APARIŢIA sI EVOLUŢIA CONCEPTULUI DE INTEGRARE EUROPEANĂ
A.) PRIMELE IDEI PRIVIND CREAREA UNEI EUROPE UNITE
Conceptia privind realizarea unei europe unite este veche, ea fiind exprimata de-a lungul timpului prin diverse idei. Astfel, înca din secolul al XIX-lea, marele scriitor francez Victor Hugo, la Congresul amicilor pacii (1849) a lansat idea crearii "Statelor Unite ale Europei". În cadrul acestui congres, Victor Hugo a vorbit despre "ziua în care toate natiunile continentului se vor uni într-o societate suprema si vor forma o fratie a europei, fara a pierde caracteristicile remarcabile ale identitatii lor" .
Cu toate acestea, Europa a ramas, însa, mult timp profund divizata, fiind afectata în mod deosebit de cele doua razboaie mondiale, care au avut loc în prima jumatate a secolului al XX-lea.
Dupa primul razboi mondial, ideile, dar si preocuparile pentru realizarea unei europe unite au fost frecvent evocate. Astfel, Adunarea Natiunilor Unite a adoptat la 17 septembrie 1930 o rezolutie care viza crearea "Comisiei de studiu pentru Uniunea europeana". Acea initiativa a apartinut lui Aristide Briand, ministru de externe al Frantei, care a fost desemnat presedinte al Comisiei. Scopul urmarit îl reprezenta crearea unei entitati europene cu caracter economic si politic. Ideea creari 141b16b i Uniunii Europene a întâmpinat însa numeroase greutati, datorate crizei internationale si evolutiei evenimentelor pe continent, sfârsind în cele din urma prin a se renunta la ea.
Ca urmare a celui de-al doilea razboi mondial, o mare parte a economiei tarilor europene a fost distrusa. În ciuda acestei situatii, ideile privind unitatea europeana au fost din nou des exprimate. Astfel, în 1946, primul-ministru al Marii Britanii, Winston Churchill, într-un discurs tinut la Zurich, a vorbit despre necesitatea crearii "Statelor Unite ale europei", reiterând ideea lui Victor Hugo.
În 1947 a fost lansat "Planul Marshall", în scopul reconstructiei europene. Conform acestui plan, Statele Unite ale Americii ofereau ajutorul lor pentru reconstructie tuturor tarilor continentului, dar acest ajutor a fost acceptat doar de tarile care urmau sa constituie Europa Occidentala.
La sfârsitul anilor '40 a început sa se contureze o noua diviziune a europei, dupa criteriul politico-ideologic si sistemul economico-social, respectiv Europa Occidentala si Europa de Est. Contradictiile dintre ele s-au adâncit prin crearea celor doua blocuri militare - NATO (1949) si Tratatul de la Varsovia (1955). A urmat o perioada care a intrat în istorie sub denumirea de "razboi rece", încheiata abia la începutul anilor '90. Cele doua parti ale europei divizate - Vestul si Estul - au urmat si în domeniul economic cursuri diferite.
Învatamintele celor doua razboaie mondiale i-au determinat pe europeni sa se gândeasca la unitatea lor pe cale pasnica. Decise sa nu mai repete greselile trecutului, tarile europei Occidentale au ales calea integrarii lor economice si politice.
În vederea administrarii ajutorului primit din partea S.U.A. prin "Planul Marshall", aceste tari au creat în anul 1948 Organizatia de Cooperare Economica europeana, care va deveni mai târziu Organizatia pentru Cooperare si Dezvoltare Economica (O.C.D.E.), organizatie care exista si în prezent, având însa alte obiective decât cele ale organizatiei înlocuite. În anul 1949 a fost înfiintat Consiliul europei. De asemenea, ca model pentru începuturile cooperarii economice a servit si Uniunea vamala a Beneluxului, care a intrat în vigoare în anul 1948 si care era formata din Belgia, Olanda si Luxemburg.
Primele demersuri în vederea realizarii unei noi unitati europene au apartinut lui Jean Monnet, pe atunci sef al Organizatiei Nationale a Planificarii din Franta. El a fost cel care a propus ca productia de carbune si otel a Frantei si Germaniei sa fie administrata de un organism comun . Robert Schuman, ministrul de externe al Frantei din acea vreme, a mers si mai departe, propunând un plan (care i-a purtat ulterior numele) pentru crearea Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului (C.E.S.C.). Italia si tarile Beneluxului au agreat si sprijinit acest plan ; drept consecinta, Belgia, Franta, Republica Federala Germania, Italia, Luxemburg si Olanda au semnat la 18 aprilie 1951 Tratatul de la Paris, iar Comunitatea Economica a Carbunelui si Otelului a luat fiinta la 10 august 1952, primul presedinte al Înaltei Autoritati a Carbunelui si Otelului fiind desemnat Jean Monnet.
În 1956, cele sase tari membre ale Comunitatii Economice a Carbunelui si Otelului au facut un pas important în directia unei uniuni economice generale si a unei uniuni în domeniul utilizarii pasnice a energiei nucleare, cazând de acord asupra unui raport în acest sens prezentat de Paul Spaak, om politic belgian, un puternic adept al Uniunii Europene. Aceasta întelegere a dus la semnarea "Tratatului de la Roma", în data de 25 martie 1957, de catre cele sase tari, care a pus bazele Comunitatii Economice Europene (C.E.E.) si ale Comunitatii Europene a Energiei Atomice (EURATOM).
B.) TRATATUL DE LA ROMA (25 martie 1957)
Prin Tratat "cei sase" instituie o Comunitate europeana, al carei scopuri au fost :
a.) dezvoltarea armonioasa si echilibrata a activitatilor economice în întreaga Comunitate;
b.) o crestere durabila si neinflationista care sa respecte mediul înconjurator;
c.) un grad înalt de convergenta a performantelor economice;
d.) un nivel înalt al ocuparii fortei de munca si al protectiei sociale;
e.) cresterea nivelului de trai si a calitatii vietii;
f.) coeziunea economica si sociala, solidaritatea între statele membre[3].
Pentru atingerea acestor scopuri, cele sase state semnatare au convenit ca era necesara luarea unor numeroase masuri cu caracter economic, social si politic.
În plan monetar, au fost prevazute o serie de activitati ce cuprindeau fixarea irevocabila a ratelor de schimb (fapt care va conduce la introducerea unei monede unice, ECU, al carei loc a fost luat începând cu 1 ianuarie 1999 de EURO). A fost definita si promovata, de asemenea, o politica monetara si o politica de schimb unice, al caror obiectiv principal este mentinerea stabilitatii preturilor si, fara a aduce atingere acestui obiectiv, a fost promovata ideea sustinerii politicilor economice generale în Comunitate, în conformitate cu principiul unei economii de piata deschise, în care concurenta este libera . S-au creat astfel premisele introducerii, în etape diferite, a unui unic sistem monetar european, care sa cuprinda, în viitor, toate statele europene.
În baza acestui tratat au fost înfiintate :
Banca europeana de Investitii,
Banca Central europeana,
Sistemul European al Bancilor Centrale,
care au avut un rol important în realizarea scopurilor mai sus aratate.
La nivel institutional, au fost înfiintate, pentru realizarea misiunilor încredintate Comunitatii Europene, urmatoarele organisme :
un Parlament european,
un Consiliu,
o Comisie,
o Curte de Justitie,
o Curte de Conturi[5].
Consiliul si Comisia erau asistate de un Comitet Economic si Social si de un Comitet al Regiunilor, care exercita functii consultative. Atributiile tuturor acestor institutii au fost, de asemenea, statuate în cuprinsul Tratatului de la Roma.
Un alt principiu important în vederea realizarii integrarii europene a fost introducerea statutului de "cetatean al Uniunii", pentru orice persoana care avea cetatenia unui stat membru (drepturile si obligatiile "cetatenilor Uniunii" fiind, de asemenea, prevazute în cuprinsul tratatului).
A fost prevazuta, de asemenea, adoptarea unei politici economice bazate pe strânsa coordonare a politicilor statelor membre, pe piata interna si pe definirea obiectivelor comune, si dirijate conform principiului unei economii de piata deschise, în care concurenta este libera[6]. Apare astfel conturat conceptul de piata comuna interna, bazata pe existenta a patru libertatii :
libertatea de circulatie a bunurilor,
libertatea de circulatie a persoanelor,
libertatea de circulatie a serviciilor,
libertatea de circulatie a capitalurilor.
Acest concept a constituit o baza pentru realizarea pietei unice a Uniunii Europene (introducerea totala a acestora a avut loc la 1 ianuarie 1993).
Piata comuna urma sa se instituie progresiv, în cursul unei perioade de tranzitie de 12 ani. Aceasta a fost împartita în trei etape a câte patru ani fiecare, iar prelungirea ei nu se putea realiza pentru o perioada mai mare de 15 ani de la data intrarii în vigoare a tratatului.
Un pas important în realizarea liberei circulatii a bunurilor la constituit uniunea vamala (care presupunea eliminarea progresiva, în cursul perioadei de tranzitie, a drepturilor de import între statele membre, precum si instituirea unui tarif vamal comun) si eliminarea restrictiilor cantitative între statele membre.
Un loc important în cuprinsul tratatului l-au ocupat, de asemenea, dispozitiile privind:
agricultura,
transportul,
concurenta, fiscalitatea si apropierea legislatiilor,
politica comerciala comuna,
politica economica si monetara.
În 1967, cele trei comunitati europene (care aveau institutii proprii - Comunitatea Economica a Carbunelui si Otelului, pe de o parte si Comunitatea Economica europeana si Comunitatea europeana a Energiei Atomice, pe de alta parte) s-au unit, functionând sub denumirea de Comunitatile Europene sau Comunitatea europeana, cu institutii comune, unice. În mod curent, s-a folosit denumirea de Comunitatea Economica europeana (C.E.E.) si adesea "Cei 6".
C.) EVOLUŢIA COMUNITĂŢII ECONOMICE EUROPENE DUPĂ TRATATUL DE LA ROMA (1957)
Treptat, în urmatoarele decenii, Comunitatea Economica europeana s-a extins prin aderarea, în ianuarie 1973, a Danemarcei, Irlandei si Regatului Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord. S-au constituit astfel "Cei 9". În ianuarie 1981 a aderat Grecia, iar în ianuarie 1986, Spania si Portugalia. Comunitatea Economica europeana devenea "Cei 12". În ianuarie 1995 au aderat înca trei tari - Australia, Finlanda si Suedia - constituindu-se "Cei 15".
La 1 mai 2004 a avut loc cel mai mare proces de extindere a Uniunii Europene de pâna acum, în care au fost implicate 15 state : Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, Letonia, Lituania, Estonia, Malta si Cipru.
Asa cum am aratat deja, bazele juridice ale Comunitatii Economice Europene au fost puse de Tratatul de la Roma din 1957.
Pâna la sfârsitul anilor 1960, statele membre ale Comunitatii Economice Europene au desfiintat taxele vamale si restrictiile cantitative.
Realizarea uniunii vamale a reprezentat a reprezentat primul pas major spre piata comuna. Dar mult timp dupa realizarea acestui prim pas, crearea pietei unice europene a ramas doar un obiectiv destul de greu de realizat. Standardele nationale diferite, precum si reglementarile interne, împiedicau înca realizarea unui comert liber. Cu toate acestea, procesul integrarii a progresat, iar prevederile Tratatului de la Roma nu mai raspundeau în mod corespunzator evolutiilor lui.
Din acest motiv, sefii de state si de guverne ai celor 12 state membre (de atunci) ale Uniunii Europene au semnat, în februarie 1986, un nou document juridic intitulat Actul Unic European, care a intrat în vigoare la 01 iulie 1987.
Actul Unic European a reprezentat prima reforma importanta în cadrul tratatelor Uniunii Europene care viza :
Comunitatea Economica a Carbunelui si Otelului (C.E.S.C.),
Comunitatea Economica europeana (C.E.E.),
Comunitatea europeana a Energiei Atomice (Euratom).
În scopul accelerarii armonizarii legislatiilor nationale, lucru care era extrem de necesar, Actul Unic European a schimbat procedura luarii deciziei cu privire la piata unica. De atunci, cu unele exceptii (de ex., legea fiscala), pentru luarea deciziilor privind piata unica, era suficienta o majoritate relativa în Consiliul Uniunii Europene. Pâna atunci functionase sistemul unanimitatii votului tuturor statelor membre. A fost stabilita, de asemenea, o data limita - 01 ianuarie 1993 - pentru introducerea celor patru libertati fundamentale pe tot cuprinsul comunitatii.
Introducerea pietei unice s-a dorit a fi controlata în mod democratic. În acest scop, Parlamentul European a dobândit prin intermediul Actului Unic European puteri sporite. Întrucât procesul de cooperare reprezenta o noutate ce urma sa fie introdusa în tratate, Parlamentul European urma sa lucreze în ceea ce priveste procesul legislativ alaturi de Consiliul europei. Parlamentul a obtinut de asemenea dreptul de a fi reprezentat în luarea deciziilor în cazul aderarii sau asocierii cu tari ce nu erau membre la momentul respectiv.
Actul Unic European a creat de asemenea bazele formale ale cooperarii politice europene urmarindu-se sprijinirea Uniunii Europene în a adopta o pozitie unita în cadrul politicii internationale.
Actul Unic European a marit puterile Uniunii Europene în multe domenii, inclusiv în cadrul politicii structurale, cercetare si dezvoltare tehnologica, politica mediului si cooperare în politice economica si monetara.
În 1993, tarile membre ale Comunitatii Economice Europene au considerat ca sunt pregatite conditiile pentru efectuarea pasului hotarâtor al integrarii. Ele au semnat un nou tratat - Tratatul de la Maastricht (07.02.1992-Olanda) - care a intrat în vigoare la 01 noiembrie 1993. Tratatul de la Maastricht a modificat si a extins tratatul pe baza caruia s-a stabilit Comunitatea Economica europeana. Tratatul a prevazut, de asemenea, si schimbarea denumirii din Comunitatea Economica europeana în Uniunea Europeana (U.E.)[7].
În iunie 1997, Consiliul European s-a întrunit la Amsterdam si a convenit întelegeri pentru adaptarea Uniunii Europene la noile conditii determinate de adâncirea integrarii si de primirea în perspectiva a unor noi membri. În final, sefii de stat sau guvern au adoptat Tratatul de la Amsterdam, care a devenit astfel cel mai modern act constitutional al Uniunii Europene.
|
