1. CONSIDERATII GENERALE PRIVIND TRATATUL DE LA LISABONA
Extinderea Uniunii Europene de la 15 la 27 de state a impus regandirea naturii, formei si sistemului institutional al acesteia, aspecte care in tratatele de la Maastricht, Amsterdam si chiar Nisa nu si-au gasit o rezolvare corespunzatoare. Noile provocari la care trebuie sa se raspunda av 343e49d and in vedere si evolutia pe plan mondial determina Uniunea Europeana sa-si regandeasca rolul, sa-si amelioreze functionarea avand in vedere ca in decursul celor cca. 50 de ani de cand numai 6 state membre au lansat procesul integrarii europene s-a produs o adevarata mutatie atat in privinta extinderii competentelor cat si a numarului de state membre si a rolului pe care Uniunea Europeana trebuie sa il joace pe scena internationala pentru a deveni un factor de stabilitate intr-o lume multipolara.
O asemenea schimbare impune o noua abordare, necesitate care a fost subliniata prin Declaratia privind viitorul Uniunii anexata Tratatului de la Nisa si apoi prin Declaratia de la Laeken asupra viitorului Uniunii Europene adoptata in anul 2001, care a decis, in vederea realizarii unei largi dezbateri, convocarea asa-numitei Conventii Europene avand sarcina sa examineze problemele esentiale pe care le ridica dezvoltarea viitoare a Uniunii si sa dea raspunsurile posibile punand accentul pe necesitatea elaborarii unei Constitutii europene.
Astfel, Uniunea Europeana a intrat intr-o noua etapa a evolutiei sale pe data de 28 februarie 2002, cand s-au deschis, la Bruxelles, lucrarile Conventiei privind viitorul Europei.
Membrii Conventiei Europene au definitivat, in prima jumatate a anului 2003, „Proiectul de Tratat de instituire a unei Constitutii pentru Europa”. Astfel, Proiectul a fost adoptat prin consens de Conventie la data de 13 iunie si 10 iulie 2003, iar la 18 iulie 2003 a fost prezentat Presedintelui Consiliului European de la Roma, dupa ce, in urma cu cca. o luna, primele doua parti ale Proiectului fusesera prezentate in cadrul Consiliului European de la Salonic, din 20 iunie 2003.
Dupa mai multe runde de schimbari si imbunatatiri, Constitutia Europeana a fost semnata la Roma, pe data de 29 octombrie 2004, in acelasi loc unde, in urma cu cca. cinci decenii fusesera semnate Tratatele de la Roma care au instituit Comunitatea Economica Europeana si Comunitatea Europeana a Energiei Atomice.
Lovindu-se de respingerea venita din partea Frantei si Olandei, Tratatul constitutional a intrat intr-o perioada de letargie pana in 2007, cand s-au relansat discutiile pentru un nou tratat – Tratatul de la Lisabona.
Tratatul de reforma al UE, document gandit pentru inlocuirea Constitutiei europene, a fost aprobat la summit-ul de la Lisabona si a fost semnat oficial de sefii de state si de guverne pe 13 decembrie 2007. Documentul a intrat in vigoare la 1 decembrie 2009 ,dupa ce a fost validat de toti cei 27 de membri ai UE. Daca pana la inceputul anului 2009, 25 dintre statele membre ale Uniunii Europene ratificasera Tratatul, in cadrul Republicii Cehe inca mai era in curs procesul de ratificare, pe cand in Irlanda acesta fusese respins in cadrul unui referendum, in anul 2008. Parlamentul Republicii Cehe a ratificat, insa, Tratatul de la Lisabona pe 6 mai 2009, in conditiile in care Cehia exercita Presedintia Consiliului Uniunii Europene. Urmare votului pozitiv al Senatului ceh din 6 mai 2009, numarul statelor membre care au finalizat la nivel parlamentar procedura de ratificare a Tratatului de la Lisabona se ridica la 26. Irlandezii au acceptat ratificarea Tratatului de la Lisabona, dupa ce textul a fost respins in 2008 si a paralizat organizatiile UE. In cadrul primului referendum, 53,4% dintre irlandezi au spus 'nu', impiedicand intrarea in vigoare a tratatului considerat de o importanta fundamentala in functionarea Uniunii Europene.
Dincolo de reforma institutionala a Uniunii, Tratatul creeaza premisele implementarii Strategiei Lisabona, plan care prevede ca, pana in 2010, Europa sa aiba cea mai competitiva si mai dinamica economie din lume.
2. COMPONENTA COMISIEI
Potrivit Tratatului de la Lisabona, principala misiune a Comisiei Europene este sa promoveze interesul general european. Tratatul de la Lisabona aduce schimbari la nivelul structurii acesteia. Comisia este compusa din cate un resortisant al fiecarui stat membru, inclusiv Presedintele și inaltul reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, care este unul dintre vicepreședinții acesteia.
Potrivit principiului rotatiei egale intre statele membre, incepand din 2014, colegiul va fi format dintr-un numar de comisari egal cu doua treimi din numarul statelor membre (adica 18, in cazul unei Uniuni cu 27 de tari). Numarul membrilor Comisiei va putea fi modificat de Consiliul european cu unanimitate de voturi. Acest sistem de rotație trebuie sa reflecte diversitatea demografica si geografica a tuturor statelor membre.
Principiile ce urmeaza a fi utilizate sunt:
a) statele membre sunt tratate in maod absolut egal in ceea ce priveste stabilirea ordinii de rotație și a duratei prezenței reprezentanților in cadrul Comisiei, in consecinta, diferența dintre numarul total de mandate detinute de resortisanții a doua state membre date nu poate fi niciodata mai mare de unu
b) sub rezerva dispozițiilor de la litera (a), fiecare dintre Comisiile succesive este constituita astfel incat sa reflecte in mod sadisfacator diversitatea demografica si geografica a statelor membre.
Membrii Comisiei nu solicita si nici nu accepta instrucțiuni din partea nici unui guvern, instituție, organ, oficiu sau agenție. Aceștia se abțin de la orice act incompatibil cu funcțiile lor sau cu indeplinirea sarcinilor lor.
O alta schimbare importanta: Tratatul de la Lisabona introduce o legatura directa intre rezultatele alegerilor pentru Parlamentul European si alegerea candidatului la presedintia Comisiei.
Cu toate ca Tratatul de la Lisabona aduce toate aceste schimbari in ceea ce priveste numarul membrilor sunt state care nu au fost si nu sunt de acord cu aceste prevederi, propunand menținerea numarului de comisari egal cu numarul statelor membre, in acest sens precizam ca exemplu reprezentanții Irlandei care au precizat ca vor acționa in sensul mentinerii sistemului un stat/un comisar pentru structura Comisiei si dupa 2014.
3. DESEMNAREA SI ROLUL PREȘEDINTELUI COMISIEI
Tratatul de la Lisabona creeaza functia de presedinte al Consiliului European (ales pentru un mandat de doi ani si jumatate), introduce o legatura directa intre alegerea presedintelui Comisiei si rezultatele alegerilor europene.
Consiliul European in funcție de alegerile pentru Parlamentul European, hotarand cu majoritate, va propune Parlamentului un candidat pentru funcția de Presedinte al Comisiei. Candidatul propus va trebui sa fie ales de Parlamentul European cu majoritatea membrilor. Daca aceasta majoritate nu va fi intrunita un nou candidat va fi propus in termen de o luna, cu majoritate calificata, de Consiliul European, care va trebui sa fie ales de Parlament urmand aceeași procedura.
Presedintele, Inaltul Reprezentant pentru afaceri externe si politica de securitate și ceilalți membri ai Comisiei au nevoie de un vot de aprobare din partea Parlamentului European, pe baza acestui vot Comisia este numita de Consiliul European, cu majoritate calificata.
Președintele Comisiei defineste orientarile in cadrul carora Comisia isi exercita acțiunile, decide organizarea interna a comisiei pentru a asigura coerenta, eficacitatea și colegialitatea actiunilor acesteia, numeste vicepreședinții, alții decat Inaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe si politica de securitate, dintre membrii Comisiei.
Rolul presedintelui Comisiei va fi consolidat, din moment ce acesta ii va putea obliga pe membrii colegiului sa demisioneze.
Infiintarea postului de Inalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe si politica de securitate este una dintre inovatiile institutionale majore ale Tratatului de la Lisabona. In consecinta, coerenta actiunii externe a Uniunii ar trebui sa fie ameliorata.
Acest Inalt Reprezentant va avea o dubla misiune:
- pe de o parte, va fi imputernicitul Consiliului pentru politica externa si de securitate comuna (PESC)
- iar pe de alta parte, va fi vicepresedinte al Comisiei pentru relatii externe. Responsabil pentru elaborarea politicii externe si a politicii de aparare comuna, va prezida si Consiliul „Afaceri externe”. In plus, va reprezenta Uniunea pe scena internationala in domeniul PESC si va fi asistat de un serviciu european pentru actiune externa, format din functionari ai Consiliului, Comisiei si serviciilor diplomatice nationale.
4. ROLUL DE „NEGOCIATOR” AL COMISIEI EUROPENE
Tratatul de la Lisabona, la fel ca si celelalte tratate comunitare, atribuie Comisiei ca rol principal pe acela de a exprima interesul comunitar si de a asigura realizarea acelui interes. Potrivit primelor doua alineate ale noului art. 9 D, introdus la Lisabona:
„(1) Comisia promoveaza interesul general al Uniunii si ia initiativele corespunzatoare in acest scop. Aceasta asigura aplicarea tratatelor, precum si a masurilor adoptate de institutii in temeiul acestora. Comisia supravegheaza aplicarea dreptului Uniunii sub controlul Curtii de Justitie a Uniunii Europene. Aceasta executa bugetul si gestioneaza programele. Comisia exercita functii de coordonare, de executare si de administrare, in conformitate cu conditiile prevazute in tratate. Cu exceptia politicii externe si de securitate comune si a altor cazuri prevazute in tratate, aceasta asigura reprezentarea externa a Uniunii. Comisia adopta initiativele de programare anuala si multianuala a Uniunii, in vederea incheierii unor acorduri inter-institutionale.
(2) Actele legislative ale Uniunii pot fi adoptate numai la propunerea Comisiei, cu exceptia cazului in care tratatele prevad altfel. Celelalte acte se adopta la propunerea Comisiei, in cazul in care tratatele prevad acest lucru”.
De asemenea, Comisia va avea in continuare si un important rol politic, ea fiind raspunzatoare, din acest punct de vedere, in fata Parlamentului European.
Comisia este autorizata de Consiliu sa deschida si sa conduca negocieri cu state terțe sau cu organizații internaționale, conform orientarilor trasate de catre Consiliu. In ceea ce priveste acordurile cu statele candidate, rolul de negociator ii revine, in practica, Comisiei Europene.
Propuneri reforma
Anul 2007 nu a fost numai anul in care Romania si Bulgaria au obtinut statutul de membri cu drepturi depline ai Uniunii Europene ci a fost si anul in care impasul creat de respingerea Tratatului instituind o Constitutie pentru Europa in Franta si Olanda a fost depasit si s-a dezbatut, negociat si adoptat ceea ce va ramane in istorie ca Tratatul de la Lisabona.
Conform analistilor legislatiei comunitare, mai mult de 90% din vechea forma a Constitutiei se regaseste in Tratatul de Reforma, cu unele diferente in domeniile afacerilor externe, ale securitatii si apararii. Lipsesc insa elementele cu simbolica constitutionala (drapel, imn), desi ar fi putut reprezenta simboluri ale atasamentului cetatenilor fata de Uniune.
Tratatul de reforma de la Lisabona clarifica competentele Uniunii si ii defineste valorile si obiectivele, face referire clara la Carta Drepturilor Fundamentale si stabileste personalitatea juridica unica a Uniunii.
Totodata, noul tratat, ale carui dispozitii au intrat in vigoare la 1 decembrie 2009, stabileste ca in viitoarea extindere a Uniunii trebuie respectate criteriile de la Copenhaga. Tot Tratatul de la Lisabona este cel care creeaza functia de Presedinte permanent al Consiliului European, ca si cea de Inalt Reprezentant pentru Afaceri Externe, Uniunea avand astfel o voce mai puternica si mai coerenta pe plan international. Tratatul de reforma introduce si sistemul de vot prin majoritate calificata, intareste competentele Parlamentului European si implicarea parlamentelor nationale in procesul de legiferare la nivel european.
Ultimul tratat creste, de asemenea, profilul international al Uniunii Europene si ii ofera instrumente de a actiona mai eficient. Tratatul de la Lisabona nu transforma Uniunea Europeana intr un „super stat”, dar introduce unele inovatii institutionale care va fac Uniunea mai puternica si mai eficienta, dar nu in detrimentul statelor membre. Relatia intre UE si statele membre va ramane in esenta neschimbata, astfel incat orice modificare a tratatelor va necesita acordul unanim al statelor membre, iar Uniunea va avea obligatia explicita de a le respecta identitatea.
Tratatul afirma ca unul dintre obiectivele Uniunii Europene este acela al dezvoltarii durabile, punand accentul pe ocrotirea mediului si facand referinta clara la schimbarea climatica. In domeniul justitiei si afacerilor interne, se va folosi cu precadere procedura comunitara, cu un rol crescut al Parlamentului European si al majoritatii calificate. In ceea ce priveste Comisia Europeana, Tratatul de la Lisabona prevede ca executivul comunitar numit intre data intrarii lui in vigoare si 31 octombrie 2014 este compus din cate un resortisant al fiecarui stat membru, inclusiv presedintele si Inaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe si politica de securitate, care este unul dintre vicepresedintii acesteia, dar, incepand cu l noiembrie 2014, Comisia va fi compusa dintr-un numar de membri, incluzand presedintele si Inaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe si politica de securitate, corespunzator cu doua treimi din numarul statelor membre, atat timp cat Consiliul European nu decide modificarea acestui numar, hotarand in unanimitate.
Una din inovatiile majore ale Tratatului de la Lisabona este si instituirea initiativei cetatenilor europeni. Astfel, Tratatul prevede ca „La initiativa a cel putin un milion de cetateni ai Uniunii, resortisanti ai unui numar semnificativ de state membre, Comisia Europeana poate fi invitata sa prezinte, in limitele atributiilor sale, o propunere corespunzatoare in materii in care acesti cetateni considera ca este necesar un act juridic al Uniunii, in vederea aplicarii tratatelor”.
De asemenea, sunt prevazute procedurile si conditiile necesare unei astfel de initiative a cetatenilor europeni, inclusiv numarul minim de state membre din care trebuie sa provina cetatenii, trebuie stabilit intr-un regulament care sa fie adoptat de Parlamentul European si de Consiliu, pe baza unei propuneri a Comisiei Europene.
Introducerea acestei initiative va conferi cetatenilor Uniunii Europene o voce mai puternica si le va da dreptul de a solicita direct Comisiei sa propuna noi initiative politice. Aceasta va adauga o noua dimensiune democratiei europene, va completa setul de drepturi referitoare la cetatenia Uniunii si va intensifica dezbaterea publica privind politicile europene, contribuind la crearea unui autentic spatiu public european. Punerea in aplicare a initiativei va consolida implicarea cetatenilor si a societatii civile organizate in elaborarea politicilor UE.
Dar, in timp ce principiul in sine si caracteristicile principale ale initiativei cetatenilor sunt consacrate in noul tratat, procedura si modalitatile practice necesare acestui nou instrument institutional ridica probleme de ordin juridic, administrativ si practic.
Spre exemplu, Tratatul indica faptul ca semnatarii unei initiative a cetatenilor trebuie sa provina dintr-un „numar semnificativ de state membre” si prevede ca regulamentul stabileste „numarul minim de state membre din care trebuie sa provina cetatenii care prezinta o astfel de initiativa”.
Aici pot fi facute cateva variante pentru a se stabili care ar trebui sa fie pragul corespunzator:
In primul rand, motivul pentru care se impune ca semnatarii sa provina dintr-un „numar semnificativ de state membre”, este de a se asigura faptul ca o initiativa reprezinta in mod suficient un interes comunitar. In timp ce un prag ridicat ar garanta, intr-adevar, faptul ca initiativa este suficient de reprezentativa, acesta ar conduce, cu toate acestea, la o procedura mai greoaie. Pe de alta parte, un prag scazut ar face initiativa mai accesibila, dar mai putin reprezentativa. Prin urmare, punctul de echilibru trebuie gasit intre aceste doua consideratii.
In al doilea rand, pragul ar trebui sa fie stabilit pe baza unor criterii obiective, in special in lumina altor dispozitii din tratat, pentru a se evita interpretarile contradictorii.
Una dintre optiuni ar fi sa se impuna ca pragul sa fie constituit dintr-o majoritate a statelor membre. Intr-o UE formata din 27 de state membre, majoritatea ar fi in prezent constituita din paisprezece state. Tratatul nu ar exclude o astfel de abordare. Cu toate acestea, utilizarea termenului „numar semnificativ” pare sa indice ca nu s-a avut in vedere o majoritate de state membre. Mai mult, o majoritate ar parea disproportionat de mare.
O alta optiune, de la capatul inferior al spectrului, ar fi stabilirea pragului la un sfert din numarul statelor membre. In prezent, acest prag ar fi atins cu un numar de sapte state membre.
Pragul a fost propus de Parlamentul European in rezolutia sa privind initiativa cetateneasca, folosind o analogie cu articolul 76 din Tratatul privind functionarea Uniunii Europene, care prevede ca actele referitoare la cooperarea judiciara in materie penala sau de cooperare politieneasca pot fi adoptate la initiativa unui sfert din statele membre. Potrivit Comisiei Europene, acest precedent ofera o analogie puternica pentru initiativa cetatenilor. Acesta are un caracter sectorial pronuntat iar logica sa difera de cea a initiativei cetatenilor. In plus, Comisia considera ca un sfert din statele membre ar reprezenta un prag prea scazut pentru a garanta ca interesul Uniunii este reflectat in mod corespunzator.
O a treia optiune ar fi sa se stabileasca pragul la o treime din numarul statelor membre. Acest prag ar fi, in prezent, atins cu un numar de noua state membre. Acest lucru ar fi in conformitate cu un numar de dispozitii din tratat, care au un caracter mai general. Pragul este utilizat in dispozitiile privind „cooperarea consolidata”, care prevede ca „cel putin noua state membre” trebuie sa participe. O treime este, folosita, de asemenea, ca prag pentru numarul de parlamente nationale necesare pentru a declansa procedura de subsidiaritate prevazuta la articolul 7 alineatul (2) din Protocolul privind principiile subsidiaritatii si proportionalitatii, anexat la tratate.
Cifra de o treime este importanta, de asemenea, in unele sisteme nationale. Constitutia federala austriaca, spre exemplu, prevede ca initiativele cetatenilor trebuie sa primeasca sprijinul a 100 000 de alegatori sau al unei sesimi din acestia, in cel putin trei landuri, ceea ce reprezinta o treime din cele 9 landuri austriece. In afara UE, pragul elvetian pentru numarul de cantoane necesar pentru referendumuri facultative este, de asemenea, de aproximativ o treime.
Comisia Europeana considera ca un prag de o treime ar asigura un bun echilibru intre asigurarea unei reprezentativitati adecvate, pe de o parte, si facilitarea utilizarii instrumentului, de pe de alta parte.
Mergand pe o alta linie, mai amintim, de exemplu sa faptul ca executivul european (Comisia Europeana) ar trebui sa reformeze si bugetul comunitar, mai ales in contextul crizei financiare mondiale care a dat o lovitura puternica si statelor Uniunii Europene. Au trecut peste doua decenii de la prima perspectiva financiara adoptata de UE, iar de atunci, circumstantele in care sunt cheltuiti banii comunitari s-au schimbat profund: de la 12 state membre, Uniunea a crescut la 27, s-au modificat structura institutionala a UE, nevoile, resursele si problemele acesteia.
Reforma bugetului comunitar trebuie sa priveasca schimbarea modului in care este proiectat si cheltuit acesta. Modul de formare si impartire a bugetului comunitar a fost modificat ori de cate ori situatia din tarile membre a impus-o. Astfel, la prima planificare multianuala a bugetului UE (1988-1992), cheltuielile traditionale pentru agricultura insumau 61% din buget. In actualul buget european, valabil pana in 2013, procentul cheltuielilor alocate agriculturii a scazut la 32%. Perioada 2007-2013 reprezinta prima planificare multianuala, in care state precum Franta, unde agricultura reprezinta o parte substantiala din economie si, deci, beneficiaza mult de prevederile politicii agricole comune (PAC), au fost de acord sa micsoreze semnificativ procentul alocat cheltuielilor agricole traditionale. Aceasta permite sa le fie acordate fonduri unor politici noi, precum cresterea competitivitatii economice, crearea de noi locuri de munca sau actiunilor externe ale UE, politici carora inainte de 2007 li se acordau pana la 10% din bugetul anului respectiv. Astfel, pana in 2013, cheltuielile pentru dezvoltarea economica si cresterea competitivitatii vor creste pana la 26% din bugetul UE. Parlamentul European, Consiliul si Comisia Europeana au convenit ca aceasta din urma sa inceapa o revizuire mai profunda si atenta a procedurilor bugetare europene.
Alte reforme care ar putea fi avute in vedere pe termen scurt s-ar putea referi la revizuirea completa a aprobarii si a procedurilor de audit pentru controlul financiar, un nou sistem de management financiar si noi programe de cheltuieli, o noua procedura pentru atribuirea contractelor pentru prestarea de servicii, o remaniere a procedurii disciplinare aplicabile in cazul membrilor comisiei precum si un nou sistem de responsabilitate in cadrul Comisiei, astfel incat fiecare individ care detin o pozitie sa pe deplin responsabil pentru buget si masurile pe care le manages.gestioneaza. In addition, we also need an entirely new framework for fighting fraud andIn plus, este nevoie si de un nou cadru pentru combaterea fraudei si financial irregularities.neregulilor financiare. We have long been advocates of the appointment of an
Daca ne referim la reforma Comisiei Europene pe plan intern ar putea fi avute in vedere, pe de o parte, o redefinire a rolului institutional al acesteia in relatie cu Parlamentul si Consiliul si, pe de alta parte, o definire mai clara a relatiei dintre politica si administratie in procedurile de lucru ale Comisiei.
Respectand in acelasi timp prevederile legislative dar si competentele parlamentului European si ale Consiliului, Comisia Europeana ar trebui sa elaboreze un program de reforma pe timp de criza, concentrandu-se pe anumite prioritati „cheie”. Definirea prioritatilor ar trebui sa fie sarcina principala a Comisiei Europene care ar trebui sa-si asume responsabilitatea ca un intreg asupra masurilor propuse.
Totodata s-ar putea recomanda o mai mare transparenta, eficienta si responsabilizare a departamentelor de lucru din cadrul Comisiei, tinand mai mult cont de opinia publica europeana.
Prin intrarea in vigoare a Tratatului de la Nisa, fiecare stat membru al Uniunii Europene isi deleaga cate un comisar, caruia i se aloca o anumita sfera de competenta politica, care dupa posibilitati trebuie sa corespunda cu autoritatea detinuta de statul membru in acel domeniu politic.
Incepand cu 2007, avand in vedere aderarea Romaniei si Bulgariei la Uniunea Europeana la 1 ianuarie, Comisia Europeana este compusa din 27 de membri, cate un reprezentant pentru fiecare stat. Consiliul European numeste comisarii, dupa ce fiecare guvern national a propus pentru comisariat cate trei candidati. Dupa numirea acestora se solicita apoi acordul Parlamentului European pentru cabinetul astfel compus. Comisarii sunt membri cu drepturi egale ai Comisiei, reprezentand deciziile luate pe principiul colegial. Durata unui mandat este de 5 ani, inceputul si sfarsitul acestuia fiind corelate cu perioada legislativa a Parlamentului European. Limbile de lucru ale Comisiei sunt - engleza, franceza si germana.
Comisia este motorul sistemului institutional al Uniunii Europene:
q avand dreptul de initiativa intocmeste proiectele de acte normative, pe care le supune pentru adoptare Parlamentului si Consiliului. In comparatie cu organele interne intalnite in alte sisteme politice, cum ar fi in cazul guvernului federal german, Comisia poate oricand sa retraga orice initiativa legislativa care inca nu a fost adoptata definitiv de Consiliu;
q in calitate de institutie executiva Comisia asigura aplicarea legislatiei europene (directive, decizii etc.), executia bugetara si realizarea programelor adoptate de Consiliu si Parlament;
q impreuna cu Curtea Europeana de Justitie verifica respectarea legislatiei comunitare;
q in calitate de reprezentant legal al Uniunii Europene la nivel global are dreptul de a negocia mai ales tratatele din domeniul comertului si colaborarii internationale.
Pe viitor, dupa intrarea in vigoare a Tratatului de reforma de la Lisabona – ratificat pana in prezent de toate statele membre UE, cu exceptia Irlandei care a respins Tratatul prin referendum iar un alt referendum va avea loc la finele anului 2009 – se vor face reforme majore in privinta Comisiei Europene, in acest sens, noul Tratat prevazand reducerea pe termen lung a numarului membrilor comisiei la 2/3 din numarul statelor membre. Reducerea numarului de membri ai Comisiei are ca scop cresterea eficientei activitatii acesteia, respectiv a capacitatii de actiune a Comisiei intr-o Uniune extinsa.
Tratatul de la Lisabona pastreaza functiile de pana acum ale Comisiei europene, dar aduce schimbari la nivelul modului ei de functionare, incercandu-se prin acestea atat obtinerea unei celeritati mai accentuate cat si a unui suport democratic marit. Astfel, executivul comunitar numit intre data intrarii in vigoare a Tratatului de la Lisabona si 31 octombrie 2014 este compus din cate un resortisant al fiecarui stat membru, inclusiv presedintele si Inaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe si politica de securitate, care este unul dintre vicepresedintii acesteia, dar, incepand cu l noiembrie 2014, Comisia va fi compusa dintr-un numar de membri, incluzand presedintele si Inaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe si politica de securitate, corespunzator cu doua treimi din numarul statelor membre, atat timp cat Consiliul European nu decide modificarea acestui numar, hotarand in unanimitate. Membrii Comisiei vor fi alesi dintre resortisantii statelor membre in conformitate cu un sistem de rotatie strict egal intre statele membre care sa reflecte diversitatea demografica si geografica a tuturor statelor membre. Acest sistem trebuie stabilit de catre Consiliul European, care hotaraste in unanimitate. Principiile ce urmeaza a fi utilizate in cadrul luarii unei astfel de hotarari sunt:
(a) statele membre sunt tratate in mod absolut egal in ceea ce priveste stabilirea ordinii de rotatie si a duratei prezentei reprezentantilor lor in cadrul Comisiei; in consecinta, diferenta dintre numarul total de mandate detinute de resortisantii a doua state membre date nu poate fi niciodata mai mare de unu;
(b) sub rezerva dispozitiilor de la litera (a), fiecare dintre Comisiile succesive este constituita astfel incat sa reflecte in mod satisfacator diversitatea demografica si geografica a statelor membre.
Rolul presedintelui Comisiei devine din ce in ce mai puternic, in acest sens, de exemplu, un membru al Comisiei trebuind sa isi prezinte demisia in cazul in care presedintele ii solicita acest lucru. Tot in acest domeniu, art. 9D prevede ca, tinand seama de alegerile pentru Parlamentul European si dupa ce a procedat la consultarile necesare, Consiliul European, hotarand cu majoritate calificata, propune Parlamentului European un candidat la functia de presedinte al Comisiei. Acest candidat este ales de Parlamentul European cu majoritatea membrilor care il compun, in cazul in care acest candidat nu intruneste majoritatea, Consiliul European, hotarand cu majoritate calificata, propune, in termen de o luna, un nou candidat, care este ales de Parlamentul European in conformitate cu aceeasi procedura. Consiliul, de comun acord cu presedintele ales, adopta lista celorlalte personalitati pe care le propune pentru a fi numite membri ai Comisiei. Alegerea acestora se efectueaza, pe baza sugestiilor facute de statele membre. Presedintele, inaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe si politica de securitate si ceilalti membri ai Comisiei sunt supusi, in calitate de organ colegial, unui vot de aprobare al Parlamentului European. Pe baza acestei aprobari, Comisia este numita de Consiliul European, hotarand cu majoritate calificata. Se fixeaza astfel o legatura intre coloratia politica rezultata in urma alegerilor europene si executivul comunitar nou creat.
BIBLIOGRAFIE
I. Literatura de specialitate
Anghel Ion M., „Personalitatea juridica si competentele Comunitatilor Europene / Uniunii Europene”, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2007.
Barbulescu Iordan Gheorghe, „De la Comunitatile Europene la Uniunea Europeana”, Editura Trei, Bucuresti, 2001.
Busek Erhard, Werner Mikulitsch, Uniunea Europeana si drumul catre rasarit” Editura Institutul European, Iasi, 200
Cairns Walters, „Introduction to European Union Law”, Cavendish Publishing Limited, London-Sydney, 1997.
Diaconu Nicoleta, „Sistemul institutional al Uniunii Europene”, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2001.
Feréol Gilles, „Dictionarul Uniunii Europene”, Editura Polirom, Iasi, 2001.
Filipescu Ion P., Fuerea Augustin, „Drept institutional comunitar european”, Editura Actami, Bucuresti, 2000.
Fuerea Augustin, „Manualul Uniunii Europene”, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2006.
Fuerea Augustin, „Drept comunitar al afacerilor”, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2006.
Fuerea Augustin, „Institutiile Uniunii Europene”, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2002.
Groza Anamaria, „Uniunea Europeana. Drept institutional”, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2008.
Jinga Ion, „Uniunea Europeana. Realitati si perspective”, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1999.
Mihaila Marian, Suciu Carmen, Stan Dan, „Drept institutional comunitar”, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2002.
Marcu Viorel, „Drept institutional comunitar”, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2001.
Matusescu Constanta, „Constructia europeana. Evolutia ideii de unitate europeana”, Editura Bibliotheca, Targoviste, 2007.
Moroianu Zlatescu Irina, Demetrescu Radu C., „Drept institutional European”, Editura Olimp, Bucuresti, 1999.
Moroianu Zlatescu Irina, Demetrescu Radu C., „Prolegomene la un drept institutional comunitar”, Editura Economica, Bucuresti, 2003.
Moroianu Zlatescu Irina, Demetrescu Radu C., „Drept institutional european si politici comunitare”, Editura „Calistrat Hogas”, Bucuresti, 2001.
Moroianu Zlatescu Irina, Demetrescu Radu C., „Drept institutional comunitar si drepturile omului”, Editura IRDO, Bucuresti, 200
Moroianu Zlatescu Irina, “Drepturile omului un sistem in evolutie”, Editura IRDO, Bucuresti, 2007.
Moroianu Zlatescu Irina, Demetrescu Radu Constantin, „Din istoria drepturilor omului”, IRDO, ANUROM, Bucuresti, 200
Stefan Tudorel, Beatrice Andresan-Grigoriu, „Drept comunitar”, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2007.
Vedinas Verginia, Calinoiu Constanta, „Statutul functionarului public european”, editia a II-a, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2007.
II. Legislatie
1. Tratatul de la Roma, instituind Comunitatea Economica Europeana (1957);
2. Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeana (in vigoare din 1993);
3. Tratatul de la Amsterdam (in vigoare din 1999);
4. Tratatul de la Nisa (in vigoare din 2003);
6. Tratatul de reforma de la Lisabona, semnat pe 13 decembrie 2007 (ratificat pana in prezent de 26 de state membre).
III. INTERNET
1. www.europa.eu – Site-ul oficial al Uniunii Europene
2. www.infoeuropa.ro – Site-ul Delegatiei Comisiei Europene in Romania
3. www.mie.ro – Site-ul Ministerului Integrarii Europene
4. www.ier.ro – Site-ul Institutului European din Romania
www.europeana.ro – Articole de presa
|
