CE ESTE SOCIOLOGIA POLITICÃ?
Clarificãri terminologice. Pentru un rãspuns corect si riguros Ia aceastã întrebare, este
necesarã mai întâî o succintã clarificare a ter- menilor de politicã-politici, politicul, politic.
La nivelul simtului comun, în limbajul curent, termenul de politicâ este folosit în mai multe
sensuri, dintre care urmãtoarele palru sunt predominante:
a. pentru a desemna domenii concrete a1e actiunii politice, spunându-se, spre exemplu,
"politica economicã", "politica fisca1ã" sau "financiarã", "po1itica culturalã" sau "politica
demograficã", "politica intemationa1ã" etc.. In aceastã acceptiune, substantivul "politicã" este
adeseori folosit sub forma de plura1 - "politici" - ca, spre pildã, în urmãtoarea expresie:
"politicile pe care guvernul X le-a dus în perioada Y";
b. pentru a exprima caracterul actiuniilactiunilor politice ale unui individ, grup ori autoritãi,
în vederea realizãrii anumitor obiec-tive, vorbindu-se, astfel, despre o "politicã interventionistã", o
"politicã libera1ã" sau "conservatoare", "politicã agresivã", de "bunã întelegere si cooperare" sau
"de i.mixtiune" etc.;
c. cu referire la componentele ideatice a1e activitãtii politice, indiferent de agentu]Iagentii
acesteia, atunci când sunt avute în vedere "ideile politice", "ideologia politicas", "cunostinte1e
politice", "proiectele politice" etc.;
d. pentru a indica rolul politicii de activitate/actiune desfãsuratã în vederea dezamorsãrii
antagonismelor si armonizarea intereselor, cu scopul de a asigura protectia organismului social, a
ordinii lui inte-rioare sau a ordinii politice instituite, ca în exprimãrile: "politica de conciliere",
"politica de întãrire ori înfãptuire a unitãtii" - partidului, a societãtii, a natiunii, a frontului fortelor
pacifiste, a miscãrilor de emancipare -, "politica de consens" etc.. Sub acest aspect, s-a considerat
cã politica este mai mult o artâ, adicã acel gen de activitate care, fãcutã cu ingeniozitate, pricepere
si ta1ent, imaginatie si exercitiu determinã oamenii sã actioneze împreunã spre atingerea unui scop
comun, dincolo de varietatea infinitã a aspiratiilor, intere-
selor, mobilurilor si telurilor existentei si manifestãrii lor ca fiinte sociale.
Unul dintre reprezentantii strãluciti ai întelegerii si definirii politicii ca artã este Benedetto
Croce, pentru care "problema politicã privitã ca problemã practicã este o problemã de initiativã,
creativitate, ingeniozitate si tocmai de aceea este complet persona1ã, individua1ã" . În tara noastrã,
Dimitrie Gusti este cel care a sustinut cã politica este o artâ, mai a1es sub aspectul echilibrãrii si
îmbinãrii mijloacelor si scopurilor care iau nastere din specificul vietii sociale, nota distinctivã a
artei politice constând - dupã Gusti - în aceea cã scopurile atinse contin mai mult decât cele
imaginate, rezultatul obtinut este mai mare decât cel scontat, mijloacele ss procedeele uzi- tate s-au
dovedit, pânã la urmã, mai efîciente, mai subtile sau mai adecvate decât s-a preconizat'
În rea1itate, politica este, în acelasi timp 151i87b , stiintã si artã: stiintã -pentru cã ea necesitã
imperios cunoasterea adecvatã a realitãtii politice ss fundamentarea stiintificã a deciziilor politice,
precum si ceea ce C. Wright Mi1ls numea (în lucrarea Imaginatie sociologicã, capitolul intitulat
Despre politicâ) valoarea de adevâr a faptului politic, a face politicã însemnând - dupã el - "a
practica politica ade-vãrului" - ceea ce este de naturã sã contribuie la preîntâmpinarea ori
contracararea voluntarismului si aventurismului politic, evitarea chiar a dezastrului politic; artâ -
pentru cã ea necesitã imaginatie, mãiestrie, talent, simt politic, creativitate, dar nu oricum, ci pe
temeiul cunoasterii si fundamentãrii stiintifice.
Din perspectiva sociologiei politice, termenul de politicâ desemneazã acel tip de activitate
umanã care constã în luarea decizi -ilor politice si implementarea lor în viata soc ialâ, prin
aducerea lor la îndeplinire. Cu aceastã conotatie, termen ul de politicã capãtã un sens restrâns,
bine circumscris, referindu-se la actiunea, la prac-tica politicã, înteleasã ca zonã, compartiment sau
tip de actiune sau practicã socia1ã.
Si politicul circulã cu un continut vast si tocmai de aceea vag, acoperind întreaga realitate
politicã a unei societãti, fiind folosit în
14 Benedetto Croce, Elementi di Politica, Laterza,
15 Dimitrie Gusti, Stiintele politi ce, sociologia, politica si etica in interdependenta lor
unitarã, în Opere, vol. 11, Editura Academiei Române,
Bucuresti, 1967, p. 38.
câteva acceptii mai importante, cu referire la: a. lupta pentru putere, pentru mentinerea sau
schimbarea regimului politic; b. competitia de interese politice; c. întregul sistem deciziona1; d.
programele politice sau de guvernare, atât cele privind obiectivele de perspectivã ss directiile
genera1e de orientare a evolutiei soci etãtii, cât si cele refe-ritoare la mijloacele si cãile de atingere a
obiectivelor, precum sj de înfãptuire a liniei politice generale.
Este usor de observat cã în toate aceste conotatii, politicul se suprapune cu politica, fapt
pentru care nu numai la nivelul simtului comun, dar chiar si în dezbaterile teoretice, acesti doi
termeni sunt confundati si substituitj unul prin celãlalt, ceea ce l-a determinat pe William Connolly
sã considere politicul (Ie politique), ca notiune, un fel de "concept-greblã" sau "conceptciorchine"
("le concept en grappe"), adicã un concept ce cumuleazã indistinct o multitudine de
intelesuri 16,
Ca si în cazul termenului politicã, solutia rezidã în încercarea de a privi politicul din
unghiul de vedere a1 uneia dintre disciplinele
politice. Din perspectiva sociologiei politice, politicul reprezintã o dimensiune imanentã
societâtii omenesti, unul dintre parametrii relatiilor so ciale, o sferã particularâ a vietii
sociale, o modalitate specificã a organizãrii interioare a ansamblului social si a struc turii
relatiilor Iui cu contextul international. E1 întruchipeazã
întreaga realitate politicã a unei societãti date, oricare ar fi varjatiile
puterii politice, ale relatiilor, institutiilor si ideosogii1or politice, ori-cai.re ar fi evolutia cãjl
or, mijloacelor, instrumentelor si efectelor actiunii, respectiv practicii politice, oricare ar fi
schimbarea regimurilor politice si a frontierelor pe suprafata Pãmântului. Iîs .s. esentã, politicul
este, cum 1-a definit Eisenstadt, "punctul focal a1s vietii sociale organizate ..., punctul focal al
relatiilor sociale pãmân-tene"
Definit astfel, se întelege cã politicul nu numai cã se intersecteazã cu politica, ci chiar o
înglobeazâ ca pe unul dintre domeniile sale intrinseci. De aceea, politicul nu poate fi conceput ca
"ceva" ce ar
William Connolly,
The Terms of the Political Discourse,
17 S. N. Eisenstadt, Political Sociology. A Reader, Basic Books Inc. Pub1isherss
putea exista în afara politicii sau care ar transcende -o; dupã cum nici politica nu poate fi
consideratã ca o activitate sau practicã umanã care ar absorbi întru totul politicul, în care acesta
din urmã s-ar disi- pa. Este, prin urmare, justificat sã se considere cã politicul reprezin-tâ, mai
degrabâ, întreaga realitate politicã a unei societãti si modul în care aceastâ realitate se
organizeazâ, structureazâ si evolueazã, iar politica - actiunea sau practica politicâ. A le distinge
astfel nu înseamnã nici a le confunda si su bstitui, dar nici a le autonomiza total, a le disjunge
si a le opune într-o manierã rigidã, ci a le privi într-o strânsã interdependentã, conlucrare si
influentãreci-proca.
Pentru a nu ft încãlcate cerintele de rigurozitate ce se impun oricãrei def1nitii stiintifice,
sociologia politicã defineste politicul la mai multe nivele la care el se constituie si functioneazã,
pentru a- i surprinde diferitele sale momente, laturi sau fatete. Un prim nivel ar fi acela al
conceperii politicului ca mod sau formã de organizare si conducere a societãtii de mentinere
structurare sau perfectionare a
ordinii ei inteme, - moderând conflictele, tensiuni1e ss clivajele -, în scopul statornicirii,
lega1izãrii si legitimãrii dominatiei unui grup, ca st în vederea garantãrii securitãtii exteme a
întregului organism social. Un a1 doilea nivel ar fi cel al actiunii sau practicii, reprezen-tând
ansamblul actiunilor întreprinse pentru stabilitatea sau schim-barea unui sistem politic exjstent,
pentru întãrirea sau, dimpotrivã, su brezirea si, pânã la urmã, rãstumarea unui regim politic dat, ca si
totalitatea activitãtilor desfãsurate în competitia, în lupta pentru sustinerea si consolidarea puterii
politice, pentru exercitarea preroga-tivelor acesteja, ca si pentru influentarea, controlul sau cucerirea
ei. Un a1 treilea nivel ar ft cel referitor la strategiile elaborate ss tacticile aplicate de fortele politice,
de "actorii" politici, pentru mentinerea, consolidarea si afirmarea sistemului politic si a regimului
politic, ori, din contrã, pentru schimbarea si rãsturnarea acestora, precum si metodele, mijloacele,
procedeele folosite de agentii colectivi si indi- viduali ai puterii pentru a o exercita, influenta sau
cuceri în scopul de a-si rea1iza astfel interesele lor fundamentale. Un al patrulea nivel ar ft cel al
cunoasterii politice, al "arsenalului" (in acesta intrând ideo- logia si, în genera1, cultura politicã, cu
toate componentele lor, stiinte1e politice, inclusiv sociologia politicã) mijloacelor de inter-
pretare si justificare a ordinij politice existente sau a schimbãrii aces-teta. In sfârsit, un al
cincilea nivel ar fi cel al continutului si dimen-siunilor comunitãtii internationale, al înterrelatiilor,
conjugãrii si impactului acesteja asupra "ordinii politice" din cadrul fiecãrei societãti date.
Irttrucât limba românã nu are corespondenti specifici pentru ceea ce în limba englezã se
desemneazã prin politics, policy sau polity, este necesar, atunci când este primejdie de confuzie prin
utilizarea nediferentiatã, sã se precizeze sensul în care sunt folosite concepte ca politica, politicul
sau chiar forma adjectivalã politic (precum în sin-tagma om politic, de exemplu).
Obiectul sociologiei politice. Asa cum o aratã si numele socio-logia politicâ este, inainte de
toate, sociologie - fie cã o considerãm sociologie de ramurâ, prin aceastã expresie reliefându- i
domeniul de care se ocupã, relativ autonom si particular al realitãtji soc iale, fie cã o apreciem ca
ramurã a sociologiei, subliniind prin aceasta cã existã o stiintã unicã, sociologia generalã, cu
subdiviziunile si ramurile sale, sociologia politicã fiind una djntre acestea. ªj într-un caz si în celãl
alt, ceea ce este importanl de retinut este cã sociologia politica este sociologie, cã oricât de
specializatã si autonomã ar fi, ea rã.mâne sociologie si, ca atare, nu se confundâ- dupã cum vom
rele-va mai departe - cu una sau alta dintre stiinte1e politice.
Prin substantivul "sociologie" din denumirea sa, sociologia politicâ are la ba.zã urmãtoarele
idei directoare: a. unitatea funda-tnentalã a societãtii uinane, concepând aceastã societate ca o
totali-tate, ca un ansamblu de elentente interdependente, astfel încât eco- nomicul. politicul,
socialul, spiritualul, moralul, valorile etc. nu sunt decât "fatete", laturi. coinponente, dirnensiuni
diferite ale unuia si aceluiasi tot integral si integrator - societatea globalã; b. aceste "fatete" sau
laturi nu se constituie ca niste "1umis' inchise, ca niste "monade" autosuficiente, izolate unele în
raport cu celelalte, ci ca ntste "lumi" complexe, cu structuri, caracteristici si legalitãti proprii de
afirmare si evolutie, cu autonomie si independentã relativã,darsi aflate îri corelatie, interdependentã
si influentã reciprocã, astfel încât nici una dintre ele nu poate fi redusã la celelalte, iar
caracteristicile oricãreia nu pot fi stabilite prin reducerea la caracteristjcile uneia sau alteia, asa cum,
prin ana1ogie, proprietãtile apei nu pot fi reduse la
proprietãtile hidrogenului si oxigenului, luate separat, si nici invers; c. structura proprie a
ansamblului, a întregului - societate globalã -,ca si caracterul sãu deosebit de complex fac sã
aparã anumite relatii, asumite caracteristici care nu existã ca atare în fiecsre djntre ele-mentele sale
componente luate izolat, astfel încât un fenomen apãrut intr-o anumitã laturã, sferã sau zonã a vietii
sociale poate sã aibã repercusiuni asupra ansamblului vjetij sociale, si invers, ceea ce face
imposibilã analiza unui aspect al vietii socia1e fãrã a tine seama de toate celelalte.
Pornind de aici, apare clar cã sociologia politicã, considerând politicul drept emergentã a
socialului, urmãreste sâ evidentieze care este natura, locul si ro lul politicului în viata societãtii,
sã includã politica în structura si functionarea societãtii globale, sã coreleze fenomenele si procesele
politice cu celelalte fenomene si procese sociale. Aceastã perspectivã i-a determinat pe unii analisti
sã con-sidere cã sociologia politicâ reprezintã acea ramurâ a sociologiei care analizeazã
interrelatiile fenom enelor politice si sociale.
Sociologie fiind, sociologia politicâ nu studiazã societatea ca tot, în toate "fatetele" si co
mponentele ei, cu ansamblul interrelatiilor acestora, ci numai o "fatetã", o zonã a societãtii globale,
si anume
politicul. Deci, la întrebarea: "Ce este sociologia politicã?", rãs-punsul ar putea fi urînãtorul:
sociologia politicâ este acea ramurâ a
sociologiei care studiazâ politicul în determinarea sa concretâ si în desfãsurarea sa
istoricã, raportat la cadrele si structurile socio-economice ale societãtii care îI înglobeazã.
Cum, în orice societate, politicul se configureazã prin câteva componente fundamentale -
putere'a, statul si celelalte institutii, gruputile, comportainentele, ideile etc. - vom considera cã,
mai con-cret, sociologia politicã este stiinta care studjazã:
- puterea l)oliticã ca manjfestare a puterii societãtii;
- statul si institutiile politice ca formã de organizare a societãtii;
- grupurile politice ca varietate a grupurilor sociale;
- relatiile politice ca element al relatiilor soc iale;
- ideile politice ca tipuri de idei sociale;
- comportamentele politice ca genuri de comportamente sociale;
- conflictele politice ca tipuri particulare de conflicte sociale s. a.m. d..
Enumerarea ar putea continua, deoarece în sfera de preocupãri ale sociologiei politice intrã ssi
a1te aspecte esentia1e ale politicului, cum ar ft: guvernarea politicã privitã ca modalitate
fundamentalã de organizare si conducere a societãtii; rolul elitelor politice si a1 clasei
conducãtoare, raportul guvernanti - guvemati; regimurile politice, tipologia acestora, analiza lor
comparativã ss jstoricã; raporturile si interactiunile sistemului sau/si regimului politic cu
mediul internationals.a..
Datã fiind aceastã multitudine de aspecte, întelegem de ce s-au manifestat si continuã sã se
manifeste dispute în jurul obiectului sociologiei politice, precum ss un asiduu interes pentru o asazisã
"listã completã" de probleme care sã intre în sfera de preocupãri nemijlocite ale sociologiei
politice, conf1gurându- i si delimitându- i obiectul. Spre exemplificare, mentionãm patru asemenea
"liste" care ar putea fi considerate cuprinzãtoare si la obiect: a. cea a sociologu- lui german Otto
Stammer, care evidentiazã ca domenii principale:
puterea, sistemele de dominatie, totalitarismul, democratia, partidele politice, grupurile
sociale de interese, parlamentul, birocratia, la care adaugã si altele mai putin specifice; b.
"inventarul" lui J.
studiul atitudinilor politice extremiste ss radicale, sociologia razboiului, determinãri ale
opiniei publice si ale propagandei, relatii între psihologie si politicã, probleme a1e psihopatologiei
si ale irationalismului p olitic, conceptul de conducãtor "charismatic", functiile jdeo logiilor etc.; c.
nomenclatorul lui Reinhard Bendix si Seymour Martin Lipset, care nomina1izeazã expres:
birocratia si administratia publicã, studii comparative de structuri politice si sociale; grup uri emice;
ideologii; intelectualii; miscãri muncitoresti; putere legislativã; armatã; sisteme politice nationa1e;
planificare; elite politice si probleme de leadership; partide politice; politica
Otto Stammer, Gesellschaft und Politik, în loc. cit., p. 566 si urrn.
js s Roucek, L.
Warren, Sociology. An Introduction,
Reinhard Bendix, S.M. Lipset, Poljtica1 Sociology, în Current Sociology, vol. VI, nr. 2,
1957 - UNESCO.
regimurilor subdezvoltate; grupuri de presiune; factori psihologici ai apartenentei politice;
opinie publicã, propagandã si efecte a1e mijloa-celor de comunicatie de masã; modele de viatã
politicã regiona1ã; religie si politicã; politicã rura1ã, stratificare socia1ã si politicã; com-portarnent
electoral. Sj, în sfârsit, una dintre cele mai recente "liste" cuprinde: partidele politice, alegerile,
luarea deciziilor politice, func-tionarea administratiei, inclusiv birocratismul, elitele politice (clasa
politicã, oligarhia politicã), toate aspectele legate de statul modern, independent si suveran, ca
institutie fundamenta1ã a sistemului politic, politicile publice (în materie de asigurãri sociale,
educatie, sãnãtate, culturã), politicile publice la nivel intemationa1 (de exem-plu, politica agricolã a
Uniunii Europene), comportamentele politice si apartenenta lor la o categorie socialã sau a1ta,
"câmpul" politic înteles ca o conftgurare a statusurilor si rolurilor politice, a inter-actiunilor si a
"liniilor de fortã" dintre ele, - asemeni orientãrii liniilor hiperbolice a1e pi1iturii de f1er de pe o
foaie de hânie sub care s-a pus un magnet -, relatiile intemationa1e existente între unitãtile
suverane.
Mozaicul acestor "liste de probleme" ce ar trebui considerate ca domenii specifice de
preocupãri a1e sociologiei politice s-a diversifi-cat în continuare, în ultimii ani adãugându- li-se cu
deosebire capi-tolele referitoare la deciziile si optiunile politice, ca si la relatiile intemationa1e.
Controverse în jurul obiectului. Toate acestea pun în evidentã cã sociologia politicâ, fiind o
stiintã relativ recentâ, trece printr-un proces de formare, conturare si acreditare care încã nu este pe
deplin încheiat. Obiectul propriu de studiu, conceptele fundamentale si notiunile corelative acestora,
întregul esafodaj de elemente de care o stiintã are absolutã nevoie pentru a se afirma cu acest statut,
sociolo- gia politicã si le-a dobândit ca urmare a desfãurãrii unor ample si îndelungate dezbateri
teoretice, cele mai multe si mai aprinse fiind în jurul obiectului. Asupra acestora nu ne oprim aici,
întrucât ele rezultã cu destulã claritate din scurtul istoric prezentat în paragraful anterior.
Mentionãm numai cã aceste controverse continuã si astãzi, urmãrind sã stabileascã dacã sociologia
politicã este studiul vietii politice în complexitatea sa ori numai al puterii politice, dat fiind cã unul
dintre
21 Dominique Colas, Sociologie politique, PUF, Paris, 1994, p. 9-12.
fenomenele tipice ale societãtii contemporane este lupta pentru pu-tere si, ca urmare, dupã
cum observa si H. Morgenthau, ar fi cât se poate de firesc ca sociologia politicã sã se axeze pe
studiul acesteia.
Fãrã îndoia1ã, considerarea sociologiei politice ca stiintã ce ana-lizeazã, din perspectivâ
sociologicã, puterea, cu toate determinãrile, componentele, formele ei de manifestare si impactul
asupra societãtii în cadrul cãreia se afirmã, este exactâ, dar unilateralâ, pentru cã limiteazã
objectul sociologiei politice la una dintre componentele lui intrinseci - studiul puterii -, asa cum,
din scurtul istoric prezentat, am constatat cã alte viziuni, la fel de reductioniste, au limitat acest
obiect la studiul fie a1 sistemului politic, respectiv, a1 statului si al celorla1te institutii politice, fie
la cel al regimurilor politice ss succesiunii aces-tora, al comportamentului politic, îndeosebi al
comportamentului electoral, al elitelor politice, al clasei sau oligarhiei politice etc..
Nici pânã astãzi nu s-a ajuns la stabilirea unui punct de vedere unanim sau genera1 acceptat a
ceea ce este obiectul sociologiei politice, dar pare a predomina si a avea câstig de cauzã punctul de
vedere conform cãruia sociologia politicã este domeniul sau ramu-ra specializatã a sociologiei ce
studiazâ viata politicâ în complexi-tatea ei, ca zonâ, sferâ sau compartiment al vietii sociale
globale, ce analizeazã politictîl în contextul sistemului social total, inte-grat în functionalitatea
socialâ generalâ. De aceea, abordãrile sociologiei politice au întotdeauna un pronuntat caracter
empiric, concret, adevãrurile ei fiind mai putin adevãruri a1e deductiilor teo-retice si mult mai mult
a1e datelor mãsurabile, ale faptelor statjstice.
Dar, dacã în legãturã cu caracterul sociologic a1 abordãrii speci- ftce sociologiei politice
lucrurile sunt oarecum limpezite, continutul, substanta, aria de cuprindere a obiectului sociologiei
politice, "ce intrã" si "cât intrã" în câmpul de activitate al acestei discipline reprezintã probleme în
jurul cãrora disputele actuale continuã. Un element care concurã la clarificarea chestiunii în cauzã
este deli- mitarea de obiectul propriu celorla1te stiinte înrudite sau limitrofe si precizarea
raporturilor cu acestea.
Sociologia politicã si stiintele înrudite sau limitrofe. Pentru a
22 Hans Morgenthau, Power as a Politica1 Concept, Northwestem Universits Press
Ileana Petras-Voicu, Introducere în sociologia politicâ, vol. 1, Casa de Editurã
Transitvania Press, 1994.
limpezi raporturile sociologiei politice cu stiinte1e înrudite sau li- mitrofe, o precizare se
impune de la bun început: politicul - în sen-sul defînit anterior - reprezintã acea realitate
specificã societãtii omertesti care face obiectul de studiu al mai multor stiinte, acestea alcãtuind
laolaltã sistemul stiintelor politice : Stiinta politicã sau politologia, sociologia politicã, filosofia
politicã, geopolitica, antropologia politicã s.a..
Dacã, în cazul filosofiei politice ssi al antropologiei politice, speci- licul lor de abordare apare
mult mai pregnant, iar obiectul de studiu mai bine delimitat - dupã cum vom releva în continuare
-, în ceea ce priveste politologia si sociologia politicâ, lucrurile sunt mult mai indistincte pentru
bunul ss simplul motiv cã obiectul lor de studiu este, în bunã mãsurã, identic, numai maniera si
unghiul (perspectiva) de abordare diferã - primei fiindu- i specificã ana1iza teoreticã, celeila1te
investigarea sociologicã; una - stiinta politicã - concen-trându-si efo rturile asupra aparatului
guvemamental si mecanismelor conducerii politice, a1e guvemãrii, cea1altã asupra interactiunii
dintre politicã si structura socialã, dintre procesele politice si societate.
Aceasta nu înseamnã a considera politologia fie o pseudostiintã, cum sustinea sociologul
francez Gaston Bouthoul, fie un capitol (partea teoreticã), cum aprecia R. Aron, al sociologiei
politice, anulându-i caracterul de stiintã teoreticã, distinctã ss automatã a politicului; nu înseaninã
nici a nega sociologia politicã în favoarea politologiei, a-i rãpi specificul sociologic, reducând-o la
ceea ce unii si altii înteleg prin politologie; dupã cum nu înseamnã nici a le iden-tifica,
considerându- le unul si acelasi lucru, asa cum face Maurice Duverger atunci când le calificã drept
"expresii sinonime" . Datoritã apropierii atât de strânse, a similitudinii si identitãtii realitãtii 1a.
care ambele se referã, - ssi una si cealaltã reprezentând, dupã cum a obser- vat justificat Gabriel
Almond, "o reflectie conc entratã asupra orga-nizãrii politice a societãtii" -, dar ss ca urmare a
împrejurãrii cã, asa
24 Vezi si Ovidiu Trãsnea, Curente si tendinte în politologia contemporanã,
Bucuresti, 1972, cap.I.
25 Gaston Bouthoul, Sociologie de la politique, PUF, Paris, 1965, p.
26 Raymond Aîon, La sociologie politique, îis Revue de l'enseignexnent supsrieul-, nr. 1-
2, 1965, p. 21-23.
27 Maurice Duverger, Sociologie politique, PUF, Paris, 1966, p. 24.
28 Gabriel Almond, A Developmental Approach to Poljtical Systems, apud
S.N. Eisenstadt, op. cit., p. 57.
cum constatã pertinent Mihu Achim, "politologii îsi pun tot mai mult probleme sociologice,
iar abordãrile sociologiei politice se ridicã tot mai mult spre predictie, spre elaborare de modele,
interesele poli-tologilor si ale sociologilor aflându-se «într-o miscare convergentã», acum
suprapunându-se în multe privinte" - întelegem de ce s-a dovedit dificilã si infructuoasã tentativa
de a trasa, cu linii ferme si clare, hotare rigide între cele douã discipline.
În aceastã privintã existã, în literatura de specia1itate din ta.ra noasirã. precizãri care au
clarificat într-o mare mãsurã problema în discutie. Ast fel, prof. Ovidiu Trãsnea sublinia cã:
"- ambele discipline - sociologia politicã si politologia - sunt necesare si, prin urmare,
legitime; de aceea, orice tentativã de a reduce una dintre ele la cealaltã este inconsistentã si refutabi
lã;
- ele sunt discipline distincte: a pune semitul ega1itãtii între ele înseamnã a desconsidera
necesitãti practice ss s ignora cerintele epis-temologice ale diviziunii muncii proprii studiului
contemporan al
- politologia reprezintã, în sistemul contemporan al stiinte1or politice, o disciplinã
fundamentalã, ca stiintã socialâ particularâ consacratã fenomenului politic. Sociologia politicã este
o sociologie specialã, de ramurã, care face jonctiunea între sociologie si stiinta polit icã; sub raport
cognitiv, ele sunt discipline complementare;
- obiectul lor este, într-o mare mãsurã, comun: politicul în deter- minarea sa concretã si în
desfãsurarea sa istoricã. Centrul lor de interese este însã diferit: în timp ce politologia se consacrã
cercetãrii si
explicãrii esentei, genezei si di namicii politicului, sociologia
politicã urmãreste mai cu seamã natura, locul si rolul social ale sis-temului politic,
raporturile istoriceste conditionate dintre sistemul social sj siste mul politic;
- dacã viziunea politologicã este predominant aceea a speciftcitãtii fenomenului politic,
perspectiva sociologicã este aceea a totalitãtii, a întregului social, integrând politicul în structura si
functionalitatea socia1ã generalã si corelând fenomenul politic cu celelalte fenomene sociale"
29 Mihu Achim, Introducere în sociologie, Editura.
30 Ovidiu Trãsnea, Probleme de sociologie politicâ, Editura Politicã, Bucuresti,
1975, p. 39-40.
Tom Bottomore accentua sÎ mai mult cã, în timp ce stiinta po1iticã (po1itologia) studiazã
politicul în sine sau, dupã Ju1ien Freund, politicul ca esentâ auto nomã, si nu ca o dimensiune a
vietii sociale, nu pe baza corelatiei cu socialul, socio1ogia politicã îl studiazã în cadrul acestei
corelatii, ca înrãdãcinat (rooted) în conditiile materi-a1e de viatã, ca intricat, întretesut în societatea
globalã
Coroborând toate aceste elemente clarificatoare, am putea, pe scurt, considera cã poiitologia
studiazâ si explicã natura si esenta
politicului, geneza si dinamica lui, precum si locul si rolul pe care îl are ca realitate
complexã, iar sociologia politicã analizeazã si explicã natura si esenta socialâ a politicului,
dezvoltarea lui în cadrul unor micro- si macro-structuri sociale, locul si rolul lui în
societate, interconditionarea si insuenta reciprocã cu celelalte domenii ale vietii sociale.
Existã câteva discipline, din sistemul stiintelor politice, care inter-secteazã atât politologia, cât
si sociologia politicã, jucând rolul de trãsãturã de unire sau de tampon între acestea douã. Ele sunt
cunos-cute sub denumirea de discipline limitrofe sau "secante", dintre care
mentionãm spre exemplificare: stasiologia - stiinta partidelor politice; stiinta relatiilor
internationale; stiinta comportamentu-
lui electoral; polemologia - stiinta rãzboiului; irenologia - stiinta pãcii; stiinta actiunii
politice; statoiogia (termen inventat de gândi-torul francez La Bigne de Villeneuve, înainte de
primul rãzboi mon-dial) - stiinta despre stat. Fiecare dintre aceste discipline nu apartine exclusiv
nici sociologiei politice, nici politologiei, ci, într-o anumitã mãsurã, si uneia ss celeila1te, pentru cã
se aflã în zona lor de confluentâ. De exemplu, partidele politice sunt studiate de: politolo-gie - ca
un element intrinsec politicului, ca una dintre componentele lui de bazã si ca una dintre formele lui
majore de întruchipare; socio- logia politicã - ca unul dintre elementele structurale a1e sistemului
politic si ca tip particular de asociere s i organizare a grupãrilor si comunitãtilor sociale; de
stasiologie, care le ana1izeazã structura intemã si modul de organizare, grupãrile si regrupãrile lor,
clasifi- carea si tipologia dupã anumite crjterii.
Âceste stiinte "secante" sunt puntile aruncate peste santuri1e pe
31 Tom Bottomore, Political Sociology, Harper and Row Publishers,
1978, p. 8; Freund Julien,
L.'Essence du politique, Edition Sirey,
care sociologia politicã le sapã în jurul propriului câmp de investigatie pentru a- i marca
limitele, sunt, cum releva Coser Lewis printr-o sugestivã metaforã, cele care abordeazã pãrtile
scufundate a1e iceberg-ului politic, în timp ce sociologia politicã si mai a1es poli- tologia se
concentreazã asupra pârtii vizibile a acestuia.
S-a observat, pe bunã dreptate, cã lãmurirea raportului care existã între sociologia politicã si
fîlosofîa politicâ se impune cu atât mai mult cu cât "istoria scurtã si sumfalã a sociologiei politice",
simul-tan cu virulenta actiunii nihiljste a scientismului pozitivist, extins si în câmpul stiinte1or
politice, au fost interpretate ca "un triumf asupra filosofiei politice", unii chiar declarându- i
pieirea. Leo Strauss con-stata în aceastã privintã cã, "fãrã exagerare, astãzi f1losofia politicã nu mai
existã, cu exceptia unor preocupãri funerare, adicã de cercetare istoricã sau a1teori ca temã de slabe
si neconvîngãtoare proteste".
Desigur, se poate vorbi de un "triumt", dar nu asupra filosofiei politice la stadiul ei
contemporan de dezvoltare, ci asupra vechji ftlosofii clasice, prin excelentã speculativã,
predominant aprioristã. In mãsura în care acum se poate vorbi despre o disparitie, apoi despre
disparitia acestui fel de filosofie este vorba. Dacã, în întelesul ei actu-al, fîlosofîa politicã este ace a
ramurã a fîlosofîei care mediteazã asupra semniflcatiei faptului politic în raport cu omul,
asupra valorilor, scopurilor si optiunilor pe care le implicã si le reali-
nea politicâ, se întel
zeazâ actiu , ege cã dezvoltarea sociologiei politice nu s-a soldat cu un "triumt"
sau cu o eliminare a f1losofiei
politice. Este vorba, mai degrabã, ca expresie a dezvoltãrii si aprc - fundãrii cunoasterii
stiintiftce, de un proces al diversjficãrii denter-surilor - si sociologice si politice si filosofice - si
al manifestãrii unor complexe raporturi de complementaritate între ele.
Fãrã a intra în detaliile nenumãratelor definitii care au fost date filosofiei politice , vom
preciza numai cã, spre deosebire de poli-tologie, ca si de sociologia politicã, filosofia politicã
"construieste" reflectia filosoficã asupra politicului si asupra cunoasterii rationale a
32 Jacques Moreau, George Dupui, Jacques Georgel, Elsments de sociologie politique,Cujas,
iLeoStrauss,
What is Political Philosophy?,
l973sp. 17.
sPentru aceasta, vezi analiza sistematizatã si nuantatã cuprinsã în lucrarea prof.
Ovidiu Trãsnea, Filosofla politicâ, Editura Politicã, Bucuresti, 1986, p.
acestuia. Deci, ea abordeazã politicul din perspectivã fllosoflcã, cu categoriile
fundamentale si procedeele specifice filosofiei. Nerespectând a1tceva decât modul filosofîc de
abordare, - atât a politicului, cât si a cunoasterii acestuia -, filosofia politicã dezvãluie:
semnificatiile faptului politic, a1e realitãtii po1itice ca atare, în raport cu omul si conditia
acest uia, în lumina unei interpretãri globa1e a istoriei; în cadrul unei conceptii genera1e despre
lume, distileazã si cristalizeazâ valorile care orienteazã sau ar trebui sã orienteze actiunea politicã s
totoda tã, pune în corelatie valorile politice speci- fice cu celelalte valori general- umane ss istorice,
cu destinul omenirii în ansamblul ei; conslruieste un "discurs critic" asupra principiilor constitutive
ale societãtii politice, ca si asupra criteriilor progresului politic, conjugând progresul politic cu
progresul genera1-uman; se constituie ca o "constiintã criticã" a întregului sistem al stiintelor
politice, al diferitelor lor cadre conceptuale, relevând mãsura în care aparatul lor conceptua1
concordã cu complexitatea fenomenului politic, identificând confuziile de idei si erorile de metodã
continute în teoriile explicative propuse de fiecare dintre stiinte1e politice ss de toate laola1tã.
Actionând în aceste directii, filosofia politicã îsi afirmã, în raport cu actiunea politicã si cu
cunoasterea stiintiftcã a politicului, o dublã naturâ: epistemicã si atitudinalâ, cognitivã si
valorizatoare. In consecintã, progresele înregistrate de filosofia politicã nu frustreazã progresele
cognitive a1e sociologiei politice, ale politologiei si ale tuturor celorlalte stiinte ale politicului, ci
dimpotrivã; iar invers, orice nou progres în cunoasterea politicului realizat de oricare dintre sti
intele politice, inclusiv, deci, de sociologia politicã, reprezintã pen-tru filosofia politicã o nouã
experientã de pus în valoare, o nouã exigentã de integrat, încã un câmp de meditatie si valorizare,
un nou element de a se raporta si de a rãspunde la cerintele presante ale prac-ticii politice.
Este legitimã, de aceea, concluzia cã între filosofia politicã si stîinte1e politice, inclusiv
sociologia politicã, "existã, prin urmare, o interdependentã necesarã" , astfel încât profunzimea
reflectiej filosofice asupra politicului sj a functiei sa1e integrative si critice
s Ibidem, p.
devine un centru de înteres pentru sociologia politicã, pentru poli- tologie ss pentru toate
stiinte1e politice, dupã cum achizitiile stiintifice - progresul metodelor de cercetare, noile strategii
euristice si explicative, operationalizarea cercetãrii - în câmpul studierii politicului de cãtre
sociologia politicã sj de cãtre toate celela1te stiinte po1itice impun intensificarea reflectiei
filosofice. Impun, în ultimã instantã, dezvoltarea filosofiei politice ca atare, care, dacã n-ar fi legatã
organic de dezvoltarea stiint politice, ar ajunge sã se degradeze inevitabil într-o speculatie sterilã.
Sociologia politicã "simte", astãzi mai mult decât oricând, o nevoie lãuntricã de filosofie - pentru
a depãsi limitele teoretice de care se 1oveste în pro-pria ei muncã ss în propriul ei domeniu, dupã
cum filosofia po1iticã "se hrãneste" din rezultatele cognitive a1e sociologiei politice pentru a-si feri
demersul de "uscãciune", sterilitate, abstractism speculativ si rupturã de "realitatea politicã
fremãtândã".
Antropologia politicâ este o ramurã tardiv specializatã a antropologiei socia1e, care se
consacrã descrierii si analizei struc-turilor, proceselor, reprezentãrilor si sistemelor politice proprii
societãtilor considerate primitive sau arhaice, precum si particularitãtilor sistemelor politice ale
societãtilor tribale contempo-rane . Cantonatã asupra acestui objectiv de studiu, antropologia
politicã a adus noi elemente de cunoastere asupra etapelor procesului de trecere de la comunitãtile
lipsite de structuri politice specializate, sau cum le numea Marcel Prs1ot, "societãti non
politifîcate", la cele în care structurile si functiile politice sunt deja diferentiate - dupã Prs1ot,
"societãti politifîcate" -, ca si asupra trãsãturilor specifice ale acestui proces în cazul actualelor
societãti cu structuri trjbale. Astãzi, antropologia politicã nu se limiteazã la societãtile trib ale, ci
îmbrãtiseazã, într-o viziune sinteticã, specificã antropologiei, ca stii ntã despre om, societãtile
arhaice, dar ss cele contemporane nouã, oferind o mai bunã întelegere a genezei si esentei
politicului. Ea se "îmbinã" strâns cu vocatia sociologiei politice.
Orientatã astfel, antropologia politicã oferã sociologiei politice date extrem de utile spre
genera1izare si predictie, dupã cum sociolo- gia politicã îi oferã, la rândul ei, instrumente si
metodologii de investigatie, ca si elemente concrete si directionãri care o orienteazã
36 In acest caz, sUnt avute în vedere structurite tribale îndeosebi din tãrile africane.
Marcel Prstot, Sociologie politique, Dalloz,
spre ana1iza procesului de trecere la comunitãtile cu structuri si functii politice specia1izate în
functie de transformãrile societale, de trecerea comunitãtilor primitive ori arhaice de Ia un tip de
societate la altul - ceea ce o ajutã sã-si usureze povara unei viziuni predominant filosofice si a unei
tendinte adeseori prea abstracte.
Istoria politicã este istoria vietii politice, ce s-a configurat ca bransã sau ramurã a istoriei ca
stiintã, specia1izatã în cercetarea evolutiei istorice a vietii politice a unui popor sau a popoarelor
dintr-o anumitã zonã geograficã, ori la scarã intemationalã.
Aceastã disciplinã oferã sociologiei politice spre generalizare un întreg univers de date, fapte,
evenimente istorice de naturã politicã, selectate si prelucrate, dupã cum, la rândul ei, sociologia
politicã oferã istoricului vietii politice cadre conceptuale si ipoteze explica-tive care-1 ajutã sã
înteleagã interrelatia determinatã a proceselor politice cu alte procese sociale, sã se ridice la
explicatia cauza1ã a fenomenelor cercetate, evitând astfel cantonarea în simpla istorio-grafie, în
jnventarierea faptelor politice în succesiunea lor.
Psihologia politicâ s-a desprins ca ramurã a psihologiei sociale ce studiazã aspectele
psihologice ale comportamentului politic. Ea oferã sociologiei politice elemente ferti1e pentru
investigarea compor-tamentului politic si pentru întelegerea mai complexã a motivatiilor ce stau la
baza atitudinilor politice, dupã cum, la rândul sãu, sociologia politicã oferã psihologiei politice
armãtura conditionãrii sociale a com-portamentului politic, inclusiv a reactii1or psihologice
(sentimente -resentimente politice, simpatii - antipatii politice, acte politice volitiona1e,
charisma etc.) din sfera acestui comportament.
Ar mai putea fi relevate si alte corelatii ca, de exemplu, cele cu istoria doctrinelor politice, cu
geopolitica s.a.. Nu ne oprim asupra lor deoarece cele prezentate sunt suficient de relevante pentru
orice raportare a sociologiei politice la oricare dintre celelalte sti inte.
|
