STOCAREA OPTICĂ

Unitatile CD-ROM (Compact Disc Read Only Memory) sunt considerate în prezent un echipament standard pentru majoritatea PC-urilor. Principala exceptie de la aceasta regula sunt PC-urile care sunt destinate utilizarii în retele locale. Unitatile de hard-disc ale serverului si CD-ROM-urile partajate în retea pot fi mult mai economice decât unitatile individuale de CD-ROM pentru fiecare calculator. În schimb, majoritatea sistemelor izolate beneficiaza de o forma de dispozitiv de stocare optica cum ar fi unitatea CD-R, CD-RW sau DVD.

CD-ROM-ul este un suport de stocare optica numai pentru citire, 848i89i capabil sa pastreze pâna la 682 M de date (aproximativ 333.000 de pagini de text), 74 de minute de semnal audio de înalta fidelitate sau o combinatie din acestea, pe o singura fata a unui disc de 5 inci. CD-ROM-ul este foarte asemanator familiarelor compact-discuri si poate, de fapt, sa fie ascultat într-un player audio obisnuit. Rezultatul ar fi doar un zgomot, daca datele de pe CD-ROM nu sunt însotite si de semnal audio. Accesarea datelor de pe CD-ROM este simtitor mai rapida decât discheta, dar considerabil mai lenta decât unitatile de hard-disc moderne. Termenul CD-ROM se refera atât la discurile propriu-zise, cât si la unitatea care le citeste.

Prin 1982, companiile care au pus baza realizarii CR-ROM-urilor (Philips si Sony), au anuntat un standard pentru aceste unitati, care includea specificatiile pentru înregistrare, anterioare si, cel mai important, formatul de 4,72 inci cu care ne-am obisnuit în prezent. Aceasta marime a fost aleasa, se presupune, pentru a putea cuprinde toate cele 70 de minute ale Simfoniei a noua de Beethoven, fara întrerupere.

Prin cooperarea continua dintre Sony si Philips de-a lungul anilor '80, au fost anuntate specificatii în plus privind folosirea tehnologiei CD pentru datele de calculator. Aceste recomandari au evoluat catre unitatile de CD-ROM pentru calculator, utilizate în prezent, care folosesc aceeasi tehnologie si format de disc ca si CD-urile audio. Producatorii si comerciantii de soft au început sa comprime pe aceste discuri de dimensiuni mici informatiile omenirii.

Tehnologia CD-ROM-urilor

Desi identice ca aspect cu CD-urile audio, CD-ROM-urile stocheaza date în loc de (sau pe lânga) semnalul audio. Unitatile de CD-ROM din PC-uri care citesc discuri cu date au un aspect foarte asemanator cu un player de CD-uri audio. Procedurile de manipulare a CD-ROM-urilor sunt similare cu cele pentru CD-urile audio. Ambele forme de CD-uri opereaza pe aceleasi principii mecanice generale.

Discul este facut dintr-o foaie de policarbonat, de 120 mm în diametru si de 1,2 mm grosime, cu un orificiu de 15 cm în centru. Aceasta foaie este acoperita cu un film metalic, de obicei un aliaj de aluminiu. Filmul de aluminiu este portiunea din disc de pe care unitatea de CD-ROM citeste informatiile. Filmul de aluminiu, sau substratul, este apoi acoperit cu un învelis de plastic policarbonat care protejeaza datele de sub suprafata sa. Pe suprafata superioara este de obicei plasata o eticheta, si toate citirile se efectueaza dinspre fata inferioara. CD-ROM-urile au o singura fata activa.

Citirea informatiei consta în reflectarea unui laser de putere mica din substratul de aluminiu. Un receptor sau senzor de lumina sesizeaza când lumina este reflectata puternic si când este absenta sau difuza. Lumina difuza sau absenta este cauzata de adânciturile (pits) gravate în CD. Reflectarea puternica a luminii indica lipsa gropii; acesta se numeste un câmp (land). Senzorii de lumina din player recupereaza lumina reflectata sau difuza, asa cum este refractata de suprafata. Pe masura ce sursele de lumina sunt recuperate din refractie, microprocesoarele traduc sabloanele de lumina înapoi în date sau sunet.

Gropile individuale de pe un CD sunt adânci de 0,12 microni si late cam de 0,6 microni (un micron este egal cu o milionime de metru). Adânciturile sunt gravate într-o pista în spirala cu o spatiere de 1,6 microni între spire, corespunzând unei densitati de piste de aproape 16.000 de piste pe inci. Gropile si câmpurile au între 0,9 si 3,3 microni lungime. Pista începe dinspre interiorul discului si sfârseste nu mai departe de 5 mm de marginea discului. Aceasta unica pista spiralata este lunga de aproape 3 mile (4,8 km).

Când un CD (audio sau de date) cauta o anumita informatie pe disc, cauta adresa informatiei într-o tabel de cuprins si se pozitioneaza lânga începutul acestei informatii transversal pe spirala, asteptând sa treaca un anumit sir de biti pe sub raza laser.

Datele pe CD-ROM sunt înscrise folosind o tehnica numita Constant Linear Velocity (CLV - viteza liniara constanta). Aceasta înseamna ca pista de date se deplaseaza pe deasupra razei laser cu aceeasi viteza liniara. Cu alte cuvinte, discul trebuie sa se roteasca mai repede la citirea din zona pistelor interioare si mai lent la citirea din zona pistelor exterioare. Deoarece CD-urile au fost proiectate initial pentru înregistrarea semnalului audio, viteza cu care unitatea citeste datele trebuia sa fie constanta. Astfel fiecare disc este fragmentat în blocuri, sau sectoare, care sunt stocate la rata de 75 de blocuri pe secunda pe un disc care poate pastra în total 74 de minute de informatie, rezultând un maxim de 333.000 de blocuri (sectoare).

Noile cititoare de CD-ROM multiviteza citesc aceleasi CD-uri înregistrate CLV, dar le redau la viteza unghiulara constanta (Constant Angular Velocity - CAV). Aceasta înseamna ca datele de pe pista trec pe deasupra laserului de citire la viteze diferite, în functie de localizarea fizica a pistei pe CD (pista interioara sau exterioara). Acest tip de unitate citeste pistele de la marginea discului mai repede decât cele de lânga centru, pentru ca CD-ul se roteste la viteza constanta. De regula unitatile CAV sunt si mai silentioase decât unitatile CLV. O unitate care combina tehnologiile CLV si CAV este numita P-CAV sau Partial-CAV.

Pe un disc audio, fiecare bloc stocheaza 2.352 de octeti. Pe un CD-ROM, 304 din acesti octeti sunt folositi pentru informatiile de Sync (biti de sincronizare), ID (biti de identificare), ECC (Error Correction Code - cod de corectie a erorilor), EDC (Error Detection Code - cod de detectie a erorilor), lasând 2.048 de octeti pentru datele utilizatorului. Pentru ca blocurile sunt citite la viteza constanta de 75 pe secunda, aceasta da o rata de transfer standard pentru CD-ROM-uri de 153.600 de octeti pe secunda, adica exact 153 K/ s.

Pentru ca un disc poate pastra maxim 74 de minute de date, si fiecare secunda contine 75 de blocuri de 2.048 biti fiecare, se poate calcula capacitatea maxima de stocare a unui CD-ROM la 681.984.000 octeti (aprox. 682 M)

CD-uri de date

Diferenta principala dintre playerele de CD-uri audio si unitatile de CD-ROM este actiunea procesorului de decodificare a impulsurilor electrice. CD-urile audio convertesc informatia digitizata de pe disc în semnale analogice care sunt trimise catre un amplificator stereo. În acest caz, poate fi acceptata o doza de imprecizie, pentru ca practic nu afecteaza calitatea muzicii. În schimb, CD-ROM-urile nu pot tolera nici o imprecizie. Fiecare bit de date trebuie citit cu fidelitate. Din acest motiv, discurile CD-ROM au în plus destul de multa informatie în codul de corectie a erorilor (ECC), informatie scrisa pe disc o data cu informatia propriu-zisa stocata. Ea poate fi utilizata pentru detectarea si corectarea celor mai multe dintre erorile minore, îmbunatatind fiabilitatea si precizia la niveluri acceptabile pentru stocarea de date.

Unitatile de CD-ROM functioneaza în felul urmator:

1. Dioda laser emite o raza în infrarosu, de putere mica, spre o oglinda reflectorizanta.

2. Servomotorul, la comanda microprocesorului, pozitioneaza raza pe pista corecta de pe CD-ROM, deplasând oglinda reflectorizanta.

3. Când raza atinge discul, lumina sa refractata este adunata si focalizata de primele lentile de sub platan, reflectata de oglinda si trimisa spre separatorul de fascicul.

4. Separatorul de fascicul îndreapta lumina laser întoarsa catre alte lentile focalizatoare.

5. Lentilele laser îndreapta raza de lumina catre un fotodetector care converteste lumina în impulsuri electrice.

6. Impulsurile primite sunt decodificate de catre procesor si trimise catre calculatorul gazda ca date.

Adânciturile gravate în unitatea de CD-ROM difera ca lungime. Raza de lumina reflectata variaza în intensitate în cursul trecerilor de la o zona de câmp la una de adâncitura. Semnalele electrice corespunzatoare de la fotodetector  variaza cu intensitatea luminii reflectate. Tranzitiile dintre semnalele intense si slabe, înregistrate fizic prin începutul si sfârsitul fiecarei adâncituri, formeaza un cod de semnale pe care unitatea îl interpreteaza ca biti de date.

Deoarece un singur bit gresit poate fi dezastruos într-un program sau intr-un fisier de date, algoritmii de detectie si corectie a erorilor folositi de o unitate de CD-ROM sunt ampli. Aceste rutine reduc probabilitatea unei erori nedetectate la mai putin de 1 la 10²⁵.

Tipuri de unitati CD-ROM

Principalele criterii dupa care se clasifica unitatile CD-ROM sunt:

- specificatiile de performanta ale unitatii,

- interfata de care are nevoie pentru conectarea la PC,

- sistemul pe care îl foloseste unitatea pentru manipularea fizica a discului.

Specificatii ale unitatilor CD-ROM

Specificatiile unitatii arata care sunt caracteristicile de performanta ale unitatii. Cifrele de performanta publicate de obicei de catre producatori sunt rata de transfer a datelor, timpul de acces, bufferele sau memoriile cache interne (daca exista) si interfata pe care o foloseste unitatea.

Rata de transfer al datelor determina  volumul de date pe care unitatea poate sa-l citeasca de pe un CD-ROM si sa-l transfere catre calculatorul gazda, atunci când citeste un volum mare de date secventiale, în transfer continuu. Unitatea de masura standard în industrie este numarul de kocteti pe secunda, prescurtata de obicei K/s, sau, pentru unitatile mai rapide din prezent, megaocteti pe secunda (M/s). Daca un producator afirma ca o unitate poate transfera date la 150 K/ s dupa ce a intrat în regimul de viteza normala, aceasta înseamna ca o unitate citind un volum secvential de date de pe CD va citi 150 K/ s dupa ce a ajuns la viteza normala, deci este vorba de o citire neîntrerupta si secventiala, ca aceea a unui singur fisier mare, nu accesari de pe tot discul de date, de pe diferite portiuni ale platanului.

Formatul standard al compact-discului dicteaza ca se vor citi 75 de blocuri (sau sectoare) de date pe secunda, fiecare bloc continând 2.048 de octeti de date. Acestea dau o rata de transfer de exact 150 K/s. Aceasta este rata standard pentru unitatile CD-DA (Digital Audio) careia, la unitatile de CD-ROM, i se mai spune de asemenea viteza simpla. Termenul viteza simpla este folosit referitor la unitatile originale, de 150 K/s, pentru ca CD-urile sunt înregistrate în format cu viteza liniara constanta (CLV), ceea ce înseamna ca viteza de rotatie a discului variaza pentru a mentine viteza pistei constanta. O unitate cu viteza dubla (sau 2x) atinge rata de transfer de 300 K/ s, de doua ori mai mult decât o unitate cu viteza simpla.

Pentru ca unitatile de CD-ROM nu realizeaza citirea si redarea datelor în timp real, precum unitatile audio, este posibila accelerarea transferului de date prin rotirea discului la viteze liniare mai mari. Vitezele unitatilor de CD-ROM au crescut rapid de-a lungul anilor, si în prezent exista multe unitati cu viteze diferite, toate fiind multiplii ai vitezei simple a unitatilor originale.

Timpul de acces pentru unitatile CD-ROM este masurat în acelasi mod ca si pentru unitatile de hard-disc. Timpul de acces reprezinta durata dintre momentul când unitatea primeste comanda de citire si momentul citirii propriu-zise a primului bit de date. Timpul este masurat în milisecunde, de exemplu pentru o unitate 25x, timpul de acces este de 95ms. Aceasta este un timp de acces mediu, timpul real depinde de locul unde sunt localizate pe disc datele ce urmeaza a fi citite. Când mecanismul de citire este pozitionat pe o portiune de disc mai apropiata de centrul îngust al discului, timpul de acces este mai mic decât când este pozitionat pe perimetrul mai larg dinspre exterior.

În tabel se prezinta vitezele la care pot opera unitatile de CD-ROM.

Interfata

Interfata unui CD-ROM este conexiunea fizica a unitatii la magistrala de extensii a PC-ului. Interfata este canalul de transmitere a datelor de la unitate la calculator. Exista trei tipuri de interfete:

- SCSI/ASPI (Small Computer System Interface/Advanced SCSI Programming Interface)

- IDE/ATAPI (Integrated Drive Electronics/ AT Attachment Packet Interface)

- port paralel.

SCSI este denumirea unei magistrale de interfata speciale care permite comunicarea cu alte tipuri diferite de periferice. Interfata soft standard numita ASPI permite unitatilor CD-ROM sa comunice cu adaptorul SCSI instalat în calculator. Dintre interfetele disponibile pentru unitati de CD-ROM, SCSI ofera cea mai mare flexibilitate si performanta si poate fi utilizata pentru a conecta multe alte tipuri de periferice la calculator.

Totusi, nu toate adaptoarele SCSI sunt create egale. Desi pot avea în comun un set de comenzi, ele pot implementa diferit acest set de comenzi, în functie de proiectarea echipamentului. Pentru eliminarea acestor incompatibilitati a fost creata ASPI care consta din doua parti. Prima parte este un program ASPI Manager care este un driver care functioneaza între sistemul de operare si un anumit adaptor gazda SCSI. A doua parte a unui adaptor SCSI este alcatuita din drivere ASPI specifice dispozitivului. Driverul ASPI pentru dispozitiv comunica cu driverul ASPI pentru adaptorul gazda.

IDE/ATAPI este o extensie a aceleiasi interfete ATA (AT Attachement) pe care o folosesc majoritatea calculatoarelor pentru a se conecta la unitatile lor de hard-disc. Mai exact, ATAPI este un standard industrial de interfata IDE pentru unitatile de CD-ROM. ATAPI este o interfata soft care adapteaza comenzile SCSI/ASPI la interfata IDE/ATA.

Portul paralel. Cel mai usor de instalat este unitatea CD-ROM pentru port paralel. În loc sa se desfaca carcasa pentru a introduce adaptorul SCSI sau a conecta o unitate interna, exista posibilitatea de conectare a unor unitati CD-ROM prin intermediul unui cablu legat la portul paralel al PC-ului si încarcarea softului adecvat.

Mecanismul de încarcare

Se disting doua tipuri diferite de mecanisme pentru încarcarea unui CD într-o unitate de CD-ROM:cu suport (caddy) si cu tava (Tray). Fiecare din ele ofera unele avantaje si caracteristici.

Sistemul cu suport necesita plasarea CD-ului într-un suport special, care este un container sigilat cu un oblon de metal. Suportul are o trapa cu balama care se deschide pentru introducerea CD-ul, dar ulterior ramâne închisa.

Suportul nu este cel mai convenabil mecanism de încarcare, desi daca fiecare din CD-urile ar avea suportul lui propriu, atunci tot ce ar  trebui facut ar fi luarea suportului care contine discul dorit si introducerea lui în unitate. În acest fel CD-ul functioneaza asemanator unei dischete de 3,5 inci. Suportul se poate manipula fara grija ca CD-ul poate fi deteriorat, fiind prin aceasta cel mai precis si durabil mecanism. Un alt avantaj al unitatii cu încarcare de suport este ca ele pot functiona montate fie orizontal, fie vertical, însemnând ca unitatea poate fi instalata lateral.

Dezavantajele sistemului unitatii cu suport sunt costu1 si incomoditatea.

Multe unitati de CD-ROM folosesc un mecanism de încarcare cu tava. Acesta este asemanator cu mecanismul folosit într-o combina stereo. Deoarece nu este nevoie sa se puna fiecare disc într-un suport separat, acest mecanism este mult mai ieftin pe ansamblu.

Încarcarea cu tava desi este mai comoda decât un sistem cu suporturi, totusi el însusi este supus deteriorarii. Tavile se pot rupe usor daca sunt fortate sau daca se scapa ceva pe ele cat sunt întinse. De asemenea, când tava se retrage,

orice contaminare a tavii sau discului este adusa direct în unitate.

Unitati inscriptoare de CD-ROM

În prezent este posibil sa cream propriile noastre CD-ROM-uri si CD-uri audio, folosind una din noile generatii de dispozitive inscriptoare de CD-ROM. Prin cumpararea de CD-uri inscriptibile si înregistrarea CD-urilor personale, putem stoca volume mari de date la un cost care este mai scazut decât orice alt suport.

Se poate constata ca unitatile cu cartuse, precum Zip si Jaz de la Iomega, au preturi comparabile cu cele ale unitatilor inscriptoare de CD-ROM, dar discurile CD-ROM inscriptibile costa mult mai putin fata de discurile pentru Zip si Jaz.  De asemenea, daca se doreste sa se transporte date, celalalt sistem trebuie sa aiba acelasi tip de unitate, întrucât nu exista nici un standard industrial pentru formatele cartuselor.

Suportul de banda magnetica poate oferi un cost mai mic pe megaoctet, dar benzile sunt dispozitive cu acces liniar. Accesarea fisierelor de pe banda este un proces consumator de timp si nu ofera nici pe departe comoditatea unui CD-ROM.

Comparata fie cu banda, fie cu alt suport amovibil, uti1izarea unui inscriptor de CD-ROM este o metoda foarte economica si usoara pentru transportarea fisierelor mari sau realizarea copiilor de siguranta. Alt avantaj al utilizarii CD-ului pentru arhivarea datelor este acela ca CD-uri1e au o viata de depozitare mult mai lunga decât benzile sau alte suporturi amovibile.

Majoritatea unitatilor inscriptoare de CD-ROM sunt dispozitive WORM (write-once, read many -o singura scriere, mai multe citiri), însemnând ca odata ce se umple un CD cu date, acestea sunt stocate permanent. Standardul de facto pentru aceasta tehnologie este unitatea CD-R (CD-Recordable). Limitarea scrierii unice face ca acest tip de dispozitiv sa nu fie tocmai ideal pentru copii de siguranta sau alte destinatii pentru care ar fi de preferat sa se refoloseasca acelasi suport de mai multe ori. Totusi, datorita costului scazut al suportului aferent, se poate constata ca realizarea de copii permanente de siguranta pe CD- ROM-uri este la fel de fezabila economic pe cât este si banda sau alt suport amovibil.

În prezent exista pe piata si inscriptoare de CD-ROM-uri care permit rescrierea. Unitatile CD-RW (CD ReWritable - CD reinscriptibil) pot reutiliza aceleasi discuri, ceea ce le face adecvate pentru orice tip de stocare de date.

Unitatile CD-R sunt într-adevar dispozitive WORM. Totusi, ele folosesc un disc special CD-ROM înregistrabil care, o data înregistrat, poate fi redat sau citit în orice unitate de CD-ROM standard. Unitatile CD-R sunt foarte utile pentru stocarea de arhivare si pentru crearea CD-urilor master, care pot fi duplicate pentru distribuire în cadrul unei firme.

CD-R-urile functioneaza folosind acelasi principiu ca si CD-ROM-urile standard, citind lumina reflectata de un laser incident pe suprafata discului. Lumina este fie întoarsa de pe disc, fie nu. Totusi, discul CD-R în sine este diferit fata de un CD-ROM standard.

În loc ca raza inscriptoare sa pirograveze gropi într-un substrat metalic sau de sticla, suportul CD-R este acoperit cu un pigment organic fotosensibil care are aceleasi proprietati reflective ca si un CD obisnuit. Cu alte cuvinte, un cititor de CD ar vedea un CD-R neînregistrat ca un "câmp" lung, unic. Când laserul de înregistrare începe sa pirograveze datele în suportul CD-R, încinge stratul de aur si pe cel de pigment de dedesubt. Ca urmare a încalzirii acestor zone ele difuzeaza lumina în exact acelasi mod ca si o groapa dintr-un disc master din sticla sau dintr-un CD din productia de masa. Cititorul este facut sa perceapa o groapa, desi acolo nu se gaseste nici o groapa propriu-zisa, ci numai un punct nereflectorizant de pe disc, creat de reactia chimica la încalzirea pigmentului si a aurului. Aceasta utilizare a caldurii pentru a crea gropile din disc este motivul pentru care procesul de înregistrare este adesea numit "ardere" a CD-ului.

Scrierea unul CD-ROM cu o unitate CD-R

Unitatile CD-R au viteze mai mici decât cititoarele de CD-ROM corespondente. Cele mai rapide unitati CD-ROM scriu la de 4x viteza normala, daca performanta sistemului le permite. Totusi, unele pot citi la de 6x viteza normala. Aceasta nu înseamna prea mult fata de unitatile cititoare de CD-ROM de pe piata actuala, dar multi utilizatori de CD-R au deja o unitate CD-ROM pentru citire.

De câte ori un CD-R scrie date, creeaza pe CD o unica pista de date lunga, alternând starile activate si dezactivate pentru a grava sablonul în suportul brut. Deoarece CD-R-ul nu se poate realinia singur, ca un hard-disc, odata ce începe sa scrie trebuie sa continue pâna când termina pista, altfel CD-ul este compromis. Aceasta înseamna ca programul de scriere pe CD-R, în conjunctie cu hard-ul sistemului trebuie sa poata trimite catre unitatea CD-R un flux de date sustinut, în timp ce aceasta scrie. Pentru a sprijini acest efort, programul foloseste un buffer pe care îl creeaza pe hard-disc pentru a stoca temporar datele în timp ce sunt trimise catre unitatea CD-R.

Cum rata de transfer normala pentru un CD-ROM simpla viteza este de 150 K/s, atunci când unitatea scrie la viteza 4x, calculatorul trebuie sa alimenteze unitatea cu date la 600 K/ s. Daca o componenta oarecare a calculatorului nu este capabila sa sustina aceasta rata de date, va apare mesajul Courier (depasire inferioara a bufferului), iar încercarea de scriere esueaza.

Mesajul Courier arata ca CD-R-ul a fost silit sa abandoneze scrierea deoarece nu a mai avut la dispozitie date în buffer pe care sa le scrie pe disc. Aceasta este cea mai mare problema pe care o întâmpina utilizatorii de CD-R-uri. O sursa de date rapida (de obicei o unitate SCSI rapida) într-un sistem cu suficient RAM ajuta, în general, la evitarea depasirilor inferioare ale bufferului.

DVD (Digital Versatile Disc)

Viitorul CD-ROM-ului se numeste DVD (Digital Versatile Disc). Acesta este un nou standard, care creste capacitatea de stocare si, prin urmare, si gama aplicatiilor practice ale discurilor de marimea CD-ROM-urilor.

Un CD-ROM poate stoca maxim 680 M de date, ceea ce poate sa para mult, dar este insuficient pentru multe aplicatii de ultima ora, în special pentru cele care implica secvente video.

În cursul anului 1995, au aparut doua standarde concurente pentru unitasi CD-ROM de mare capacitate, urmând sa-si dispute segmentele de piata. Un standard numit Multimedia CD a fost introdus si sprijinit de Sony si Philips Electronics, în timp ce un standard concurent, numit disc Super Density (SD) a fost introdus si sustinut de Toshiba, Time Warner si alte câteva companii. Daca ambele standarde ar fi aparut pe piata în acelasi timp, ar fi aparut dilema alegerii unuia dintre ele. La insistentele unor firme puternice în domeniu a aparut un CD-ROM de mare capacitate, unic,  în septembrie 1995. Noul standard a îmbinat elemente din fiecare din standardele propuse anterior si a fost numit DVD, care însemna initial Digital Video Disc, dar care de atunci s-a schimbat în Digital Versatile Disc. Standardul unic DVD a dat industriilor de soft, hard si cinematografice posibilitatea sa sprijine un singur standard unificat.

Specificatii DVD

DVD ofera o capacitate de stocare initiala de 4,7 G de informatie digitala pe o singura fata, cu un singur strat, pe un disc de acelasi diametru si grosime ca un CD-ROM actual.

Cu comprimare MPEG-2 (Motion Picture Expert Group), aceasta  capacitate este suficienta pentru 135 de minute de video, adica pentru un film de lungime normala, pe tot ecranul, cu rata de cadre normala, incluzând trei canale audio de calitate CD si patru canale de titraj. Cu o singura pista audio, un singur disc poate stoca usor 160 de minute de video sau mai mult.

Capacitatea initiala de stocare a DVD a devenit posibila datorita câtorva factori, incluzând:

- O lungime a adânciturilor mai mica (aprox. 2,08x, de la 0,972 la 0,4 microni)

- O latime redusa a pistei (aprox. 2,16x, de la 1,6 la 0,74 microni)

- O zona de date mai mare pe disc ( aprox. l,02x~ de la 86 la 87,6 cm patrati)

- Modulare de canal mai eficienta a bitilor (aprox. l,06x)

- Cod de corectie a erorilor mai eficient (aprox. l,32x)

- Informatie suplimentara mai mica pentru sectoare (aprox. l,06x, de la 2048/2352 la 2048/2060 octeti)

Unitatea foloseste un laser cu lungime de unda mai mica pentru a citi aceste adâncituri si câmpuri mai mici. DVD îsi poate dubla capacitatea folosind ambele fete ale discului, si o poate dubla din nou scriind doua straturi de date distincte pe fiecare fata. Al doilea strat de date este scris de un substrat distinct, sub primul strat, care este semireflectorizant, pentru a permite laserului sa patrunda pâna la substratul de dedesubt. Focalizând laserul pe unul din cele doua substraturi, unitatea poate sa citeasca un volum aproape dublu de date de pe aceeasi suprafata.

Unitatile DVD sunt foarte rapide, prin comparatie cu tehnologia CD-ROM actuala. Rata de transfer standard este de 1,3 M/s, care este aproximativ echivalentul unei unitati de CD-ROM cu viteza 9x. Timpii de acces sunt de obicei în gama 150-200 ms, cu rate de transfer în rafala de 12 M/s sau mai mult. Unitatile DVD se învârt la o viteza care este cam de trei ori mai mare decât cea a unei unitati CD-ROM simpla viteza.

Unitatile DVD folosesc fie interfata IDE/ATA, fie SCSI, ca si CD-ROM-urile, si dispun de conectoare audio pentru redarea CD-urilor audio prin casti sau difuzoare.