Documente online.
Zona de administrare documente. Fisierele tale
Am uitat parola x Creaza cont nou
 HomeExploreaza
upload
Upload




Albert Einstein

Fizica


  Albert Einstein

Albert Einstein (14 martie - 18 aprilie ) s-a nascut în Ulm, Germania, la 14 martie, si si-a petrecut tineretea la München, unde familia sa detinea un mic atelier de produse electrice. A început sa vorbeasca abia la vârsta de 3 ani, dar înca de mic copil a aratat interes pentru natura precum si abilitate în a întelege concepte matematice dificile. La vârsta de 12 ani a învatat geometria euclidiana. Einstein ura plictiseala si lipsa de imaginatie din scoala de la München.



Când esecurile repetate ale afacerilor familiei au dus la parasirea Germaniei cu destinatia Milano, Italia, Einstein a ramas la München pâna la sfârsitul anului scolar. Dupa ce a petrecut un an cu parintii în Milano, s-a hotarât sa-si creeze singur drumul în viata si s-a înscris la liceul cantonal din Aargau, Elvetia, dupa care, în , a intrat la Politehnica din Zürich. Lui nu îi placeau metodele de instruire de aici, lipsea des de la ore si folosea acest timp pentru a studia singur fizica si pentru a cânta la vioara. A trecut totusi examenele si a absolvit Politehnica în , studiind notitele unui coleg. Profesorii nu aveau o parere foarte buna despre el si nu i-au recomandat nici continuarea studiilor. În acelasi an a capatat cetatenia elvetiana.

Timp de 2 ani Einstein a lucrat ca tutor si profesor. În a fost angajat ca examinator la Institutul Elvetian de Patentare de la Berna. În s-a casatorit cu Mileva Mariç, care îi fusese colega la politehnica. Au avut doi fii, dar în cele din urma au divortat. Einstein s-a recasatorit mai târziu.

  Albert Einstein împreuna cu Niels Bohr

În anul 1905, Einstein a publicat dintr-o lovitura rezultatele mai multor studii teoretice, care l-au facut deodata cunoscut si care aveau sa revolutioneze fizica. Primul si cel mai important studiu cuprinde prima expunere completa a teoriei relativitatii restrânse, în care demonstreaza ca teoretic nu este posibil sa se decida daca doua evenimente care se petrec în locuri diferite, au loc în acelasi moment sau nu. Alta lucrare, asupra efectului fotoelectric, contine ipoteza revolutionara asupra naturii luminii. Einstein afirma ca, în anumite circumstante determinate, radiatia electromagnetica are o natura corpusculara (materiala), sugerând ca energia transportata de fiecare particula a razei luminoase, denumita foton, ar fi proportionala cu frecventa acelei radiatii. Aceasta ipoteza avea sa fie confirmata experimental zece ani mai târziu de catre Robert Andrews Millikan. Într-un alt studiu asupra electrodinamicii corpurilor în miscare, expune modalitatea interactiunii între radiatie si materie si caracteristicile fenomenelor fizice observate în sistemele de miscare browniana a moleculelor. Einstein sustine ca fascicolele luminoase se curbeaza când se propaga în vecinatatea unui corp ceresc cu mare forta de gravitatie, de unde reprezentarea mai greu de înteles, cum ca spatiul însusi ar fi curb. În publica memoriul privitor la bazele teoriei relativitatii generale, rod al zece ani de studiu. Aceasta lucrare se înscrie în linia demonstratiilor sale ale geometrizarii fizicei. Celebra este ecuatia care exprima cantitatea enorma de energie ascunsa într-un corp: E=mc2, cantitatea de energie (E) este egala cu produsul între masa (m) si patratul vitezei luminii (c). Aceasta cantitate imensa de energie poate fi eliberata în procesul de desintegrare nucleara, proces care sta la baza functionarii bombei atomice cu fisiune.

Dupa ce în 1905 a obtinut titlul de Doctor în Fizica la Universitatea din Zürich, în urma unei dizertatii privind determinarea dimensiunilor moleculare, este numit în profesor de Fizica teoretica la aceiasi universitate. În , fizicianul german Max Planck îl aduce la Berlin, unde Einstein preia conducerea unei sectii de cercetare în cadrul Academiei Prusiene de stiinta ("Preußische Akademie der Wissenschaft") si în devine director al Institutului de Fizica "Kaiser Wilhelm", nou înfiintat.

Fotografia de la Premiul Nobel din 1921

Dupa 1919 meritele lui Einstein au fost recunoscute pe plan mondial. A primit numeroase premii si distinctii de la diferite societati de fizica de pe intreg globul, printre care si Premiul Nobel pentru fizica în , pentru explicarea efectului fotoelectric (deci nu pentru teoria relativitatii). Vizitele sale în orice parte a Terrei au devenit evenimente nationale; fotografii si reporterii îl urmareau peste tot. Desi regreta pierderea sferei sale intime, Einstein si-a folosit renumele pentru a-si propaga propriile sale vederi politice si sociale.

Cele doua miscari sociale care au fost pe deplin sustinute de el au fost Pacifismul si Zionismul. În timpul Primului Razboi Mondial Einstein a fost unul din numerosii academicieni germani care au condamnat public implicarea Germaniei în razboi. Dupa razboi, el si-a continuat suportul public pentru telurile pacifiste si zioniste, iar aceasta l-a facut tinta unor numeroase atacuri din partea unor grupari antisemitice si extremiste din Germania. Chiar si teoriile sale stiintifice au fost ridiculizate în public, pe nedrept, inclusiv Teoria relativitatii.

Când Hitler a venit la putere in Germania în , Einstein s-a decis imediat sa emigreze în Statele Unite. A primit o functie la Institute for Advanced Study, în Princeton, New Jersey. Continuându-si activitatea în favoarea Zionismului, Einstein a renuntat la pozitia sa pacifista în fata imensei amenintari la adresa umanitatii venita din partea regimului nazist din Germania.

În Einstein a contribuit împreuna cu alti numerosi fizicieni la scrisoarea catre presedintele Americii Franklin Delano Roosevelt, insistând asupra necesitatii fabricarii bombei atomice, întru cât exista posibilitatea ca si guvernul german sa urmeze aceasta cale.

Albert Einstein fotografiat de Yousuf Karsh în 1948

Scrisoarea, care purta numai semnatura lui Einstein, a ajutat la grabirea eforturilor pentru obtinerea bombei atomice în Statele Unite, dar Einstein nu a avut nici un rol direct sau personal în fabricarea acesteia.

Dupa razboi, Einstein s-a angajat pentru cauza dezarmarii internationale si a unei guvernari mondiale. A continuat suportul sau activ pentru zionism, dar a refuzat oferta facuta de catre conducatorii Israelului de a deveni presedinte. În Statele Unite, la sfârsitul anilor 1940 si începutul anilor 1950, a sustinut ideea de a face orice sacrificiu necesar pentru a conserva libertatea politica alaturi de alti intelectuali.

Einstein a murit la Princeton, la 18 aprilie .

În Germania, anul a fost decretat "Anul Einstein": se împlinesc 100 de ani de la lansarea teoriei relativitatii precum si 50 de ani de la moarte. În acest an sunt prevazute o serie de manifestari stiintifice si de popularizare a teoriilor sale.

Este foarte important de stiut despre Einstein ca nu a fost NICIODATĂ de acord cu mecanica cuantica. A purtat discutii aprinse cu marele fizician Niels Bohr în legatura cu principiul de nedeterminare si s-a stins din viata fara sa accepte metoda acestei teorii

Freddie Mercury într-una din imaginile video-ului cântecului Bohemian Rhapsody

Freddie Mercury (nume real Farrokh Bulsara) (5 septembrie - 24 noiembrie ) a fost un cântaret britanic de muzica rock, membru al formatiei Queen. A murit la vârsta de 45 de ani, fiind unul din primii bolnavi diagnosticati si decedati de SIDA.

Biografie timpurie

Freddie Mercury - pe numele sau la nastere Farrokh Bulsara - s-a nascut în Stone Town, Zanzibar, din parinti indieni de nationalitate Parsi, Bomi si Jer Bulsara (vedeti ). Ca Parsi, parintii sai sunt practicanti ai religiei antice zoroastriene.

Familia emigrase din India în insula Zanzibar, de asemenea o colonie britanica, pentru ca Bomi sa-si poata continua cariera de casier al Secretariatului de Stat pentru Coloniile Britanice (în limba engleza, Secretary of State for the British Colonies sau, pe scurt, British Colonial Office). Erau doar doi copii la parinti, Farrokh si sora sa, Kashmira.

Educatia sa scolara a constat în frecventarea scolii St. Peter's Boarding School din Panchgani, lânga Bombay (azi Mumbai), în India, unde a si dat prima sa reprezentatie pe scena facând parte din formatia muzicala de cinci elevi ai scolii. Tot la scoala St. Peter, si-a luat numele artistic de Freddie, pe care si-l va adopta legal, alaturi de numele de familie de Mercury, mai târziu, în Anglia. Educatia scolara va fi completata tot în India la St. Mary's High School (Liceul Sfânta Maria) din Mazagaon, Mumbai.

În , la 18 ani, ca rezultat al revolutiei din Zanzibar si al evacuarii tuturor functionarilor britanici, întreaga familie emigreaza în Anglia. Aici, obtine o diploma în "Arta si design grafic" (Diploma in Art and Graphic Design) la colegiul de arta Ealing (Ealing Art College), urmarind, într-un fel, destinul altui muzician rock celebru, Pete Townshend. Mai târziu, calitatile sale de designer îl vor face sa conceapa si sa realizeze emblema faimoasa a formatiei de muzica rock Queen.

Cântaret si solist

Mercury a fost posesorul unei amplitudini vocale exceptionale pentru un barbat, producând atât sunete înalte de tenor cât si cele mai joase de bariton. Vocea sa înregistrata acopera un registru vocal de aproape patru octave. Din cauza amplitudinii vocale deosebite pe care Freddie Mercury a avut-o, controlând perfect trei octave ( ), s-a argumentat adesea - si pe buna dreptate - ca ar fi fost simultan un tenor, dar si un bariton. Din pacate, Freddie suferea de cresteri aleatori de noduli pe corzile sale vocale. Ca atare, datorita sensibilitatii corzilor sale vocale, Mercury trebuia sa reduca din înaltimea celor mai înalte note pe care le putea emite în concertele pe care Queen le dadea.

Cu versatilitatea sa vocala, fiind posesor al multor tehnici vocale specifice muzicii clasice si în special operei, Freddie Mercury a fost unul dintre cei mai tehnici, complecsi si completi vocalisti si muzicieni a întregii Planete Rock and Roll. În o lista a celor mai mari cântareti de limba engleza ai secolului al 20-lea, prezentata de BBC Radio, Freddie Mercury a fost cotat al 10-lea . Sondajul de opinie a avut pe primele locuri pe urmatorii cântareti: Frank Sinatra, Elvis Presley, Nat King Cole si Ella Fitzgerald. Într-un alt clasament, de data aceasta întocmit de MTV (Music TeleVision), continând o lista a celor mai mari cântareti din ultimii 25 de ani, a fost creditat cu locul al doilea, fiind întrecut doar de Mariah Carey ( ).

Spectacolul oferit de Freddie Mercury la concertul de caritate Live Aid, în ziua de 13 iunie , pe stadionul Wembley din Londra, a fost recent votat de diferiti artisti, cântareti, muzicieni, jurnalisti si persoane de conducere din industria muzicala ca cea mai reusita si complexa prezenta scenica (live performance, în limba engleza) din întreaga istorie a muzicii rock. . Rezultatele sondajului de opinie au fost transmise în direct pe canalul 4 (Channel 4) al Marea Britanie într-un program numit "The World's Greatest Gigs". Dintre toti cântaretii, formatiile si muzicienii prezenti în concertul transmis în direct, Live Aid, formatia Queen este considerata cvasi-unanim ca cea care a fost "sarea si piperul" întregii manifestari artistice, totul datorându-se în buna masura talentului extraordinar si a charismei lui Freddie Mercury.

Una din notele distinctive ale lui Mercury, din punct de vedere al prezentei scenice a artistului, îl reprezinta folosirea unui bare, relativ scurte, ca suport pentru microfonul pe care îl utiliza. În anii de început, obisnuia sa utilizeze microfonul împreuna cu bara sa de sustinere si cu suportul sau. Într-o anumita împrejurare, partea triunghiulara de sustinere a barei microfonului a cazut accidental. Începând cu acel moment, Freddie a început sa utilizeze doar microfonul atasat de bara sa verticala de sustinere. Când a fost întrebat de ce o face, a raspuns: "Everyone has to have a gimmick, dear."

Compozitor

Freddie Mercury a compus zece din cântecele originale ale ale albumului "Queen's Greatest Hits" ("Marile succcese ale formatiei Queen"), incluzând unele dintre cele mai creative piese ale formatiei. Câteva dintre acestea sunt: "Bohemian Rhapsody", "Killer Queen", "We Are the Champions", "Crazy Little Thing Called Love" si "Somebody to Love". De fapt, Freddie a fost autor sau co-autor a noua cântece de larg succes international, toate plasate într-un clasament sau altul pe locul întâi (vedeti conexiunea interna ).

Desi toti cei patru membri ai formatiei Queen au fost compozitori (si/sau textieri), producatorul Gary Langhan, care a lucrat în studio cu Queen la multe din albumele lor timpurii, a mentionat în cartea sa Freddie Mercury: The Real Life (Freddie Mercury - Viata (sa) adevarata) ca: "Freddie a fost întotdeuna extrem de dispus sa ajute pe ceilalti colegi în realizarea compozitiilor acestora, acordând tot atâta atentie realizarii cântecelor altora cât a acordat-o realizarii propriilor sale compozitii. Era atât de diferit fata de alte formatii cu care am lucrat, unde exista doar un recunoscut compozitor, urmând ca oricare dintre ceilalti membri sa faca eforturi speciale pentru a ajunge undeva [în recunoasterea compozitiilor lor]."

Formatia Queen a început sa utilizeze masiv mixari de studio odata cu cel de-al doilea album al lor, Queen II, care reuneste numai compozitii de-ale lui Mercury pe întreaga parte a doua a albumului (sau, pe varianta CD a albumului, piesele de la 6 la 11). Desi multi ascultatori identifica "Bohemian Rhapsody" ca o culme a realizarii artistice muzicale a lui Freddie, este perfect posibil ca în multe din piesele sale anterioare sa se regaseasca idei muzicale ce au condus la aceasta piesa-capodopera, o adevarata "mini-opera."

Albume solo

  • Mr. Bad Guy )
  • Barcelona ) (cu soprana spaniola Montserrat Caballé) (Russell Watson utilizeaza cântecul "Barcelona" în albumul sau The Voice.)
  • The Freddie Mercury Album )
  • The Great Pretender [Versiunea din SUA a The Freddie Mercury Album] (1992)

Sigmund Freud

Sigmund Freud

Sigmund Freud (n. 6 mai , Freiberg, astazi Pribor/Republica Ceha - d. 23 septembrie , Londra) a fost un medic neuropsihiatru evreu austriac, fondator al conceptului de Psihanaliza.

Sigmund Freud a studiat medicina la Universitatea din Viena. În cursul celui de al treilea an de studiu a început sa lucreze în laboratorul de Fiziologie, sub conducerea lui Ernst Wilhelm von Brücke, fiind în special preocupat de functiunea Sistemului Nervos Central. El s-a lasat atât de mult absorbit de aceasta activitate, încât a neglijat celelalte discipline, terminând facultatea în 1881, cu o întârziere de trei ani. Dorind sa câstige experienta practica, dupa doi ani începe sa lucreze ca medic în spital, în sectiile de Psihiatrie si Dermatologie. În 1885 obtine un post de docent în Neuropatologie la Universitatea din Viena si - având o bursa din partea statului austriac - petrece 19 saptamâni la Paris, în clinica de maladii ale sistemului nervos de la spitalul Salpêtrière, condusa de Jean Martin Charcot. Charcot trata anumite tulburari nervoase prin hipnoza. Sub conducerea lui, Freud începu sa studieze isteria, fapt care i-a trezit interesul pentru psihopatologie.

În 1886, Sigmund Freud deschide la Viena un cabinet privat de psihiatrie. Datorita faptului ca aplica conceptiile lui Charcot, socotite neortodoxe de corpul medical vienez, Freud s-a lovit de dificultati din partea colegilor. Aceasta explica si faptul ca, mai târziu, teoriile lui asupra nevrozelor au fost acceptate cu multa reticenta.

Prima lucrare publicata de Freud, Zur Auffassung der Aphasien/Conceptii asupra afaziei (1891), trata problema tulburarilor de vorbire aparute în urma unei leziuni organice a creierului. Dupa o noua lucrare în domeniul neurologiei, Die infantile Cerebrallähmung/Paralizia cerebrala infantila (1897), Freud s-a dedicat cu exclusivitate cercetarilor privind explicarea tulburarilor psihice pe baze psihologice, ceea ce a dus la elaborarea conceptului de Psihanaliza (1896).

Freud explica aparitia manifestarilor nevrotice, în special ale isteriei, datorita refularii unor traume emotionale, ascunse în inconstient. Ca tratament recomanda transpunerea pacientului în stare de hipnoza, cu ajutorul careia trairile emotionale refulate sunt din nou aduse la suprafata constiintei si în felul acesta, conflictele, prelucrate în mod constient, nu mai provoaca tulburari psihice. Între 1895 si 1900 Freud a formulat cea mai mare parte a conceptiilor sale, care formeaza nucleul psihanalizei în teorie si practica. El renunta la metoda hipnozei, preferând expunerea spontana de catre pacient a amintirilor sale, înca din perioada copilariei, în timpul sedintelor de psihanaliza, sub forma asa zisei asociatii libere. În felul acesta medicul îl ajuta sa-si clarifice constient experientele conflictuale, care stau la baza tulburarilor nevrotice.

Cu ajutorul "asociatiilor libere" gaseste calea de patrundere catre procesele petrecute în inconstient, ceea ce l-a condus si la explicarea semnificatiei viselor si a actelor ratate ("lapsus-uri"). Prin interpretarea visurilor a ajuns la formularea conceptului de sexualitate infantila si a complexului Oedip, care ar sta la baza legaturilor erotice inconstiente ale copilului cu parintele de sex opus. Aceste puncte de vedere din conceptia freudiana au fost si ramân foarte controversate.

În 1902, Freud este numit profesor la Universitatea din Viena. În jurul sau s-a format un cerc de discipoli, ca Alfred Adler, Eugen Bleuler, Carl Gustav Jung si Ernest Jones, care i-au preluat si i-au dezvoltat mai departe teoriile. În 1910 a fost creiata Societatea Internationala de Psihanaliza, cu extindere în special în America. Pe baza reprezentarilor sale, Freud a încercat sa explice si unele fenomene sociale si culturale, ca religia, mitologia, arta si literatura. Dupa ocuparea Austriei de nazisti, Freud se refugiaza cu întreaga familie la Londra, unde moare în urma unui cancer al maxilarului în 1939. Contributia stiintifica esentiala a lui Sigmund Freud consta în punerea în evidenta a existentei si actiunei inconstientului în viata psihica si în explicarea pe aceasta baza a personalitatii umane. În plus, a dezvoltat o noua disciplina terapeutica medicala, care - în forma initiala sau modificata - sta la baza tratarii psihoterapeutice moderne a nevrozelor si altor tulburari psihice.

Selectie a publicatiilor lui Sigmund Freud în domeniul Psihanalizei

Die Traumdeutung(Interpretarea viselor) ( )

Zur Psychopathologie des Alltagsleben )

Drei Abhandlungen zur Sexultheorie )

Das Ich und das Es )

Das Unbehagen in der Kultur )

Vorlesungen zur Einführung in die Psychoanalyse ( )

Totem und Tabu

Biografia si opera lui Picasso

Anii de ucenicie si începuturile carierei artistice

Picasso: Viata, 1903 - Cleveland Museum of Art

Pictura face parte din viata lui Picasso si, în acelasi timp, viata lui înseamna în egala masura arta. S-a nascut la 25 octombrie în Malaga (Andaluzia) ca fiu al lui José Ruiz Blasco - pictor si profesor la scoala de Arte Frumoase din Malaga - si al sotiei sale, Maria Picasso y López. Talentul lui Pablito se evidentiaza înca din copilarie, ca adolescent îi uimeste pe profesorii de la Institutul de Arte Frumoase din La Coruna, desi el suporta cu greu rigoarea traditiei si educatia academica. În anul familia se muta la Barcelona. Tatal sau îi daruieste pensulele sale, gest prin care îi recunoaste talentul exceptional. Tânarul Picasso îsi continua studiile la scoala de Arte Frumoase din Barcelona ( ) si la Academia de Pictura din Madrid ( - ). În anul , Pablo, în vârsta de nouasprezece ani, îsi expune pentru prima data lucrarile în localul Els Quatre Gats ("La patru pisici") din Barcelona, unde se aduna avangarda artistica si intelectuala din capitala Cataluniei. Din , începe sa-si semneze lucrarile cu numele mamei sale, considera ca Picasso "suna foarte bine". Urmatorii ani si-i petrece calatorind între Spania si Franta. La Paris este influentat de operele lui Auguste Renoir si Claude Monet. Expune câteva tablouri la galeristul Ambroise Vollard, unde cunoaste pe pictorul Max Jacob, de cale îl va lega o prietenie de lunga durata.

[modifica]

La Paris în cartierul Montmartre. Perioadele albastra si roz

În , Picasso se hotaraste sa se stabileasca definitiv la Paris, într-o casa veche, cunoscuta sub numele de Bateau Lavoir, unde locuiesc studenti, pictori, sculptori si actori. Picteaza la început tablouri triste, în tonuri albastre reci (asa numita perioada albastra), ce exprima singuratatea, sufernta si saracia, reflectând o dispozitie afectiva melancolica.Cunoaste pe Fernande Olivier, o tânara bruneta si eleganta, de care se îndragosteste si cu care va locui împreuna.

Picasso: Familie de saltimbanci, 1905 - Chester Dale Collection

În pânzele lui Picasso domina acum nuantele deschise, senine (perioada roz).Fascinat de universul arlechinilor, acrobatilor si clovnilor, merge adeseori la un circ din apropiere unde îsi gasette motive pentru tablourile sale. Vara anului 1905 o petrece într-un sat din Pirinei împreuna cu Fernande. Lucreaza acolo la tablourile care vor marca începutul "perioadei primitive" în creatia lui. Picasso se îndeparteaza de modul clasic, figurativ, de prezentare a chipului omenesc, îl intereseseaza sculptura iberica dinaintea dominatiei romane, renunta la modele si picteaza exclusiv din imaginatie.

Picasso: Les Demoiselles d'Avignon, 1907 - Museum of Modern Art, New York

Acest proces este încununat de realizarea tabloului Domnisoarele din Avignon ( ), care prevesteste nasterea cubismului.

Cubismul

Între anii 1908 si Picasso traseaza împreuna cu Georges Braque drumul unui mod revolutionar de tratare a formelor, care va capata denumirea de Cubism, de la articolul criticului Louis Vauxcelles: "...ei dispretuisc formele, reduc totul - locuri, figuri, case - la formele geometrice elementare, la cuburi". În realitate, Picasso si Bracques încearca sa reprezinte obiectele tridimensionale pe suprafata bidimensionala a tabloului, fara a folosi mijloace iluzioniste, sa reuneasca forma si suprafata recurgând la mijloacele unei picturi fara deosebiri între prim plan si fondul în perspectiva.

Picasso: Femeie pe fotoliu, 1913 - The Artchive Patron Program

Obiectele se descompun în parti elementare, pentru a fi din nou reconstruite pe suprafata pictata.

Începând cu anul , Picasso recurge la metoda "colajelor" (hârtie lipita, fr.: collage, papiers collés), cubismul intra în asa zisa "faza sintetica". În felul acesta, Picasso reuseste sa accentueze si mai mult diferenta între suprafata tabloului si relieful obiectelor reprezentate.

Acesti ani reprezinta pentru Picasso un punct de cotitura. Maniera de a picta dar si situatia financiara se schimba radical.Preturile tablourilor sale cresc, nu va mai cunoaste niciodata saracia. Picasso închiriaza o casa în cartierul burghez Montparnasse, unde se muta cu noua sa iubita, Marcelle Humbert. În anul 1915 îl cunoaste pe scriitorul Jean Cocteau si pe Seghei Diaghilev, conducatorul ansamblului avangardist Les Ballets Russes. Picasso proiecteaza decorurile si costumele pentru spectacolul de balet "Parada" ( ), pus în scena de Jean Cocteau. Pleaca la Roma împreuna cu corpul de balet si se îndragosteste de dansatoarea Olga Koklova, cu care se casatoreste în vara anului .

Picasso: Fata citind la masa, 1934 - The Artchive Patron Program

Perioada dintre cele doua razboaie mondiale

"Clasicismul" în pictura lui Picasso

În timpul calatoriei în Italia, viziteaza orasul Napoli si vechile ruine de la Pompei, unde admira picturile murale romane. Picasso reintroduce stilul compozitiilor figurative, reprezentate naturalist, cu contraste de lumina si umbra. Desenul elegant se limiteaza uneori doar la reprezentarea contururilor corpurilor de femei sau copii (Nud sezând, ). Coloritul aminteste de perioada roza (Arlechin cu mâinile împreunate, ). Este o perioada linistita de viata de familie si de lucru. În se naste primul sau copil, Paul. În scurta vreme totusi relatiile dintre cei doi soti se strica. Picasso începe o legatura amoroasa cu Marie-Thérèse Walter.

Picasso si suprarealismul

Pablo Picasso - Tauromahie: Moartea toreadorului (1933), Muzeul Picasso, Paris

În 1925, Picasso participa cu tabloul Trei dansatoare la prima expozitie suprarealista din Paris. Picasso nu este însa un artist suprarealist în sens propriu si nu a facut parte din cercul parizian din jurul lui André Breton. Totusi este uneori considerat ca suprarealist, prin faptul ca opera sa nu reflecta o realitate vizibila, ci reda o reprezentare interioara (Pictorita , Nud în mijlocul unui peisaj ). În acest timp Picasso picteaza un ciclu dedicat luptelor cu tauri (Moartea toreadorului, ) si reia mitul antic al Minotaurului, care simbolizeaza virilitatea.

În 1935 se desparte de Olga Koklova. O cunoaste pe Dora Maar, pictorita si fotografa, care avea multi prieteni în cercul suprarealistilor. În noua lui dragoste pictorul gaseste o corespondenta intelectuala care pâna atunci îi lipsise. Nu o va parasi totusi pe Marie-Thérèse si îsi împarte viata între cele doua amante.

Pablo Picasso - Guernica (1937) - Museo Nacional de la Reina Sofia, Madrid

Anii de razboi

Dupa izbucnirea razboiului civil din Spania, Picasso se pronunta de partea guvenului republican. În iulie , are loc la Paris "Expozitia Mondiala". Tabloul lui Picasso, Guernica, expus în pavilionul spaniol, este dedicat orasului basc Guernica, bombardat de aviatia germana. Aceasta opera marcheaza începutul angajarii politice a artistului, care va culmina cu înscrierea în Partidul Comunist Francez ( ). În timpul ocupatiei germane a Parisului, atelierul lui Picasso din rue des Grands Augustins devine un punct de întâlnire al artistilor si literatilor, ca Jean-Paul Sartre, Raymond Queneau.

Pablo Picasso - Femeie cu un carucior de copil (1950) - Colectia Ludwig, Köln

Ultimii ani

În anul , Picasso o paraseste pe Dora Maar. El începuse de fapt o relatie cu tânara pictorita Françoise Gilot, pe care o cunoscuse cu trei ani mai înainte. Se muta împreuna în sudul Frantei. Începând din anul vor locui la Vallauris, unde Picasso se consacra sculpturii, ceramicii si litografiei. În anul se naste fiica lor, Paloma, al carei nume aminteste de celebrul "porumbel al pacii" de pe afisul Congresului Mondial al Pacii. Anul debuteaza cu despartirea de Françoise si retragerea din partidul comunist, si se încheie cu o noua poveste de dragoste cu Jacqueline Roque. Jacqueline are 26 de ani, se vor casatori în . În se deschide la Barcelona "Muzeul Picasso", care va cuprinde mai târziu cea mai mare parte din operele sale.

Pablo Picasso moare la 8 aprilie la Mougins, în apropiere de Cannes.

Picasso si-a transformat viata în legenda. Dupa anii petrecuti printre boemii din Montmartre, a devenit - gratie geniului si spiritului sau inovator, dar totodata si prieteniilor celebre si aventurilor sale amoroase - cel mai renumit pictor al secolului al XX-lea.

Nume

Karol Józef Wojtyła

Început de pontificat

16 octombrie

Final de pontificat

2 aprilie

Predecesor

Ioan Paul I

Succesor

Benedict al XVI-lea

Nascut

18 mai

Decedat

2 aprilie

Date biografice

Karol Wojtyła s-a nascut într-o familie modesta, fiu al unui ofiter în retragere. Când era în vârsta de 9 ani si-a pierdut mama. Dupa absolvirea liceului Marcin Wadowita, s-a înscris, în anul , la cursurile Facultatii de Litere si Filozofie a Universitatii Jagielloniene din Cracovia. În timpul celui de-al doilea razboi mondial si al ocupatiei naziste a Poloniei, Universitatea Jagielloniana a fost închisa si Karol Wojtyla a fost nevoit sa munceasca într-o fabrica de produse chimice. Îsi pierde tatal în . Din anul a urmat studii universitare de teologie la Cracovia, sub îndrumarea cardinalului Adam Sapieha, si la 1 noiembrie a fost hirotonit ca preot catolic, la Cracovia. La scurt timp dupa aceea, a fost trimis la Vatican, unde a studiat, la Universitatea Papala Angelicum, sub îndrumarea dominicanului Garrigou-Lagrange. În , a obtinut doctoratul în teologie cu o teza despre "Credinta în gândirea Sfântului Ioan al Crucii". Reîntors în Polonia, detine mai multe parohii în Cracovia si obtine în acest timp doctoratul în Filosofie cu o teza asupra filosofului german Max Scheler. În i se încredinteaza catedra de Teologie morala si etica sociala la Facultatea de Teologie din Cracovia. Când aceasta a fost desfintata, în , este numit profesor de Etica la Universitatea Catolica din Lublin. În acest oras fondeaza un Institut de Morala crestina, a carui directie o va detine pâna în . Papa Pius al XII-lea ( - ) îl numeste, la 4 iulie , episcop titular de Ombi si auxiliar de Cracovia, iar peste câteva luni, la 28 septembrie, în catedrala Wawel din Cracovia, este hirotonit episcop. În aceasta epoca si-a ales ca deviza "Totus tuus" ("Al tau intru totul"), în semn de devotiune fata de Fecioara Maria. Papa Paul al VI-lea ( - ) l-a numit, la 13 ianuarie , arhiepiscop de Cracovia, iar la 26 iunie , a fost facut cardinal. Imediat dupa decesul Papei Ioan Paul I (aflat în scaunul papal în intervalul august-septembrie ), a fost ales papa la 16 octombrie , cel de-al 264-lea urmas al Sfântului Petru. A luat numele de Ioan Paul al II-lea si a fost încoronat ca Suveran Pontif la 22 octombrie . Este primul papa polonez din istorie si unul dintre putinii care nu s-au nascut în Italia, primul de la Papa Adrian al VI-lea în . Pontificatul papei Ioan Paul al II-lea a fost unul dintre cele mai lungi, al treilea ca durata, din istoria Bisericii Catolice. Acest termen este într-un contrast extrem cu cel al predecesorului sau, Ioan Paul I care a avut un pontificat de numai 33 de zile si în memoria caruia si-a luat numele papal.

La 13 mai , Ioan-Paul al II-lea a scapat dintr-un atentat la viata sa, comis de Mehmet Ali Agca, care l-a împuscat de la mica distanta. La 6 ianuarie, , Politia din Manila, Filipine a dejucat Operatiunea Bojinka, care era de fapt un plan pentru uciderea lui Ioan Paul al II-lea.

La Wikistiri gasiti reportaje referitoare la acest articol:

papa Ioan Paul al II-lea

Dupa o lunga suferinta pricinuita de boala Parkinson, manifesta înca din , se stinge din viata în resedinta sa papala din Vatican în ziua de 2 aprilie la ora 19:37 (UTC).

[modifica]

Relatii internationale

La începutul pontificatului lui Ioan-Paul al II-lea, Sfântul Scaun avea relatii diplomatice cu 84 de state. Pâna în , numarul a fost marit la 172 de state. În acelasi timp, participa acum ca membru deplin sau ca observator în diverse organizatii internationale si regionale. Cele mai multe din vizitele sale internationale au fost realizate în dubla calitate, de sef de Stat si de sef al Bisericii Catolice.

Stema pontificatului papei Ioan-Paul al II-lea Litera M provine de la Fecioara Maria, mama lui Isus, careia papa îi acorda o mare devotiune

Papa Ioan Paul al II-lea s-a angajat personal în atenuarea sau rezolvarea unor probleme complexe ale pacii interne si internationale: în Nigeria, în Chile, în Nicaragua, în Iugoslavia, în Orientul Apropiat, în Cuba, în Filipine...

Desi declara ca predica Evanghelia si nu Democratia, interventiile sale au constituit totdeauna un pericol pentru regimurile dictatoriale si, într-adevar, a sustinut miscarile dizidente din fostul bloc sovietic, în special sindicatul "Solidarnosc" din Polonia si a jucat astfel un rol hotarâtor în prabusirea imperiului comunist din rasaritul Europei la sfârsitul anilor 80.

În iunie , prima sa vizita în tara natala permite polonezilor "sa voteze cu picioarele", marile adunari prilejuite de prezenta sa întarind încrederea în unitatea nationala, astfel încât în august 1980 grevistii de la Gdansk au rezistat tuturor presiunilor si comunistii au fost constrânsi sa recunoasca sindicatul liber Solidaritatea (Solidarnosc)! În ianuarie 1981, Lech Walesa este primit la Vatican, spre îngrijorarea întregii nomenclaturi comuniste, ulterior punându-se la cale atentatul si recurgându-se la legea martiala. În iunie 1983, o a doua vizita a Papei Ioan Paul al II-lea în Polonia reînsufleteste speranta de libertate în tot rasaritul Europei, care dealtfel va fi zguduit în curând de glasnost si perestroika, crezându-se ca sistemul comunist mai poate fi reformat. A sprijinit în secret desfasurarea în Europa de Vest a rachetelor americane Pershing II si Tomahawk cu focos nuclear în cadrul Dublei Decizii NATO din 1979, pentru a restabili echilibrul nuclear si "balanta terorii". La 1 decembrie 1989, când Mihail Gorbaciov vine la Vatican, pentru a se întâlni apoi cu George Bush în Malta, în Europa rasariteana nu mai dainuia decât regimul lui Ceausescu, care în curând avea si el sa dispara.

[modifica]

Calatorii si dialoguri interreligioase

În timpul pontificatului sau, papa Ioan Paul al II-lea a întreprins un mare numar de calatorii în diferite tari ale lumii. A pus mare pret pe dialogul ecumenic dintre diversele confesiuni ale religiei crestine si cu alte religii. În cursul unei vizite în Marea Britanie s-a întâlnit cu regina Elisabeta a II a Angliei, capul Bisericii Anglicane si a avut o întrevedere cu arhiepiscopul de Canterbury.

În zilele de 7, 8 si 9 mai1999 s-a aflat în România, unde a avut contacte cu personalitatile locale ale Bisericii Ortodoxe. La Liturghia Pontificala celebrata în Catedrala Sf. Iosif din Bucuresti l-a îmbratisat pe cardinalul Alexandru Todea, aflat în scaunul cu rotile. În octombrie a avut loc calda primire la Vatican a Prea Fericitului Parinte Patriarh Teoctist.

În martie 2000, face o calatorie la Ierusalim unde viziteaza asezamântul "Yad Vashem" în memoria victimelor Holocaustului si se reculege la Zidul Plângerii. Este primul papa care a vizitat o sinagoga ( în Roma ) si o moschee ( în Siria, la Moscheea Omeyyada din Damasc ).

Vissarionovici Stalin ► pronuntie ► (rusa: Иосиф Виссарионович Сталин), nascut Ioseb Djugasvili (georgiana: ) (21 decembrie - 5 martie ) a fost un revolutionar bolsevic si conducator politic sovietic. Stalin a devenit Secretar General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice în în urma mortii lui Vladimir Ilici Lenin, câstigând în anii deceniul al treilea lupta pentru putere cu Lev Trotki si consolidându-si pe deplin autoritatea o data cu Marea Epurare, o perioada de represiune crunta al carei apogeu a fost atins în . Stalin a ramas la putere pe tot parcursul celui de-al doilea razboi mondial, si dupa încheierea acestuia, pâna la moartea sa. Regimul sau de ideologie marxist-leninista este adeseori numit stalinism.

Sub Stalin, care a înlocuit Noua Politica Economica (NEP) cu planurile cincinale (introduse în ) si agricultura individuala cu agricultura cooperatista, Uniunea Sovietica a fost transformata dintr-o societate taraneasca într-o mare putere industriala mondiala la sfârsitul celui de-al patrulea deceniu. Agricultura sovietica, care a fost exploatata pentru finantarea industrializarii, a continuat sa fie subdezvoltata pe toata durata deceniului. Colectivizarea a trebuit sa faca fata opozitiei generalizate a chiaburilor, în fapt cei mai harnici si gospodari oameni ai satelor, având ca rezultat o lupta înversunata a multor tarani împotriva autoritatilor. În acest timp, Stalin a argumentat ca fractionismul Partidului Comunist aflat la putere ar putea slabi Uniunea Sovietica în fata inamicilor externi. Pe durata deceniului al patrulea, el practic a eliminat opozitia politica prin intermediul sistemului foarte dur al exilului intern (vezi Gulag) si prin executii, iar prin asigurarea de beneficii anumitor segmente ale populatiei, a câstigat sprijinul sau cooperarea lor cu regimul.

O victorie greu cucerita în Marele Razboi pentru Apararea Patriei, - , (care a fost posibila cel putin partial datorita capacitatilor de productie ridicate în timpul industrializarii fortate), a pus temelia pentru formarea Pactului de la Varsovia si a consfintit pozitia URSS drept una dintre cele doua superputeri mondiale dominante, pozitie pe care a mentinut-o pentru aproape patru decenii dupa moartea lui Stalin (din 1953). Cu toate acestea, generatiile de conducatori care au urmat au repudiat stalinismul. Succesorul lui Stalin si prim-secretar al partidului, Nikita Hrusciov, a denuntat folosirea represiunii în masa si cultul personalitatii (în ).

Copilaria

Stalin s-a nascut în orasul Gori, Georgia, ca fiul al cizmarului Vissarion Ivanovici Djugasvili. Mama sa, Ekaterina Geladze, s-a nascut într-o familie de iobagi. Ceilalti trei copii ai lor au murit tineri. Iosif, mângâiat "Soso", a fost practic singur la parinti. Vissarion Ivanovici Djugasvili era un fost iobag care, atunci când a fost eliberat, a devenit cizmar. El si-a deschis propriul atelier, dar în scurta vreme a dat faliment, ceea ce l-a fortat sa lucreze într-o fabrica de încaltaminte în Tiflis. Vizitându-si rar familia si îmbatându-se rau, Vissarion îsi batea des nevasta si fiul fara sa aiba vreun motiv. Un prieten din copilarie a lui Stalin a scris ca "... aceste batai nemeritate si înfioratoare l-au facut pe baiat la fel de dur si fara de inima precum tatal sau." Acelasi prieten a scris ca nu l-a vazut niciodata plângând pe Stalin. Alt prieten din copilarie, Iremashvili, credea ca bataile pe care i le administrase tatal sau i-au dat lui Stalin ura fata deautoritati. El a spus de asemenea ca, oricine cu putere asupra celor din jur îi amintea de tatal sau si de cruzimea acestuia.

Stalin în tinerete

Unul dintre oamenii la care Ekaterina spala rufe si facea menajul era un evreu din Gori, David Papismedov. Papismedov i-a dat lui Iosif, care o ajuta pe mama sa, bani si carti de citit si l-a încurajat. Câteva zeci de ani mai târziu, Papismedov a venit la Kremlin sa vada ce a ajuns micul Soso. Stalin si-a surprins colegii nu numai prin faptul ca l-a primit pe batrânul evreu dar si prin faptul ca a stat de vorba cu el în public, plin de bucurie.

Pâna în cele din urma, tatal lui Stalin, Beso, a plecat în 1888 la Tiflis, lasându-si familia fara sprijin material. Au existat zvonuri ca ar fi murit într-o încaierare între betivi într-un bar, desi altii spun ca l-ar fi vazut în Georgia chiar prin 1931. La opt ani, Soso a început învatatura la scoala bisericeasca din Gori. Când a intrat la scoala, Stalin era într-un grup de elevi foarte eterogen. Stalin si colegii lui de clasa erau în cea mai mare parte georgieni si vorbeau una dintre cele saptezeci de limbi caucaziene, dar la scoala au fost siliti sa foloseasca rusa. Chiar si atunci când vorbeau ruseste, profesorii rusi îsi bateau joc de Stalin si de colegii lui datorita accentului lor georgian. Stalin era ridiculizat si de cei care erau fii de preoti sau de negustori. Ei îsi bateau joc de uniforma lui scolara jerpelita si de fata lui cu urme de varsat de vânt. Tânarul Iosif a învatat sa-si învinga adversarii intimidându-i. El a exploatat slabiciunile colegilor batându-si joc cu brutalitate de ei. Pentru a evita confruntarile fizice, îi batjocorea acuzându-i ca folosesc violenta ca pe un "înlocuitor pentru creier". Stalin si-a impus autoritatea asupra celor din fammilii bogate. Desi mai târziu Stalin a cautat sa ascunda aceste origini georgiene, pe timpul copilariei sale era fascinat de folclorul local. Povestile pe care le citea vorbeau despre muntenii georgieni care luptasera vitejeste pentru independenta tarii. Eroul favorit al povestilor lui Stalin era un tâlhar legendar din munti numit Koba. El le-a cerut colegilor de clasa sa-l numeasca Koba, si acest nume a devenit si primul sau pseudonim ca revolutionar. În scurta vreme a devenit cel mai puternic sportiv si cel mai bun la învatatura. El a stralucit în scoala si a fost premiant, iar când a împlinit 14 ani a fost rasplatit cu o bursa la Seminarul teologic din Tiflis, o institutie a bisericii ortodoxe rusa, unde a început sa învete din 1894. El era platit pentru cântatul în cor, bani care se adaugau la mica sa bursa. Desi mama sa a vrut ca el sa devina preot, (chiar si dupa ce era conducatorul Uniunii Sovietice), Stalin a intrat la seminar nu datorita vreunei vocatii religioase, ci datorita faptului ca era una dintre putinele optiuni educationale disponibile, atâta vreme cât guvernul tarist nu dorea sa permita existenta unei universitati în Georgia.

Stalin în exil, 1915

Implicarea lui Stalin în miscarea socialista, (pentru a fi mai exacti, în acea ramura care mai târziu se va transforma în miscarea comunista), a început în seminar, de unde a fost exmatriculat în dupa ce nu s-a prezentat la examenele programate. El a lucrat timp de un deceniu ca ilegalist în Caucaz, fiind arestat în mai multe rânduri si în cele din urma exilat în Siberia între si . El a aderat la doctrina lui V.I. Lenin, doctrina unui partid puternic centralizat al "revolutionarilor profesionisti". Experienta sa practica l-a facut util partidului bolsevic, fiind ales în Comitetul Central în ianuarie . Unii istorici au afirmat ca în aceasta perioada Stalin era de fapt spion tarist infiltrat în partidul bolsevic, dar nu exista documente de încredere care sa ateste acest fapt. În el a adoptat numele Stalin, ceea ce înseamna "de otel" în rusa.

Singura sa contributie semnificativa la dezvoltarea teoriei marxiste din acea vreme a fost un tratat scris în perioada scurta în care era exilat la Viena, "Marxismul si problema nationala". Prezinta o pozitie marxist-ortodoxa fata de aceasta importanta problema. Pentru comparatie, vezi articolul lui Lenin "Despre dreptul la autodeterminare al natiunilor". Acest tratat se pare ca a avut o contributie la numirea sa în functia de Comisar al Poporului pentru Afacerile Nationalitatilor, dupa revolutie.

[modifica]

Casatoria si familia

I.V. Stalin si Nadejda Allilueva

Stalin si copii din a doua casatorie, Nadejda si Vasili

Prima sotie a lui Stalin a fost Ekaterina Svanidze, cu care a fost casatorit numai trei ani pâna la moartea acesteia din 1907. La înmormântare, Stalin a spus ca orice sentiment cald pentru oamemi a murit odata cu ea, pentru ca numai ea putea sa-i înmoaie inima. Cu ea a avut un fiu, Iakov, cu care nu s-a înteles prea bine în anii care au urmat. Iakov a fost ofiter în Armata Rosie si a fost luat prizonier de nazisti. Acestia s-au oferit sa-l schimbe cu un ofiter de rang mai înalt, dar Stalin a refuzat oferta. Se spune Iakov a murit aruncându-se într-un gard electrificat din lagarul unde era tinut prizonier.

Stalin a avut doi copii cu cea de-a doua sotie, Nadejda Allilueva. Ea s-a sinucis în 1932, împuscându-se dupa o cearta cu sotul ei, lasând o scrisoare de adio care, conform marturiei fiicei lor era "partial personala, partial politica". În mod oficial ea a murit de boala. Cu Nadejda, Stalin a avut un fiu, Vasili, si o fiica, Svetlana. Vassili a avansat în ierarhia militara a Fortelor Aeriene Sovietice, dar a murit din cauza alcoolismului în 1962. Stalin a fost afectuos cu fiica sa când era mica dar ea a sfârsit prin a fugi din Uniunea Sovietica în 1967.

În martie 2001, televiziunea independenta rusa NTV a descoperit un nepot necunosct pâna atunci care traia în Novokuznetsk. Iuri Davidov a spus NTV-ului ca tatal sau i-a povestit despre ascendenta sa, dar datorita campaniei impotriva cultului personalitatii lui Stalin, care era în plina desfasurare în acel timp, i s-a spus sa taca. Mai multi istorici, Alexandr Soljenitîn aflându-se printre ei, mentionau un fiu pe care i l-a nascut lui Stalin o concubina, Lida, în 1914 , pe durata exilului sau în Siberia.

[modifica]

Cucerirea puterii

Iosif Vissarionovici Stalin

În 1912, Stalin a fost cooptat în Comitetul Central la Conferinta Partidului de la Praga. În 1917, Stalin era editorul zialrului Pravda în timp ce Lenin si cei mai multi dintre conducatorii bolesvici erau în exil. Dupa Revolutia din Februarie, Stalin si colectivul de redactie au luat pozitie în favoarea sustinerii guvernului provizoriu al lui Kerenski si se spune s-a mers pâna acolo încât i s-a refuzat publicarea unui articol lui Lenin, care cerea rasturnarea acestui guvern provizoriu. Când Lenin s-a întors din exil, el a scris Tezele din aprilie, care i-au scos în relief pozitia sa.

În aprilie 1917, Stalin a cucerit alegerile pentru Comitetul Central cu al treilea numar de voturi în partid si a fost mai apoi ales în Politburo al Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice - Biroul Politic al Comitetului Central (mai 1917); el a detinut aceasta funtie pâna la moarte.

Conform numeroaselor marturii, Stalin a jucat un rol minor în revolutia din 7 noiembrie si si-a înfrumusetat rolul în istoria partidului odata ce a ajuns la putere. Alti scriitori, precum Adam Ulam, au afirmat ca fiecarui om din Comitetul Central i se stabilise o sarcina precisa.

Pe durata razboiului civil si a razboiului polono-rus, Stalin a fost comisar politic în Armata Rosie pe diferite fronturi. Prima functie guvernamentala a lui Stalin a fost aceea de Comisar al Poporului pentru Afacerile Nationalitatilor (1917-1923). A mai fost de asemenea Comisar al Poporului pentru Inspectia Muncitorilor si Ţaranilor (1919-1922), a fost mambru al Sovietului Militar Revolutionar (1920-1923) si membru al Comitetul Central Executiv al Congresului Sovietelor (din 1917).

În aprilie 1922, Stalin a devenit Secretar General al atotputernicului Partid Comunist, un post pe care el l-a transformat de-a lungul timpului în cel mai puternic post din tara. Acest post era unul nedorit în interiorul partidului, (Stalin era numit câteodata de catre camarazii de partid Tovarasul Cartoteca), dar el a vazut potentialul functiei care-i putea asigura baza puterii, el fiind capabil sa aduca în partid numerosi aliati personali. Aceasta concentrare de putere personala l-a alarmat din ce în ce mai mult pe muribundul Lenin si, în testamentul sau politic, el a cerut înlaturarea "brutalului" Stalin. Pâna la urma, acest document nu a fost luat în seama de membrii Comitetului Central, multi dintre ei fiind de asemenea criticati de liderul bolsevic.

Dupa moartea lui Lenin în ianuarie , Stalin, Kamenev, si Zinoviev au condus împreuna partidul, plasându-se din punct de vedere ideologic între Trotki (exponent al aripii de stânga din partid) si Buharin (exponent al dreptei).

În acest timp, Stalin a abandonat accentul pus pe revolutia mondiala în favoarea politicii construirii "socialismului într-o singura tara", în contrast cu teoria lui Trotki, "Revolutia permanenta". Stalin a schimbat curand taberele si i s-a alaturat lui Buharin. Împreuna au luptat împotriva opozitiei formate din Trotki, Kamenev, si Zinoviev. Dupa (primul al planurilor cincinale), Stalin câstigase primul loc între lideri, si în anul urmator, Trotki a fost exilat. Manevrând cu iscusinta opozitia de dreapta a lui Buharin, acum aparând colectivizarea si industrializarea, se poate spune ca Stalin a cucerit controlul partidului si tarii. Cum popularitatea altor lideri era mare, precum acea a lui Serghei Kirov si a asa numitului Complot Riutin, Stalin nu a câstigat puterea absoluta pâna la Marea Epurare din - .

[modifica]

Stalin si schimbarile din societatea sovietica

[modifica]

Industrializarea

Articol principal: Industrializarea URSS-ului

Primul razboi mondial si razboiul civil rus au avut un efect devastator asupra economiei tarii. Productia industriala în 1922 era doar 13% din cea a anului 1914. Sub conducerea lui Stalin, Noua Politica Economica , care permitea o libertate limitata a pietei în contextul economiei socialiste, a fost înlocuita cu un plan cincinal hotarât de la centru la sfârsiotul celui de-al treile deceniu. Acesta presupunea un program extrem de ambitios de industrializare fortata ghidata de stat si de colectivizare a agriculturii. În ciuda poticnelilor si greselilor de început, primele doua planuri cincinale au dus la o rapida industrializare pornind de la o baza economica foarte scazuta. Uniunea Sovietica, catalogata în general ca cea mai saraca natiune din Europa în 1922, se industrializa acum într-un ritm fenomenal, depasind de departe viteza industrializarii Germaniei din ecolul al XIX-lea si al Japoniei din secolul al XX-lea.

Fara capital de investitie, cu un comert exterior nesemnificativ si fara nici o industrie moderna ca sprijin, guvernul lui Stalin a finantat industrializarea atât prin restrângera consumului a unei parti a cetatenilor sovietici, (pentru asigurarea capitalului reinvestit în industrie), cât si spolierea fara mila a bogatiei taranimii. Nu în putine cazuri, munca industriala era cu buna stiinta platita sub valoarea ei reala. Era în primul rând cazul muncii aproape gratuite a prizonierilor din lagarele de munca. Iar în al doilea rând, erau frecventele "mobilizari" ale comunistilor si ale membrilor de Komsomol pentru diferite proiecte de constructie.

Se apreciaza ca Stalin este creatorul cultului personalitatii contemporan.

[modifica]

Colectivizarea

Articol principal: Colectivizarea în URSS

Regimul lui Stalin a colectivizat agricultura. Teoria care justifica colectivizarea era aceea ca se vor înlocui fermele mici, nemecanizate si ineficiente cu ferme puternic mecanizate, care vor produce recolte cu mult mai multa eficienta.

Colectivizarea a însemnat schimbari sociale dramatice, de o amploare nemaivazuta de la abolirea iobagiei din 1861 si alienarea taranimii fata de controlul asupra pamântului si a productiei agricole. Colectivizarea a însemnat si o cadere dramatica a stadardului de viata a numerosi tarani, (dar nu a tuturor, cei mai saraci tarani au simtit o crestere a nivelului de trai). Colectivizarea a avut de înfruntat o rezistenta generala si adeseori violenta a taranimii.

În primii ani de colectivizare, productia agricola a scazut de fapt. Stalin a acuzat de aceasta scadere neasteptata pe culaci,pe chiaburi, care se opuneau colectivizarii. De aceea, cei catalogati drept "culaci", "ajutoare ale culacilor" si mai târziu "fosti culaci", erau împuscati, erau trimisi în Gulag - lagare de munca sau erau deportati în zone îndepartate ale tarii, fara a exista o regula în aceasta privinta.

Desfasurarea în doua etape a colectivizarii, întrerupta un timp de un an de faimosul editorial al lui Stalin "Ametiti de succes" (Pravda, 30 martie 1930), este un exemplu perfect al abilitatii sale de a aplica retrageri tactice.

Multi istorici sunt de acord ca distrugerile provocate de colectivizarea fortata au fost responsabile de foametea teribila care a cauzat moartea a pâna la 5 milioane de oameni între anii 1932-33, în mod special în Ucraina si în regiunea inferioara a fluviului Volga.

[modifica]

stiinta

Articol principal: Cercetarea stiintifica reprimata în Uniunea Sovietica.

stiinta în Uniunea Sovietica era sub strictul control ideologic al partidului, alaturi de arta, literatura si orice altceva. Partea pozitiva a fost aceea a unui progres semnificativ în domeniile "sigure din punct de vedere ideologic", datorita sitemului de educatie si învatamânt gratuit si a cercetarii stiintifice finantate de stat. Totusi, în câteva cazuri, consecintele presiunii ideologice au fost dramatice, exemplele cele mai cunoscute fiind acele ale "pseudo-stiintelor burgheze": genetica si cibernetica.

La sfârsitul celui de-al cincelea deceniu, au fost de asemenea încercari de a suprima teoriile relativitatii speciale si generale, precum si a mecanicii cuantice considerate idealiste. Pâna în cele din urma, fizicienii sovietici de frunte au afirmat în mod hotarât ca fara folosirea acestor teorii, ei nu ar fi în stare sa faca bomba nucleara.

Lingvistica a fost singurul domeniu al stiintei sovietice la care Stalin a contribuit direct si personal. La începutul guvernarii staliniste, figura dominanta în lingvistica sovietica era Nicolai Iakovlevici Marr, care afirma ca limba este o constructie de clasa si ca structura limbii este determinata de structura economica a societatii. Stalin, care scrisese mai înainte despre politica limbii, data fiind functia lui de Comisar al Poporului pentru Nationalitati, a simtit ca stapânea suficient problemele de baza ca sa se opuna în mod coerent acestui formalism marxist simplist, sfârsind dominatia ideologica a lui Marr asupra lingvisticii sovietice. Principala lucrare a lui Stalin în domeniul lingvisticii a fost un mic eseu numuit Marxismul si problemele lingvisticii . Desi nu a adus o mare contributie teoretica sau practica, nu sunt erori aparente în modul în care Stalin întelegea lingvistica si influenta sa a eliberat în mod sigur aceasta stiinta de teoriile orientate ideologic care dominau genetica, de exemplu.

Cercetarea stiintifica în aproape toate domeniile a fost stânjenita de faptul ca multi oameni de stiinta au fost trimisi în lagare de munca, (printre altii Lev Landau, un câstigator de mai târziu al premiului Nobel, care a petrecut un an în inchisoare în 1938-1939), sau au fost executati (precum Lev subnikov, care a fost împuscat în ). Ei au fost presecutati pentru disidente (reale sau imaginare) sau, cel mai adesea, pentru cercetari "incorecte din punct de vedere politic".

Totusi, s-au facut progrese în anumite domenii ale stiintei si tehnologiei pe timpul lui Stalin, precum dezvoltarea computerului BESM-1 în si lansarea satelitului Sputnik în . În mod real, multi politicieni din Statele Unite începusera sa se teama dupa "Criza Sputnik" ca tara lor a fost eclipsata de catre Uniunea Sovietica în stiinta si învatamântul public.

[modifica]

Serviciile sociale

Un timbriu sovietic de prin 1950, seria "Pacea va învinge razboiul". Se putea citi: "Multumim, draga Stalin, pentru copilaria noastra fericita." Cuvântul "родной" (tradus ca "drag") este în mod normal rezervat numai pentru rudele apropiate.

Guvernul lui Stalin a pus un accent mare pe asigurarea de servicii medicale gratuite. S-au dus campanii împotriva tifosului, holerei si malariei. Numarul de doctori a crescut atât de repede pe cât a permis capacitatea învatamântului medical si a facilitatilor medicale. Rata mortalitatii si mortalitatii infantile au scazut în mod continuu. Învatamântul de toate gradele era gratuit si s-a dezvoltat în mod spectaculos, tot mai multi cetateni sovietici învatând sa scrie si sa citeasca, tot mai multii devenind absolventi a unei forme mai înalte de învatamânt. Generatiile care au crescut pe vremea lui Stalin, în special femeile, au avut parte si de o mare crestere a posibilitatilor de obtinere a unei slujbe.

[modifica]

Cultura si religia

Pe timpul regimului stalinist, stilul realismului socialist a fost stabilit în mod oficial si pentru lunga vreme ca obligatoriu pentru pictura, sculptura, muzica, teatru. Tendintele "revolutionare" la moda mai înainte: expresionismul, arta abstracta, siexperimentalismul avangardist au fost descurajate sau denuntate ca formalism.

S-au faurit si s-au prabusit cariere, unele de mai multe ori. Nume celebre erau reprimate, atât "revolutionari" (printre ei: Isaac Babel, Vsevolod Meierhold) cât si "nonconformisti" (de exemplu: Osip Mandelstam). Altii, reprezentând atât "omul sovietic" (Arkadi Gaidar) cât si ramasitele Rusiei pre-revolutionare (Constantin Stanislavski), au prosperat. Anumiti emigranti s-au reîntors în Uniunea Sovietica, precum Alexei Nicolaevici Tolstoi în 1925, Alexandr Kuprin în 1936, si Alexander Vertinski în 1943. Trebuie amintit cazul lui Anna Ahmatova, care a suportat mai multe cicluri de represiune-reabilitare, dar care nu a fost vreodata arestata, desi primul ei sot, poetul Nicolai Gumiliov, fusese deja împuscat în 1922, iar fiul ei, istoricul Lev Gumilev, a petrecut doua decenii în Gulag.

Cât de implicat a fost Stalin atât în problemele generale cât si în cele specifice a fost apreciat în mod diferit. Oricum, numele lui era folosit în mod constant pe timpul cât a fost la cârma statului în discutiile despre cultura, ca de altfel în orice altceva, iar în câteva cazuri faimoase, parerea sa a fost cea finala.

Bunavointa ocazionala a lui Stalin se facea simtita în moduri ciudate. De exemplu, Mihail Bulgakov ajunsese la saracie si disperare si totusi, dupa un apel catre Stalin personal, i s-a permis sa lucreze. Piesa sa, "Zilele vârtejurilor", care prezenta cu compasiune situatia unei familii antibolsevice prinsa în razboiul civil, a fost pâna în cele din urma reprezentata, se pare la interventia personala a lui Stalin si si-a început cariera neîntrerupta de mai multe decenii pe scena Teatrului de Arta din Moscova.

În arhitectura, un stil imperial stalinist, (practic un neoclasicism modernizat, dezvoltat la scara mare, exemplificat de câtiva zgârie-nori din Moscova), a înlocuit constructivismul din deceniull al treilea. O anecdota amuzanta spunea ca hotelul Moskva a fost construit cu doua aripi care nu se potriveau între ele deoarece Stalin semnase din greseala amândoua proiectele aduse spre aprobare, iar arhitectii se temeau prea tare sa clarifice problema.

Rolul lui Stalin în soarta bisericii ortodoxe ruse este complex. Persecutia continua din anii 1930-1940 a dus la disparitia ei aproape completa. Pe la 1939, parohiile active numarau câteva sute (de la aproape 57.000 în 1917), multe biserici fiind demolate si zeci de mii de preoti, caugari si calugarite au murit sau au fost întemnitati. Pe durata celui de-al doilea razboi mondial, bisericii i s-a permis o revigorare partiala, ca o organizatie patriotica: mii de parohii au fost reactivate pâna la o noua runda de represiuni pe timpul lui Hrusciov. Recunoasterea de catre Sinodul Bisericii Ruse a guvernului sovietic si a lui Stalin personal a condus la o schisma în cadrul bisericii ortodoxe ruse din diaspora, ruptura care nu s-a vindecat nici pâna azi.

Stalin a avut un efect nefast asupra culturilor micilor popoare indigene din Uniunea Sovietica. Politica cunoscuta sub numele de korenizatia, dar si cea a Culturilor nationale prin forma, dar socialiste în esenta au fost benefice pentru populatiile indigene, permitându-le sa se integreze mai usor în societatea rusa. Însa, uniformizarea culturilor, mai evidenta în a doua parte a perioadei în care dictatorul sovietic a fost la putere, a avut efecte foarte daunatoare. Represiunile politice si epurarile au avut repercusiuni mai devastatoare asupra culturilor indigene decât asupra culturii urbane, de vreme ce intelectualii micilor popoare de pe întinsul uniunii nu erau asa de numerosi. Modul traditional de viata a numeroaselor popoare din Siberia, Asia Centrala si Caucaz a fost distrus si grupuri mari, uneori popoare întregi, au fost dislocate si împrastiate în toata uniunea pentru a preveni revoltele nationaliste. Numeroase religii specifice anumitor grupuri etnice sau nationalitati - catolica, iudaica, baptista, islamica, budista - au avut de suferit aceleasi prigoniri ca si Biserica Ortodoxa Rusa (sau chiar si mai rele): mii de calugari au fost torturati si executati, sute de biserici, sinagogi, moschei, temple, monumente sacre si mânastiri au fost demolate sau desacralizate prin transformarea în depozite, spatii de productie, etc.

[modifica]

Epurarile si deportarile

[modifica]

Epurarile

Articol principal: Marea Epurare.

Prima pagina a unei liste cu 346 de persoane care urmau sa fie executate. Se remarca însemnarea lui Stalin "за" ("afirmativ"). Ianuarie 1940.

Poza în care Nicolai Ejov aparea alaturi de Stalin a fost retusata de cenzorii sovietici. Asemenea modificari ale pozelor oficiale erau un lucru obisnuit în timpul regimului stalinist.

Stalin, ca sef al Politburo al Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, si-a consolidat puterea aproape absoluta în deceniul al patrulea prin intermediul Marii Epurari îndreptata împotriva (suspectilor) oponentilor politici si ideologici, culminând cu exterminarea majoritatii membrilor Comitetului Central bolsevic si a mai mult de jumatate dintre delegatii foarte docili de la cel de-al XVII-lea Congres al Partidului din ianuarie . Masurile luate variau de la întemnitarea în lagarele de munca ale Gulagului, la executii care urmau proceselor-spectacol sau proceselor rapide ale troicii NKVD-ului. Se argumenteaza ca unele dintre motivatii ar fi fost nevoia ca partidul sa fie unificat în fata anticipatului conflict cu Germania Nazista. Altii cred ca toate acestea au fost motivate de dorinta lui Stalin de a-si consolida propria putere.

S-au desfasurat mai multe procese cunoscute sub numele de Procesele de la Moscova, dar procedurile au fost multiplicate de-a lungul si de-a latul tarii. Au fost patru procese cheie în aceasta perioada: Procesul celor saisprezece (august ); Procesul celor saptesprezece (ianuarie ); Procesul generalilor Armatei Rosii, (incluzându-l pe maresalul Tuhacevski - iunie 1937); si la final, Procesul celor douazeci si unu (incluzându-l pe Buharin) în martie .

Asasinarea lui Trotki din august 1940 în Mexic, unde el traia în exil din 1936, a eliminat ultimul oponent al lui Stalin dintre fostii conducatori ai partidului. Numai trei membri dintre " vechii bolsevici ", (Politburo-ul din vremea lui Lenin), au ramas: Stalin, "Starostele întregii Uniuni", (всесоюзный староста) Mihail Kalinin, si Presdintele Sovnarkom-ului, Viaceslav Molotov. Represiunea la care au fost supusi asa de multi fosti revolutionari si membri de partid de rang înalt l-au facut pe Lev Trotki sa afirme ca "un râu de sânge" separa regimul lui Stalin de cel al lui Lenin.

Nici un segment al societatii nu a fost lasat neatins de procesul epurarii. Articolul 58 din codul penal, care pedepsea "activitatile antisovietice", a fost aplicat în cea mai larga maniera. La început, listele pentru executarea inamicilor poporului erau confirmate de Politburo. De-a lungul timpului, procedura a fost simplificata la maxim si delegata celor de pe treptele inferioare de comanda. Cuvântul rusesc troika (grup format din trei elemente) a capatat un nou înteles: un proces rapid si simplificat tinut de comitetul a trei subordonati ai NKVD-ului. Spre sfârsitul epurarilor, Politburo-ul l-a destituit pe seful NKDV-ului, Nicolai Ejov, pentru abuzuri. El a fost executat în cele din urma. Unii istorici precum Amy Knight si Robert Conquest pretind ca Stalin i-a indepartat pe Ejov si pe predecesorul sau, Iagoda, pentru a arunca vina proprie pe umerii lor.

[modifica]

Deportarile

Articol principal: Transferuri de populatie în Uniunea Sovietica

Putin înaintea, în timpul si imediat dupa cel de-al doilea razboi mondial, Stalin a dirijat personal o serie de deportari la o scara nemaiîntâlnita care a afectat profund harta etnica a UniuniiSovietice. Peste 1,5 milioane de oameni au fost deportati în Siberia si în republicile central-asiatice. Separatismul, rezistenta împotriva regimului sovietic si colaborationismul cu ocupantul german au fost motivele cele mai des invocate pentru deportarile în masa.

Urmatoarele grupuri etnice au fost total sau partial deportate: polonezii, coreenii, germanii de pe Volga, tatarii din Crimeea, calmîcii, cecenii, ingusii, balkarii, karaciaii, turcii meskhetiani, bulgarii, grecii, armenii, lituanienii, letonii, estonii. Un mare numar de culaci (chiaburi) fara deosebire de nationalitate au fost deportati în Siberia sau în Asia Centrala. În februarie , Nikita Hrusciov a condamnat deportarile ca pe o violare a principiilor leniniste si le-a permis celor mai multi deportati sa se întoarca la casele lor. Totusi, nici pâna la sfârsitul anului tatarilor, turcilor, si germanilor de pe Volga nu li se permisese sa se reîntoarca în masa pe pamânturile stramosesti. Deportarile au avut un efect profund asupra popoarelor Uniunii Sovietice. Amintirea deportarilor a jucat un rol major în miscarile separatiste din republicile baltice, din Tatarstan si din Cecenia.

[modifica]

Exterminarea

Aproximativ un milion de oameni au fost ucisi în perioadele 1935-1938, 1942 si 1945-1950 si milioane de oameni au fost încarcerati în Gulag = lagarele de munca. În Georgia, aproximativ 80.000 de oameni au fost împuscati pe timpul anilor 1921, 1923-1924, 1935-1938, 1942 si 1945-1950 si mai mult de 100.000 de oameni au fosr transportati în Gulag.

Pe 5 martie 1940, Stalin si alti lideri sovietici au semnat un ordin pentru executarea a 25.700 de intelectuali, inclusiv 14.700 ofiteri prizonieri de razboi polonezi. Aceasta a devenit cunoscut ca Masacrul de la Katyn. Au mai fost si alte masacre josnice ale prizonierilor de razboi totalizând aproximativ 30.000 - 40.000 de oameni.

Istoricii sunt în general de acord ca foametea, mortalitatea din lagarele de munca si din închisori, ca si terorismul de stat (deportarile si epurarile politice) au facut milioane de victime de care Stalin si tovarasii sai sunt responsabili direct sau indirect. Câte milioane? de victime au murit pe vremea lui Stalin este o chestiune îndelung disputata. Desi nu s-a recunoscut o cifra oficiala de catre guvernele sovietic sau rus, cele mai multe estimari sunt între 8 si 20 de milioane de victime. Comparatii ale rezultatelor recensamintelor din perioada 1926-1937 sugereaza decesul a 5 - 10 milioane de oameni în plus fata de ce ar fi fost normal în acea perioada, cei mai multi morti de foame în perioada 1931-1934. Recensamântul din 1926 arata ca populatia Uniunii Sovietice era de 147 milioane, iar în 1937 recensamântul da un total de 162-163 milioane. Aceste cifre sunt cu 14 milioane mai putin decât valoarea estimata a populatiei si nu au fost dezvaluite, totul fiind considerat "sabotaj" iar cei care s-au ocupat de organizarea recensamântului au fost aspru pedepsiti. Un alt recensamânt s-a facut în 1939, totusi cifra de 170 milioane este atribuita direct deciziei lui Stalin (vezi si Populatia Uniunii Sovietice). Trebuie notat faptul ca cifra de 14 milioane nu trebuie sa însemne în mod automat 14 milioane de morti suplimentari, atâta vreme cât 3 milioane s-ar putea sa fie nasteri care nu au avut loc ca urmare a reducerii fertilitatii sau a controlului nasterilor. 50 de milioane reprezinta cifra cea mai mare care a fost estimata pentru perioada 1920 - 1953, dar probabil ca ea este mult exagerata.

Un citat atribuit lui Stalin este "Moartea unui om este o tragedie. Moartea a milioane este statistica" (raspuns probabil dat lui Churchill în timpul Conferintei de la Potsdam în 1945).

[modifica]

Al doilea razboi mondial

Premierul britanic Winston Churchill, Presedintele Statelor Unite Franklin D. Roosevelt si Stalin la Conferinta de la Yalta.

În discursul din 19 august , Stalin si-a pregatit tovarasii pentru marea cotitura din politica sovietica, Pactul Molotov-Ribbentrop cu Germania Nazista care a împartit Europa Centrala în doua sfere de influenta, care, mai târziu, vor genera împartirea fizica, politica si ideologica a Europei în doua parti, Europa de Vest si Europa de Est, printr-o cortina de fier. Motivele exacte ale acestui pact sunt înca disputate, dar se pare ca nici o parte nu parea sa creada ca va rezista foarte mult timp.

Pe 1 septembrie , invazia Germana a Poloniei a pornit al doilea razboi mondial. Conform pactului Molotov-Ribbentrop, Polonia de rasarit urma sa ramâna în sfera de influenta sovietica. Dat fiind acest fapt, Stalin a decis sa intervina si, pe 17 septembrie, Armata Rosie a invadat Polonia. Germania si Uniunea Sovietica au cazut de acord sa modifice putin sferele de influenta si Polonia a fost împartita între aceste doua state.

În , Hitler a încalcat tratatul si a invadat Uniunea Sovietica în cadrul Operatiunii Barbarossa. Stalin nu s-a asteptat la asa ceva, sau cel putin nu s-a asteptat sa se produca o invazie atât de curând. Uniunea Sovietica nu era pregatita pentru a face fata agresiunii. Pâna în ultima clipa, Stalin a cautat sa evite orice pregatire evidenta de aparare care ar fi provocat atacul german, sperând sa câstige timp pentru modernizarea si întarirea fortelor armate. Chiar si dupa ce atacul a început, Stalin nu parea capabil sa accepte realitatea si, dupa cum spun unii istorici, a fost prea uimit ca sa reactioneze corespunzator mai multe zile. O teorie controversata enuntata de Viktor Suvorov sustine ca Stalin pregatea o invazie a Germaniei, neglijând în acelasi timp pregatirile pentru razboiul de aparare care au lasat fortele sovietice vulnerabile în ciuda marii concentrari de oameni si echipament din preajma granitelor. Asemenea speculatii sunt greu de sustinut, atâta vreme cât informatiile despre armata sovietica pentru perioada 1939-1941 ramân clasificate, dar se stie ca sovieticii aveau avertizari detaliate facute din timp de reteaua întinsa de spioni externi, (precum ce a lui Richard Sorge), în legatura cu intentiile germane.

Nazistii au avansat extrem de mult initial, ucigând si luând prizonieri milioane de soldati sovietici. Executarea în perioada 1937-1938 a numerosi generali experimentati ai Armatei Rosii a avut un efect devastator asupra capacitatii URSS-ului de a-si organiza apararea. Expertii lui Hitler se asteptau la cel mult opt saptamâni de razboi.

Ca raspuns, pe 6 noiembrie , Stalin s-a adresat populatiei sovietice pentru doar a doua oara pe durata celor 30 de ani de guvernare (prima data a fost mai devreme în acelasi an, pe 2 iulie). El a pretins ca desi 350.000 de militari rusi fusesera ucisi în timpul atacului german, agresorul ar fi pierdut 4,5 milioane de soldati (o cifra exagerata) iar victoria sovietica ar fi aproape. Armata Rosie a opus o rezistenta înversunata, dar în primele faze ale razboiului era ineficienta pe scara larga în fata fortelor germane mai bine pregatite si echipate. Pâna în cele din urma, invadatorii au fost opriti si mai apoi respinsi din fata Moscovei în decembrie 1941. Stalin a colaborat mai apoi cu inteligentul maresal sovietic Gheorghii Konstantinovici Jukov pentru victoria decisiva asupra germanilor în lupta pentru apararea Stalingradului.

Nepriceperea lui Stalin în problemele de strategie este deseori amintita în legatura cu pierderile masive sovietice si înfrângerile de la începutul razboiului. (În autobiografia sa, Hrusciov pretindea ca Stalin încerca sa ia decizii tactice folosind un glob terestru.) Trebuie spus însa ca Stalin a ordonat mutarea rapida a fabricilor la est de râul Volga, în afara razei de actiune a aviatiei germane, Luftwaffe. De aici, industria sovietica a sustinut Armata Rosie cu o eficienta remarcabila. În plus, Stalin si-a dat seama ca celelalte armate europene au fost complet dezintegrate când au trebuit sa faca fata nazistilor foarte eficaci din punct de vedere militar si de aceea si-a supus armata atât tirului propagandistic si patriotic-revolutionar, cât si unei terori coplesitoare.

Ordinul nr. 227 al lui Stalin din 27 iulie ilustreaza lipsa de scrupule cu care el încerca sa creasca hotarârea în lupta a militarilor: toti cei care se retrageau sau îsi paraseau pozitiile fara ordin erau împuscati pe loc. Alte ordine priveau familiile celor care se predau, familii care deveneau tinte ale terorii NKVD-ului. Bariere ale fortelor SMERs au fost în scurta vreme puse în spatele liniilor întâi pentru a mitralia pe oricine încerca sa se retraga. Militarii sovietici care s-au predat au fost aruncati în Gulag dupa ce au fost eliberati din lagarele de prizonieri.

În primele faze ale razboiului, Armata Rosie în retragere a cautat sa interzica inamicilor accesul la orice fel de resurse mai înainte ca germanii sa le poata lua în stapânire, aplicând tactica pamântului pârjolit si a distrugerii infrastrurii. Din nefericire, aceste masuri împreuna cu abuzurile armatei germane au cauzat suferinte si o foamete de neînchipuit populatiei civile ramase în spatele frontului.

Uniunea Sovietica a suportat greul luptelor si a avut cele mai mari pierderi de militari si de civili din al doilea razboi mondial. Aproximativ 7 milioane de soldati ai Armatei Rosii si aproape 20 de milioane de civili au murit. Nazistii îi socoteau pe slavi "suboameni" si de aceea acestia din urma au devenit o tinta a genocidului orientat etnic. Acest concept al inferioritatii slave a fost de asemenea motivul care a facut ca Hitler sa nu accepte în armata germana pâna în 1944, (când razboiul era practic pierdut de Germania), multi rusi care doreau sa lupte împotriva regimului stalinist. În Uniunea Sovietica, al doilea razboi mondial a lasat un urias deficit de barbati din generatia celor care au luptat în conflict. Pâna în zilele noastre, al doilea razboi mondial,Marele Razboi pentru Apararea Patriei, este viu în amintirile cetatenilor din Rusia, Belarus si din alte republici ale fostei URSS, iar ziua de 9 mai, Ziua Victoriei, este cea mai mare sarbatoare nationala în Rusia.

Foarte multi rusi în vârsta sunt nostalgici stalinisti.

[modifica]

Epoca postbelica

Dupa al doilea razboi mondial, Armata Rosie a ocupat cea mai mare parte a teritoriului care fusese mai înainte stapânit de tarile Axei: au fost zone de ocupatie sovietice în Germania si Austria iar Ungaria si Polonia erau practic sub ocupatie militara, desi formal, mai târziu, erau tari aliate. Guverne pro-sovietice au fost aduse la putere în România, Bulgaria si Cehoslovacia iar în Iugoslavia si Albania au ajuns la putere guverne conduse de comunisti locali. Finlanda si-a pastrat în mod formal independenta, dar era izolata din punct de vedere politic si dependenta din punct de vedere economic de Uniunea Sovietica. Grecia, Italia si Franta au fost sub puternica influenta a partidelor comuniste locale, care priveau cu simpatie la Moscova. Stalin a sperat ca odata cu retragerea americanilor din Europa, tot continentul sa ramân sub dominatia sovietica. Ajutorul american pentru tabara anti-comunista în razboiul civil din Grecia a schimbat situatia. Germania Rasariteana a fost proclamata tara separata în , fiind guvernata de comunisti locali. Mai mult decât atât, Stalin a decis sa aiba controlul direct aspra satelitilor din Europa Centrala: toate tarile urmau sa fie conduse de partidele comuniste locale care trebuiau sa încerce sa introduca modelele sovietice în zona.

În aceasta decizie a dus la stabilirea de guverne staliniste în Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România si Bulgaria, tari denumite mai târziu "blocul comunist". Albania comunista a ramas un aliat, dar Iugoslavia sub conducerea lui Iosif Broz Tito s-a rupt de influenta sovietica. Stalin a vazut consolidarea puterii sovietice în zona ca un pas necesar pentru protejarea URSS-ului cu o centura de state cu guverne prietenesti, care sa actioneze ca o zona tampon împotriva unei posibile invazii.

Aceasta actiune a naruit sperantele Europei Occidentale ca Europa Rasariteana va avea o atitudine prietenoasa fata de vest si ca va forma un "cordon sanitar" împotriva comunismului. S-au confirmat de asemenea temerile a numerosi politicieni din vest ca Uniunea Sovietica continua sa doreasca sa raspândeasca comunismul în toata lumea. Relatiile dintre Uniunea Sovietica si fostii aliati occidentali din cel de-al doilea razboi mondial s-au deteriorat rapid si au deschis calea unei perioade lungi caracterizata de tensiuni si lipsa de încredere între est si vest, cunoscuta sub numele de razboiul rece. (Vezi si Cortina de fier.)

În tara, Stalin s-a prezentat ca un mare comandant militar care a condus URSS la victorie în razboiul împotriva nazistilor. De la sfârsitul celui de-al cincelea deceniu, nationalismul rusesc a crescut. De exemplu, unele inventii si descoperiri stiintifice au fost puse pe seama unor cercetatori rusi. Printre acestea se numarau: motorul cu aburi a carui inventie a fost atribuita lui Cerepanov (tatal si fiul), becul electric lui Iablocikov si Lodîgin, radio-ul lui Popov, avionul lui Mojaiski, etc.

Politica de represiune interna a continuat si s-a intensificat (inclusiv în teritoriile cucerite de curând), dar nu s-a mai ajuns la extremele din anii 1930 -1938.

Daca este sa dam crezare unor afirmatii, campania antisemita din 1948-1953, (vezi si Comitetul Antifascist Evreiesc, Complotul doctorilor, Cosmopolit fara tara), erau numai precursoarele marilor represiuni ce aveau sa vina, dar daca asemenea planuri au existat cu adevarat, Stalin a murit mai înainte de a le pune în practica.

[modifica]

Stalin ca teoretician

Stalin a avut foarte putine contributii la teoria comunista (sau mai bine zis, marxist-leninista), dar cele câteva pe care le-a facut au fost acceptate pe timpul vietii sale de catre toti cercetatorii sovietici din domeniul stiintelor politice.

În , Stalin a enuntat ca societatea sovietica este formata din doua clase sociale neantagoniste: muncitorii si taranii colhoznici. Acestea corespundeau la doua forme diferite de proprietate asupra mijloacelor de productie care existau în Uniunea Sovietica: proprietatea de stat (pentru muncitori) si proprietatea colectiva (pentru taranime). În plus, Stalin a distins patura sociala a intelectualilor. Conceptul claselor neantagoniste a fost în întregime noua în teoria leninista.

I. V. Stalin în cosciug - desen de I. Kravcenko

Stalin si sprijinitorii sai, în timpul guvernarii sale si de atunci pâna azi, au subliniat ideea ca socialismul poate fi construit si consolidat într-o singura tara, chiar într-una subdezvoltata cum era Rusia la începutul secolului.

[modifica]

Moartea

Dupa cum spune Hrusciov în autobiografia sa, Stalin participa deseori la chefuri nocturne alaturi de aghiotantii sai, dupa care el dormea toata ziua, asteptând ca ei sa ramâna treji si sa conduca tara. Pe 1 martie , dupa un dineu întins pe durata întregii nopti, alaturi de ministrul de interne Lavrenti Beria si viitorii premieri Gheorghi Malenkov, Nicolai Bulganin si Nikita Hrusciov, Stalin a cedat, suferind un atac cerebral care i-a paralizat partea dreapta a corpului. El a murit patru zile mai târziu, pe 5 martie la vârsta de 73 de ani. În mod oficial, hemoragia cerebrala a fost declarata drept cauza a mortii. Trupul sau a fost mumificat si pastrat în Mausoleul lui Lenin pâna pe 3 octombrie , când a început destalinizarea în Uniunea Sovietica. Trupul lui Stalin a fost îngropat dupa aceea lânga zidul Kremlinului.

S-a sugerat ca Stalin ar fi fost asasinat. Fostul exilat comunist Avtorhanov a adus în discutie aceasta ipoteza în 1975. Viaceslav Molotov, în memoriile sale politice publicate în , afirma ca Beria s-a laudat în fata sa ca l-ar fi otravit pe Stalin. În , un grup de cercetatori rusi si americani au enuntat ipoteza ca Stalin ar fi ingerat o puternica otrava folosita împotriva sobolanilor, care provoaca fluidizarea sângelui si hemoragii si atacuri cerebrale. Cum acest tip de otrava este insipida, varianta aceasta este plauzibila. Cum a murit Stalin, se va putea afla cu certitudine doar daca se va face autopsia cadavrului care este îmbalsamat.

[modifica]

Cultul personalitatii

Trandafiri pentru Stalin, pictura de Boris Eremeevici Vladimirski.

Stalin este binecunoscut pentru crearea cultului personalitatii lui Lenin (dar si al sau propriu) în Uniunea Sovietica. Îmbalsamarea trupului fondatorului statului sovietic si depunerea sa într-un mausoleu a fost facuta împotriva obiectiilor sotiei lui Lenin, Nadejda Krupskaia. Stalin devenise centrul cultului si adoratiei colective. Numeroase orase si sate au fost redenumite cu numele liderului sovietic, (vezi Lista locurilor care au primit numele lui Stalin), au fost înfiintat în onoarea sa Premiul Stalin si Premiul Stalin pentru Pace. Trotki, bolsevic din "vechea garda", a criticat cultul personalitatii ca fiind împotriva valorilor socialismului si bolsevismului prin ridicarea individului deasupra partidului si clasei muncitoare. De aceea, în ciuda refugierii politice a lui Trotki în Mexico, acesta a fost asasinat de mâna lunga a K.G.B.-ului, bineînteles, la îndemnul tovarasesc al "mult-iubitului" Stalin. Cultul personalitatii a atins noi dimensiuni pe durata Marelui Razboi pentru Apararea Patriei, când numele lui Stalin a fost introdus în noul imn national sovietic. Stalin a devenit subiectul artelor sovietice: literatura (inclusiv poezia), muzica, pictura si filmul.

O, mare Stalin. O, lider al popoarelor,

Tu, cel care ai readus omul la viata,

Tu, cel care faci sa rodeasca pamântul,

Tu, cel care repui în drepturi prin secole,

Tu, cel care faci sa înfloreasca primavara,

Tu, cel care faci sa vibreze corzile muzicale.

Tu, splendoare a primaverii mele! O, tu,

Soare reflectat de milioane de inimi!

(A. O. Avdienko)

[modifica]

Politici si realizari

Per total, sub conducerea lui Stalin, Uniunea Sovietica a fost transformata dintr-o natiune agricola într-o superputere mondiala. Industrializarea a fost un succes prin faptul ca a creat posibilitatea apararii si pâna în cele din urma a învingerii puterilor Axei în al doilea razboi mondial, desi acest lucru s-a facut cu pierderi uriase de vieti omenesti. Totusi, istoricul Robert Conquest si alti cercetatori occidentali afirma ca URSS erau obligate la o industrializare care nu era în mod necesar legata de influenta bolsevica. Exista alte speculatii de tip "ce ar fi fost daca" dar care sunt prin natura lor improbabile

Desi politicile economice si sociale ale lui Stalin au pus bazele pentru ridicarea URSS la statutul de supraputere, cruzimea cu care a condus afacerile sovietice au fost ulterior repudiate de succesorii sai în conducerea Partidului Comunist. Trebuie notata denuntarea stalinismului de catre Nikita Hrusciov în februarie . În "Raportul secret", Despre cultul personalitatii si consecintele lui, tinut în cadrul sesiunii închise a celui de-al XX-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, Hrusciov l-a denuntat pe Stalin pentru cultul personalitatii sale si pentru "violarile normelor leniniste de legalitate". Oricum, succesorii sai imediati au continuat sa urmeze principiile de baza ale regimului stalinist: monopolul politic al partidului comunist, controlul de stat al economiei si un serviciu de reresiune care sa înabuse orice disidenta. Pe de alta parte, epurarile de mare amploare nu au mai fost niciodata repetate.

Constantin Brâncusi

De la Wikipedia, enciclopedia libera

(Redirectionat de la Constantin Brancusi)

Sari la: Navigare, cautare

Constantin Brâncusi (n. 19 februarie , Hobita, Oltenia, d. 16 martie , Paris) a fost un sculptor român cu contributii covârsitoare la înnoirea limbajului si viziunii plastice în sculptura contemporana. Constantin Brâncusi a fost ales postum membru al Academiei Române.

Dupa ce a urmat scoala de Arte si Meserii în Craiova ( - ) vine la Bucuresti unde absolva scoala de Belle-Arte în . Pleaca în la studii la München, dar dupa sase luni o porneste pe jos prin Bavaria, Elvetia pâna la Langres (Franta), de unde ia trenul pânâ la Paris. În reuseste la concursul de admitere la École Nationale Supérieure des Beaux-Arts, unde lucreaza în atelierul lui Antonin Mercié pâna în când, atingând limita de vârsta, paraseste scoala. Refuza sa lucreze ca practician în atelierul lui Auguste Rodin, spunând: "Rien ne pousse à l'ombre des grands arbres" (La umbra marilor copaci nu creste nimic). Expune pentru prima data la Société Nationale des Beaux-Arts si la Salon d'Automne din Paris în . Creeaza în prima versiune a Sarutului, tema pe care o va relua sub diferite forme pâna în , culminând cu Poarta Sarutului din Ansamblul Monumental din Târgu-Jiu. În închiriaza un atelier în Rue de Montparnasse si intra în contact cu avantgarda artistica pariziana, împrietenându-se cu Guillaume Apollinaire, Fernand Léger, Amedeo Modigliani. În revine pentru scurt timp în România si participa la Salonul Oficial. Colectionarul de arta Anastase Simu îi cumpara sculptura Somnul si bustul pictorului Nicolae Darascu.

Domnisoara Pogany

Pâna în participa cu regularitate la expozitii colective din Paris si Bucuresti, inaugurând ciclurile Pasari Maiestre, Muza adormita, Domnisoara Pogany.

În , Brâncusi deschide prima expozitie în America la Photo Secession Gallery din New York, care provoaca o enorma senzatie. Colectionarul american John Quinn îi cumpara mai multe sculpturi, asigurându-i o existenta materiala prielnica creatiei artistice. În revista Little Review din New York apare în primul studiu cu 24 de reproduceri din opera lui Brâncusi, semnat de poetul american Ezra Pound.

Pâna în , activitatea creatoare a lui Brâncusi se desfasoara în toata amploarea ei. Operele sale de seama din ciclul Pasarea în vazduh, ciclul Ovoidului precum si sculpturile în lemn dateaza din aceasta perioada. În acelasi timp Brâncusi participa la cele mai importante expozitii colective de sculptura din Statele Unite ale Americii, Franta, Elvetia, Olanda, Anglia.

Muza adormita

În atelierul sau din Impasse Ronsin, în inima Parisului, Brâncusi si-a creat o lume a lui, cu un cadru si o atmosfera românesca. Muzeul National de Arta Moderna din Paris (Centre Pompidou) are un numar important de lucrari ale lui Brâncusi, lasate mostenire împreuna cu tot ce se afla în atelierul sau.

În România, în epoca zisa a realismului socialist, Brâncusi a fost contestat ca unul din reprezentantii formalismului burghez cosmopolit. Abia în Brâncusi a fost redescoperit în România ca un geniu national si, în consecinta, ansamblul monumental de la Târgu-Jiu cu Coloana (recunostintei) fara sfârsit, Masa tacerii si Poarta sarutului a putut fi amenajat si îngrijit, dupa ce fusese lasat în paragina un un sfert de veac.

Coloana infinitului din Târgu-Jiu

Din 1963 pâna azi au aparut în toate partile lumii peste 50 de carti si monografii si mii de studii si articole despre Constantin Brâncusi, stabilind în mod definitiv locul lui ca artist genial si chiar ca "unul din cei mai mari creatori ai tuturor timpurilor" (Jean Cassou). În , cunoscutul sculptor Henry Moore scria: "Brâncusi a fost acela care a dat epocii noastre constiinta formei pure".

Constantin Brâncusi a eliberat sculptura de preponderenta imitatiei mecanice a naturii, a refuzat reprezentarea figurativa a realitatii, a preconizat exprimarea esentei lucrurilor, a vitalitatii formei, a creat unitatea dintre sensibil si spiritual. În opera sa, Brâncusi a oglindit felul de a gândi lumea a taranului român. Prin obârsia sa taraneasca, si-a aflat radacinile adânci ale operei sale în traditiile, miturile si functia magica a artei populare românesti. Brâncusi a relevat lumii occidentale dimensiunea sacra a realitatii.

Figura centrala în miscarea artistica moderna, Constantin Brâncusi este considerat unul din cei mai mari sculptori ai secolului al XX-lea. Sculpturile sale se remarca prin eleganta formei si utilizarea sensibila a materialelor, combinând simplitatea artei populare românesti cu rafinamentul avantgardei pariziene. Verticalitatea, orizontalitatea, greutatea, densitatea cât si importanta acordata luminii si spatiului sunt trasaturile caracteristice ale creatiei lui Brâncusi. Opera sa a influentat profund conceptul modern de forma în sculptura, pictura si desen.

Constantin Brâncusi despre opera sa:

"Il y a des imbéciles qui définissent mon ouvre comme abstraite, pourtant ce qu'ils qualifient d'abstrait est ce qu'il y a de plus réaliste, ce qui est réel n'est pas l'apparence mais l'idée, l'essence des choses."

"Sunt imbecili cei care spun despre lucrarile mele ca ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentata de forma exterioara, ci de ideea din spatele ei, de esenta lucrurilor."

Marilyn Monroe

De la Wikipedia, enciclopedia libera

Sari la: Navigare, cautare

Marilyn Monroe

Marilyn Monroe (nascuta Norma Jeane Mortensen, n.1 iunie, - d. 5 august, ) este fara îndoiala cel mai celebru star cinematografic, sex simbol si diva pop al secolului douazeci. Ascensiunea lui Monroe la nivelul de celebritate a început cu selectarea ei pentru a poza în câteva reviste, asta în timp ce primul ei sot facea parte Marina Comerciala. Cea mai însemnata parte a filmelor ei au fost facute pentru 20th Century Fox, unde si-a luat si numele care a facut-o celebra. Dupa câteva aparitii minore în decurs de câtiva ani, Marilyn a început sa devina cunoscuta pentru talentul ei de comendiana, ajutata fiind si de remarcabila ei prezenta scenica. si-a îndreptat eforturile catre aparitii mai consistente, si, la un anumit moment al carierei sale a reusit sa-si îndeplineasca acest scop. Circumstantele misterioase ale mortii lui Marilyn au fost subiectul multor speculatii, dar nu au reusit sa-i stirbeasca reputatia de cea mai legendara figura publica a tuturor timpurilor.

] Începuturile vietii lui Marilyn Monroe

Marilyn Monroe copil

Cu toate ca a devenit cea mai celebrat actor al istoriei filmului, începuturile lui Monroe au fost modeste. Ea s-a nascut în sectia sociala de maternitate a spitalului din Los Angeles County. Numele sub care a fost înregistrata a fost Norma Jeane Mortensen (mai târziu, bunica sa Della Monroe Grainger a botezat-o în stil baptist drept Norma Jeane Baker). Majoritatea biografilor cred ca tatal sau biologic a fost Charles Stanley Gifford, un agent de vânzari pentru studioul cinematografic unde mama lui Monroe, Gladys Pearl Monroe Baker Eley, lucra ca editor de film. Totusi, certificatul ei de nastere îl indica pe norvegianul Martin Edward Mortensen ca fiind tatal. În ultimii ani câtiva biografi chiar au început sa sustina ca de fapt acest lucru ar fi si situatia reala.

Gladys nu a fost în stare sa o convinga pe Della sa aiba grija de Norma Jeane, asa ca a încredintat-o unor parinti adoptivi, Albert si Ida Bolender din Hawthorne, California, la sud-vest de Los Angeles, unde ea a trait pâna la vârsta de sapte ani. În autobiografia sa My Story (rom: "Povestea mea"), Monroe declara ca a crezut ca Albert si Ida erau parintii sai pâna într-o zi când, pe un ton aspru, Ida a corectat-o.

si tot din My Story, aflam ca Gladys o vizita pe Norma Jeane în fiecare sâmbata, dar niciodata nu o lua în brate, nu o saruta sau macar sa îi zâmbeasca. La un anumit moment, Gladys a anuntat ca a cumparat o casa pentru ea si fica sa, dar dupa câteva luni dupa ce s-au mutat acolo, a avut o cadere psihica. Monroe si-o aminteste pe Gladys ca "tipând si râzând" când a fost internata cu forta în spitatul de boli mentale din Norwalk, California, acelasi spital în care mama lui Gladys, Della a murit în august . Tatal lui Gladys, Otis, a murit de asemenea într-un spital de boli nervoase (lânga San Bernardino, California) ca urmare a sifilis-ului.

Totusi merita subliniat ca My Story nu poate fi considerata o sursa de încredere, pentru ca a fost de fapt scrisa de un jurnalist numit Ben Hecht si a fost menita sa potretizeze imaginea de orfan îndurerat pentru Monroe. Marturisirile de acolo au fost considerate ca fiind discutabile.

Norma Jeane a fost declarata incapabila de a-si îndepli îndatoririle de parinte, iar prietena ei cea mai buna, Grace McKee (mai târziu Goddard) a devenit tutorele sau legal. Dupa casatoria lui McKee din 1935, Norma Jeane a fost trimisa la orfelinatul din Los Angeles, ca mai apoi sa urmeze o lunga succesiune de familii adoptive unde se crede ca a fost abuzata si neglijata. Exista totusi putine dovezi ca au fost atât de multe familii adoptive precum sustine. Ca o completare, Monroe însesi e cunoscuta pentru slabiciunea ei de a exagera informatiile despre copilaria sa în timpul interviurilor.

În septemberie , Norma Jeane si-a reîntalnit mama. Familia Goddard, se muta pe coasta de est si au crezut ca cel mai bine pentru Norma Jeane (15 ani) era sa se casatoreasca, pentru ca altfel trebuia sa se reîntoarca la orfelinat. Ea i-a facut cunostinta cu fiul vecinului sau, James Dougherty, care i-a devenit primul sot, în , dupa ce a împlinit 16 ani.

[modifica]

Anii tineretii

În timp ce sotul ei era plecat sa lupte în cel de-al doilea razboi mondial, tânara doamna Norma Jeane Dougherty a început sa lucreze într-o fabrica unde pulveriza solutie anti-fugnitiva peste piese de avioane. Un tânar fotograf militar, David Conover, se plimba prin fabricile locale facând poze pentru un articol din revista YANK despre femeile care ajuta la eforturile depuse pentru razboi. El i-a remarcat imediat potentialul de model si i-a oferit sa colaboreze cu agentia de modelling The Blue Book. Norma Jeane a devenit unul dintre cele mai de succes modele ale agentiei, pozând pe prima pagina a sute de reviste. În ea a intrat în atentia cautatorului de talente Ben Lyon. El i-a aranjat un test de filmare pentru 20th Century Fox. A reusit sa treaca acest test si i s-a oferit un contract standard pe sase luni cu un salariu de început de 75 de dolari pe saptamâna (300$ pe luna), categorie superioara de salarizare judecând dupa standardele industei de atunci. I-a fost dat numele Marilyn dupa actrita Marilyn Miller si i-a fost sugerat numele de fata al mamei sale, Monroe, ca nume de familie. Astfel Norma Jeane Baker la numai 20 de ani devine "Marilyn Monroe".

În primele sale 6 luni la 20th Century Fox, lui Monroe nu i-a fost oferit nici macar un rol. În schimb ea a învatat depre coafura, machiaj, costume, actorie si iluminarea scenica. Dupa sase luni Fox a decis sa îi reînoiasca contractul, si, în urmatoarele 6 luni i-au fost date roluri secundare neînsemnate în doua filme: Scudda Hoo! Scudda Hay! si Dangerous Years. Ambele au fost lansate în 1947 si au fost niste esecuri din punct de vedere al încasarilor, asa ca Fox a decis sa nu îi mai reînoiasca contractul. Monroe s-a reîntros astfel la modelling si a început sa îsi extinda reteaua de cunstinte din Hollywood.

În , o colaborare de 6 luni cu Columbia Pictures a facut-o sa apara în alt film, Ladies of the Chorus, dar si acest musical cu buget redus a fost un esec, ceea ce a dus la concedierea lui Monroe înca o data. Mai apoi, ea l-a cunoscut pe unul dintre cei mai vestiti agenti ai Hollywood-ului, Johnny Hyde, care i-a facilitat un nou contract cu Fox, dupa ce MGM refuzase o colaborare. Vice-presedintele de la Fox Darryl F. Zanuck nu era convins de potentialul de celebritate al lui Monroe. Totusi, datorita insistentei lui Hyde, ei i-au fost încredintate roluri secundare în All About Eve si The Asphalt Jungle. Chiar daca aceste roluri au fost secundare, spectatorii de film au remarcat-o si Monroe a început sa primeasca mai multe scrisori de la admiratori decât multi dintre actorii celebrii ai timpuilui.

Monroe a jucat primul rol principal (excluzând Ladies of the Chorus) în Don't Bother To Knock( ), ecranizând o babysitter cu probleme, care, într-un acces de furie, o ataca pe fetita pe care o avea în grija. Cu toate ca a primit critici mixte, Monroe a sustinut mai târziu ca acesta a fost una dintre interpretarile ei favorite. Mai târziu, numerosi critici de film au considerat ca aceasta contributie a ei la realizarea filmului a fost una dintre cele mai puternice din cariera ei.

[modifica]

Anii celebritatii

Marilyn Monroe în Gentlemen Prefer Blondes

Desi criticii americani/latini au avut rezerve la început sa îi recunoasca ablitatile dramaturgice, ei nu au sa ezitat îi conteste sex appeal-ul. Monroe juca acum ( ) într-un film cu buget mare Niagara. Criticii de film si-au concentrat atentia asupra magnetisumului camerei fata de Monore, nu numai la actiunea de fundal a filmului. Niagara a ajuta-o pe Monroe sa devina senzatia momentului aprope peste noapte. Rolul ei de femeie dezechilibrata cu moravuri usoare care planuieste sa îsi asasineze sotul, i-a facut pe critici sa afirme ca ar fi fost actrita principala perfecta pentru unul din filmele regizate de Alfred Hitchcock.

Acest moment coincide cu timpul în care pozele nud ale lui Monroe, facute de catre fotograful Tom Kelley în anii de lupta pentru roluri, încep sa iasa la lumina. Copii ale acestora au fost cumparate de catre Hugh Hefner si în decembrie au aparut în prima editie a noii sale reviste Playboy. Chiar daca Fox a fost îngrijorat ca asta va crea o controversa ce îi va afecta cariera, Monroe a decis sa admita în mod public ca ea este modelul din fotografii. Unui ziarist care a întrebat-o ce îmbracaminte a purtat în timpul sedintei i-a raspuns: "Radio-ul." La întrebarea despre ce poarta în pat, raspunsul a fost de asemenea simplu: "Chanel No. 5." Mai târziu avea sa devina celebra pentru aceste replici incitatoare lipsite de predicat.

Gentlemen Prefer Blondes si How to Marry a Millionaire, ambele lansate în 1953, au cimentat statutul de actrita de prima categorie si au transformat-o rapid în cel mai mare star de cinema al lumii.

Gentlemen Prefer Blondes a fost un musical exceptional de îndraznet pentru acele timpuri, si azi este privit ca una dintre cele mai bune comedii din toate timpurile de catre numerosi critici. Autoironia rolului lui Monroe de showgirl cautatoare de aur, Lorelei Lee, este general considerat ca unul definitor pentru eforturile sale cinematografice. Aparitiile ei în "Diamonds Are a Girl's Best Friend" sunt printre cele mai cunoscute scene din cariera lui Monroe.

În How to Marry a Millionaire, Monroe a facut echipa cu alte doua atractii ale 20th Century Fox, Lauren Bacall si Betty Grable. Ea intrepreteaza rolul de blonda proasta numita Pola Debevoise si reuseste fie stralucitoare chiar si printre cele doua celebre staruri. Chiar daca rolul este unul stereotipic, Monroe a strâns opinii favorabile, iar criticii i-au remarcat capabilitatile de comedie. În Statele Unite, ea era considerata un sex symbol înselator, pe când în Europa deja începusera sa îi fie recunoscute calitatile actoricesti, ajungându-se sa fie comparata cu Charles Chaplin.

Urmatoarele doua filme, western-ul River of No Return si musical-ul There's No Business Like Show Business, nu s-au bucurat de succes, parte din vina avand-o faptul ca lui Monroe nu i s-a oferit un rol deosebit. Monroe, ambitioasa ca întodeuna si dornica sa învinga neajunsurile, s-a plictisit de rolurile pe care Zanuck i le încredinta. Dupa încheierea filmarilor la The Seven Year Itch la începutul lui , ea încheie contractul si abandoneaza Hollywood-ul pentru a studia actoria la The Actors Studio în New York. Fox nu doreste sa îi satisfaca noile solicitari contractuale si insisita ca ea sa revina pentru a începe lucrul la noi productii pe care ea o considera nepotrivite, precum Heller In Pink Tights (care nu a fost filmat pana la urma), The Girl in the Red Velvet Swing si How To Be Very, Very Popular.

Monroe refuza sa apara în aceste filme si ramâne la New York. Pentru ca The Seven Year Itch ajunge în topul încasarilor din vara lui 1955, si pentru ca celelalte starlete Fox Jayne Mansfield si Sheree North dezamagesc în a prinde la public, Zanuck se recunoaste învins si Monroe se întoarce cu trimf la Hollywood. Un nou contract a fost întocmit, care îi permitea lui Monroe drepturi regizorale complete precum si optiunea de a juca în alte proiecte ale studioului.

Primul film facut sub noul contract a fost Bus Stop, regizat de Joshua Logan. Criticii au remarcat imediat abordarea profunda al lui Monroe pentru personajul interpretat. În general este apreciata pentru prestatia sa ca Cherie, o cântareata dintr-un saloon bar care se îndragosteste de un cowboy. Monroe apare în mod intentionat prost machiata si lispita de stralucirea unui star. Multi au crezut ca va fi nominalizata pentru premiile Oscar. Se crede ca nu a reusit aceasta performanta datorita reputatiei ei contoversate. Totusi a luat o apreciere Golden Globe.

O necunoscuta practic la acea vreme, Monroe a fost prima femeie care sa-si deschida propria casa de productie, împreuna cu prietenul sau, fotgraful Milton H. Greene. Marilyn Monroe Productions a lansat primul sau film The Prince and the Showgirl în si a primit opinii mixte. Pe langa functia de producator executiv pentru acest film, ea a jucat alaturi de apreciatul actor britanic Laurence Olivier, care a fost regizorul. Din pacate, atractia dintre cei doi lipsea, lucru care nu era tocmai surpinzator. Asta având în vedere conceptia lui Olivier despre comportamentul "neprofesional" al lui Monroe (incluzând obiceiul notoriu de a îi lasa pe oameni sa astepte ore întregi pâna la aparitia ei la filmari) si astfel a crescut reputatia ei în industria filmului de actor dificil.

Interpretara compozitoarei Elsie Marina, totusi, a fost considerata de prima mâna de catre criticii vremii, mai ales în Europa, unde i-a fost înmânat un David di Donatello, echivalentul italian al Oscar-ului, precum si un premiu Crystal Star în Franta. Chiar mai mult, Monroe a fost nominalizata pentru foarte apreciatul premiu BAFTA.

[modifica]

Anii maturitatii

În 1959 ea înregistreaza cel mai mare succes al carierei jucând alaturi de Tony Curtis si Jack Lemmon în comedia lui Billy Wilder Some Like It Hot. Comportamentul ei dificil pe scena este de acum legendar, asemenea numeroaselor duble necesare. Totusi, la terminarea filmarilor, Wilder a declarat ca era dispus sa treaca oricând peste aceste inconveniente, pretuind calitatile ei de comedianca de prima clasa. Some Like It Hot este considerat acum ca fiind una dintre cele mai bune comedii din toate timpurile. Rolul lui Monroe de cântareata îndoielnica, consumatoare frecventa de bauturi, dar plina de compasiune - Sugar Kane, a fost premiat cu un Golden Globe pentru cea mai buna actrita într-un musical sau comedie.

Dupa Some Like It Hot, Monroe a facut un musical numit Let's Make Love regizat de George Cukor alaturi de Yves Montand. Monroe, Montand si Cukor considerau filmul ca fiind unul slab, dar Monroe a fost fortata sa îl faca datorita obligatiilor fata de Twentieth Century Fox. Desi filmul nu s-a bucurat de un succes comercial sau artistic, el include unul dintre numerele muzicale legendare ale lui Monroe, "My Heart Belongs to Daddy" de Cole Porter.

Prin , cel de-al treilea sot al lui Monroe, scenaristul Arthur Miller, scrisese si lucrase deja la ceea ce avea sa fie ultimul film filmat de ea împreuna cu Clark Gable, The Misfits. A fost o filmare lunga si obositoare în ferbintele desert Nevada. Întârzierile lui Monroe au devenit cronice si asta a creat probleme si mai mari filmarilor. În ciuda tuturor acestor lucruri, Monroe, Gable si Montgomery Clift au fost capabili sa joace extraordinar, chiar exemplar. Monroe s-a împrietenit cu Clift, simtind ca au o legatura profunda. Gable a murit de atac de cord la putin timp dupa asta, existând voci care o învinuiau pe Monroe, sustinând ca ea îl supara pe platorile de filmare. Totusi nu trebuie uitat ca Gable a insistat sa faca pe grozavul, consumând cantitati mari de bautura si tigari, asa ca toti au fost de acord ca era suprasolicitat fizic. Monroe a participat la ceremonia funerara a acestuia.

Unele dintre cele mai faimoase fotografii ale ei au fost facute de catre Douglas Kirkland în 1961, ca bounus pentru revista LOOK editia aniversara - 25 de ani .

Happy Birthday, Mr. President Mai 1962

Monroe s-a întors la Hollywood pentru a relua filmarile la pelicula Something's Got to Give. În mai , Monroe si-a facut ultima aparitie publica importanta, cântând Happy Birthday, Mr. President în cadrul unei petreceri televizate facuta în cinstea presedintelui american John F. Kennedy. Dupa filmarile care sunt considerate ca fiind primele scene nud ale unei clebritati, aparitiile lui Monroe au devenit si mai putin frecvente datorita problemelor de sanatate.

Datorita constrângerilor financiare cauzate de costurile pentru filmarile la Cleopatra, cu Elizabeth Taylor, Fox s-a folosit de absenta lui Monroe ca scuza pentru a o exclude din film si a o înlocui cu Lee Remick. Totusi, o clauza în contractul lui Dean Martin îi conferea acestuia dreptul sa aleaga actrita principla a filmului. Pentru ca el nu era dispus sa lucreze cu altcineva, Monroe a fost reangajata pentru un salariu dublu fata de cel initial.

Monroe a acordat un interviu detaliat revistei Life Magazine, în care si-a expimat parerea de rau pentru modul în care Hollywood-ul o eticheta ca fiind o blonda proasta si cât de mult îsi iubea publicul. A facut de asemenea o sedinta fotografica pentru Vogue si a început discutiile pentru un viitor film cu Gene Kelly si Frank Sinatra. Ea planuia de asemenea sa joace drept Jean Harlow. Alte proiecte care i se pregateau pentru viitor erau What a Way to Go! si The Stripper.

Înainte ca filmarile la Something's Got to Give sa fie reluate, Monroe a fost gasita moarta în casa sa din Los Angeles, în dimineata zilei de 5 August . Moartea sa, oficial înregistrata ca o probabila sinucidere prin consum excesiv de medicamente, a fost marcata de lipsa de profesionalism a anchetei politiei. A devenit astfel o tema folosita în teoria conspiratiei. Acest lucru nu a afectat însa statutul ei de model pentru arhetipul unui sex symbol si o stea de cinema. Format:Listen

Casatorii

[modifica]

James Dougherty

La vârsta de saisprezece ani, Monroe se casatorea cu James Dougherty pe 19 iunie, . În cartile sale The Secret Happiness of Marilyn Monroe si To Norma Jeane With Love, Jimmie, Dougherty afirma ca erau îndragostiti si ca ar fi trait fericiti daca visul ei de a deveni celebra nu i-ar fi îndepartat. Totusi Monroe a sustinut mereu ca aceasta a fost o casatorie din interes. Marilyn a divortat de Dougherty pe 13 septembrie .

În documentarul din 2004 Marilyn's Man, Dougherty a facut trei afirmatii semnificative: el a inventat personajul "Marilyn Monroe"; Fox a obligat-o sa divorteze de el; ea spera mereu sa fie din nou împreuna. Nu exista nicio dovada care sa sustina aceste afirmatii sau ca au ramas în contact unul cu altul (ea era o necunoscuta în 1946, când Fox a "obligat-o" sa divorteze - ceea ce face improbabila afirmatia.) Ea a fost înfuriata dupa ce el a dat un interviu pentru Photoplay în , în care sustinea ca ea amenintase ca va sari de pe pontonul din Santa Monica daca el o va parasi vreodata. Mai târziu el a aparut în To Tell the Truth drept "primul sot real al lui Marilyn Monroe".

Faptele lui Dougherty nu sustin nici ele afirmatiile despre dragostea adevarata dintre el si Monroe. El s-a recasatorit la numai câteva luni de la divortul lor. Când a fost informat depre moartea ei, reporterul de la New York Times a marturisit ca a spus în mod repetat îmi pare rau si si-a continuat serviciul de patrulare pentru LAPD; nu a participat la ceremonia funerara. Într-un interviu pentru A&E Network, el a admis ca mama sa ar fi fost rugata de catre Grace Goddard care l-ar fi întrebat daca ar fi de acord sa se casatoreasca cu Norma Jeane pentru a evita ca ea sa fie trimisa la orfelinat.

Dougherty a ramas casatorit cu cea de-a treia sa sotie pâna la moartea acesteia în 2003. El a trait în Maine pâna în 15 august moartea sa fiind datorata unor complicatii survenite din cauza leucemiei.

Imagine:Marilynlovejoekiss.jpg

Joe DiMaggio si Monroe în ziua casatoriei lor, 14 ianuarie 1954

[modifica]

Joe DiMaggio

În 1951 star-ul de baseball Joe DiMaggio a vazut o fotografie a lui Monroe cu doi jucatori de la Chicago White Sox, dar a asteptat pâna dupa retragerea lui sa îi ceara domunului care organizase fotografia o întâlnire cu ea. Monroe nu a vrut sa se întâlneasca cu el, temându-se ca este un sportiv îngâmfat, dar dupa doi ani de curtenire cei doi s-au casatorit la primaria din San Francisco pe 14 ianuarie . În perioada lunii lor de miere, ei i-a fost solicitat sa viziteze trupele din Coreea pentru a-i înveseli pe soldati. Ea a sustinut zece spectacole în patru zile la temeraturi extrem de scazute. Audinta sa a constat în peste 100 000 de soldati si marinari. Dupa marturisirile presei, Joe nu a fost încântat de decizia sotiei sale din timpul perioadei pe care el si-o imaginase ca fiind o perioada foarte intima.

Biograful lui DiMaggio, Maury Allen, l-a citat pe purtatorul de cuvânt al New York Yankees Arthur Richman care a marturisit ca DiMaggio îi spusese ca totul s-a naruit dupa calatoria în Japonia. Desi Marilyn declarase ca vrea sa se opreasca ea intentiona sa îsi continue cariera. Prietenii au afirmat ca DiMaggio a devenit foarte posesiv si ca o persecuta pe Monroe în timp ce aceasta se departa din ce în ce mai mult dorintele lui. Dupa filmarea celebrei scene cu ridicatul fuste din The Seven Year Itch, Billy Wilder îsi aminteste de privirea "stupefiata" ce se putea citi pe fata lui DiMaggio în timp ce privea împreuna cu fanii si figurantii. Tom Ewell a declarat pentru Louisville Courier-Journal la câtiva ani mai târziu ca Wilder inventase toata scena ca aerul care venea de la aerisierea de la metrou sa îi ridice rochia pâna peste cap. Richard Ben Cramer, biograful lui DiMaggio, a afirmat ca Joe a fost atât de "scârbit" de "usurinta" lui Marilyn ca a început sa o abuzeze. Tipul de la machiaj al lui Merilyn, Allan "Whitey" Snyder, îsi aminteste ca a aparut bratul învinetit. În 24 octobrie, la 274 zile de la casatorie, ea a depus actele pentru divort, iar ca motiv era declarat "cruditatea mentala".

Monroe si DiMaggio si-au reluat relatia dupa divortul ei de Arthur Miller. Ea s-a reîntors la caile auto-distructive încrezându-se în oameni pe care DiMaggio îi credea nocivi pentru ea (incluzându-l pe Frank Sinatra). Starea ei fizica si mentala au devnit subiect de presa. Teraeutul lui Monroe a aranjat ca ea sa fie internata la clinica psihiatrica "Payne Whitney". Fiindu-i imposibil sa se externeze de una singura ea l-a sunat pe DiMaggio. Pe 10 februarie el a consfintit ca ea sa fie externata (ea fusese internata în sectia pentru bolnavii cei mai gravi). Mai târziu ea l-a însotin în Florida. Afirmatiile lor ca ar fi "doar buni prieteni" nu au oprit zvonurile unei recasatorii. Dupa Maury Allen pe 1 august DiMaggio si-a parasit slujba de la oficul postal al armatei pentru a se întoarce în California si pentru ai îi cere sa se recasatoreasca.

Pentru douazeci de ani, DiMaggio a pus de trei ori pe saptamâna 12 trandafiri la mormântul lui Monroe. Spre deosebire de ceilalti doi soti, sau de barbatii care sustineau ca o cunoscusera intim, el nu a vobit public despre ea. Nu s-a recasatorit niciodata. A murit pe 8 martie dupa un lung cancer.

Pe 23 ianuarie a fost anuntat ca nepoata lui DiMaggio va scoate la licitatie lucrurile lui personale în mai, printre acestea fiind si o fotografie pe care Monroe îi scrisese: "I love you Joe."

Diana, Printesa de Wales

Diana, Printesa de Wales

Diana, Printesa de Wales (Diana Frances Mountbatten-Windsor, nascuta Spencer) (1 iulie -31 august ) a fost prima sotie a Printului Charles, Print de Wales. De la casatoria din pâna la divortul din a fost numita Her Royal Highness The Princess of Wales iar dupa divort, Diana, Princess of Wales.

La 1 iulie , Diana Frances Spencer s-a nascut la Park House, casa pe care parintii sai au închiriat-o pe mosia de la Sandringham, Anglia, a reginei Elisabeta a II-a. În copilarie, i-a avut drept parteneri de joaca pe printul Andrew si printul Eduard, fiii mai mici ai reginei. Dupa ce tatal ei a dobândit titlul de Earl de Spencer în , Diana a devenit cunoscuta drept Lady Diana Spencer. Dupa ce si-a terminat studiile, Lady Diana a devenit educatoare la o gradinita dintr-o suburbie a Londrei.

În 1980, a început o relatie amoroasa cu printul Charles, fiul cel mare al reginei Elisabeta. În februarie , printul de Wales, în vârsta atunci de 33 de ani, si-a anuntat logodna cu educatoarea în vârsta de 19 ani. Frumusetea si timiditatea Dianei au transformat-o imediat într-o senzatie mediatica, iar la 29 iulie , aproape un miliard de telespectatori din 74 de tari au vizionat casatoria acesteia cu mostenitorul tronului britanic. Cuplul s-a casatorit într-o ceremonie fastuoasa la catedrala St. Paul. Primul lor fiu, printul William, s-a nascut în , iar cel de-al doilea, printul Henry, în .

La scurt timp însa, relatia cuplului de vis s-a racit, o experienta cu atât mai dureroasa cu cât s-a produs sub ochii omniprezenti ai tabloidelor. Paparazzi au transformat-o pe Diana într-una dintre cele mai fotografiate femei din lume. În particular, ea a suferit de bulimie si de depresie. În 1992, Diana si Charles s-au despartit în mod oficial. În august , printul si printesa au ajuns la o întelegere cu privire la divort, dupa negocieri prelungite. În schimbul unei sume generoase si a dreptului de a-si pastra apartamentele de la Palatul Kensington, cât si titlul de printesa de Wales, Diana a fost de acord sa renunte la titlul de "alteta regala" si la orice pretentie viitoare privind tronul britanic.

În anii care au urmat divortului, populara printesa parea aproape de a-si îndeplini visul de a deveni o "regina a inimilor". Ea si-a mentinut statutul de persoana publica si a continuat sa promoveze numeroase actiuni umanitare, spre exemplu, sprijinirea bolnavilor de SIDA si campania împotriva minelor anti-personal. La sfârsitul anului , a avut o relatie cu milionarul egiptean Dodi Al Fayed, fiul proprietarului retelei de magazine Harrods. Relatia lor a devenit mai serioasa în , iar în august, Diana a petrecut cu Dodi o vacanta în Mediterana. Ca de obicei, paparazzi i-au urmarit îndeaproape. Un fotograf a primit din partea tabloidelor 3 milioane de dolari pentru o fotografie cu Diana si Dodi sarutându-se pe yachtul lui Fayed.

La 30 august, Diana si Dodi au zburat din Sardinia spre Paris. Diana intentiona sa se întoarca la Palatul Kensington în dimineata urmatoare, dupa ce va petrece o noapte la vila din Paris a lui Dodi. În acea seara, Diana si Dodi au luat cina la restaurantul hotelului Ritz din Paris, aflat în proprietatea tatalui lui Dodi începând cu anul . Paparazzi au aparut si ei. Spre finalul cinei, Dodi i-a spus soferului sa duca masina înapoi la vila sa, într-o încercare de a-i atrage pe fotografi. Henri Paul, bodyguard la hotelul Ritz urma sa fie noul sofer. Acesta a fost de acord cu aceasta însarcinare, desi bause si luase si anti-depresive, care nu trebuie amestecate cu alcool.

În timp ce se deplasau prin oras, erau urmariti îndeaproape de paparazzi pe motociclete. La Place de la Concorde, Henri Paul a apasat pedala de acceleratie pentru a scapa de presa. Când au ajuns la un tunel ce trecea pe sub Pont de l'Alma, soferul conducea la o viteza estimata la 200 km/h, într-o zona cu viteza restrictionata la 50 km/h. Paul a pierdut controlul masinii în momentul în care au intrat în tunel, iar Mercedesul a ricosat într-un zid si s-a zdrobit literalmente de pilonii care sustineau partea superioara a tunelului.

Diana, înca în viata, însa cu rani grave la nivelul pieptului, a fost dusa la spitalul Pitie-Salpetiere, unde a avut un stop cardiac la câteva minute dupa ce a fost adusa. Chirurgii nu au reusit sa o resusciteze, iar la ora 3 dimineata i-a fost stabilit decesul. Diana era în vârsta de 36 de ani. Moartea tragica a printesei Diana a provocat o rabufnire de sentimente nationale din partea britanicilor, nemaivazuta de la sarbatorirea finalului celui de-al doilea razboi mondial. Persoane îndoliate au adus peste doua milioane de buchete de flori la palatele regale si au stat la coada peste 12 ore pentru a se semna în cartea de condoleante. Peste 3.500 de linii telefonice au fost deschise pentru donatii într-un fond comemorativ, iar într-un an, fundatia caritabila constituita în memoria printesei Diana a adunat 133 de milioane de dolari, din care 48 de milioane de dolari au provenit din vânzarea discului lui Elton John Candle in the Wind 1997 si 20 de milioane de dolari, din vânzarea unor suveniruri oficiale cu printesa de Wales.

Dupa ce a fost criticata pentru ca nu a împartasit durerea poporului britanic, familia regala a organizat înmormântarea Dianei ce a avut loc la Westminster Abbey în 6 septembrie. Sicriul Dianei a fost dus de la palatul Kensington Palace pâna la Westminster Abbey într-o caleasca trasa de cai. Aproximativ 1 milion de oameni au condus-o pe printesa pe ultimul sau drum. Fiii Dianei, William, în vârsta de 15 ani si Harry, în vârsta de 12 ani, însotiti de tatal lor, printul Charles, de bunicul lor, printul Philip si de unchiul lor Charles, earl de Spencer, au dus sicriul în ultima parte a ceremoniei.

Dupa ceremonie, trupul neînsufletit al Dianei a fost dus într-un dric la vechea mosie a familiei sale, situata în apropiere de Althorp. Într-o ceremonie privata, a fost îngropata pe o insulita, umbrita de arbori, situata în mijlocul unui mic lac si aflata la adapost fata de aparatele de fotografiat.

Nadia Comaneci

De la Wikipedia, enciclopedia libera

Sari la: Navigare, cautare

Nadia Comaneci la Premiile Sportives Laurens, unde primeste premiul de Sportiva Anului

Nadia Elena Comaneci (nascuta la 12 noiembrie ) este o gimnasta româna, câstigatoare a cinci medalii olimpice si prima care a primit nota zece într-un concurs olimpic de gimnastica. Este considerata a fi una dintre cele mai bune sprotive ale secolului XX si una dintre cele mai bune gimnaste ale lumii din toate timpurile.

Nadia s-a nascut la Onesti, fiica a lui Gheorghe si stefania-Alexandrina Comaneci; a fost botezata dupa "Nadezhda" ("Speranta"), eroina a unui film rusesc.

A concurat pentru prima la nivel national în România în 1970, ca membra a echipei orasului sau. Curând, a început antrenamentele cu Bela Karolyi si sotia sa Martha, care au emigrat mai tarziu în Statele Unite, devenind antrenori ai multor gimnaste americane. La vârsta de 13 ani, primul succes major al lui Comaneci a fost câstigarea a trei medalii de aur si una de argint la Campionatele Europene din , de la Skien, Norvegia. În acelasi an, agentia de stiri Associated Press a numit-o "Atleta Anului în România".

La 14 ani, Comaneci a devenit o stea a Jocurilor Olimpice de Vara din 1976 de la Montreal, Québec. Nu numai ca a devenit prima gimnasta care a obtinut scorul perfect de zece la olimpiada (de sase ori), dar a si câstigat trei medalii de aur (individual compus, la bârna si la paralele), o medalie de argint (echipa compus) si bronz (sol). Acasa, succesul sau a facut sa fie numita "Erou al Muncii Socialiste", cea mai tânara românca care a primit aceasta distinctie.

Nadia la bârna, în timpul Jocurilor celei de-a XXI-a Olimpiade de la Montreal, 1976

Comaneci si-a aparat titlul european în 1977, dar echipar României a iesit din competitie în finale pentru a protesta contra arbitrajului. La Campionatele Mondiale din a concurat o Nadia Comaneci cu greutate peste medie si iesita din forma. Caderea la paralele a trimis-o pe locul 4, însa a câstigat titlul la bârna.

În 1979, Comaneci, din nou la greutate normala, a câstigat cel de-al treilea titlu suprem (devenind primul gimnast, barbat sau femeie, care a facut aceasta). La Campionatele Mondiale din decembrie, ea a câstigat concursul preliminar, dar a fost spitalizata înainte de a participa la concursul pe echipe, din cauza unei infectari a sângelui în urma unei taieturi la încheietura mâinii dupa o taietura cauzata de o catarama din metal. În ciuda ordinelor doctorilor, ea a parasit spitalul si a concurat la bârna unde a obtinut nota 9.95. Performanta sa a conferit României prima medalie de aur în concursul pe echipe.

A participat si la Jocurile Olimpice din 1980 de la Moscova, clasându-se a doua dupa Yelena Davydova la individual compus, când a fost nevoita sa astepte pentru nota pâna ce Davydova sa-si încheiat exercitiul. Nadia si-a pastrat titlul la bârna, dar a câstigat si o noua medalie de aur, la sol, si una de argint împreuna cu echipa.

Comaneci s-a retras din activitatea competitionala dupa aceste Jocuri. Între 1984 si ea a fost membra a Federatiei Române de Gimnastica si a ajutat la antrenarea gimnastilor juniori români. În noiembrie , a emigrat în Statele Unite, trecând ilegal granita româno-maghiara, un gest resimtit puternic în cadrul familiei conducatoare a Romaniei. Nadia si-a petrecut urmatorii ani promovând linii vestimentare pentru gimnastica, lenjerie Jockey, echipament de aerobic si rochii de mireasa. În , s-a logodit cu gimnastul american Bart Conner si s-a întors în România pentru prima data de la plecare. Comaneci si Conner s-au casatorit în România în luna aprilie a anului 1996.

În 1999, Comaneci a devenit primul sportiv invitat sa vorbeasca la Natiunile Unite, pentru a lansa Anul 2000, Anul International al Voluntariatului. Nadia este în prezent ocupata cu gimnastica si munca de caritate în întreaga lume. Ea si sotul sau sunt propietarii Academiei de Gimnastica Bart Conner Gymnastics Academy, Perfect 10 Production Company si ai câtorva magazine de echipamente sportive, precum si editori ai Magazinului de Gimnastica Internationala.

Nadia Comaneci este vice-presedinte al Consiliului Director al Special Olympics, Presedinte Onorific al Federatiei Române de Gimnastica, Presedinte Onorific al Comitetului Olimpic Român, Ambasadorul Sporturilor Românesti, un Vice-Presedinte în Consiliul Director al Asociatiei Distrofiei Musculare, si membra a Fundatiei Federatiei Internationale de Gimnastica. Ea a primit doua distinctii cu Ordinul Olimpic din partea CIO.

În decembrie , a fost publicata prima sa carte, Scrisori catre o tânara gimnasta (engleza: Letters To A Young Gymnast). Nadia a creat o clinica de caritate în Bucuresti pentru a ajuta copii orfani din România.


Document Info


Accesari: 6665
Apreciat: hand-up

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site


in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate | Termenii si conditii de utilizare




Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2024 )