ACTIUNEA POLITICÃ SI AGENTII SÃI
Actiunea politicã constã din ansamblul interactiunilor induse înire politic si social, respectiv din
ansamblul deciziilor fatã de cerin tele societãtii si al rãs punsurilor acesteia fatã de deciziile luate.
Actiunea politicã se prezîntã sub forma unui sistem compus din unitãti (agenti politici, acte politice)
în interactiune, în virtutea unei siructuri (mo-dele, roluri), fiecare agent îndeplinindu-si rolul în
raport de astep-tã.rile celorla1ti iar fiecare act succedând altor acte, în functie de asteptâri1e nou
create.
Sociologia politicã studiazã structurile politice în cadrul celorlalte structuri sociale, adicã
analizeazã exercitarea puterii în societate' in mediul social. Demersul urmã.reste douã planuri,
peniru cã pe douã planuri se desfãsoarã ss lupta politicã, Iupta pentru putere: (înire oameni, grupuri
care actioneazã pentru a cuceri, mentine sau influenta pute 353f53d rea) si între puterea care se exercitã si cei
asupra cãro-ra se exercitã.
Actiunea politicã, fiind un tip special de actiune socialã, pre-supune o serie de conditionãri
prealabile: un anumit grad de consti-entizare de cãire agentii politici a obiectivelor si directiilor de
evolutie a respectivei societãti, o institutionalizare a vietii politice peniru a i se imprima coerentã si
stabilitate, o va1oriza re a agentilor politici existenti, îri functie de posibilitãtile lor reale de a-si
asuma conducerea, guvemarea, administrarea societãtii în ansamblu. Cãci "nu poate exista politicã
si actiune politicã decât acolo unde existã comportamente ordonate si scopuri clare, iar energiile
sociale tind, în societatea modernã, sã se politizeze, adicã sã se organizeze pentru a fi directionate în
vederea atingerii scopului propus".
Actiunea politicã este rezultatul participãrii unej largi categorii de
1 Georges Burdeau, Traits de science politique, vol. 111, La dynamique politique, L.G.D.J.,
Paris, 1981, p.
agenti, care pot fi colectivi (partide politice, grupuri de presiune, grupuri sociale, elite politice, mase
populare) sau individuali (1ideri, personalitãti, mili tanti, aderenti) si este conditionatã de tipul de
agent, de apartenenta agentilor la un grup socia1, de relatia acestuia din urmã cu puterea politicã, de
regimul politic, dar si de predispozitiile psiho-temperamentale, de nivelul de informare, pregãtire si
culturã al personalitãtii politice, precum si de înteresele sale jndividua1e sau de grup.
Mobilurile actiunii politice pot fi cucerirea, exercitarea sau înf1uentarea puterii, în functie de
interesele unuiiunor grupuri socia1e, sau date de contextul în care se desfãsoarã aceasta si de
evolutia vie tii politice preconizatã de agentii po1itici.
Formele pe care le poate lua actiunea politicã sunt lega1e sau ile-gale, pasnice sau violente,
institutionalizate sau nu si se concretizeazã în: a1egerea conducãtorilor politici (votul), participarea
la campaniile electorale sau la activitãtile politice (demonstratji, mitin guri, marsuri, greve,
organizarea de conferînte, actiuni de propagandã), adeziunea sau angajarea în partide politice sau
grupuri de presiune, desfãsurarea de activitãti specifice în organele politice.
Dupã scopurile si mijloacele utilizate se pot delitmita mai multe tipuri de actiuni politice.
Actiunea politicã revolutio narâ îsi propune schimbarea puterii politice sau a regimului po1itic
prin metode violente, bruste, radicale; agentii cei mai activi sunt, în acest caz, cei colectivi, clasele
sociale, miscãrile si partidele politice, diferite alte grupuri, masele.
Cea refortnistã urmãreste introducerea treptatã a schimbãrilor considerate necesare, pentru
transformarea progresivã a unui sistem politic fãrã zguduiri sociale si fãrã sã- si propunã schimbarea
lui cali- tativã.
În cazul actiunii politice conservatoare, aceasta tinde sã mentinã statu-quo-ul prin sustinerea
conformismului fatã de un sistem de norme si institutii impuse de iraditie si proclamarea
neîncrederii în caracterul benefic al schjmbãrilor preconizate în ordinea publicã si socialã, bazatã
altfel pe inegalitãti naturale si difere ntieri sociale corelative.
Cea reactionarâ propune solutii care urmãresc restaurarea unor
situatii depãsite istoric, dar considerate mai bune decât cele prezente si apeleazã uneori, în acest
scop, la mijloace vjolente, chiar teroriste.
In ana1iza actiunii politice irebuie avute în vedere atât activitatea diferitelor grupuri, cât si
actiunea individualã. Sã luãm în discutie, mai întâi, agentii colectivi. Natura grupurilor care se
imp1icã direct, indirect sau ocazjonal în politicã si modalitãtile Ior de actiune sunt diverse (de la
protest pasnic sau violent, prîn plângeri, sesizãri, demonstratii, greve profesionale, greva foamei,
ocuparea sedjilor unor institutii, blocarea cãi1or de iransport, rebeliuni, lovituri de stat, la
publicitate sau la sustînerea activitãtii unor partide sau formatiuni politice ss sprijinirea grupurilor
de presiune).
Tom Bottomore denumeste în genera1 actiunea grupurilor sociale drept miscare socialã,
întelegând prîn aceasta o actiune colec-tjvã, difuzã, putin organizatã, constituitã pe bazã de simpatie
fatã de o cauzã, menitã sã promoveze o schimbare sau sã se opunã acesteia pe plan local, national
sau international. Reprezintã un fenomen ca-racteristic socjetãtilor moderne, în care un numãr tot
maj mare de indjvizi participã activ ss constant la constructia ss reconstructia societãtii lor. Dupã
anii s60, miscãrile socia1e au devenit mult mai active si au avut sau au cãpãtat obiective politice,
fiind considerate de sociologii politici agenti politici potentiali.
Pentru alti sociol ogi, ca Guy Rocher , miscãrile sociale sunt organizãri în genere revendicative,
clar structurate si identificabile, cu obiective diverse, de la rãstumarea ordinii stabilite la dezarmarea
nuclearã ss egalitatea în drepturi a oamenilor; cãutând sã promoveze interesele unui sau unor
grupuri sociale, ele inf1uenteazã, prin pre-siunea exercitatã, autoritãtile, puterea politicã, fiind ca
atare un agent politic.
AJti cercetãtori în stiinte1e politice denumesc aceeasi realitate actiunea maselor, întelegând prin
mase o grupare umanã constjtujtã în anumite situatii (momente de nemultumire, solidaritate, revoltã
sau constemare), instabilã si cu o com pozitie relativ eterogenã. Pentru L. Zãpîrtan, de exemplu,
masele sunt multimea umanã nediferentiatã,
2 Tom Bottomore, Political Sociology, Harper and Row Publishers, New York, 1 978.
s Guy Rocher, Introduction ã la sociologie gsnsrale, vot.III, Le Changement social, Ed.
H.M.H., Paris, 1968.
i Petru Zãpîrtan. Repere În stiins politicã, Ed. Fundatiei Chemarea, Iasi, 1992.
tradusã în termeni de succes. Pareto distinge între elitele nonguver-nante si cele guvernante, care,
în fapt, sunt elitele politice, implicate în conducerea societãtii. Toto datã, el formuleazã un principiu
rele-vant peniru sociologia politicã, acela al circulatiei elitelor. Gaetano Mosca a lansat notiunea
de clasâ politicã; pentru el, aceasta este compusã din minoritatea care detine puterea într-o
societate, asimilând-o unui veritabjl grup de putere, o clasã sui- generis, dîn considerentul cã
legãturile care îi unesc pe membrii unei elite (de rudenie, de interese, de culturã) asigurã unitatea de
gândire si coezi- unea unei astfel de structuri. Fiecare clasã politicã se legitimeazã prinir-o anumitã
formulã politicâ.
Desi se situeazã în traditia lui Mosca, Mills se disociazã de aces-ta în anumite privinte, pentru el
elita fiind o rea1itate mult mai com-plexã si mai diversificatã decât a presupus predecesorul sãu sj a
o defini în termeni de clasã reprezintã o simplificare a realitãtii. În vizi- unea sa, elitele, fãrã a
constitui o clasã, se asociazâ pentru a forma o unitate de putere care domjnã societatea. Mills
utilizeazã concep-tul de elitã a puterii pentru a analiza mecanjsmele existente la vârful societãtii
americane; concluzia sa este cã elita puterii este formatã din lideri politici, mari capita1isti si sefi
militari, a1e cãror jnterese coincid în anumjte circumstante, cã ea se bazeazã pe similitudinile care
existã
si
intre membrii sãj, pe relatiile personale , oficiale dintre ei, pe afinitãti le psihice si sociale care îi unesc, si cã în realitate exjstã rtu o
eljtã, ci elite, djntre care cele politicã, economicã si militarã repre- zîntã adevãrata putere.
Si John Porter a pus în evidentã ceea ce distînge si caracterizeazã djferitele elite - politicã,
economicã, tehnocraticã, religioasã - s mai a1es, faptul cã nu putem, în societatea actualã, sã
vorbim de o elitã, ci de elite.
Raymond Aron împãrtãseste ace1asi punct de vedere: în societãtile democratice pluraliste,
marcate de înterese divergente, nu putem vorbi de o elitã, cj de elite, constituite din lideri politici si
6 Gaetano Mosca, The Ruling Class, Mc Graw-Hill, New York, 1939.
s Wright C. Mills, The Power Elite, Oxford University Press, New York, 1956.
8 John Porter, The Vertical Mosaic, Universitv ofToronto Press, Toronto, 1965.
s Raymond Aron, citat în Political Sociology, editatã de S. N. Eisenstadt Basjc Books, Inc.
Publishers, New York, 1971.
cu njvel de cunoastere si de initiati vã scãzut constituitã mai mult sau mai put in spontan, dar care
poate actiona în numele unui interes determinat, în lipsa unei organizãri prealabile sau stimulatã de
anu- mite organizatii, institutii, agenti (partide politice, Iideri, sindicate, grupuri de presiune, mass
media).
Când sunt reunite de înterese latente si se constituie intentiona1, genereazã fenomene
psihosociale specifice (efectul de descãrcare, contagiunea emotionalã, sugestibi1itatea colectivã) ce
pot fi exploatate de anumiti lideri în sensul disciplinãrii ss încadrãrji lor înir-o directie urmãritã.
Nestãpânite, masele pot irumpe în viata politicã, declansând o actiune haoticã, periculoasã pentru
echilibrul societatitt. De aceea, se spune cã masele îi pot înfricosa nu doar pe cei care se apãrã de
ele, ci si pe cei care irebuie sã le conducã, deoarece sunt forte complexe si imprevizibile. În cazul
constientizãrii ss directionãrii lor, devîn agenti politici sui- generis.
Masele devin agent politic prîncipal în cazul revolutiilor, al rãs-tumãrii sau al înlocuirji unui
sistem politic cu altul. În acest caz nu mai poate fi vorba de o actiune politicã inconstientã,
nepoliticã dar politizabilã sau directionabilã, cj de o actiune constientã ss orientatã spre un scop
anume, pe baza unei constiînte colective clare, masa descoperindu-si în acest caz interesul sau ceea
ce crede cã este intere-sul ei, precum si modalitatea de actiune necesarã atîngerii scopului urnttarit.
Teoriile elitiste, în schimb, neagã capacitatea politicã a maselor, pe care le asimileazã multimii
sau gloatei, lipsite de organiza re si constjintã ss mânate exclusiv de interese de moment,
situationale; doar în situatia în care sunt politizate si orientate de lideri spontani sau autoinstituiti
pot fi consjderate însirumente ale actiunii politice.
Un alt agent colectiv al actiunij politice este elita politicâ, notlune asupra careia vom insista
pentru a o clarifica.
Vilfredo Pareto, cel mai cunoscut si controversat teoretician eli- tjst, a dat termenului si notiunii
de elitã un statut sociologic. Pentru Pareto, elita este compusã djn toti cei care manifestã caljtãti
exceptionale ori care dau dovadã de aptitudînj deosebite în domeniul lor sau înir-o activitate. Cu
alte cuvinte, din elitã fac parte cei care, prin însusiri naturale sau prin munca lor, obtîn performanta,
uneori
Vi1sedo Paieto, Traits de sociologie gsnsrale, Payot, Paris, 1919.
administratori guvemamentali, manageri economici si tehnocrati, sefi mil itari, elite ce corespund
unor functii esentiale în societatea respectivâ.
În sfârsit, Guy Rocher defineste elita ca "ansamblul persoanelor si grupurilor care, ca urmare a
puterii pe care o detin sau a inf1uentei pe care o exercitã, contribuie la actiunea unei colectivitãti,
ori prin deciziile pe care le ia, ori prin ideile pe care le exprimã, simbolizeazã sau propagã". E1
delimiteazã mai multe tipuri de elite:
- elitele traditionale, care se bucurã de autoritatea sau de influenta ce decurge din ideile,
credintele sau structurile sociale a cãror sursã se af1ã departe în irecut si care se întãresc prin
iraditie îndelungatã (spre exemplu elitele aristocratice, religioase);
- elitele economice, care sunt investite cu autoritate sau putere ori exercitã inf1uent asupra
celorlalte elite ca urmare a veniturilor pe care le posedã si a capacitãtilor pe care le detin (mari
latifundiari, îndustriasi, bancheri);
- elitele tehnocratice sunt cele care detin autoritate sau exercitã inf1uentã deoarece au fost
numite sau alese dupã legi stabilite, recunoscute si acceptate si li se atribuie o anume competentã;
sunt compuse din categoria superioarã a administratorilor din guvem, din corporatiile industriale
sau financiare, respectiv din înalti functionari ce ocupa posturi de comandã în ierarhiile birocratice;
- elitele harismatice sunt cele cãrora li se airibuie calitãti de exceptie, însusiri magice sau
cvasimagice; autoritatea si influenta de care se bucurã sunt legate de persoane precise si nu de
posturi sau de bunuri si, ca urmare, se vorbeste mai curând de sefi harismatici, decât de elite
harismatice;
- elitele ideologice sunt persoane si grupuri care participã la definirea unei ideologii, pe care o
prezintã si o difuzeazã; ca si cele harismatice, pot face parte din elita puterii dar pot fi si elite de
influentã, spre exemplu conira-elite sau elite de opozitie, care con-testã elita puterii si anuntã, de
obicei, schimbãrile viitoare de struc -turã;
- elitele simbolice, neglijate în general, au functii importante în societate; de obicei, elitele au
un caracter simbolic, dar unele au, prin chiar menirea lor, un rol simbolic: este vorba de persoanele
sau
10 Guy Rocher, op. cit., p.
grupurile care se prezîntã sau sunt prezentate ca prototipuri ale unor moduri de viatã sau care
întruchipeazã unele valori si calitãti (artisti populari, cântãreti, sportivii profesionisti, sotiile
oamenilor politici) si care, atrase în sfera politicului, pot juca un rol important în inf1uentarea
atitudinilor ssi comportamentelor politice ale celorla1ti indivizi.
Rezultã cã notiunea de elitã politicã este definitã întotdeauna în raport cu puterea, fie cã o
detine, fie cã o înfluenteazã (prin actiunea lor, elitele contribuie la luarea deciziilor, direct sau
indirect, la definirea situatiilor sau obiectivelor si la constientizarea unor grupuri sociale) si ca (cel
putin) virtuali agenti politici.
Evident cã elita politicã este în mod constant agent politic: ea reuneste acele persoane cu acces
Ia exercitarea puterii politice, cu influentã as upra vârfurilor sistemului politic sau care, af1ându-se
în opozitie, urînãresc sã obtinã puterea politicã. Este compusã din oameni ce posedã experientã
politicã si prestigiu, datorate statutului, vârstei, profesiei, autoritãtii, precum ssi unele irãsãturi
psihice deosebite, inclusiv motivatii politice si dorinta de reusitã.
AIti agenti politici colectivi sunt partidele politice si grupurile de presiune, concepte abordate,
inclusiv sub aspectul actiunji politice, în alte capitole si asupra cãrora nu vom insista acum.
|
