolutia, exemplificându-se situatiile în care acestea sunt folosite. Astfel, organele de cercetare penala dispun prin ordonanta:

în cazul luarii masurii de preventie sau a masurilor asiguratorii;

în cazul punerii în miscare a actiunii penale;

în cazul scoaterii de sub urmarire penala, al suspendarii penale, etc.

Prin rezolutie motivata ele dispun: în cazul confirmarii organului de cercetare penala de a nu se dispune începerea urmaririi penale (art.228 alin.6 C.pr.pen.)

O situatie de exceptie este prevazuta în art. 152 alin.4 C.pr.pen., în care se arata ca daca mandatul de arestare a fost emis de procuror în lipsa inculpatului, procurorul mentioneaza pe mandat data prezentarii inculpatului si procedeaza de îndata la ascultarea acestuia, dupa care dispune prin rezolutie asupra arestarii inculpatului.

Ordonanta pentru a fi valabila, trebuie sa fie motivata si trebuie sa cuprinda în mod obligatoriu (art.203 alin.2 C.pr.pen.): data si locul întocmirii, numele, prenumele si calitatea celui care o întocmeste, cauza la care se refera, obiectul actului sau masurii procesuale, temeiul legal al acesteia si semnatura celui care a întocmit-o.

Pe lânga aceste date obligatorii, ordonanta cuprinde, uneori, si mentiuni special prevazute de lege pentru anumite acte sau masuri, spre exemplu: ordonanta de admitere sau respingere a cererii de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cautiune, etc.

Rezolutia se caracterizeaza prin lipsa de formalism, legea nu stipuleaza continutul. Dar nu pot lipsi: data întocmirii, numele si prenumele persoanei care a întocmit-o, dispozitia, motivele de fapt si drept si semnatura celui care a întocmit-o.

Pe lânga aceste doua înscrisuri procedurale, organele de urmarire penala mai pot dispune si prin proces-verbal, spre exemplu: în cazul începerii urmaririi penale, când organul de urmarire penala s-a sesizat din oficiu, sau sunt obligate sa consemneze în procesele-verbale actele de urmarire, de exemplu: în cazul perchezitiei, cercetarii la fata locului.

În alin.3 al art. 203 C.pr.pen. se prevede ca atunci când organul de cercetare penala considera ca este cazul sa fie luate anumite masuri, face propuneri motivate. Aceasta reglementare are în vedere situatia când anumite acte sau masuri sunt de competenta exclusiva a procurorului, spre exemplu: punerea în miscare a actiunii penale, luarea masurii preventive, etc.