CLASA POLITICÃ
În functie de orientãrile ideologice ale cercetãtorilor în sociologia politicã, de sco1i1e
sociologice, de nivelul atins de cercetarea fenomenelor sociale si de evolutia vietii politice, notiunea
de clasã politicã a avut diferite acceptiuni: a fost definitã în sens mai larg sau mai restrâns, asimilatã
clasei dominante, clasei conducãtoare, unui anumit tip de elitã - guvemamenta1ã, conducãtoare, a
puterii - sau categoriei profesionisti1or politici.
Existã mai multe pozitii de pe care s-a încercat explicarea aparitiei clasei politice si definirea ei:
înarxistâ, elitistã, institutionalã si liberal-pluralistã.
Cea marxistã leagã aparitia clasei politice de confruntarea dintre clasele sociale proprii
structurii socia1e capitaliste; clasa dominantã economic este în acelasi ti rnp clasa hegemon sub
raport politic: ea detine puterea politicã, respectiv stabi1este scopurile, indicã mijloacele,
repartizeazã aiributiile si veniturile, controleazã si coor 525c25f -doneazã întreaga viatã socia1ã din
perspectiva propriilor interese.
Cea elitistâ utilizeazã termenul de elitã politicã pentru a desemna clasa politicã si explicã aparitia
elitei politice prin necesitatea ca un grup restrâns de indivizi, superior dotati, cu calitãti exceptionale
si aptitudini deosebite, sã conducã societatea.
Dupã cum am mentionat, Gaetano Mosca denumeste minoritatea de persoane care are
aptitudinea de a conduce ssi care detineputerea politicã înir-o societate, clasã politicã. E1 o
asimileazã unei clase
18 Mosca Gaetano, The Ruling Class.
pe considerentul cã este organizatã, se bazeazã pe o unitate de gândire si pe o comunitate de interese
(exprimatã in sjmilitudinea idei1or si menta1itãtilor membrilor ei, în originea socialã si educatia în
general identice, în legãturi1e de prietenie, de rudenie). Clasa politicã este, conform lui G. Mosca,
clasã conducãtoare.
Desi Mills nu apeleazã la notiunea de clasã politicã, el ar fi putut sã denumeascã astfel o
realitate pe care o analizeazã, respectiv ansamblul oamenilor politici pe care îi împarte în political
outsiders, persoane care au si a1te ocu patii decât cele politice (în subsidiar) ss nu acced, de obicei,
la putere ss elita politicâ, cei mai buni profesionisti s1 mai abili lideri politici care, alãturi de marii
capita1isti, industriasi
finantisti, de sefii militari, formeazã elita puterii si conduc soci- s1
etatea.
Perspectiva institutionalã leagã aparitia clasei politice de nasterea parlamentelor si extinderea
gradua1ã a sufragiului universal, deci de jnstaurarea regimurilor democratice modeme (Max Weber,
Maurice Duverger). Clasa politicã este compusã din reprezentanti alesi, liderii politici si con
duceri1e partidelor politice.
Optica Iiberalâ piuralistâ respinge existenta unei clase conducã-toare unite si sustine
pluralitatea elitelor conducâtoare, care actioneazã doar conjunctural unite, dar de regulã se
înfruntã concurential; una dintre acestea este cea politicã, formatã din lideri
cãtoare, pentru cã
politici ss politicieni si detine teoretic pozitia condu
membrii ei fixeazã obiectivele si detin secretul de a fi ascultati si urmati de mase (Raymond Aron,
Robert Dahl, David Riesman).
În optica sociologiei politice franceze contemporane, clasa politicã nu este compusã decât din
profesionisti politici, respectiv cei care se dedicã exclusiv acestui tip specializat de activitate, spre
deosebire de amatorii politici, pentru care politica este o activitate anexa.
Problema care se contureazã este aceea dacã notiunea de clasã politicã mai acoperã, în prezent, si
va mai acoperi, în perspectivã, o realitate ,si care anume, si dacã nu cumva termenul ar trebui
înlocuit cu un altul mai precis, mai relevant, mai putin ambiguu, tinând cont de faptul cã termenul
de "clasã" duce cu gândul la o diviziune macrostructuralã a societãt la un macrogrup.
19 Wright G. Mills, L'Elite au pouvoir, Maspero, Paris, 1968, p.
În studierea clasei politice, confuzijle si ambiguitãtile termino-logice se datoreazã suprapunerii
criteriului metodologico-conceptual cu cel istorico-empiric. În ultimul rând, ce diferente semantice
existã între sintagmele "clasã politicã"; "clasã conducãtoare"; "elitã politicã"?
Clasa politicã ar trebui definitã ca ansamblul agentilor politici individuali, Iideri si oameni
din aparatul politic, din Iegislativ si
administratia centralâ si Iocalâ, care sunt sau care aspirâ sâ ajungâ Ia putere, care iau decizii
sau care influenteazã deciziile, articulând astfel exercitarea efectivã a puterii în stat, adicã a
suveratttitãtii. C1 asa politicã nu se identificã cu clasa conducãtoare, ci o include. Raporturile dînire
ele sunt de la întreg la parte: clasa con-ducãtoare este o minoritate care exercitã efectiv puterea de
fapt. Un magnat, un general de armatã face parte mai curând din clasa con-ducãtoare decât din clasa
politicã; în schimb, dacã un om de afaceri are o initiativã menitã sã oblige guvemul sã ia o decizie
(licitarea unui hotel), care implicã înireaga comunitate politicã, el devjne mem-bru al clasei politice.
Clasa conducãtoare este nucleul dur al clasei politice. Dupã cum am mentionat mai înainte, elita
politicã este com-pusã dintr-o anumitã specie de lideri si profesionisti politici (acele persoane care
trãiesc din si/sau peniru politicã). Ea nu este în totali- tate conducãtoare, ci cuprinde atât elita
politicã de la putere, cât ss elita politicã de opozitie contestatarã, precum ss elita politicã de
influentã. In sens larg, elita indicã ansamblul acelora care detin resurse politice rare înir-o mãsurã
abundentã: bani, putere, jnf1uentã, prestigiu, culturã, competentã, capacitate de creatie. Toate aceste
"bunuri" sunt distribuite într-o mãsurã inegalã în structurile sociale; de aceea, elita îi indicã pe "cei
mai buni".
Din punct de vedere teoretic, aceastã "irilogie a conducerii" poate fi rezumatã astfel: 1. clasa
politicã se referã 1a conceptul de indivi- zibilitate a suveranitãtii puterii; 2. clasa conducãtoare la
conceptul de disiribuire a puterii în socjetate; 3. elitele politice la conceptul de selectie socialã a
personalului politic pe baza unor capacitãti naturale rare (sau deosebite). Caracteristicile clasei
politice permit abordarea ei într-o opticã pur sociologicã, evitându-se în felul acesta capcana
abordãrilor ideologice. Acest lucru iese si mai mult îtttt evidentã dacã avem în vedere modalitatea
de formare, de exercitare a puterii si de
functionare a unei clase politice. În fond, clasa politicã poate fi abor-datã ca un concept anistoric,
dacã tinem cont de caracterul inevitabil aI organizãrii oricãrei societãti. Cara cterul organizat al
minoritãtii dominante înlocuieste, în optica gânditorilor jtalieni (i. Mosca si R. Michels, ideologia
luptei de clasã peniru cucerirea puterii. În plus, ipoteza conf1ictualã dintre minoritatea detinãtoare a
puterii politice si majoritatea, lipsitã de o asemenea putere, iransformã lupta de clasã din societatea
capita1istã intr-un raport intern al tuturor societãtilor. Aceastã tensiune dintre guvemanti si
guvemati îsi pune pecetea, în ultimã instantã, si asupra procedurilor de recrutare si reproducere a
clasei po1itice. Cãci pe lângã delegarea politicã obtinutã prin alegerea djn partea cetãtenilor, pe
lângã cooptarea din partea celor "bãtrânis' (prîn desemnare formalã sau informalã), asistãm astãzi la
miscãri sociale în cadrul societãtii civile care, structurate în organizatii, tind nu numai sã
conditioneze delegarea sau sã ameninte cu sanctiunea retragerii delegãrii, ca formã de exercitare
indirectã a puterii, dar sã se si autopropunã, la nivel de lideri, în structurile participative ale luãrij
decizjilor. De aceea, în viata politicã contemporanã, tensiunea dintre guvemati si guvemanti este
dublatã de tensiunea dintre elite si masa a cãrei pasivitate este violent contrazisã de actiunile
revendica-tive sj de dorin ta de a accede la mecanismele de luare a deciziilor.
Evident cã o clasã politicã nu este un dat imuabil, structura ssi componenta ei cunosc în timp
modiftcãri. Relevantã, în acest sens, este analiza lui Yves Msny, care pune în evidentã tendîntele
ce car-acterizeazã clasa politicã în democratijle occidenta1e contemporane.
O primã constatare este aceea cã, în ciuda diversitãtii sistemelor nationale si a iraditiei
democratice diferite, existã similitudini fra-pante la nivelul structurji clasei politice. Astfel,
parlamentarul este, în marea majoritate a cazurilor, un bãrbat (cazurile de femei-parla- mentar sunt
rare; ele erau în proportie de 15% în 1987 în Germania, de 5% în 1981 în Franta, de 3% în 1983 în
Marea Britanie, de 8% în Italia), matur spre vârstnic (media de vârstã este de 60 de ani pen- iru
senatori, 50 de ani pentru deputati), cu nivel de instruire net superior celor pe care îi reprezintã (în
anii '80, 88% dinire congres- menii americani, 65% dintre parlamentarii britanici, 76% dîntre cei
italieni si 69% dintre cei germani aveau studii universitare, fatã de cei
Yves Msnv, Politique comparse, ed. a III-a, Montchrestien, Paris, 1991, p. 176-188.
cu studii medii, cu circa 20 procente mai scãzute în anii s50) si care provin din categoriile socioprofesiona1e
privilegiate ale societãt (în Bundestag si Congresul american doar 1% din membri
sunt, la ori-gine, muncitori, în Adunarea Nationalã din Franta circa 2-3%, in Italia si Marea
Britanie, unde partidele comunist si laburist erau bîne reprezentate, circa 17%, în anii '70).
Mjnistrul sau înaltul functionar din administratie, recrutat de obi-cei dîn rândul parlamentarilor,
sunt, în general, tot un bãrbat (din deceniul 7, femeile încep sã ocupe posturi, de obicei nu de prim
plan, cu câteva exceptii: satcher, Ci1ler), provin din pãturile sociale favorizate - cadre superioare,
industrias mari comercianti (conform lui Blondel, "din mia de liderj care au condus lumea dupã
muncitorii, tãranii si gulerele albe - white collar - reprezintã doar 10%" 21) si au o
formatie universitarã (80% din personalul guverna- mental).
O a doua constatare este cã epoca amatorismului politic este în declîn, tendinta majorã fiind de
profesionalizare a membrilor cla-sei politice: omul politic irebuie sã fie expert în comunicare, în
mass media si marketi ng politic si sã stãpâneascã arta discursului. La ora actualã, în Germania si
Italia circa 1/3 dîn parlamentari sunt profe-sionisti ai politicii (trãiesc pentru si din politicã), situatie
favoriza tã.si de permanenta ss dominatia unor partide politice (spre exemplu cel democrat-crestin).
O a treia constatare tine de mobilitatea si permeabilitatea clasei politice. Pareto a vorbit
peniru prima datã de circulatia elitelor, înteleasã ca libera ascensiune pe scara socialã a celor mai
buni sj mai apti; cu ajutorul acestei notiuni, el a explicat evolutia socialã.
Cu cât elitele, inclusiv cea politicã, sunt mai deschise, cu atât indivizii dotati din straturile
inferioare pot sã acceadã la posturi de conducere corespunzãtoare aptitudinilor lor, ceea ce
anireneazã o diminuare a tensiunilor socjale.
Tendinta de mobilitate .si permeabilitate a eljtelor s-a mentinut datoritã mecanismelor de
selectie dezvoltate în confruntare cu nevoile societãtii contemporane si aplicãrii principiului
competitiei, in timp ce criteriul ereditãtji politice a pierdut din valoare: elitele
21 Jean Blondel, M. Grawitz, J. Leca (cOord.), Traite de science politique, vol. 11, PUF, Paris,
1985, p. 375.
traditionale arjstocratice au fost ireptat înlocuite de elitele univer-sitare. Exemplul tipic îl reprezintã
Germania .si Italia, unde elita politicã traditionalã a fost eliminatã dupã cel de-al doilea rãzboj mondial
si înlocuitã de selfmade men-i.
O ultimã constatare este cã membrii elitej politice nu provin în mod necesar din grupurile sau
categoriile sociale pe care le reprezin- tã ideologic sau ca interese .si asteptãri (pot proveni dintr- un
grup favorizat, dar sã reprezinte un grup nevoias, .si invers). Pe de altã parte, asa cum remarca
David McKay, teoretic ei desfãsoarã o acti- vitate politicã în slujba alegãtorilor lor, dar se întãmplã
ca "actiunea politicã a unora dintre ei sã fie motivatã, în primul rând, de realegerea lor .si, ca atare,
comportamentul lor sã fie orientat doar în aceastã directie".
În pofida pãrerilor conform cãrora parlamentarismul ss partidis- mul sunt în declin în actuala "erã
a managerilor", termenul de clasã politicã continuã sã acopere o realitate necesarã în condjtiile
societãtilor co ntemporane complexe, supuse tensiunilor inteme .si exteme si al cãror pilotaj nu se
mai poate realiza în lipsa conlucrãrii între agentii politici intemi sj a profesionalizãrii personalului
politic.
|
