COMPETENŢELE COMUNITĂŢII EUROPENE (CE)
T E M A IX
COMPETENŢELE COMUNITĂŢII EUROPENE (CE)
Aspecte generale.
Art. 1 al Tratatului asupra Uniunii Europene (semnat la Maastricht, în 1992) precizeaza ca Uniunea este constituita din 3 piloni.
Primul pilon, comunitar, este compus din doua comunitati si anume: Comunitatea Europeana (care a înlocuit Comunitatea Economica Europeana întrucât si-a extins competentele dincolo de domeniul economic) si Co 424g62e munitatea Europeana a Energiei Atomice. Tratatul privind crearea Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului (CECO) a expirat în iulie 2002 si patrimoniul acesteia a fost transferat Comunitatii Europene;
Al doilea pilon, interguvernamental, este constituit de Politica Externa si de Securitate Comuna (PESC).
Al treilea pilon priveste cooperarea în domeniile justitiei si afacerilor interne (politiei).
Prin urmare, primul pilon este complet integrat (adica comunitar), în timp ce pilonii 2 si 3 tin de cooperarea interguvernamentala. De aceea, Uniunea Europeana ca atare nu dispune de personalitate juridica internationala. Acest atribut îl are doar Comunitatea Europeana. Proiectul de Tratat Constitutional, elaborat de Conventia asupra viitorului Europei, include un articol privind conferirea calitatii de personalitate juridica si Uniunii Europene. De aceea, doar Comunitatea Europeana are, la ora actuala, dreptul de a semna, instrumente juridice cu valoare internationala, inclusiv tratate de aderare.
Sporirea competentelor Comunitatii Europene.
Principii directoare, inclusiv subsidiaritatea.
Din 1957 si pâna în prezent competentele Comunitatii Europene au sporit continuu. Aceasta s-a petrecut cu deosebire dupa adoptarea Actului Unic European, a Tratatului de la Maastricht si a Tratatului de a Amsterdam.
Totusi, pentru a-i limita oarecum influenta si a împiedica transformarea Comunitatii Europene într-o institutie prea birocratica, i s-au stabilit anumite principii directoare si anume:
I. Principiul specialitatii în sensul ca actioneaza în domeniile ce-i sunt atribuite prin Tratat si pentru care exista o baza juridica. Aceste competente sunt, la rândul lor, de 3 tipuri:
a)
Competente exclusive, sunt acele competente transferate total
b) Competente partajate/împartite sau concurente sunt exercitate în comun de catre Comunitatea Europeana si statele membre (de exemplu, politica sociala sau politica de mediu). În acest caz, statele pot elabora norme sub rezerva respectarii tratatelor si a actelor emise de institutiile comunitare;
c)
Competente rezervate (sau retinute) sunt acelea care n-au facut
obiectul nici-unui transfer
Comunitatii Europene i-au fost recunoscute si competente subsidiare si implicite, ceea ce limiteaza într-o anumita masura principiul specialitatii. si aceasta se întâmpla daca o actiune a Comunitatii este necesara pentru a realiza unul din obiectivele sale, fara ca acest lucru sa fie prevazut în mod expres în Tratat.
II. Un alt principiu important este cel al subsidiaritatii.
Introdus în 1986 în Actul Unic European pentru domeniul politicii de mediu, acest principiu a fost extins prin Tratatul de la Maastricht la ansamblul actiunilor si politicilor Comunitatii Europene.
Art.5 din Tratatul de la Maastricht prevede ca în domeniile care nu tin de competenta sa exclusiva, Comunitatea Europeana nu intervine - în conformitate cu principiul subsidiaritatii - decât daca si în masura în care obiectivele de actiune nu pot fi realizate de o maniera satisfacatoare de catre statele membre.
Asadar, principiul subsidiaritatii nu este aplicabil decât în prezenta competentelor partajate. Acesta opereaza o repartitie a competentelor între Comunitatea Europeana si statele membre: o actiune nu trebuie realizata la nivelul comunitar decât în masura în care va fi mai eficace decât o actiune realizata de catre state singure. Adica, actiunea Comunitatii apare ca fiind necesara. Daca, în schimb, o actiune dusa de statele membre are efecte identice sau mai bune, Comunitatea se abtine sa intervina. Principiul subsidiaritatii are ca finalitate pastrarea competentelor statelor si a regiunilor împotriva unei interventii nejustificate a institutiilor comunitare. Acest principiu îngradeste tendintele birocratice ale institutiilor europene si evita adoptarea unor decizii care intereseaza cetatenii în afara oricarui control politic.
Subsidiaritatea reprezinta un principiu fundamental promovat în UE., care reglementeaza raporturile dintre competentele comunitare, pe de o parte, si competentele nationale si regionale, pe de alta parte. Acest principiu presupune ca statele sa transfere Comunitatii Europene doar acele competente si actiuni pe care nu le pot gestiona în mod corespunzator.
Principiul subsidiaritatii nu se aplica domeniilor exclusiv comunitare si nici celor exclusiv nationale, cum sunt: administratie, educatie, politica industrial-agrara, libertati publice, securitate, justitie, ordine publica, drept comercial, amenajarea teritoriului. Acest principiu evita un interventionism comunitar acolo unde nu este necesara o legislatie a Comunitatii Europene. Prin aceasta, luarea deciziei se apropie de cetateni, care participa la înfaptuirea ei.
Consiliul European de la Edinbourg (decembrie 1992) si apoi Tratatul de la Amsterdam au adoptat urmatoarele principii ale subsidiaritatii:
a) Înainte de emiterea unei propuneri, Comisia trebuie sa se întrebe asupra necesitatii de actiune la nivel comunitar. Apoi, ea se angajeaza sa procedeze la un test de eficacitate comparativa, adica sa examineze daca actiunea poate fi realizabila în conditii eficace doar de statele membre sau actiunea comunitara ar fi mai eficienta.
Pentru a realiza acest test, Comisia si-a fixat un numar de criterii: dimensiunea trans-frontaliera; costul inactiunii; impactul asupra concurentei în piata comuna s.a.
b) Comisia Europeana s-a angajat sa privilegieze recurgerea la acte-cadru, adica la directive comunitare si mai putin la reglementari comunitare si sa procedeze la recunoasterea reciproca a unor norme nationale decât sa adopte norme comunitare uniforme;
c) Orice propunere a Comisiei trebuie sa cuprinda o motivare în raport cu principiul subsidiaritatii;
d) La examinarea textelor, Consiliul de Ministri si Parlamentul European trebuie sa se întrebe asupra justificarii lor;
e) Nevoia realizarii unei codificari a textelor comunitare;
f) Comisia trebuie sa prezinte Consiliului si Parlamentului, în fiecare an, un Raport asupra aplicarii principiului subsidiaritatii.
III. În sfârsit, un al treilea principiu este cel al proportionalitatii.
Acest principiu înseamna ca "actiunea Comunitatii nu trebuie sa exceada ceea ce este necesar pentru a-si atinge obiectivele". El invita institutiile comunitare sa se întrebe asupra textelor prea detaliate.
Principiile subsidiaritatii si proportionalitatii asigura ca hotarârile sa fie luate cât mai aproape de cetateni si de interesele acestora.
3. Obiectivele Comunitatii Europene.
Comunitatea Europeana are misiunea de a promova în toate tarile membre:
O dezvoltare armonioasa, echilibrata si durabila a activitatilor economice;
Un nivel ridicat al locurilor de munca si al protectiei sociale;
Egalitatea între barbati si femei;
O crestere durabila si neinflationista;
Un nivel ridicat de competitivitate si de convergenta a performantelor economice;
Un nivel înalt al protectiei si ameliorarii calitatii mediului;
Cresterea nivelului si calitatii vietii;
Coeziunea economica si sociala, precum si solidaritatea între statele membre.
Aceste obiective generale sunt realizate de Comunitatea Europeana prin:
a. Crearea unei Piete Interne/Unice;
b. Înfiintarea Uniunii Economice si Monetare;
c. Punerea în aplicare a diferite politici si actiuni comune.
Problematica Pietei Interne, a Uniunii Economice si Monetare, precum si a Politicii Agricole Comune este tratata separat.
4. Politici si actiuni comune.
Interventia Comunitatii Europene este mai mult sau mai putin accentuata în functie de domeniile de competenta:
Politici comune conduse de catre Comunitate (Politica Agricola Comuna sau Politica Comerciala Comuna);
Actiuni comune având ca obiect coordonarea sau armonizarea unor politici nationale (politica de mediu);
Simple actiuni de încurajare (cultura, de exemplu).
Sa vedem câteva domenii cu politici si actiuni comune:
a) Politica în materie de vize, de azil, de imigratie si alte aspecte care tin de libera circulatie a persoanelor.
Tratatul de la Amsterdam a "comunitarizat" aceste probleme, care prin Tratatul de la Maastricht se încadrau în cooperarea interguvernamentala. Obiectivul politicilor promovate în acest domeniu este crearea progresiva a unui spatiu de libertate, securitate si justitie. Pe aceasta baza, Consiliul a fost mandatat ca, într-un interval de 5 ani de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, sa adopte o serie de masuri care privesc:
Suprimarea controlului la frontierele interioare Uniunii, libera circulatie a persoanelor în spatiul comunitar si, în paralel, armonizarea controlului la frontierele externe;
Azilul, imigratia si protectia resortisantilor unor terte tari;
Cooperarea judiciara în materie civila;
Cooperarea administrativa între serviciile competente ale tarilor membre si serviciile Comunitatii.
Dupa intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, lista tarilor ai caror cetateni au nevoie de viza de intrare în tarile Uniunii Europene este decisa de Consiliu prin majoritate calificata (si nu prin unanimitate).
b) Politica comuna a transporturilor (rutiere, cai ferate, cai navigabile - mari sau aer) vizeaza liberalizarea transporturilor, ameliorarea securitatii si armonizarea normelor tehnice;
c) Politica comerciala comuna este de competenta exclusiva a Comunitatii Europene. Aceasta înseamna fixarea unor tarife vamale comune, încheierea de acorduri tarifare si comerciale cu terte tari, precum si de masuri antidumping (produse exportate spre piata comunitara la preturi inferioare celor practicate pe piata tarilor de origine):
d) Cooperarea vamala care tinea
de Pilonul
e) Politica sociala se refera la ocuparea fortei de munca, dreptul si conditiile de munca, formarea profesionala, securitatea sociala, protectia împotriva accidentelor si a bolilor profesionale, dreptul sindical si negocierile colective.
Aceasta politica a condus la unele realizari importante cum sunt: egalitatea muncitorilor, femei si barbati; îmbunatatirea securitatii si sanatatii muncitorilor; protectia sociala a muncitorilor imigranti; Carta comunitara a drepturilor sociale fundamentale; informarea si consultarea muncitorilor.
Comunitatea poate realiza actiuni de sprijin, de încurajare în domeniile folosirii fortei de munca, educatiei (programul Socrate) formarii profesionale (programul Leonardo da Vinci), tineretului, culturii (programul Raphael) si sanatatii publice.
Politica comuna în materie de retele transeuropene în sectoarele de infrastructura în transporturi, comunicatii si energie, ceea ce presupune mari lucrari destinate sa permita o mai mare mobilitate în cadrul Pietei Interne si promovarea locurilor de munca.
Politica în domeniul mediului este întemeiata pe principiile prevederii, corecturii la sursa a atacurilor la adresa mediului si poluatorul plateste. În acest scop Comunitatea Europeana a adoptat o serie de directive care privesc protejarea speciilor de animale, gestionarea deseurilor si calitatea apelor pentru scaldat etc.
Politica regionala urmareste reducerea diferentei de dezvoltare dintre diferite regiuni ale Comunitatii.
Este vorba de o politica de sprijin în favoarea regiunilor ramase în urma, de redistribuire a resurselor în interiorul spatiului comunitar.
5. Cetatenia europeana
Prin Tratatul de la Maastricht se mentioneaza ca "este cetatean al Uniunii orice persoana care are nationalitatea unui stat membru". Sa fie însa clar: nu este vorba de o nationalitate europeana, ci de o cetatenie care se adauga nationalitatii fiecarui stat, a carui conditii de obtinere sunt de competenta exclusiva a fiecarui stat membru.
Tratatul confera oricarui cetatean al Uniunii o serie se drepturi, între care mentionam:
Dreptul de a circula liber pe teritoriul statelor membre;
Dreptul de vot si de a fi ales în alegerile municipale în statul de resedinta pentru orice cetatean al Uniunii cu resedinta într-un stat membru, dar în care nu este resortisant (de exemplu, un francez care locuieste în Germania);
Dreptul de a vota si a fi ales în alegerile pentru Parlamentul European în statul de resedinta pentru orice cetatean al Uniunii care traieste în statul în care nu este resortisant, în aceleasi conditii cu resortisantii acelui stat.
Dreptul de a beneficia, pe teritoriul unui stat tert, de protectia autoritatilor diplomatice si consulare a oricarui stat membru;
Dreptul de petitie în fata Parlamentului European;
Dreptul de petitie si acces la un mediator european.
|
