Anchetele Securitatii - strategie si tactica in "demascarea dusmanilor poporului"

Anchetele Securitătii - strategie si tactică în "demascarea dusmanilor poporului

În lupta pentru adevar, an­che­tatorii sunt nevoiti sa se lupte din greu cu arestatii."

Alexandru Draghici

Regim politic autodeclarat "profund umanist", comunismul a adus în teoria si practica relatiilor sociale o serie de elemente noi si con­tra­dic­torii, bazate pe interpretarea "dialectica" a realitatii obiec­tive. Ade­va­rul, legile, relatiile umane au fost subordonate "luptei de clasa", mo­tor permanent al istoriei. Vazuta ca ratiune suprema, lupta de clasa du­sa sub conducerea partidului comunist pentru instaurarea "dictaturii proletariatului" a produs nenumarate victime în rândurile "dusmanilor de clasa".

Sarcina purtarii luptei de clasa cadea în seama clasei munci­toare în ansamblul ei, dar, mai ales, a exponentului sau politic - partidul co­mu­nist - care si-a creat, în acest scop, politiile politice. Activitatea aces­tor politii politice a fost marcata de arbitrar înca de la începutul exis­tentei lor si a urmarit instaurarea terorii la nivelul întregii socie­tati, constituind astfel o componenta esentiala a regi­murilor totalitare.

În demersul de fata dorim sa realizam o analiza a uneia din cele mai importante laturi a activitatii politiei politice din România - de­nu­mita generic "Securitatea" - si anume efectuarea anchetelor. In­te­resul nostru a pornit de la contradictia flagranta dintre marturiile publicate dupa 1990 privind brutalitatea anchetatorilor Securitatii si prevederile legale continute în Constitutia RPR si în Codurile de Procedura Penala. Nu trebuie neglijat faptul ca "încalcarile legalitatii socialiste" au fost sesizate în epoca atât de conducerea partidului comunist , cât si de cea a Ministerului Afacerilor Interne, dar ma­su­rile luate au fost (si nici nu putea fi altfel!) doar de suprafata.

În acelasi timp ne-a retinut atentia si situatia paradoxala în care se aflau anchetatorii epocii, nevoiti sa actioneze dupa indicatii pre­cum: "Cercetând cazul, cântarind si apreciind crima si faptele ares­tatului, anchetatorul trebuie sa aiba în vedere interesele clasei mun­citoare, sa se calauzeasca dupa constiinta sa partinica si sa califice just crimele arestatilor. Convingerea anchetatorului trebuie sa fie justa si obiectiva, sa reflecte continutul cazului anchetat în con­for­mitate cu realitatea"[2]. Aflarea carui adevar si respectarea carei realitati cadeau în sarcina anchetatorului obligat sa tina seama, mai presus de toate, de "interesele clasei muncitoare"?

Importanta anchetei era recunoscuta atât de Securitate[3], cât si de victimele ei. De felul cum se desfasura ancheta si cum era întocmit dosarul de ancheta depindea numarul anilor de detentie si, nu de pu­tine ori, chiar viata celor arestati . În analiza noastra ne-am oprit asupra primului deceniu de existenta al Securitatii, 1948-1958, în­tru­cât, dupa datele de care dispunem, aceasta perioada a marcat apo­geul arbitrarului si violentei în activitatea organelor de Securi­tate. Impactul structurilor de ancheta ale Securitatii asupra societatii a fost extrem de mare daca tinem cont ca "în perioada 1949-1960 au avut loc în România 134 150 de procese politice în care au fost jude­cate cel putin 549 400 persoane" . Daca la aceasta cifra îi adau­gam pe cei anchetati si eliberati ulterior din lipsa de probe pentru trimiterea în fata instantelor, rezulta ca un procent însemnat din popu­latia României a cunoscut "pe propria piele" metodele de an­cheta ale Securitatii.

Sursele utilizate în realizarea studiului sunt reprezentate, în prin­cipal, de informatia primara extrasa din dosarel 11311c214l e întocmite de fosta Securitate corelate cu datele provenite din documente publicate[6] si întregite de parcurgerea lucrarilor cu caracter memorialistic si a celor realizate de diversi cercetatori.

Trebuie mentionat ca în studierea problemei anchetelor Secu­ri­tatii cele mai importante contributii consideram ca apartin lui Cris­tian Troncota[7] si Marius Oprea . Punctata cu exemple sugestive, pre­zentarea realizata de Cristian Troncota este centrata pe nivelul slab de pregatire a cadrelor, pe neajunsurile înregistrate în anii '50 în munca de ancheta, dar, în ceea ce priveste metodele folosite în an­cheta, autorul se multumeste sa insiste asupra torturilor la care erau supusi anchetatii. Un minus îl reprezinta si absenta aparatului critic absolut necesar pentru o eventuala extindere a investigatiilor. Studiile lui Marius Oprea insista fie asupra unor ofiteri din con­du­ce­rea Directiei de Anchete a Securitatii (precum Mihai "Misu" Dulgheru sau Tudor Dinca) , fie se opresc asupra multiplelor meto­de de tortura utilizate de anchetatori, oferind detalii terifiante extrase din dosarele anchetei interne din Securitate din anul 1968 si din mar­turiile unor supravietuitori ai torturilor . Nu putem sa nu amin­tim si abordarea interdisciplinara a fenomenului torturii realizata de Ruxandra Cesereanu , cu atât mai mult cu cât, în cele mai multe cazuri, anchetele realizate de politiile politice se identifica practic cu tortura.

Asa cum se afirma în general ca spionajul este vechi de când lu­mea, putem sustine ca si anchetele s-au nascut o data cu elaborarea primelor coduri de legi si cu aparitia infractiunilor. Metodele de ancheta au diferit de la o epoca la alta, dar au fost marcate, în ge­ne­ral, de violenta si au urmarit, cel mai adesea, stabilirea gradului de vinovatie a celui anchetat sau aflarea unor informatii secrete.

Regimurile totalitare au "inovat" ancheta aducându-i un plus de violenta si abandonând dezideratul aflarii unei vinovatii reale. În acest sens, Roy Medvedev nota: "Se stie ca pâna si «sfânta» Inchi­zitie încerca sa-si impuna limite în practicarea supliciului. NKVD-ul nu avea nici un fel de limite. Anchetatorii salbaticiti nu se rezumau la batai, ci îi mutilau pe detinuti: le scoteau ochii, le smulgeau un­ghiile, îi ardeau cu fierul rosu, le rupeau mâinile si picioarele, le zdro­­beau organele genitale"[12]. Anchetele violente desfasurate de politiile politice ale secolului XX nu mai sunt axate pe obiec­tivul "de a obtine informatii de la victima, ci de a înfrânge victima însasi, de a o reduce la neputinta" si, am adauga noi, de a înfrânge vechea societate în ansamblul ei. Asa cum proclama ideologiile tota­litare, "pe ruinele vechii lumi se va ridica o lume mai buna si mai dreapta". Un astfel de scop maret justifica, în mentalitatea tortio­na­rilor, orice atrocitati.

Copiata fidel dupa modelul politiei politice sovietice, Securitatea româna era posesoarea aceleiasi puteri discretionare asupra ceta­tea­nului, iar angajatii sai actionau în spiritul celui mai deplin dispret fata de persoana umana si fata de legi.

În prima sa organizare, din august 1948, Securitatea (Directia Generala a Securitatii Poporului - DGSP) dispunea pentru efec­tua­rea anchetelor de Directia a V-a Cercetari Penale, al carei director a fost numit col. Misu Dulgheru. Directia dispunea de un numar de 55 de angajati repartizati pe patru servicii: Serviciul 1 "Probleme speciale", Serviciul 2 "Organizatii politice subversive", Serviciul 3 "Contraspionaj si treceri frauduloase de frontiera" si Serviciul 4 "Contrasabotaj". Fiecare serviciu cuprindea mai multe birouri dintre care unul se ocupa cu tinerea legaturii cu structurile similare de la directiile regionale de Securitate .

Aceasta structura s-a mentinut pâna la transformarea DGSP, prin Decretul nr. 50 din 30 martie 1951, în Directia Generala a Secu­ri­tatii Statului (DGSS). În noua organizare, Directia a V-a devine Directia G Cercetari Penale . Misu Dulgheru s-a mentinut în frun­tea directiei pâna în toamna anului 1952, când a fost arestat pen­tru "abu­zuri nepermise în ancheta". A fost înlocuit de colonelul Francisc Butyka, fost activist al CC al PMR.

În 11 iulie 1956, Securitatea, în baza HCM nr. 1361/1956, trece printr-o noua reorganizare. Este înfiintat, în structura Minis­te­rului Afacerilor Interne, Departamentul Securitatii Statului. În ca­drul acestuia functiona Directia a VIII-a Anchete, condusa, în con­ti­nuare, de colonelul Butyka. Mai departe vom utiliza numai denumi­rea de Directia Anchete pentru fluidizarea lecturii.

Dupa creionarea cadrului institutional al anchetelor Securitatii, consideram necesare câteva precizari asupra persoanelor care des­fa­surau munca de ancheta. Trebuie spus, de la bun început, ca situatia din Directia Anchete nu era cu nimic diferita de cea de la nivelul Secu­ritatii considerate în ansamblu. Lipsa de educatie si de pregatire de specialitate a persoanelor care au fost încadrate în aparatul Secu­ritatii în primii ani de functionare a acesteia a devenit notorie în ultimii ani, mai ales dupa liberalizarea accesului la dosarele fostei Securitati. Dintr-un astfel de dosar pot fi aflate date de-a dreptul so­cante privindu-i pe cei care au terorizat un întreg popor.

Munca de colectionare a noilor cadre a fost orientata de asa maniera încât sa asigure "întarirea continua a compozitiei sociale a aparatului de Securitate si pentru asigurarea alegerii de cadre com­bative, cu ura de clasa si cu perspectiva de a cuprinde specificul muncii de Securitate"[16]. La 31 decembrie 1951, Securitatea dispunea de un total de 10 423 cadre. Dintre acestea, 4 173 erau de origine mun­­citoreasca, 3 484 proveneau din tarani saraci, 508 din tarani mijlocasi, 143 din muncitori agricoli, 853 din functionari, 131 din mici meseriasi, iar 107 proveneau din familii de mici comercianti .

În privinta studiilor civile efectuate, situatia era, în 1956, urma­toarea: 13,85% aveau doar patru clase elementare, 17,16% urmasera cinci-sase clase, iar cei care aveau un certificat de sapte clase re­prezentau 49,29%. Numarul celor care trecusera hotarul celor sapte clase era mult mai redus: 6,83% aveau opt-noua clase medii, 9,51% absolvisera zece clase medii, iar angajatii cu studii superioare reprezentau 3,36% din total . Având în vedere ca trecusera opt ani de la înfiintarea Securitatii si ca politica de cadre a partidului comu­nist impunea completarea studiilor dupa angajare prin organizarea a diverse cursuri, e de presupus ca în primii ani de functionare situatia era si mai dezastruoasa.

Situatia personalului Directiei Anchete în anul 1951 se prezenta, în relatarea directorului adjunct Tudor Dinca, astfel: "Dintre toti lu­cra­torii anchetatori nu erau decât vreo 6-7 muncitori de fabrica, restul erau functionari, chelneri, frizeri, vânzatori de pravalie, foto­grafi etc. Muncitorii proveniti din fabrica se prezentau destul de slab, atât în munca profesionala, cât si în munca politica"[19].

Observatiile facute de Tudor Dinca la nivel central pot fi extra­po­late, fara teama de a gresi, la nivelul întregii tari. Cu putine ex­cep­tii[20], cei angrenati în munca de ancheta nu aveau nici cea mai elementara pregatire în domeniu, un minimum de cunostinte juridice sau psihologice si nu se pricepeau decât la un singur lucru: bataia.

Ca orice altceva în socialism, munca de ancheta era "normata stiintific". Anchetatorii aveau o norma de efectuat si, eventual, de depasit. Se initiasera chiar adevarate "întreceri socialiste" între di­rec­tiile regionale[21] si între ofiterii din cadrul unei directii. Astfel, la Regionala MAI. Oradea se constata, în urma unei inspectii, ca "sec­toarele informative fac arestari si cercetari pe cont propriu, pentru a culege, spun ei, fiecare roadele muncii lui si a-si capata decoratii" .

Fiecare ofiter anchetator era obligat ca, din cele 215 ore de mun­ca dintr-o luna, minimum 150 de ore (70%) sa le aloce anchetelor pro­priu-zise, iar în restul timpului sa faca investigatii si docu­men­tare în vederea completarii cercetarilor . În realitate erau semnalate destule cazuri în care "multi lucratori fug de ore de ancheta invo­când dife­rite pretexte. Ei pleaca pe teren pentru nu stiu ce, altii pentru a lua declaratii unde stau câte 3-4-5 zile si orele de ancheta nu mai sunt câte trebuie în mod normal"[24]. seful DRSS Pitesti, col. Câmpeanu, recunostea în august 1955 ca "mai sunt o serie de lipsuri în orele de ancheta, unii anchetatori fug de adâncirea orelor de ancheta si aceasta din cauza ca nu se iau masuri împotriva lor. Eu am vazut personal ofiteri care se plimba pe strada si sefii de serviciu nu iau masuri împotriva lor" .

Existau însa, din belsug, si cadre care se remarcau în ochii su­periorilor prin activitatea plina de zel pe care o depuneau. Vom aminti, în acest sens, cazul unui locotenent cu functia de anchetator de la Regiunea Autonoma Maghiara. Acesta era de origine ma­ghiara si, ca profesie, lacatus mecanic. Angajat în Securitate în 1952, la vârsta de 22 de ani, tânarul ofiter "si-a însusit specificul muncii de Securitate, a reusit sa faca procese-verbale de buna cali­tate, iar în ancheta, daca este necesar, lucreaza si peste program cu dorinta de a scoate din bandit cât mai multe, astfel au fost deferite o serie de ele­mente dusmanoase anchetate de el Tribunalului Militar care, în ma­jo­ritatea cazurilor, au fost condamnate la câtiva ani de închisoare."[26]

Procesul de infiltrare a serviciilor secrete si de acaparare a apa­ra­tului politienesc al statului de catre comunisti a început înca din 1945. În acest fel, tactica "tovarasilor de drum", aplicata cu succes în plan politic, a functionat si la nivel institutional. Complet lipsiti de cadre, comunistii au înregimentat în Politia de Siguranta ele­men­te provenite din asa-numitul lumpenproletariat. Acestia "au învatat meserie" de la politistii vechi care sperau ca prin excesul de zel de­pus pentru noua putere le vor fi iertate vechile "pacate" de pe vre­mea când partidul comunist era în ilegalitate.

Pentru a deprinde noii angajati cu rudimentele muncii de an­che­ta, vechi angajati ai Sigurantei au redactat în mod repetat seturi de instructiuni si directive privind efectuarea anchetelor[27]. Înca din iunie 1945, Politia de Siguranta emitea ordine circulare în care se men­tiona ca anchetele trebuie sa se desfasoare "fara sa se recurga, în timpul cercetarilor, la acte de violenta asupra banuitilor si infrac­to­rilor" . De asemenea, erau interzise "promisiunile, îndemnurile, a­menintarile si alte acte de constrângere, în scop de a obtine marturisiri".

Într-o alta directiva, difuzata Inspectoratelor Regionale de Si­gu­ranta în septembrie 1947, erau indicate etapele desfasurarii anchetei. Astfel, "în orice cercetare de siguranta se va proceda ime­diat la luarea primei declaratii a învinuitului"[29], urmata de audierea mar­to­rilor si informatorilor. Aceasta prima faza trebuia continuata de un studiu atent al declaratiilor, sesizarea nepotrivirilor dintre ele, ana­li­zarea eventualelor corpuri delicte.

În a doua etapa a cercetarilor, ofiterul anchetator trebuia sa ia o noua declaratie învinuitului, cerând lamuriri asupra elementelor ne­clare. În paralel, anchetatorul trebuia sa desfasoare "o intensa ac­tiune informativa pentru adunarea de noi probe" în rândul rudelor si anturajului celui cercetat.

Directiva insista asupra respectarii legalitatii: "Se va cauta pe cât posibil de a nu retine persoane asupra carora nu aveti probe sau in­dicii suficiente. [...] În tot cursul cercetarilor se va accelera întreaga actiune tinându-se seama întotdeauna de legalitatea în care se vor face în ce priveste timpul retinerii si formele legale de perchezitii domiciliare, evitându-se cu totul abuzurile"[30].

Abuzurile si anchetele barbare au continuat sa se desfasoare pe întreg cuprinsul tarii, iar nepriceperea proaspetilor angajati ducea la respingerea a numeroase dosare de catre instantele judecatoresti. Ca urmare, au fost emise noi instructiuni si, în ordinul circular ce le în­so­tea, conducerea Sigurantei sublinia necesitatea respectarii stricte a lor: "Este bine ca fiecare ofiter de Siguranta în cursul anchetelor sa aiba în fata prezentele instructiuni pentru a se orienta în cercetari"[31].

În noile "Instructiuni cu privire la modul cum se face ancheta de Sigu­ranta"[32], emise în aprilie 1948, indicatiile erau mult mai deta­liate decât în cele precedente. Potrivit acestora, orice ancheta trebuia sa fie precedata de o culegere de material informativ cât mai bogat, care sa justifice arestarea persoanei urmarite, precum si cercetarea unei eventuale fise de cazier. Arestarea în sine era detaliata: întoc­mi­rea planului operatiei, formarea echipelor, asigurarea mijloacelor de locomotie, blocarea imobilului, patrunderea, adunarea tuturor lo­ca­tarilor într-o singura camera, identificarea urmaritului (urma­riti­lor), perchezitia locuintei si cea corporala.

Odata arestati, "indivizii vor fi luati imediat în cercetare si în tot tim­pul vor fi tinuti izolati". Ancheta propriu-zisa debuta cu o prima întâlnire între anchetator si anchetat în cursul careia anchetatorului i se recomanda sa "nu discuti nimic în legatura cu problema pentru care a fost adus". Apoi "se face împreuna cu individul autobio­gra­fia". Autobiografia trebuia discutata cu arestatul si studiata cu aten­tie pentru a "prinde toate slabiciunile" acestuia, cum ar fi "în ce ma­sura îsi iubeste familia si copiii", astfel de elemente "fiind foarte ne­ce­sare la momentul oportun spre a fi folosite" (evident, pentru san­ta­jarea persoanei anchetate).

Dupa acest prim contact, anchetatorul trebuia sa-si sintetizeze pro­blemele pe care trebuia sa le clarifice si sa întocmeasca un ches­tionar[33]. Raspunsurile la întrebarile din acest formular trebuiau formu­late într-o forma cât mai adecvata intereselor anchetatorului: "Nu lasam sa scrie ce doreste învinuitul si în discutie se stabileste ras­pun­sul si se trece în declaratie sub forma de dictat. Raspunsul sa aiba o forma cât mai apropiata de problema ce urmarim" . In­for­ma­tiile obtinute prin interogatoriu trebuiau completate prin investigatii în cercul de cunoscuti ai anchetatului si verificate prin utilizarea "retelei de camera".

Instructiunile încercau sa impuna o abordare psihologica a an­che­tei. În acest sens, anchetatorilor li se recomanda: "Regimul apli­cat trebuie sa fie în functie de comportarea anchetatului. [...] În ca­drul anchetei este foarte necesara câstigarea încrederii anchetatului si întelegerea situatiei lui. [...] Anchetatul sa simta în timpul acesta ca organul anchetator este superior lui. Sa nu i se aplice metode tari". Autorul (autorii?) instructiunilor dovedea chiar o anumita finete în cunoasterea personalitatii umane: "Factorul timp ca si izo­larea completa influenteaza foarte mult asupra moralului in­di­vi­dului. [...] Daca vom reusi ca organele anchetatoare sa vorbeasca cu anchetatul ca doi prieteni, rezultatul va fi foarte bun". Ancheta tre­buia fina­li­zata prin reconstituirea infractiunii, unde era posibil, si prin imortalizarea fotografica a aspectelor celor mai semnificative.

În încheierea instructiunilor, anchetatorilor li se recomanda sa fie "obiectivi în încheierea actelor" si sa studieze cu atentie articolele din Codul Penal în care urmeaza sa fie încadrata infractiunea.

Dosarul de ancheta care era înaintat justitiei trebuia sa cuprinda un proces-verbal general, declaratiile anchetatului (triate de ofiter dupa importanta lor), procesele-verbale partiale, procesele-verbale de confruntare si reconstituire, un referat ce va contine expunerea faptelor, concluziile si propunerile anchetatorului, actele privind corpurile delicte, procesele-verbale de perchezitie domiciliara si cor­po­rala, precum si mandatele de retinere. Dupa acest dosar, ce era înaintat instantei de judecata, se întocmea un dosar copie care con­tinea declaratiile neincluse în dosarul pentru justitie, copii dupa toate celelalte acte, notele informative de sesizare, corespondenta efec­tuata în cursul anchetei, fisa persoanei anchetate, referatul cu rezolutiile puse[35].

Data fiind lipsa oricarei pregatiri în materie de anchete, supe­riorii din conducerea Securitatii erau nevoiti sa întocmeasca ade­va­rate liste de întrebari ce trebuiau adresate persoanelor aflate în ancheta. Adresa nr. 11 673/23 oct. 1948 a Serviciului Judetean de Se­cu­ritate Teleorman catre Biroul de Securitate Rosiorii de Vede mentioneaza, în acest sens, urmatoarele: ".se observa ca deseori declaratiile indivizilor cercetati nu cuprind relatii importante pentru mersul anchetei. De aceea va atragem atentia ca e absolut insufi­cienta o declaratie subversiva ca a facut parte dintr-o organizatie sau ca a participat la sedinte. Este absolut necesar ca din cercetari si textul declaratiilor sa rezulte clar despre ce fel de organizatie este vor­ba, cine o conduce, ce efectiv are, ce scop urmareste, prin ce mij­loace îsi propuneau sa-si execute scopul, ce a facut pâna la arestare pentru realizarea scopului, de unde proveneau mijloacele financiare si cât erau de întinse, care erau legaturile orizontale si verticale, unde se tineau sedintele, cine a participat, care era ordinea de zi, ce s-a hotarât, în ce masura si-au executat hotarârile"[36].

Ordinele si indicatiile ramâneau, cel mai adesea, litera moarta. Trimis în anul 1949 în inspectie la mai multe directii teritoriale ale Securitatii, locotenent-colonelul Teodor (Tudor) Dinca, adjunctul lui Dulgheru la Directia Anchete Penale din DGSP, a constatat grave disfunctionalitati în modul în care se realiza anchetarea detinutilor: "Cercetarile au fost începute la întâmplare, fara un plan stabilit dinainte, fara sa fi fost fixat un obiectiv de atins, fara un studiu ama­nuntit al materialului informativ, din care sa se fi extras chestionare care sa duca la stabilirea legaturilor. [...] Dupa cele spuse de tova­rasii anchetatori, în primele cercetari s-au luat declaratii auto­bio­gra­fice. Am examinat declaratiile luate de la elementele mai importante si am gasit majoritatea dintre ele variind între 8-12 pagini, fara nici un continut relativ la infractiune. [...] Banditii sunt scosi la ancheta si pusi sa scrie despre activitatea lor si, pentru ca în celule sunt lipsiti de aer, profita de naivitatea anchetatorilor, scriind ore întregi pagini fara continut, pentru a respira aer si a profita de confortul unui scaun. Când anchetatorii vor sa ancheteze mai repede, atunci întocmesc chestionare pentru mai multi arestati, îi scot apoi din arest si le pun chestionarele, pentru fiecare în parte, pe masa, sa ras­punda la întrebari, în scris. Oricine îsi va da seama ca banditul va observa ce doreste anchetatorul si va întocmi raspunsurile în voie, pacalind astfel pe anchetator. Atunci anchetatorul vede ca banditul nu spune ceea ce el cunoaste din materialul informativ si-i aplica me­to­da bataii, reusind astfel sa smulga declaratii relativ la activi­tatea sub­versiva care, în majoritatea cazurilor, daca informatorul a fost de rea-credinta sau a avut imaginatie mai bogata, cercetarile iau un drum gresit" .

Metodele primitive de anchetare, bazate pe terorizarea ares­ta­tilor, au fost folosite pe scara larga de-a lungul întregului interval avut în vedere. Amploarea abuzurilor ajunsese atât de mare, încât chiar factori de conducere ai MAI au simtit nevoia sa mai tem­pere­ze zelul anchetatorilor.

În sedinta cu comandantii de Regionale si Judetene de Secu­ri­tate din 1 martie 1950, ministrul adjunct al MAI Gheorghe Pin­ti­lie sustinea: "Bataia în Securitate [se aplica] numai cu aprobarea directorului general, jos nu are voie nimeni sa bata". Tot el detalia si situatiile în care se poate "bate": "Aceluia care trebuie sa-i apli­cam, aplicam, dar asta deja trebuie sa vedem. La Judeteana, fara [apro­barea data] de seful Judetenei, n-are nimeni dreptul [sa bata], seful Judetenei când aplica trebuie sa judece de zece ori. Ăsti doi tovarasi pot aplica, seful Judetenei si directorul general, restul ni­meni. si astia trebuie sa se consulte foarte mult cu ei însisi, cine este individul, ce scop urmarim, si nu din razbunare sau din sadism, noi suntem un organ care lucram mai mult cu capul, studiem problema, o analizam. Nu asa, ca bat ca sunt devotat partidului. Daca nu pot singur, consult pe loctiitorul politic, daca nu ajunge, iau pe tovarasul Serviciului 5, nu trebuie ignorat ajutorul nimanui, nici ajutorul aceluia care matura nu trebuie ignorat, nu e rusine sa consultam pe oricine în probleme care consideram. Dupa ce vad, atunci da, trage-i 20 de bucati" . Comentariile sunt, credem, de prisos.

Lipsurile au persistat timp îndelungat. În zilele de 26 si 27 august 1955 s-a desfasurat la Ministerul Afacerilor Interne o ampla sedinta de analiza a muncii de ancheta. Au participat sefii directiilor cen­trale informativ-operative, sefii de servicii din directii, sefii de bi­rouri din Directia a VIII-a Anchete[39], seful Directiei I, seful Ser­vi­ciului C (Documentare-Arhiva), seful Serviciului operativ din închi­sori, seful Directiei Cadre, seful Serviciului Anchete din Directia Cadre, comandantii directiilor regionale si sefii Serviciului VIII An­chete din aceste directii, precum si seful Directiei Anchete din Di­rec­tia Gene­rala a Militiei. Cu alte cuvinte, întreaga "crema" a Minis­terului Aface­ri­lor Interne. În fata acestui "distins" auditoriu, minis­trul Alexandru Draghici a facut un aspru rechizitoriu al muncii de ancheta desfa­surate pâna atunci, în cadrul unui "Raport cu privire la stadiul muncii organelor de ancheta din Ministerul Afacerilor In­terne" . În partea finala a acestui raport au fost inserate o suita de indicatii menite sa amelioreze eficienta anchetatorilor. Vom cita în continuare câteva din aceste "directive de munca" pentru edificarea cititorului asupra ca­drului de referinta în care trebuiau sa se desfasoare anchetele.

Mai întâi, întreg procesul de ancheta trebuia sa aiba loc "în stric­ta conformitate cu cerintele Comitetului Central al Partidului Mun­ci­toresc Român si ale Guvernului Republicii Populare Române"[41].

Decizia de arestare trebuia sa se bazeze pe "probele verificate, convingatoare si incontestabile, privitor la activitatea criminala. Nu se admit arestarile pe baza unor materiale de mica însemnatate, du­bioase si neverificate. [...] Lucratorii organelor Ministerului Afa­ce­rilor Interne care au procedat la arestari neîntemeiate sa fie trasi la raspundere atât pe linie de partid, cât si pe linie de stat, mergând pâna la înlaturarea lor din aceste organe si trimiterea în justitie".

Apoi, anchetatorul trebuia "sa procedeze în legatura cu fiecare pro­blema ce i se încredinteaza la cercetari complete si multila­te­ra­le, sa descopere întreaga activitate criminala a arestatului, legaturile lui criminale, de asemenea pe organizatorii si inspiratorii infrac­tiu­nilor, sa aprecieze just actiunile arestatilor si sa respecte cu strictete lega­litatea populara."

Interesul fata de aceasta "legalitate populara" transpare din mai multe pasaje ale raportului si se datoreaza, cel mai probabil, dorintei regimului de a-si "cosmetiza" imaginea în Occident. Practicile abuzive erau însa atât de înradacinate în rândul securistilor, încât Draghici simte nevoia sa insiste pe parcursul întregului raport asu­pra acestui aspect: "Documentarea activitatii criminale ca: intero­ga­rea martorilor, condamnatilor, culegerea corpurilor delicte si a altor documente de ancheta sa se faca cu respectarea stricta a preve­de­rilor Codului de Procedura Penala al Republicii Populare Române".

În acelasi spirit, Draghici cerea "sa înceteze fata de arestati apli­carea masurilor de constrângere fizica si alte metode ilegale de ancheta (interogarea în tura, amenintari si carcera). Se interzice categoric de a face orice fel de promisiune arestatilor, martorilor sau agenturii de camera, privitor la usurarea situatiei lor sau de a recurge la alte procedee nejuste de ancheta care pot sa atraga dupa sine da­rea unor declaratii sau note nereale"[42]. Ministrul se arata necrutator cu cei care încalcau indicatiile venite "pe linie de partid" si amenin­ta ca "pe viitor, voi pedepsi aspru pe cei ce încalca legalitatea, iar pe cei ce calca legile cu rea-vointa vor fi predati Justitiei" .

Pentru a se conforma indicatiilor primite si pentru a ancheta în spiritul "legalitatii socialiste", ofiterul anchetator trebuia "sa se pre­gateasca constiincios pentru interogarea arestatilor, sa cunoasca în amanunt materialele informative si de ancheta, sa interogheze pe arestati cu dibacie, insistent si cu un scop bine determinat. Sa folo­seasca pentru demascarea criminalului, la timp si bine gândit, mate­rialele probatorii"[44].

O atentie aparte era acordata, în cadrul instructiunilor, anchetarii spionilor. Problemele care trebuiau elucidate în ce-i priveste pe aces­tia erau atent enumerate: "Când, unde si în ce împrejurari au fost ei recrutati de serviciul de informatii strain, ce sarcini au primit relativ la strângerea informatiilor cu caracter secret, ce au reusit sa duca la îndeplinire, ce recompense au primit, prin ce mijloace au strâns informatii [...] si din ce surse anume". Anchetarea spionilor trebuia sa duca la obtinerea de date si despre scolile de spionaj pe care le-au urmat acestia, amplasarea si structura lor, programul de antrenament, personalul si cursantii acestor scoli. Nu era scapata din vedere obtinerea de date despre posturile de radio emisie-receptie din dotarea acestora: raza de actiune, amplasarea geografica a statiei de receptie, timpul de lucru si frecventele folosite, indicativele si cifrurile de emisie, semnalele de consemn prevazute în cazul cap­tu­rarii de catre organele de Securitate.

Interogarea teroristilor[45] trebuia condusa de asa maniera încât aces­tia "sa ne dea pe complicii lor, pe instigatorii, favorizatorii si alte legaturi criminale". Interesau de asemenea de unde au procurat arme si unde sunt acestea depozitate. Cam aceleasi categorii de infor­matii erau vizate si prin anchetarea altor categorii de "dusmani ai poporului", precum "diversionistii" sau "membrii formatiunilor legio­nare subversive si ale grupurilor antipopulare".

Dupa obtinerea declaratiilor de la anchetati, pe structura pro­ble­melor prezentata mai sus, anchetatorii trebuiau sa analizeze aceste decla­ratii "în spirit critic si obiectiv" si sa le compare "cu alte mate­ria­le din problema, sa le verifice prin toate caile posibile". De ase­me­nea, anchetatorii erau îndemnati ca "atunci când cercetarile în pro­­blema cer cunostinte speciale în domeniul stiintei, tehnicii, artei, sa se faca expertize. La efectuarea expertizelor sa ne conducem strict de legile Republicii Populare Române"[46].

Instructiunile emise de-a lungul timpului de forurile con­du­ca­toare ale Securitatii sunau destul de bine, dar între România legala si România reala diferentele au fost dintotdeauna uriase[47], iar noul regim nu a facut decât sa le amplifice. Dupa ce am schitat "cadrul teoretic" în care trebuia desfasurata munca de ancheta, consideram ca extrem de utila exemplificarea modului în care s-au pus în prac­tica "directivele" primite.

Etapa preliminara anchetei, arestarea se facea în numeroase ca­zuri în mod abuziv , pe baza unui denunt anonim, la indicatia orga­nelor de partid, din cauza unor dusmanii personale sau pe baza unor probe insuficiente .

Astfel, DRSP Suceava raporta în 3 octombrie 1948 ca "numita Floarea Netea a fost trimisa în judecata pentru motivul ca s-au gasit pe peretii locuintei ei tablouri ale familiei regale de pe timpul lui Carol I". Verificarile ulterioare au demonstrat ca învinuita era "de profesie muncitoare, vaduva, nu a facut nici un fel de politica pâna la sfârsitul anului 1945, când s-a înscris în Frontul Plugarilor". Con­ducerea Securitatii atragea atentia ca acesta nu este un caz izolat si ca "în foarte multe cazuri se procedeaza la fel, chiar atunci când este vorba de simpli cetateni [...] la care se gaseste câte un exemplar din ziarul Dreptatea, câte un caiet cu fotografia regelui Mihai, câte un pistol ruginit, în stare de nefunctionare sau doua-trei cartuse". Se sublinia ca "în felul acesta nu se reuseste decât sa se creeze dusmani regimului de democratie populara" .

Situatia însa nu a cunoscut ameliorari semnificative în anii care au urmat, dupa cum se poate constata din exemplele de mai jos.

În prima jumatate a anului 1955, un militian dintr-o comuna a raio­nului Neamt, care traia în concubinaj cu sotia unui consatean, l-a denuntat pe sotul concubinei sale drept "reactionar" si acesta a fost arestat si anchetat de Securitate doua luni de zile pâna când situatia reala a iesit la iveala[51]. Tot în 1955, DRSS Timisoara a arestat trei persoane pe baza declaratiei unui martor care îi vazuse trecând pe o strada unde erau împrastiate "fituici cu continut dusma­nos". De fapt, persoanele în cauza fusesera trimise de un sectorist ca, îm­pre­una cu organele de Militie, sa strânga respectivele mani­feste. Acest lucru a fost însa "stabilit" de organele de Securitate dupa 72 (!) zile de ancheta .

În 17 februarie 1956, ofiteri ai DRSS Bacau au arestat-o pe Maria Mihaila, învinuita ca a rupt afise ale FDP lipite pe zidul casei sale. Cercetarile ulterioare au aratat ca Maria Mihaila îi vazuse pe tinerii care au lipit respectivele afise si i-a avertizat ca le va rupe daca le lipesc acolo. Desi nu exista nici un text de lege care sa o incrimineze, desi exista o ordonanta a Sfatului Popular care inter­zicea lipirea afiselor pe zidurile locuintelor, arestata fost anchetata si trimisa în justitie la 8 martie 1956[53].

Odata arestat, cetateanul parasea spatiul guvernat de legi, oricât de arbitrare erau ele, si intra într-un adevarat "imperiu al raului". Lo­curile de detentie si de ancheta au ramas adânc întiparite în me­mo­ria celor care au avut nesansa sa treaca prin ele, de aceea nu pu­tem sa nu ne oprim în studiul nostru si asupra spatiului de ancheta. În privinta acestuia dispunem de câteva informatii provenind din ambele "ta­bere" - atât de la cei anchetati, cât si de la ofiteri de Securitate.

Chiar si transportul de la celula la locul anchetei facea parte din subminarea psihologica a anchetatului. Un fost detinut politic îsi aminteste: "Gardianul juca rolul necunoscatorului. Îl întreba cum îl cheama pe primul, facea o pauza, trecea la al doilea, apoi la al trei­lea, în care timp cei întrebati respirau usurati caci presiunea îi stri­vea pe cei ramasi. Deodata el numea pe unul dintre ei, care nu se astepta, fie pentru ca fusese întrebat înainte de nume, fie ca facea parte dintre cei neîntrebati, si continua: «Vino, ia-ti ochelarii si hai sa-i vedem pe domnii de sus!» (birourile anchetatorilor erau la etaj) cu figura plângatoare. Cel ce mergea la ancheta, numai Dumnezeu stie ce era în mintea si în inima lui. Gardienii aveau grija sa-ti fixeze ochelarii la ochi, verificau personal sa fie fixati cât mai etans ca sa nu se mai poata vedea nimic. [...] Când un temnicer însotea un arestat în drumul spre ancheta, de regula întâlnea pe coridor un alt gardian si atunci se oprea o clipa si celalalt gardian întreba candid: «Unde îl duci, Gica, pe asta?» Gardianul întrebat, ce-l tinea de brat pe arestatul aflat în drum spre ancheta ce-l astepta, raspundea cu o voce plângareata, simulând o jeluire: «Aoleo, aoleo c.l meu! Îl duc sus sa se puna de acord cu domnii!» Este de la sine înteles ca din acel moment omul ce auzise schimbul de replici, fiind neexperi­men­tat, intra în panica, mai ales ca pe drum gardianul continua cu ase­me­nea remarci, atentionându-l fara motiv: «Lasa capul jos» ori «Pasul mare ca aici este groapa cu lei»" .

Revenind la spatiul unde se desfasurau anchetele, trebuie sa pre­cizam ca acesta nu era dispus conform unor anumite reguli, ci, cel mai adesea, dupa posibilitatile oferite de cladirile în care functionau se­diile organelor de Securitate. Cel mai frecvent, camerele de an­cheta erau "amenajate" în spatii subterane care ofereau o suma de avan­taje: strigatele de durere nu razbateau în lumea celor "liberi", locul unde se afla era mai greu de identificat de catre cel interogat si, nu în ultimul rând, mediul subteran inducea o stare de anxietate an­che­tatului. Exista însa destule marturii si asupra unor spatii su­prate­ra­ne, aflate chiar la etajele superioare ale cladirilor ocupate de Secu­ritate. În acest caz, geamurile erau prevazute cu gratii si/sau obloane pentru a împiedica atât tentativele de evadare sau sinuci­dere[55], cât si pentru ca "zgomotele anchetei" sa nu treaca dincolo de ziduri.

Mai ales în perioada de început a activitatii Securitatii, anche­tele se desfasurau în spatii diverse, care nu aveau destinatie spe­ci­ala de birou de anchete. În urma unei inspectii la Serviciul de Secu­ritate Cîmpulung din 30 noiembrie 1949, adjunctul directorului Directiei de Anchete, Tudor Dinca, nota: "seful Biroului de Cer­cetari este to­va­rasul slt. Flocea Dragos si lucreaza fara alte ajutoare, în aceeasi ca­me­ra cu tovarasii de la Biroul Administrativ si de la Biroul Teh­nic. Con­di­tiile de cercetare sunt de asemenea foarte gre­le din cauza lipsei de mij­loace tehnice. Arestul se compune dintr-o singura ca­mera la subsol, un fel de beci, în care fostii locatari îsi puneau varza la murat"[56].

Dupa arestare si depunerea în aresturile Securitatii, începeau inte­ro­gatoriile organizate si desfasurate dupa puterea mintii si educatia fiecaruia dintre anchetatori[57]. Desi indicatiile teoretice asupra desfa­surarii interogatoriilor nu lipseau , documentele Securitatii abunda în exemple asupra obtuzitatii si îngustimii intelectuale a ancheta­torilor manifestate pe parcursul interogatoriilor. Ne vom opri nu­mai asupra câtorva exemple.

Locotenentul Antila Nicolae din DRSS Timisoara, anchetând un membru al organizatiei "Miscarea Interna a Comitetului de Eli­be­rare Zona a II-a", în ziua de 11 noiembrie 1955, formula urma­toa­rea întrebare: "Organizatia secreta din care ai facut parte este pentru regimul din RPR?" Locotenentul-major Orcik Carol, din aceeasi di­rec­­tie regionala, nota în procesul-verbal de interogatoriu din 29 de­cem­brie 1955 al unui arestat acuzat de sabotaj urmatorul raspuns: "Faptele mele ilegale le-am facut pentru bunul mers al statului" .

În 1956 se recunostea ca "în ceea ce priveste formularea justa a întrebarilor, mai sunt înca un mare numar de lucratori de ancheta ce au o pregatire necorespunzatoare; pun întrebari fara nici o judecata, care mai mult încurca ancheta sau fac sa zâmbeasca arestatul"[61]. Ne­ga­rea unei astfel de situatii era aproape imposibila de vreme ce do­sarele de ancheta consemnau cazuri hilare. Astfel, DRSS Cra­iova ancheta un "grup contrarevolutionar care sub masca spiritismului ducea actiuni contra regimului". Anchetatorul, dupa o serie de în­trebari despre ceremonialul sedintelor de spiritism, adreseaza ares­tatului urmatoarea întrebare: "Când spun spiritele ca va cadea Rusia?" si noteaza urmatorul raspuns: "Rusia îsi cânta cântecul de moarte. Libertatea României va începe la sfârsitul acestui an".

Un alt caz ilustrativ era adus în discutie de colonelul Francisc Butyka, comandantul Directiei Anchete, în 1955: "În Directia cen­trala lucreaza un lucrator de 6 ani, 6 ani de ancheta. La un moment dat, el întreaba pe un arestat: «Acum vorbeste dumneata despre fap­tele pe care organele Securitatii nu le stie»"[62]. Fara comentarii!

Pentru diminuarea numarului unor astfel de situatii, consilierii sovietici, asa cum am mentionat, au întocmit modele de chestio­nare[63] cu întrebarile ce trebuiau formulate în timpul interogatoriilor însa, culmea ridicolului, au trecut pe aceste formulare si raspun­su­rile ce trebuiau obtinute. Prin urmare, anchetatul trebuia supus unui adevarat "pat al lui Procust". În aceste conditii, e limpede ce valoare de adevar au sumedenia de declaratii din dosarele întocmite de Securitate .

De altfel si felul în care erau redactate procesele-verbale de inte­ro­gatoriu a atras de nenumarate ori furia si reprosurile conducerii Securitatii. Înca în decembrie 1949 conducerea Securitatii atragea atentia organelor din teritoriu ca "în procesele-verbale încheiate dupa cercetari sunt reproduse diferite cuvinte pornografice expri­mate de cei vinovati. Aceleasi cuvinte sunt reproduse de martori în declaratiile lor si de anchetator în fisa anchetatului" . Se recomanda evitarea unor astfel de situatii pentru a da proceselor-verbale "un aspect serios si cu continut moral".

În numeroase procese-verbale exista stersaturi si/sau adaugiri printre rânduri. si aici unele situatii capatau o tenta comica. Astfel, la DRSS Stalin, locotenentul Butan Eugen, dupa ce face mai multe stersaturi în procesul-verbal de interogatoriu din 11 octombrie 1955, luat unui arestat fost politist, mentiona pe margine: "sters de mine" si semna tot el, fara nici o mentiune ca despre aceasta are cu­nos­tinta si anchetatul. Un alt locotenent, de aceasta data din Directia Regionala Bucuresti, a facut într-un proces-verbal de interogatoriu, luat unui fost membru PNŢ în 3 decembrie 1955, nu mai putin de 18 stersaturi[66]. Exista, de asemenea, în dosarele de ancheta si nu­me­roase procese-verbale fara semnatura arestatului sau fara semnatura completa sau clara a anchetatorului.

Procesul-verbal nu era însa decât una din piesele ce compun un dosar de ancheta. Acesta, în ansamblul sau, prezenta adesea nu­me­roase deficiente, conducând uneori la respingerea sa de catre instan­tele de judecata . Colonelul Butyka arata în cadrul unei sedinte: "În directiile centrale, eu am încercat sa vad cum se face aranjamentul dosarelor, sa vad cum lucreaza un anchetator. Am vazut cazuri când un dosar era ca o piata de vechituri" . Desi de-a lungul timpului au fost emise tot felul de directive si ordine circulare privind modul de întocmire si tipul actelor ce trebuie sa se regaseasca în dosarele de ancheta, acestea continuau sa se faca "dupa ureche". Numerosi an­che­ta­tori practicau asa-zisa "curatire" a dosarelor de materiale "pu­tin importante" care nu rareori demonstrau nevinovatia aresta­tilor. Gama acestor documente neincluse în dosar era larga: de la decla­ra­tii ale arestatilor, martorilor, condamnatilor si pâna la note infor­ma­tive sau acte de expertiza.

Existau si situatii inverse, când, din nepricepere sau lenea de a mai dezvolta investigatiile[69], ofiterii excludeau din dosare docu­mente incriminatorii. Un caz semnificativ este acela înregistrat la DRSS Galati în iulie 1955. Locotenentul Gheorghe Vulcan de la Serviciul Anchete nu a inclus în dosarul de ancheta al unui arestat declaratiile unui martor care contineau date privind activitatea anticomunista a persoanei anchetate. Totusi, a scapat atentiei sale o declaratie aparent "inocenta" a martorului, dar în care acesta facea referire la celelalte declaratii date. Instanta de judecata a retrimis dosarul pentru a fi completat si cu declaratiile incriminatoare. Loco­te­nentul Vulcan a preferat însa sa scoata si declaratia "scapata" pri­ma data, decât sa mai refaca dosarul .

Problema întocmirii temeinice a dosarului de ancheta era consi­derata de prima importanta, întrucât de soliditatea acestuia depindea condamnarea sau eliberarea arestatului.

Slabiciuni în întocmirea dosarelor de ancheta sesiza chiar Misu Dulgheru în 1950: "Cu procesele-verbale, când se întocmesc dosare pentru trimiterea în Justitie, am atras atentia asupra acestui lucru, am trimis modele de procese-verbale si totusi tovarasii nu tin seama de ele. Am aratat clar: Noi, sublocotenentul sau cutare si cutare din Directiunea Securitatii, încheiem cercetarea asupra numitului. si tovarasii încheie procese-verbale trecând declaratiile, marturiile, iar la urma ne scrie putin despre acuzatul pe care trebuie sa-l trimitem în judecata, sau ne scrie despre niste manifestari, în loc sa ne arate ce a facut asta. Vom mai trimite [instructiuni] de felul cum trebuiesc întocmite dosarele, este bine ca aceste instructiuni pe care le trimi­tem sa nu ramâna numai pe hârtie pentru ca ele sunt un ajutor real pentru dumneavoastra"[71].

Obtinerea unor condamnari cât mai mari era considerata ca o victorie personala a anchetatorului[72], ceea ce-l facea pe colonelul Mauriciu strul, seful DRSS Ploiesti în 1955, sa atraga atentia ca "Noi ase­zam toate acestea (dosarele de ancheta - n. ns.) pe un teren subred rau de tot si în instanta banditii retracteaza declaratiile date"[73].

Retractarea declaratiilor luate prin mijloace de forta în fata jude­ca­torilor sau respingerea de catre acestia a unor dosare nesa­tis­fa­catoare stârnea mânia ofiterilor de Securitate. Unul dintre acestia se plângea în 1956 ca "întâmpinam lipsuri si din partea Procuraturii si justitiei. [...] Încurajarea banditilor la procese ca sa retracteze declaratiile date, intimidarea martorilor si altele au luat proportii, iar noi am aratat prin doua rapoarte Directiei a VIII-a toate acestea pentru a lua masuri. [...] Daca în 1952-1953 alergam dupa câte un avocat care sa constituie apararea elementului respectiv, astazi avocatii învata pe inculpati cum sa mituiasca martorii, sa retracteze declaratiile date, inti­mideaza martorii si altele de genul acestora"[74]. Colonelul Butika amin­tea de "situatia" existenta la Constanta. Aici, "dupa ce ares­tatii se înteleg între ei, merg în fata justitiei. În justitie toti, parca la comanda, retracteaza tot ce au declarat si justitia îi respinge".

Un alt ofiter de Securitate îsi exprima "oful" în termenii urma­tori: "În primul rând am constatat ca - pentru ca noi am luat masura ca sa trimitem la diverse procese de ale noastre sa asiste la judecare - completul de judecata intra nepregatit în instanta si aceasta s-a vazut cu o serie întreaga de probleme pe care le-a judecat [...] com­pletul de judecata este nepregatit, avocatii le pun o serie de întrebari, ba, mai mult, când li se iau interogatorii în instanta infractorilor sau martorilor li se pun cu totul altfel de întrebari decât cele care exista la dosar si sigur ca arestatul respectiv spune ca nu stie si i se mai pune înca o în­trebare si el tot negativ raspunde si atunci îl trimite la reanchetare"[75].

Dupa ce am încercat sa conturam algoritmul unei anchete de Secu­ritate, consideram absolut necesara realizarea unui inventar al metodelor si tehnicilor de ancheta utilizate în vederea obtinerii decla­ratiilor dorite.

Întrucât reprezenta metoda folosita cu predilectie de anchetatori, vom începe cu tortura. Literatura memorialistica, culegerile de do­cu­mente si dosarele întocmite chiar de Securitate (în urma unor ins­pectii sau a unor anchete interne, precum cea din 1967-1968) abun­da în descrieri ale atrocitatilor pe care anchetatorii nu se dadeau în laturi sa le savârseasca. Din acest motiv nu vom încerca o abordare detaliata a multiplelor metode de tortura imaginate si puse în prac­tica de anchetatori. Analistii fenomenului totalitar disting doua cate­gorii ale torturii - tortura fizica si tortura psihica - desi, în opinia noastra, granita dintre cele doua categorii este extrem de fragila si, mai degraba, ele par sa se îmbine .

Tortura fizica consta în diverse forme de bataie (cu bâte, rangi sau vergele de metal, bastoane de cauciuc, saculeti de nisip) aplicata de unul sau mai multi anchetatori, arderea cu fierul rosu, suplicierea organelor genitale, socuri electrice[77]^- , lipsirea de hrana sau/si apa, asfixierea mecanica sau prin scufundarea capului victimei într-un vas cu apa ("submarinul"). În aceeasi categorie intra si închiderea anchetatului în camere mici si supraîncalzite sau, dimpotriva, neîn­calzite , obligarea acestuia de a sta ore întregi în picioare, nemiscat sau în pozitii chinuitoare (asa-numitele "pozitii ale sfintilor bizan­tini"[83]), tinerea victimei sub un puternic fascicul de lumina . Practic, imaginatia tortionarilor parea sa nu aiba limite .

În ceea ce priveste tortura psihica, metodele erau la fel de va­riate. Cea mai uzitata era asa-numita "ancheta în tura", care consta în bombardarea arestatului cu întrebari nonstop, timp de 15-20 de ore. În acest interval, acesta nu primea mâncare, era obligat sa stea în picioare sau pe scaune fara spatar, uneori nu primea nici apa. Dupa un scurt ragaz, ancheta era reluata de la capat si continua astfel zile si, uneori, chiar saptamâni. Una din victimele primului "pro­ces al sabotorilor de la Canal", din august 1952, îsi amintea, în cadrul anchetei interne a Securitatii din 1968, chinurile prin care a trecut: "Timp de opt zile si opt nopti nu am fost lasat sa dorm un mi­nut, ci am fost tinut într-un lant de ancheta încât mi s-a umflat ceafa de nu mai puteam tine capul în sus. În acest timp am fost dro­gat cu o doctorie lichida de nuanta bruna. Cred ca datorita acestor ultime doua procedee, nesomn si drogare, vointa s-a estompat tot mai mult, încât la sfârsit nimic nu ma interesa decât sa scap cât mai repede de ancheta. Declaratiile mele erau formulate si scrise de organul an­chetator, iar eu le-am semnat numai"[86]. Din marturisirile altor an­che­tati, se pare ca privarea de somn avea cele mai devastatoare efecte asupra rezistentei victimei .

Tot în cadrul torturii psihice pot fi amintite încercarile de inti­mi­dare a anchetatului[88], amenintarea ca îi vor fi arestati (sau dati afara din scoli si din casa) membrii familiei , izolarea totala a anche­ta­tu­lui, interogatoriile în care arestatul era complet gol în fata ancheta­to­rilor . Printre masurile extreme se numara violarea anchetatului sau a unor membri ai familiei acestuia , obligarea victimei de a consu­ma urina si materii fecale , proprii sau ale anchetatorului, si simu­la­rea executiei.

Înainte de a trece la alte metode folosite în cadrul anchetelor Se­curitatii, ne vom opri putin asupra celor care au pus în practica oro­rile amintite mai sus: anchetatorii-tortionari. Ce îi putea face pe acestia sa savârseasca astfel de atrocitati împotriva semenilor lor? Întrebarea este cu atât mai importanta cu cât, cel mai adesea, an­che­tatul si anchetatorul faceau parte din aceeasi natiune si rasa, aveau aceeasi religie, vorbeau aceeasi limba. Ca urmare, astfel de excese nu pot fi motivate (nicidecum scuzate!), precum în alte cazuri, de fanatismul religios, de ura rasiala sau de xenofobie. Atunci, sa fie vorba de cazuri patologice, de indivizi cu compor­ta­ment deviant?

Dupa observatiile celor mai multi dintre supravietuitorii tortu­rilor si ale analistilor fenomenului, un numar foarte mic de tortio­nari, între 5 si 10%, pot fi considerati sadici (si deci anormali!)[93]. Asadar, explicatiile atât de dragi studiilor psihanalitice sau psi­hia­trice se dovedesc în mare parte inadecvate pentru explicarea torturii în regimurile totalitare. Întrucât principiul dupa care au functionat aceste regimuri este unul nou, explicarea crimelor savârsite în nu­mele lor revendica introducerea unor noi concepte, unor noi abor­dari . Cercetatorii au constatat ca, în locul unor bestii sângeroase, adesea tortionarii se dovedeau a fi oameni amabili, tati de familie, capabili chiar de acte de compasiune.

În încercarea de a oferi o explicatie acestei aparente contradictii, Ruxandra Cesereanu a propus împartirea tortionarilor în trei cate­gorii. Prima se refera la tortionarul-robot. Acesta actioneaza la comanda si este aproape în fiecare caz dirijat riguros de o "emi­nen­ta cenusie" a torturii. Tortionarul-robot supliciaza "fiindca aceasta îi este meseria [...], iar nu fiindca este sadic" .

Al doilea tip este cel al tortionarului carierist. Persoana fara scru­pule, acesta îsi "ofera serviciile oricui, inclusiv fostelor sale vic­ti­me, în cazul în care acestea vor ajunge cândva la putere. [...] Tortura nu este doar o slujba oarecare pentru el, dar ea nu este nici viata lui"[96].

În sfârsit, a treia categorie ar fi aceea a tortionarului rafinat, tor­tionarul "om de stiinta". Considerat de multe dintre victime ca fiind cel mai periculos, întrucât "supliciaza cu inteligenta, dar si cu per­ver­sitate. Rafinatii studiaza tortura cea mai potrivita pentru victi­mele lor pentru a le aplica acestora doar supliciul care le-ar putea pro­duce cea mai mare tensiune si neliniste" .

Deosebit de utila în întelegerea acestei lumi a chinurilor, clasi­fi­ca­rea Ruxandrei Cesereanu[98] nu da solutia problemei întrucât "ex­pli­catia nu trebuie cautata în caracterul individului, ci în acela al societatii [...]. Explicatia va fi politica si sociala, nu psihologica sau individuala" .

În ceea ce ne priveste, împartasim opinia conform careia cauza esen­tiala a recrudescentei torturii trebuie cautata în desacralizarea socie­ta­tilor contemporane si, în special, a societatilor totalitare. În so­cie­­ta­tile totalitare persoana umana îsi pierde caracterul divin, înce­tea­za a mai fi considerata a fi "dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu". De altfel, însusi Dumnezeu este "declarat" mort si atunci, asa cum con­sidera un erou dostoievskian, "totul este permis". În practica si teoria sistemelor totalitare, fiinta umana este considerata un mijloc, fara a mai fi o adevarata persoana. Depersonalizarea este radi­ca­la mai ales cu cei care se opun proiectului totalitar. Un judecator din URSS o avertiza pe o detinuta: "Pentru noi, dusmanii poporului nu sunt fiinte umane. Împotriva lor, totul este permis"[100].

Prin urmare, statul detinator unic al criteriilor binelui si raului, singurul decident în ce priveste scopurile finale ale societatii, a putut cu usurinta sa-si doteze instrumentele (ofiteri, anchetatori, gardieni) cu o noua morala care sa permita savârsirea celor mai îngrozitoare lucruri "cu inima usoara".

Revenind la arsenalul de metode si tehnici utilizate de Securitate în cadrul anchetelor, nu putem sa nu mentionam confruntarile. Con­fruntarea se facea fie între mai multi arestati (în cazul în care acestia erau arestati în asa-numitele "loturi" - membri ai unei grupari sau organizatii contrarevolutionare), fie între arestati si martori.

Desi dadea rezultate destul de bune[102], chiar în cazurile în care an­chetatii erau net superiori, ca intelect, anchetatorilor, metoda era destul de putin utilizata, întrucât reclama din partea anchetatorilor o anumita abilitate în construirea chestionarelor[103]. Locotenent-colonel Tudor Dinca remarca, în septembrie 1949, ca la Serviciul de Securitate Dorohoi metoda confruntarii era folosita într-un mod formal: "Am dat dispo­zitii sa se refaca confruntarile, întrucât procesele-verbale de con­fruntari nu contineau decât întrebarea daca-si mentin declaratiile anterioare si raspunsurile respective" .

Pentru ca erau apreciate de sefi, ulterior confruntarile se rega­sesc în mai toate rapoartele de activitate ale serviciilor de ancheta din directiile regionale si centrale ale Securitatii. Astfel, în Raportul asupra activitatii Serviciului de Cercetari din Directia a V-a pe anul 1955 se mentiona: "Daca în anii 1953 si 1954 metoda con­fruntarilor a fost putin folosita, în acest an, atunci când a fost nevoie, s-au facut confruntari între arestati, precum si între arestati si martori, reu­sindu-se sa se stabileasca adevarul în multe situatii"[105]. Serviciul Anchete din Directia Transporturi mentiona, de asemenea, în rapor­tul de activitate pe perioada 1 ianuarie-25 august 1955: "În cursul anchetelor s-au facut si confruntari. Ele au fost pregatite din timp pe baza planurilor de confruntare si a chestionarelor care, dupa ce au fost verificate de seful serviciului si prezentate spre aprobare sefului directiei, s-au pus în aplicare" .

Folosirea martorilor, în scopul documentarii activitatii infrac­tio­nale a arestatilor, era intens recomandata de cadrele de con­du­cere. Trebuie subliniat ca, frecvent, "martorii" treceau printr-un cal­var si­mi­lar celui rezervat anchetatilor propriu-zisi. În acest sens, relevanta este telegrama nr. 2406/7 septembrie 1949 prin care Direc­tia Re­gionala de Securitate Pitesti transmitea Serviciului de Secu­ritate Teleorman o serie de "indicatii" în termenii urmatori:

"Rugam a ni se înainta în termen de 24 de ore de la primirea prezentei, prin curier special, declaratii despre urmatorii:

- Otelescu Ioan, din care sa reiasa ca s-a manifestat ostil actua­lului regim, spunând ca o duce prost din lipsa de bani, dar cât de curând va avea si el bani si va primi gradul atunci când se va schim­ba regimul si acest fapt nu va întârzia mult. Ne trebuie cel putin doua declaratii despre el. [...]

- Dumitru Mircea, functionar la Federala Teleorman, si Milea stefan, domiciliat în str. Victoriei în Turnu Magurele, va da (sic!) declaratii contra lui Dan Stoica si Sergiu Dorcescu din care sa reiasa ca acestia au bârfit PMR si ca spuneau ca va veni un partid care se va îngriji de ei, de asemenea sa confirme ca cei doi erau cunoscuti ca oameni fara nici un capatâi si lansatori de zvonuri. [...]"[107].

Cererile formulate de col. Nedelcu de la DRS Pitesti se încheiau imperativ: "Nu se admite nici o întârziere peste termen!" E lesne de înteles prin ce metode se obtineau astfel de declaratii preredactate de la persoanele ce urmau sa fie ridicate de Securitate.

Un martor folosit de Securitate în "procesul sabotorilor de la Canal", din august 1952, relata ca, în fata refuzului de a semna o ast­fel de declaratie, "anchetatorul s-a repezit la mine si a început sa ma loveasca cu picioarele în gleznele picioarelor mele si cu pumnii în stomac, cu toate ca din spusele mele stia ca sufar de ulcer". Întrucât "martorul" continua sa refuze sa semneze declaratiile dorite, anche­ta­torul l-a amenintat cu "aplicarea a diverse alte masuri ca: ace sub unghii, flacara lumânarii în lumina ochilor etc." .

Practica de timorare si torturare a martorilor era larg utilizata, lucru recunoscut si criticat în sedintele de analiza a "muncii de an­cheta". Alexandru Draghici afirma într-o astfel de sedinta: "Tre­buie remarcat faptul ca, ocupându-se cu culegerea probelor, unii lu­cra­tori operativi si de ancheta recurg la metode daunatoare în inte­ro­garea martorilor". Draghici oferea si un exemplu elocvent: "Calcari mai grave a legilor au avut loc la Regiunea Bacau, care a audiat pe martorul Birlica Ion, în etate de 70 ani, infirm de un picior. Din cau­za ca n-a dat declaratii de care anchetatorul avea nevoie, a fost tinut în mod abuziv timp de 30 de zile într-o camera fara foc, adica de la 13 decembrie 1954 pâna la 14 ianuarie 1955"[109].

Pe de alta parte, adesea ofiterii anchetatori nu se mai oboseau sa stabileasca natura relatiilor care existau între martori si anchetati si cadeau "victima" unor declaratii calomnioase izvorâte din dus­ma­nie, dorinta de razbunare si alte motive personale. Marturiile aces­tora, mai ales daca erau în conformitate cu directia imprimata de ofiter anchetei, nu mai erau verificate si serveau drept "probe ire­fu­tabile" în proces.

Recurgerea la expertize tehnice era, de asemenea, clamata de con­ducerea Securitatii ca o metoda sigura în dovedirea vinovatiei anchetatului si smulgerea de la acesta a unor declaratii complete. Din nou însa Draghici a fost nevoit sa admita ca majoritatea anche­ta­torilor "nu apreciaza la justa lor valoare expertizele în problemele de sabotaj, diversiune si terorism, pentru a caror cercetare amanun­tita sunt necesare cunostinte speciale în domeniul tehnicii, stiintei sau meseriilor" .

Dispretul semidoctului pentru orice om bine pregatit era larg ras­pândit în rândul ofiterilor de Securitate, facându-i reticenti în ape­larea la experti. În plus, atunci când erau folosite expertize, acestea erau afectate de o serie de vicii de fond. Faptul ca în calitate de experti erau numite, în destule cazuri, persoane de o competenta îndoielnica, ca nu întotdeauna cel desemnat pentru expertiza avea acces la toate materialele si informatiile necesare ar fi printre cele mai nesemnificative probleme. Existau însa si cazuri în care an­chetatorii îi obligau pe experti sa execute si diverse lucruri care nu aveau nimic comun cu o expertiza tehnica: sa interogheze mar­torii, sa procure diverse materiale de la unele institutii, ba chiar în unele cazuri li s-a solicitat sa califice faptele arestatilor, adica sa specifice daca ele au caracter de sabotaj, diversiune, pro­pa­ganda antipopulara.

Totodata, contrar articolului 159 al Codului de Procedura Penala al RPR, anchetatorii nu aduceau la cunostinta arestatului hotarârea cu privire la efectuarea unei expertize si numele persoanei desem­nate ca expert, lipsindu-l si de dreptul de a propune din partea sa un expert.

Utilizarea corpurilor delicte era si ea subapreciata ca metoda de ancheta de catre ofiterii anchetatori ai anilor '50. Cel mai adesea ridicarea corpurilor delicte nici nu era consemnata în procesele-ver­bale de perchezitie. În timpul interogatoriilor, contrar celor mai elemen­tare reguli, anchetatorii aduceau în fata anchetatului, de la început, toate corpurile delicte de care dispuneau. Se diminua astfel mult si din rolul psihologic al corpului delict si se oferea an­che­tatului posibilitatea construirii facile a unor ipoteze explicative. În plus, uneori, corpurile delicte erau "ratacite" mai mult sau mai putin intentionat si, când nu dispareau cu totul, nu mai apareau în fata jus­titiei, nefiind anexate la dosarul de ancheta sau erau anexate fara referatele din care sa reiasa calitatea de corp delict.

Fotografierea, mulajele si alte mijloace de fixare a pro­belor ra­mâneau, pentru majoritatea anchetatorilor, adânci mis­tere, uneori chiar dupa ani de munca în profil. Un raport privind "munca de ancheta" la DRSP Suceava, întocmit în 21 septembrie 1949, men­tiona: "Fotografiile de la dosar erau extrem de rele si unele chiar duble (adica fotograful a miscat aparatul în timpul po­zei). Decla­ra­tiile copii (adica cele batute la masina) [erau] scrise inco­rect, încât am fost silit sa citesc originalele ca sa pot întelege frazele. Am pre­lucrat aceste defectiuni, cu fotograful si cu dac­ti­lo­grafa, aratându-le importanta muncii lor"[113].

Catre finalul intervalului de timp studiat de noi se poate observa însa o ameliorare a acestor metode. Astfel, un arestat, anchetat în anul 1958 sub acuzatia de subminare a economiei nationale, era ne­voit sa constate: "Munca anchetatorilor de la Securitate a fost crea­tiva, plina de imaginatie si de o fantezie care putea sa urce pe ori­cine pe esafod sau sa-l duca în fata plutonului de executie. De exem­plu un hangar metalic de pe fostul Aerodrom Militar Buzau, [...] al carui schelet metalic fusese demontat, cu piesele marcate cu diferite culori de vopsele si apoi transportate pe Aeroportul Baneasa, unde urma sa fie montat din nou, a devenit un element si un argument tragic în dosarele noastre. [...] «Expertii» fotografi ai Securitatii, la cerere, au fotografiat acele bare si piese de fier depozitate, folosind trucaje si pozitii speciale, asa încât acele piese aratau în fotografii ca o gra­mada de fiare aruncate în dezordine. Acele fotografii au consti­tuit probe grele în acuzarea noastra" .

O ultima metoda pe care dorim sa o amintim în succintul nostru "inventar" o reprezinta utilizarea agenturii de camera. Aceasta me­toda apare mentionata chiar în primele instructiuni din 1948 pri­vind organizarea unei anchete: "În timpul anchetei se pot întrebuinta informatori instruiti sa fie introdusi în celula individului" . Desi se utiliza pe scara larga, aceasta metoda dadea rezultate destul de slabe din cauza nepriceperii ofiterilor care nu ofereau o varianta credibila pentru scoaterea informatorilor din celule la raport. "Ciripitorii" - cum erau denumiti în argoul de puscarie - erau rapid depistati si marginalizati de ceilalti detinuti. Acest lucru era recunoscut, uneori, chiar de ofiterii de Securitate. Astfel, în 1955, unul dintre acestia men­­­tiona într-un raport: "Cu agentura de camera nu a fost tinuta lega­tura în permanenta, iar scoaterea din ea sa fie acoperita. O alta cauza a fost si aceea ca arestul nostru este foarte plin" .

Adesea, nepriceperea ofiterilor era atât de mare, încât discernerea informatiilor valoroase obtinute de agentura de camera nu era posi­bila. Colonelul Butyka arata ca exista cazuri când "vine agen­tura de ca­mera si spune «uite ce este acolo», iar ofiterii nostri spun lasa, mai, prostiile acestea si acestea nu ajung la colonel sau la co­man­dant fiind­ca seful Serviciului Anchete sau anchetatorul nu se preocupa"[118].

Existau si cazuri, ce-i drept rare, în care agentura de camera era di­vulgata celorlalti arestati chiar de unii gardieni. Cu toate rezul­tatele îndoielnice pe care le oferea aceasta metoda, ea a fost utilizata de-a lungul întregului interval studiat de noi, contribuind din plin la perpetuarea insecuritatii în rândul arestatilor si la mentinerea lor într-o stare de permanenta tensiune.

Ajunsi la capatul incursiunii în universul terifiant al anchetelor Se­cu­ritatii din anii '50, trebuie sa formulam câteva dintre con­clu­ziile care se desprind din analiza acestei componente a activitatii de politie politica.

În primul rând, ancheta reprezenta "interfata" cea mai dura prin care Securitatea interactiona cu cetatenii României. Traumele provo­cate arestatilor anchetati de Securitate nu au fost egalate decât, poate, de cosmarul trait de acestia în universul concentrationar, dupa pro­nun­tarea sentintelor judecatoresti. Vinovati sau inocenti, in­cul­pati sau simpli martori, cei care au intrat în caruselul anchetelor au trait mo­mente de cosmar care le-au marcat personalitatea pentru tot restul vietii. Ei si-au pierdut, uneori pentru totdeauna, încrederea în lume, în viata, în oameni.

În acelasi timp, nu trebuie scapat din vedere faptul ca anchetele si corolarul acestora - procesele politice - au semanat teroarea, groa­za si confuzia, nu doar în rândul celor anchetati si judecati, ci si  în cele mult mai numeroase, ale persoanelor "libere" ba chiar, paradoxal, uneori chiar în rândurile organelor de represiune. Potrivit unora dintre analistii totalitarismului[119], actele de teroare îi degra­dea­za, în primul rând, pe cei care le savârsesc .

Vasili Grossman a redat cu maiestrie un proces interior al unui slujitor devotat al statului totalitar, confruntat cu imaginea propriilor victime si cu incertitudinea corectitudinii actiunilor sale:

"sefii lui îi spusesera odata, în numele partidului: «Nenorocire mare! Suntem înconjurati de dusmani! Ei se prefac a fi membri de partid încercati, ilegalisti, participanti la razboiul civil, dar sunt de fapt dusmani ai poporului, rezidenti ai serviciilor de spionaj, pro­vo­catori.» Partidul îi spusese: «Tu esti tânar si curat, cred în tine, flacaule, ajuta-ma, altminteri pier, ajuta-ma sa biruiesc aceasta scursoare.» [...]

Dar poate fi el învinuit, când si capete mai luminate decât al lui nu fusesera în stare sa se dumireasca unde e minciuna, unde e ade­varul? Când si inimile pure ramâneau în neputinta lor nedumerite - ce e bine, ce e rau?

Caci el credea, sau - mai precis - voia sa creada, si mai exact - nu putea sa nu creada. Prin câte ceva treburile sale necurate îi dis­pla­ceau, dar, la urma-urmei, era vorba de datorie! Pe de alta parte, treaba aceasta înfricosatoare îi si placea, îl atragea, îl îmbata. «Nu uita, îi spuneau sefii lui, n-ai nici mama, nici tata, nici frati, nici surori, ai numai partidul!»"[121]

Credem ca discursul imaginat de Grossman poate fi aplicat, fara teama de a gresi, unei largi paturi de cetateni ai Republicii Populare Române si, mai ales, unora din ofiterii si subofiterii de Securitate.

Pentru cetateanul de rând, dar în special pentru membrii fanatici ai partidului comunist, procesele orchestrate de Securitate aveau rolul unor ritualuri de "purificare" a societatii, întrucât "dusmanii po­porului" îsi marturiseau deschis "crimele", iar probele descoperite de anche­tatori erau de-a dreptul zdrobitoare. Orice îndoiala în jus­tetea sen­tintelor trebuia extirpata din mintea celor adusi sa urma­reas­ca aceste procese. Tot Vasili Grossman reda cu finete reactia omului ce crede în infailibilitatea statului socialist în momentul când în suflet îsi fac loc germenii îndoielii: "Crimele de care erau învi­nuiti pareau im­po­sibile, inimaginabile. Dar ei recunoscusera! si da­ca s-au recunoscut vinovati fara sa fie, atunci e cazul sa presupui o alta crima, una si mai groaz­nica decât aceea de care erau învinuiti, cri­ma împotriva lor însile. Numai la acest gând te îngrozesti. Tre­buia sa dai dovada de mare curaj pentru a te îndoi de vina lor, acest lucru ar fi însemnat ca ade­varatii criminali sunt conducatorii statului socialist"[122].

Asadar, rolul anchetei în sistemul totalitar nu mai este acela de a obtine informatii veridice de la anchetat, ca în cazul "anchetelor cla­sice" din statele democratice, ci de a alcatui un dosar solid, dupa o reteta prescrisa, care sa conduca la condamnarea "dusmanului po­po­ru­lui", indiferent de vinovatia sau nevinovatia sa reala. Victima tre­buia, prin urmare, redusa la neputinta, înfrânta total si adusa la sta­diul în care sa accepte rolul de marioneta în procesele regizate cu aten­tie . Acestea, la rându-le, sadeau temeinic groaza, pe de o parte, dar, în acelasi timp, mentineau si imaginea statului "divin" si infai­libil care nu doar strivea omul, individul, ci îl si apara de pre­zumtivii dusmani si, de ce nu, chiar de el însusi.

Prin urmare, anchetele Securitatii, cu întreg arsenalul lor de orori, au jucat un rol esential în patologizarea societatii românesti în de­cursul deceniului 1948-1958. Reflexele terorii, adânc întiparite în mentalul colectiv în aceasta perioada, au ramas vii de-a lungul unor întregi decenii, contribuind în mod esential la per­pe­tuarea regimului comunist din România.