COMPORTAMENTUL POLITIC
Comportamentul politic este obiectivarea în actiune a convingeri- lor si atitudinil or politice,
corelată cu interesele, ca motivatie, .si cu scopurile, ca modele mentale, ale individului sau grupului,
un răspuns voluntar al individului Ia situatii, evenj mente, fenomene politice, în general la
solicitărjle (cerintele) mediului socjal.
Conform lui A. Lancelot si D. Memmi, el este structurat pe două dimensiuni: participarea si
orientarea comportamentalâ.
22 David McKay, American Politics and Society, Basil
Blackwell Ltd.,
1985, p .138.
A. Lancelot, D. Memmi, Participation et comportement politique, în M.
Grawitz si J. Leca (coord.), Traits de science
politique, vol. 111, PUF,
p. 368-420.
Prima determină raporturile îndividuluj cu politica, a doua - directia actiunii individuluj în plan
politic.
Conceptul cheie al acti unii po1itice e 626i87g ste participarea, majoritatea deflnitiilor accentuând
tocmai latura actională a co nceptului.
Pentru Nelson Huntington, spre exemplu, participarea este "acti- vitatea operată de indivizi,
cetătenj particulari, care vizează să influenteze luarea deciziilor guvemamenta1e". În opinia lui
Myron Weiner, participarea politică este "activitatea voluntară, reu.sită sau nu, organizată sau nu,
episodică sau continuă, ce folose.ste mijloace legitime sau nelegitime peniru a influenta decizia
politică, adttninis-trarea treburilor politice sau alegerea liderjlor politici la nivel guver-namental,
local sau national"
În acceptiunea lui D. Memmi, conceptul are un sens maj larg:
participarea po1itică este un fenomen ce nu înglobează doar activi-tatea politică, ci sj atitudîn ile
politice sau rezultatul lor, inclusiv cele care nu se materjaljzează actional (nonparticiparea, refuzul,
pasivi-tatea), considerând că si aceste forme de manjfestare au impact .si valoare po1itică.
Participarea politică este determinată istoric 51 geografic, depînde de predispozitiile psihotemperamentale,
de nivelul de înformare .si cultură, de interesele indjvjdului. S-a remarcat că, în
general, parti-ciparea este mai putemică la bărbatj decât la femei, la citadini decât la rurali, la
jndivjzj cu statut socio-economic si nivel cultural si de instruire mai ridicate, la indivizi maturi (35-
55 ani). Predilectia pen- iru anumite forme de participare (votul, referendumul, înirunjrile sj
serbările politice, manifestatia, semnarea de petitii, scrierea de sloga-nuri, ocuparea sedjjlor, refuzul
plătii impozitelor, actiunile vj olente, teroriste) variază si ea în functie de vâ rsta, sexul, venitul,
nivelul de instructie, re.sedinta, pozitia socială si profesia îndjvjdului.
Există mai multe încercări de clasificare a modelelor de participare, cu diferite combinatii de
practici politice. Cea a luj Memmi cuprinde:
Nelson HuntÎngton, Political Participation in Developing Countries,
Harward Universitr Press, Cambridge, 1976., p.
25 Myron WeÎner, Poiitical Participation, Prînceton Universitv Press, PrÎnceton,
New Jersey, 1971, p.
26 D. Memmi, A. Lancelot, op.cit., loc. cit., p.3lO-3
- abtiner ea pasivă (lipsă de jnteres politic, datorat izolării geografice sau sociale a indivjdului
si practici1or politice), echivalen-tă izolării, apatiei .si non-participării;
- abtinerea activâ (exercitarea dreptului de vot cu interes pentru politică .si practici politice),
echivalentă adeziunii .si angajării;
- participarea pasivâ (exercitarea votului ca datorie electorală, dar fără interes pentru politică
.si practici politice), echivalentă supunerii politice;
- participarea activâ sau ideologică (abtînerea ca act politic voit sau ca refuz al legitimării
sistemului politic), echivalentă cu con-testarea .si opozitia.
Opozitia .si contestarea politicâ sunt atitudini politice caracteris-tice vietji dem ocratice; ele
se transpun în comportamente critice si agitatorii fată de instituti ile statuluj, fată de actorj, decizii,
fapte .si actiuni po1itice .si îmbracă forma mi.scărilor contestatare, protestatare, extremiste, a
revoltelor, grevelor, actiunilor opozitiei parlamentare. Atitudinea de opozitie poate conduce la
declan.sarea unor crize politice, dar are un rol în autoreglarea vietii politice sau a deciziilor politice,
determinând reajustări care temperează nemultumirile sau rezolvă cereri sociale, insuficient luate în
calculul politic. Spre deose-bire de opozitia politică, contestarea este o actiune de protest vehe -
ment, însotită uneori de acte de violentă cjvică, care "dispretuie.ste mijloacele institutionalizate .si
neagă legitimitatea ordinii normatjve a sistemului politic, cât si metodele culturale, tacit acceptate,
ale aces-tuia".
Totu.si, dîn analiza lui Memmj rezultă că, în realjtate, participarea activă, chiar în democratiile
traditionale, se caracterizează printr-o distributie restrictivă si o concentrare la nivelul unui
segment restrâns de populatie (circa 10%), ce jnclude cetătenii care se declară foarte interesati de
politică .si din rândul cărora fa c parte pro- fesioni.stii, mil itantii activi, detinătorii de functii politice
(circa 2-4% din populatia unei tări). Pe de a1tă parte, se constată că, cu cât parti-ciparea este mai
activă, cu atât numărul participantilor scade: astfel 1% din populatia unei tări detine o functie
politică, înire 2-4% par-ticipă la campanii electorale, 10% asistă la mitinguri, înire 10-30%
27 Ovidiu Trăsnea, în Mică enciclopedie de politologie, Editura StiÎntiflcă si
Enciclopedică, Bucuresti, 1977, p.
fac parte dintr-o organizatie activă politic .si între 20-40% djscută politică având opinii formate.
Rezultă că singura activitate politică ce mobilizează o mare parte a populatiei este votul.
Clasificarea lui G. Almond inventariază: - non-participarea, denumită comportament
parohial, caracteristică societătilor traditionale, în care nu există o con.stientizare a politicii
nationale .si, ca atare, nici interes pentru viata politică, indjvjdul situându-se în afara politicului; -
supunerea - cetătenii sunt con.stienti de ex istenta sjstemului po1itic, al cărui impact îl resimt, dar
rămân pasivi, fiind subiecti care se supun autoritătilor fără să se implice în viata politică;
- adeziunea - cetătenii cunosc, evaluează .si actionează politic, urmărind să influenteze
functionarea sistemului politic, deciziile, evenimentele ss procesele po1itice.
Conform analizei sale, în democratiile modeme, proportia cetătenilor care participă la procesele
politice este mai mare (60%) decât cea a subiectilor politici supusi (30%), parohialii reprezentând
doar 10% din populatie (analfabeti, bătrâni, bolnavi). În societătile autoritare, numărul subiectilor
este mult mai mare decât cel a1 participantilor, ei reprezentând majoritatea (60-80%), iar în
societătile preindustriale ponderea parohialilor este cea mai mare, participantii rezumându-se la elita
conducătoare a societătii.
Samuel Bames si Max Kaase încearcă să claseze modelele de participare după intensitatea
activitătii politice (ridicată/scăzută) .si după natura mijloacelor de actiune
(conformiste/nonconforîfliste), dar ajung la concluzia că aceste criterii devjn treptat inoperante în
societătile democratice contemporane, deoarece din ce în ce mai multi indivi zi, participanti activi,
dar conventionali, tind să folosească în paralel .si alte metode, nonconventionale (greve neautorizate,
blocarea circulatiei, refuzul de a plăti impozite, ocuparea unor sedii), tendintă atribuită de
autori incapacitătii vechilor institutii de a răspunde cereri1or .si capacitătilor sporite ale cetătenilor
de a participa la viata politică. Ronald F. Ingelhart subliniază si el această
28 Gabriel Almond, BÎngham Powell, Comparative Politics Today, ed.a 3-a,
Littte Brown and Co., Boston, 1984, p.
29 Samuel H. Bames, Max Kaase, Political Action: Mass Participation in Five
Democraties, Beverly Hills, Sage, Califomia, 1979.
30 RonaldF. Ingelbart, The Silent Revolution: Changing Values and Political
Style among Western Publics, PrÎnceton Universitv Press, PrÎnceton, 1977.
dorintă tot mai mare a individului de a juca un rol activ în viata cetătii, expresie a ceea ce el
nume.ste "revolutia silentioasă", pe care o explică astfel: tipul cultural, civic al participantului nu a
dispărut, ci este actual; el si-a ales însă o nouă cale de actiune politică, mai imprevizibilă, mai
adaptată noului tip de personalitate umană, carac-teristică sfârsitului acestui mileniu.
Orientarea comportamentului reprezintă clirectia în care se anga-jează orice actiune politică
individuală; ea poate fl revolutionară, pro-gresistă, conservatoare sau reactionară. Ea este
determinată de convingerile .si atitudinile individului, respectiv de ansamblul reprezentărilor,
ideilor, principiilor .si judecătilor de valoare care motivează .si influentează pozitia individului în
raport cu politica si modaljtătjle de raportare apreciativă a individului la un fenomen, problemă sau
eveniment po1itic. Concomitent, ea este determinată .si de interesele personale .si/sau de grup .si de
predispozitiile ideologice ale individului, de forma lor mentală specifică, constientizată sau latentă.
Orientarea comportamentului este condition ată, prin urmare, de factori obiectivi - sistemul
social, regimul politic, sistemul cul-tural, gradul de democratjzare a societătii, de factori subiectivi
-temperamentul, predispozitiile jndividuale sj structurile functionale ale personalitătii (nevoia de
adaptare, de întelegere a mediului în care irăie.ste), precum .si nivelul de insirujre, de cultură
(credinte, traditii, ideologii însusite), gradul de cjvjsm si de factori conjuncturali -evenimente,
situatii politice concrete.
Am mention at deja că votul este principala formă de participare politică a cetăteanului. Dar
participarea presupune un număr de alte activităti dinire care amintjm pe cele legate de functionarea
administratiei locale. Acestea presupun contacte cu oficjaljtătjle locale sau liderii de comunităti în
probleme ca învătământul, respectarea legii, proiecte de dezvoltare economică, edilitară, a infrastructurii,
apărarea mediuluj înconjurător. "Politjcile locale în S.U.A. sunt elaborate, modificate si
adoptate la ora actuală prin implicarea cetătenilor, organizati în grupuri de interese la nivel local sau
pentru a rezolva problemele ob.ste.sti".
Nu poate exista democratie fără inter es pentru politică .si fără par-
31 David McKay, op. cit., p.
ticipare la gestiunea treburilor comune, nivelul democratjzării unei societăti depinzând de natura .si
gradul participării individului la viata politică, prin accesul la vot si controlul politicii
guvemamentale.
Un sjstem politic este cu atât mai democratic cu cât implică mai multi cetăteni în actul de
conducere a societătii. Dar individul nu poate opta, verbal sau actional, decât pe baza informatiilor
primite, a educatiei civice dobândite, ca urmare a socializării .si a opiniei pu-blice dominante în
grupul socia1 din care face parte.
Opinia publicâ este un fenomen colectiv rezultat prin juxta-punerea opiniilor particulare
convergente, formulate de un număr de indivizi, .si care se constituie într-un mod de a vedea,
comun pentru indivizi djferiti: e a exprimă gândirea .si simtirea majoritătii mem-brilor unei
colectivităti nationale, de.si nu se identifjcă cu suma opiniilor particulare ale indivjzilor. Este
"rezultatul unei elaborări a cărei expresie este necesar colectivă, anume o stare de spirit, ce con-stă
în a gândi că o actiune este adevărată, dar admitând concomitent că probabil te înselj considerând-o
astfel"
Opinia publică poate juca un rol de fortă politică deoarece, pe baza ei, individul poate adopta o
atitudîne politică si dezvolta un comportament politic.
În general, ea este difuză .sj neutră, dar poate fi influentată, mobi- lizată, manipulată: societatea
contemporană a favorizat perfectionarea tehnicilor prin care opinia publică poate fi instrumen-tată
politic. Formarea opiniilor publice este determinată de numerosi factori (sociali, îndividuali,
ideologici, culturalj, politici), printre care cej mediatici par, la ora actuală, decisivi datorită
impactului si dominatiei mass media asupra unui imens număr de indjvizi.
Totusi, opinia publică rămâne o formă de control social (a colectivitătii asupra activitătii
institutiilor, jnclusiv politice): ea joacă rolul de autoritate socialâ nelegiferatâ (reglementează .si
corectează comportamentele politice si deciziile politice) si reprezintă, teoretic, un mijloc de
participare a colectivitătji la viata politică si socială.
32 Francisc Ball, Msidias et socistss, ed.a 5-a, Montchrestien, Paris, 1990, p. 653.
|
