TEORIA ARGUMENTARII

Normele de constructie si de operare cu termeni, regulile desfasurarii rationamentelor de tip deductiv si inductiv îsi gasesc aplicarea atât în demersurile stiintifice, cât si în actele de comunicare. Asupra aplicarii acestor reguli în procesul de demonstrare si argumentare ne vom opri în cele ce urmeaza. Care sunt regulile unei demonstratii corecte?; Care sunt regulile unei argumentari corecte?; Cum reusim sa fim convingatori prin sustinerile noastre? Aceste sunt întrebarile care delimiteaza problematic prezentul capitol.

Ţinta finala a logicii era pentru Aristotel întemeierea asertiunilor sau fundamentarea lor. Acest proces de întemeiere a sustinerilor este o cerinta elementara a gândirii exprimata de principiul ratiunii suficiente. Orice sustinere, atât în stiinta cât si în comunicarea cotidiana, se cere a fi justificata.

Procesul de întemeiere se realizeaza în doua forme:

a) prin demonstratia faptului ca o sustinere este adevarata sau falsa; 555h73f

b) prin argumentarea[1] ideii ca sustinerea este justa, benefica. Într-un sens larg, teoria argumentarii desemneaza fundamentarea, cuprinzând demonstratia, convingerea si persuasiunea. În sens restrâns, (sensul avut în vedere la b, cel utilizat în capitolul de fata) argumentarea vizeaza persuasiunea si convingerea.

Demonstratia este demersul prin care o teza este derivata cu necesitate din premisele enuntate. Convingerea si persuadarea, operatii care nu mai întemeiaza necesar concluzia pe premisele rationamentului, au facut obiectul retoricii în care accentul cadea pe aspectele stilistice si psihologice ale demersului. Spre deosebire de retorica, teoria argumentarii, desi tine seama de aceste dimensiuni ale comunicarii, le confera un rol secund, subordonându-le aspectelor logice.

Demonstratia are caracter pur teoretic si tinteste exclusiv adevarul, argumentarea urmareste inocularea acordului cu ideea proprie în virtutea unor interese pragmatice. Daca în stiinta predomina demonstratia, în viata cotidiana predomina argumentarea persuasiva, arta convingerii.

În ambele cazuri, procesul are caracter rational: teza de argumentat, argumente, idei, fapte. Legatura dintre aceste componente în procesul fundamentarii este obiectul logicii.

Abaterile voite de la exigentele logice genereaza sofismul, iar erorile neintentionate nasc paralogismele.

Demonstratia este procedeul logic, bazat pe inferente deductive si inductive, prin care o propozitie data este conchisa din alte propozitii ca fiind adevarata. Demonstratia este cea mai importanta forma de întemeiere. Procesul invers, prin care o propozitie este respinsa ca falsa, este numit combatere. Ca structura logica, combaterea poate fi înteleasa ca demonstrare a falsitatii unei teze.

Orice demonstratie se desfasoara în cadrul unui sistem demonstrativ în care se deduce o teza, în baza unui fundament, prin diverse procedee logice. Structura elementara a unei demonstratii este urmatoarea:

-teza de demonstrat, care în ordinea logica a rationamentului este concluzia lui;

-fundamentul demonstratiei - alcatuit din ansamblul premiselor ce sustin teza, propozitii adevarate bazate pe observatii sau propozitii protocolare, propozitii demonstrate anterior, definitii, teoreme, axiome. În stiintele deductive, un adevar este recunoscut ca atare daca se produce o demonstratie a sa; cum orice demonstratie pleaca de la adevaruri anterior recunoscute, vor exista cu necesitate adevaruri fara demonstratie, numite axiome.

-procedeul demonstrativ - constituit din mecanismul logic al rationamentelor care leaga teza de fundament si cuprinde inferente ipotetice, disjunctive, silogisme, reguli de deductie;

-sistemul demonstrativ în care se deduce teza mai cuprinde termeni primari, nedefiniti, termeni definiti, axiome, reguli de deductie.

Demonstratia se poate realiza în mai multe forme:

-demonstratia deductiva directa - atunci când se stabileste adevarul tezei prin deducerea ei din fundament

-demonstratia deductiva indirecta - atunci când se stabileste falsitatea contradictoriei tezei. Demonstratia indirecta se mai numeste si demonstratie apagogica.

Schemele de rationare pot fi:

a) disjunctive, dupa schema modului tollendo-ponens, care cere ca disjunctia sa fie completa, fara a fi si exclusiva:

S este P ₁v P ₂v P₃

S nu este P ₂ nici P₃

S este P₁

b) ipotetice, prin reducere la absurd, dupa schema modului tollens:

p q

q

p

În acest caz, se stabileste adevarul tezei de demonstrat aratând ca acceptarea contradictoriei duce la consecinte false.

Indiferent de forma pe care o îmbraca, pentru ca o demonstratie sa fie valida, trebuie sa satisfaca reguli ce vizeaza toate cele patru elemente ale demonstratiei.

vor fi sistematizate pe componentele sale:

Reguli privind teza demonstratiei:

1.Teza trebuie sa fie formulata clar si precis. O teza vaga sau ambigua, al carei înteles nu poate fi stabilit în mod univoc, nu poate fi demonstrata, întrucât nu se poate determina ce trebuie demonstrat. Se spune, pe buna dreptate, ca o problema bine pusa este pe jumatate rezolvata, sau ca numarul problemelor nerezolvate sau rezolvate prost este mult mai mic decât numarul problemelor prost puse.[2]

2.Teza trebuie sa ramâna aceeasi pe parcursul întregii demonstratii. Schimbarea tezei pe parcursul demonstratiei constituie o eroare logica, cunoscuta sub numele de ignoratio elenchi[3].

3.Teza nu trebuie sa fie infirmata

Reguli privind fundamentul demonstratiei

4.Fundamentul trebuie sa contina numai propozitii adevarate. Daca fundamentul contine cel putin o premisa falsa, demonstratia este eronata si nu ne mai putem pronunta asupra adevarului sau falsitatii tezei, dat fiind faptul ca din fals decurge orice. Încalcarea acestei reguli se numeste error fundamentalis.[4]

5.Fundamentul trebuie sa fie o ratiune suficienta pentru teza. Pentru demonstrarea tezei, fundamentul trebuie sa fie suficient, adica sa nu avem nevoie de elemente din afara acestuia.

6.Fundamentul trebuie sa poata fi demonstrat independent de teza. {n cazul în care fundamentul presupune la rândul sau adevarul tezei, va rezulta un cerc vicios al rationamentului în cauza, eroare ce poarta numele de circulus in demonstrando sau petitio principii.

Reguli privind procedeele logice si sistemul demonstrativ:

7.Prin procedeele logice folosite, teza trebuie sa rezulte cu necesitate din fundament. Cu alte cuvinte, inferentele utilizate sa fie valide.

8.Sistemul demonstrativ trebuie sa fie consistent. Daca sistemul demonstrativ ar fi inconsistent, am putea deduce atât teza cât si contradictoria acesteia.

Demonstratia este folosita în toate stiintele, indiferent de stadiile de elaborare în care se afla acestea: descriptiv, inductiv, deductiv, axiomatic. Totusi, daca în stadiul descriptiv si inductiv ea poate fi folosita doar fragmentar, utilizarea ei sistematica este legata de posibilitatea deductiei si axiomatizarii disciplinei. Anumite domenii cognitive nu pot functiona decât în limitele unui limbaj formalizat. Nu ne-am putea imagina progresele matematicilor moderne fara ajutorul formalizarii. Într-o demonstratie formala, fiecare secventa deductiva se întemeiaza pe baza unor reguli admise de sistem, dar, la limita, avem axiomele admise prin intuitie. Adevarul se propaga din secventa în secventa, fiecare deductie fiind întemeiata pe regulile propiului sistem. Demonstratiile axiomatizate si formalizate sunt cele mai sigure forme ale fundamentarii.

Nu este posibil sa demonstram orice. Pot demonstra ca suma unghiurilor interioare ale unui triunghi este egala cu suma a doua unghiuri drepte. Cum as putea însa demonstra faptul ca prietenul meu este un om deosebiit de onest care merita toata încrederea? As putea doar încerca sa conving preopinentul de adevarul acestei asertiuni invocand argumente credibile. În instanta de judecata, în parlament, în scoala, în cabinetul terapeutic, în jurnalistica, în mamagement, în orice fel de negocieri, în raclama si publicitate se încearca convingerea unui public, instaurarea sau schimbarea unor mentalitati, optiuni, comporatmente, ideologii, conceptii. Poporul guvernat, consumatorul teleghidat, macro si microgrupurile trebuie conditionate pentru a accepta semnificatii care sa tina locul realitatii.

Convingerea publicului presupune discursul retoric[5], persuasiv , iar convingerea partenerului interlocutor presupune dialogul argumentativ.

Argumentarea este procesul prin care se urmareste dobândirea adeziunii. Ţinta este convingerea, persuadarea si vizeaza discursul practic. Argumentarea recupereaza psihosociologicul implicat în comunicare, continutul material eludat de formalismul traditiei aristotelice, si presupune stapânirea tehnicilor de conditionare prin discurs pentru a provoca adeziunea, dispozitii si convingeri celorlalti. Daca demonstratia vizeaza ratiunea, argumentarea, în sens restrâns, solicita preponderent afectivitatea. Între structurile logice si câmpurile afective ale elementelor ce intra în aceste structuri exista o conexiune subtila; daca structura logica serveste pentru a impune ordinea rationala, câmpurile afective fac posibile transmiterea opiniilor si semnificatilor psihologice avute. Semnificatia psiho-logica este rezultatul unui proces cognitiv sustinut de câmpuri afective, adica a unui proces de întelegere, si adeziune. Daca o argumentare nu convinge interlocutorul, ea se descalifica, îsi pierde ratiunea de a fi. Daca propozitia "patratul are patru laturi" nu necesita argumentare, o propozitie de tipul "curajul este o virtute dobândita" ofera câmp argumentativ interlocutorilor.

Analog demonstratiei, formele argumentarii sunt sustinerea si respingerea. Argumentarea debuteaza cu ridicarea explicita a pretentiei de adevar sau de justete a tezei pentru a indica apoi ratiunile care justifica teza. În situatiile argumentative curente rationamentul nu urmeaza fiecare pas al întemeierii, utilizarea schemelor logice clasice fiind greoaie si obositoare pentru auditoriu. Gândirea argumentativa este una a minimului efort si a maximului efect. Argumentele trebuie astfel îmbinate pentru a servi în chipul cel mai potrivit scopul urmarit de discurs. De aceea, cea mai utilizata inferenta cu propozitii categorice este entimema sau silogismul retoric. Dintre entimeme, cel mai des utilizata este cea de ordinul I, în care lipseste premisa majora, fiind considerata cunoscuta de catre auditoriu. Ex. Numarul K este divizibil cu 3 fiindca este divizibil cu 6 (implicata fiind propozitia Toate numerele divizibile cu 6 sunt divizibile cu 3). Din logica propozitiilor, procedeele cele mai frcvente sunt inferentele ipotetice: modul ponendo-ponens pentru sustinerea tezei, iar modul tollendo-tollens pentru respingerea tezei, dilema constructiva pentru sustinere, iar cea distructiva, pentru respingere. Desigur ca într-o argumentare sunt implicate si definitii, clasificari si alte operatii cu termeni asupra carora nu revenim aici.

Regulile sunt aceleasi cu cele de la demonstratie, cu exceptia cerintei ca teza sa rezulte cu necesitate din premise caci, spre deosebire de demonstratie, care este valida sau nevalida, argumentarea e concludenta sau neconcludenta, plauzibila sau neplauzibila, convingatoare sau neconvingatoare.

Argumentarea presupune comunicare, dezbatere. Dezbaterea poate fi dialogala, polilogala sau sub forma discursului oratoric. Leo Apostel[10] enumera patru reguli de tehnica argumentativa pentru desfasurarea unei dezbateri: a stabilizarii, a continuarii, a limitarii si a întelegerii:

a) Regula stabilizarii: o dezbatere nu poate avansa catre o stare de echilibru daca în orice moment afirmatiile asupra carora s-a stabilit acordul sunt readuse în discutie;

b) Regula continuarii: daca o dezbarere schimba constant subiectul, dupa o confruntare initiala de opinii, fara o apropiere de pozitii pe parcurs, nu se poate ajunge la echilibru. Pentru a se ajunge la echilibru, se cere o continuitate în aprofundarea aceluiasi subiect pâna la realizarea unui acord minim;

c) Regula limitarii cere epuizarea întrebarilor de justificare a propozitiilor avansate;

d) Regula întelegerii cere sa existe un minim e întelegere mutuala asupra tezelor avansate; partenerii pot modifica subiectul discutiei, dar numai prin înfaptuirea unui acord comun.

Contraargumentarea presupune ca punct de plecare întelegerea argumentarii celuilalt. Pentru aceasta sunt recomandati urmatorii pasi:

întelegerea si reformularea cât mai clara a mesajului;

identificarea concluziei;

aranjarea premiselor în ordinea lor logica;

identificarea premiselor tacite;

analiza proporiu-zisa a argumentarii implicând verificarea

-adevarului premiselor;

-validitatatii argumentului.

Spre deosebire de dialog, în care partenerii participa cu obiectii, critici, completarii, devenind coresponsabili de concluzia finala, în discursul retoric publicul este exterior, fiind invitat sa locuiasca în constructia ideatica a intervenientului.

Mânuirea eficienta a argumentarii trebuie sa tina seama atât de legitatile formale cât si de exigentele particulare de ordin psihologic. Un argument sustine un fond afectiv, adica are o forta perlocutionara, si o semnificatie cognitiva, o performanta intelectiva. De la Cicero stim ca celui care aspira sa convinga "trebuie sa-i pretindem ascutimea de minte a logicianului, cugetarea filosofului, exprimarea aproape a poetului, memoria juristconsultului, vocea tragedianului si, as zice, gesturile unui actor celebru"[11]. Tot de la Cicero stim un bun orator este cel care poate sa vorbeasca cu:

o buna stiinta a subiectului

o ordine metodica în argumente

eleganta în exprimare

o buna memorie

credibiliate si prestanta

o adanca cunoastere a publicului si amodului în care acesta poate fi convins.

Structura clasica a discursului retoric cuprinde:

Exordium - o introducere cu rol pregatitor, prin care publicu este invitat la colaborare, menita sa provoace interesul, atentia

Propositio -introducerea propozitiei -eu voi dovedi ca

Narratio - naratiunea (descrierea) - relatarea evenimentelor prin delimitarea spatio-temporala - necesara întelegerii problemei

Confirmatio - confirmarea si respingerea - sectiunea argumentativa care probeaza tot ce s-a spus pâna acum prin idei puternice, coerente logic, cu forta perlocutionara solicitand intelectul si emotia în vederea obtinerii adeziunii

Refutatio - respingerea argumentelor adversarilor

Peroratio sau epilogul final al discursului cu reasertarea argumentelor etice - vizeaza amplificarea si dezvoltarea aspectelor favorabile si slabirea argumentelor si obiectiilor celorlalti., apelînd la interogatie, apostrofa, prosopopee.

Argumentativ este întotdeauna un discurs pentru Altul. A tine seama cu cine dialoghezi înseamna adaptarea fortei perlocutionare, data de câmputile afective, la partener; a tine seama de ce anume intentionezi sa comunici prin dialog, înseamna control roguros al intensitatii intelective a argumentelor. Uneori ponderea trairilor subiective este atât de mare încât contactul euristic este aproape imposibil, argumentele se lovesc de rigiditatea credintei. La limite, convingerea este foarte dificila daca nu imposibila. Nu poti convinge fanaticii si prostii. Fanaticii sunt indisponibili pentru dialog, pentru ei orice îndoiala e o erezie, iar contrazicerea o tradare; în consecinta, atunci cand dialogheaza ei vorbesc singuri. Prostii sunt incapabili de judecata problematica, încremeniti cum sunt în propriile proiecte. Dificil de convins sunt si cei indiferenti care sunt mai putin înclinati spre controversa, cât spre gâlceava, spre ciorovaiala.

Fiind un act de comunicare, suscesul argumentarii persuasive depinde de fiecare componenta a comunicarii: caracteristicile sursei, ale mesajului, ale canalului de comunicare si ale receptorului. Sunt importante credibilitatea, competenta si atractivitatea intervenientului, calitatea mesajului, expectantele raceptorului, etc.

Manualele de retorica[13] au în vedere aspectele stilistice si psihologice acordând atentie deosebita limbajului nonverbal, al corpului, care se constituie într-un adevarat metalimbaj purtator de semnificatii, enumerându-se: obrajii rigizi sau mobili, zâmbetul (încurcat, naiv, ironic, trist, rusinat, vesel, tulburat, sadic, lacom, trufas, condescendent), ochii (vii, luciosi, reci, lunecosi, calzi, provocatori, jenati, visatori, complici, obraznici) vocea (tremurânda, ferma, mâniasa, revoltata, timida, iscoditoare, plictisita, alintata, sarcastica), gesturile, pozitia corpului. Un întreg discurs senzitiv confera argumentarii o dimensiune spectaculara, teatrala avându-se în permenenta în vedere efectele propagarii, ale contagiunii si consolidarii, efectul ritmului, ordinea amplificatoare a argumentelor, gradarea, efectul de prestigiu, forta opiniei majoritare, care se constituie în forme ale violentei simbolice.

Particularizând la nivelul educatiei, discursul educational poate lua forme diferite: explicatie, descriere, naratiune, argumentare, demonstratie. Demonstratia si argumentarea se actualizeaza gradual, complementându-se reciproc, în functie de specificitatea fiecarui context. Demonstratia se foloseste atunci când secventele discursive contin elemente certe, mai ales în matematici.

Interventia didactica presupune autoritate epistemica data de stapânirea temei, conditie necesara a argumentarii. Mai trebuie capacitate de a ordona argumentele, de a le corobora unele cu altele, de a le subordona unele altora, astfel încât sa serveasca în cel mai înalt grad scopului propus. Competenta argumentativa presupune nu doar arta vorbirii, ci si o arta a tacerii (paradoxul retoricii).

Intervenientul argumentativ este purtatorul autoritatii în relatia cu elevii, ce ce constituie obiectul autoritatii sale. Profesorul întruchipeaza atât autoritatea epistemica în domeniul specialitatii sale, cât si autoritatea deontica. Autoritatea epistemica îi asigura un anumit prestigiu, care nu este numai o sursa de convingere , dar si mijloc de persuadare. Daca autoritatea epistemica asigura mai mult latura convingerii auditoriului, autoritatea deontica este un veritabil mijloc de persuadare. Autoritatea epistemica este probata prin modalitati diferite de interventie didactica (demonstratie, argumentare, explicatie), detasându-se ca importanta argumentarea silogistica.- rationament afectiv. Clasa scolara ofera spectacolul unnor relatii afective multiple, al unor stari atitudinale diverse care îsi pun amprenta asupra rezultatului argumentativ.

Totusi, în discursul educativ se vizeaza nu atât punerea în valoare a oratorului, cât crearea anumitor dispozitii si convingeri. Pentru ca subiectul sa-si atinga scopul argumentarii trebuie sa provoace starea de adresare.

Rezumat

Justificarea, argumentarea sustinerilor noastre este o problema de bun simt în comunicarea comuna si una de stringenta epistemica în demersul stiintific;

Prin rigoarea demonstrativa justificam asertiunile stiintifice;

Prin argumentare persuasiva încercam sa ne justificam sustinerile atunci când nu e cu putinta, sau nu este oportuna, justificarea demonstrativa;

Arta persuadarii este obiectul retoricii;

Pentru a fi convingator printr-un discurs, oratorul trebuie sa tina seama atât de exigentele logice cât si de cele psiho-logice;

Am insistat în cursul nostru asupra exigentelor logice; asupra celorlalte exigente, alte discipline au a se rosti.

& Aplicatii si teme de evaluare

Argumentati sau contraargumentati urmatoarea idee:

Avortul trebuie interzis

Câini comunitari trebuie ucisi

Eutanasia trebuie acceptata

Prostitutia trebuie legalizata

Clonarea umana trebuie interzisa

Psihanaliza nu este o teorie stiintifica

Adevarul stiintific nu poate fi confirmat definitiv

Femeile sunt egale cu barbatii

Familia este o institutie care con-sacra desfrâul

Dreptatea este o virtute a turmei

Religia este opiu pentru popor

Dumnezeu este o inventie umana

Fericirea este un ideal irealizabil

Sacrificiul uman într-o cultura este o dovada de primitivism

Pedeapsa cu moartea trebuie abolita

Homosexualitatea trebuie permisa de lege

Fumatul trebuie interzis în locurile publice[14]

Argumentarea valorifica toate cunostintele dobândite prin acest curs: