COMUNISMUL
Comunismul este un termen care se poate referi la una din mai multe notiuni: un anume sistem social, o ideologie care promoveaza acest sistem social, sau o miscare politica care doreste s implementeze acest sistem.
Ca sistem social, comunismul este un tip de societate egalitarista în care nu exista proprietate privata si nici clase sociale. În comunism toate bunurile apartin societatii ca întreg, si toti membrii acesteia se bucura de acelasi statut social si economic. Probabil cel mai cunoscut principiu al unei societati comuniste este: "Fiecare dupa puteri, fiecaruia dupa nevoi".
Ca ideologie, termenul de comunism este un sinonim pentru Marxism si pentru diversele ideologii derivate (cel mai notabil exemplu este al Marxism-Leninismului. Printre altele, Marxismul propune conceptia progresului în istorie, potrivit c reia exista patru faze ale dezvoltarii economice: sclavia, feudalismul, capitalismul si comunismul, "conceptia materialist ", potrivit c reia din sistemul economic deriv toate celelalte sisteme (social, juridic,...) si "conceptia determinismului", potrivit c reia fiecare individ dintr-o clas are un gen de comportament indus nu de gândirea acelui individ ci de clasa la care apartine (acest concept determinist este cel care a folosit la justificarea lag relor de re-educare, în care au murit milioane de oameni în decursul secolului XX, marea majoritate a acestora în Chi 737h77h na).
Ca si miscare politica, comunismul este o ramura a miscarii socialiste, de care se diferentiaza în principal prin dorinta comunistilor de a instaura un sistem comunist în locul unuia capitalist, de multe ori prin metode revolutionare.
Marxismul este o teorie sociala bazata pe lucrarile lui Karl Marx, un filozof, economist, jurnalist si revolutionar german din secolul al XIX-lea, care a colaborat în elaborarea sus-numitei teorii cu Friedrich Engels. Marx s-a inspirat din filozofia lui Georg Hegel, din economia politica a lui Adam Smith, din teoria economica Ricardiana si din socialismul francez din secolul al XIX-lea, pentru a dezvolta o cercetare critica a societatii care se dorea atât stiintifica cât si revolutionara. Aceasta critica a atins cea mai sistematica expresie (desi neterminata) în lucrarea lui de capatâi Das Kapital, Capitalul: O cercetare critica a economiei politice.
De la moartea lui Marx în 1883, diferite grupuri din toata lumea au apelat la marxism ca baza intelectuala pentru linia politica si tactica lor, care pot fi în mod spectaculos diferite si contradictorii. Una dintre primele mari sciziuni a aparut între aparatorii social-democratiei - (care afirmau ca tranzitia la socialism putea aparea într-o societate democratica) - si comunisti - (care afirmau ca tranzitia la socialism poate fi facuta numai prin revolutie). Social-democratia a aparut în interiorul Partidului Social Democrat German si a avut drept rezultat abandonarea radacinilor marxiste, în vreme ce comunismul a dus la formarea a numeroase partide comuniste.
Desi mai sunt înca multe miscari sociale si partide politice revolutionare marxiste în toata lumea, de la prabusirea Uniunii Sovietice si a statelor ei satelite, mai sunt relativ putine tari care au guverne care se descriu drept marxiste. Desi într-un numar de tari occidentale sunt la putere partide social-democrate, ele s-au distantat cu multa vreme în urma de legaturile lor cu Marx si cu ideile lui. În prezent numai Laos, Vietnam, Cuba si Republica Populara Chineza au guverne care se descriu ca fiind marxiste. Coreea de Nord este descrisa în mod inexact drept marxista, atâta vreme cât atât Kim Il Sung si Kim Jong Il au respins ideile marxiste conventionale în favoarea variantei "comunismului coreean" , ciuce. De asemena, despre Libia se afirma uneori ca ar fi comunista, dar Muammar al-Qaddafi a cautat sa conduca tara catre socialismul islamic.
Unii dintre membrii scolilor de neamestec guvernamental si "individualism" cred ca principiile statelor moderne burgheze sau a marilor guverne pot fi întelese ca marxiste. Manifestul Comunist al lui Marx si Engels include un numar de pasi pe care societatea trebuie sa îi faca pentru ca muncitorii sa se elibereze de societatea capitalista. Unele dintre aceste masuri apar ca fiind introduse în forma Keynesianismului, a statului bunastarii, a noului liberalism si a altor schimbari ale sistemului din unele tari capitaliste. Exista persoane care cred ca unii dintre reformatorii din statele capitaliste sunt, (sau au fost), "marxisti nedeclarati", de vreme ce ei sprijina politici care sunt similare cu pasii pe care credeau Marx si Engels ca trebuie sa-i parcurga o societate capitalista dezvoltata. Alti indivizi vad, în conformitate cu teoria marxista a materialismului istoric, reformele capitaliste ca vestitori ai viitorului comunist.
Pentru marxisti, aceste reforme reprezinta raspunsul la presiunea exercitata de partidele si sindicatele clasei muncitoare, ele însele raspunzând la abuzurile simtite din partea sistemului capitalist. Mai mult, aceste reforme reflecta eforturile de "salvare" sau de "îmbunatatire" a capitalismului (fara a îl aboli) pentru a face fata prabusirii pietei datorita ineficientei sistemului.
Radacinile socialist-utopice ale marxismului - prin socialism utopic definim ansamblul conceptiilor socialiste care se refera la instaurarea orînduirii socialiste ca o cerinta a ratiunii, ca o concretizare a unui ideal moral; ansamblul conceptiilor socialiste si comuniste care preced constituirea teoriei socialiste ca stiinta.
Primele teorii comunist-utopice închegate apar în perioada formarii capitalismului, ca o expresie a aspiratiilor maselor taranesti si ale saracimii oraselor catre o societate echitabila, dreapta si lipsita de exploatare. Principalii socialisti si comunisti utopici au fost, în perioada Renasterii, Th. Morus (termenul socialism utopic provine de la titlul cartii Utopia, în care Th. Morus descria viitoarea societate ideala) si Campanella, în sec. 17-18, Meslier, Mably, Morelly, Babeuf în Franta, Winstanley în Anglia.
Dupa revolutiile burgheze, în perioada postrevolutionara, a evidentierii contradictiilor capitalismului, s-au afirmat cei trei mari socialisti utopisti: Saint-Simon, Charles Fourier si Robert Owen, precum si Dézamy, Cabet etc. Socialistii si comunistii utopisti au facut o critica patrunzatoare societatii bazate pe exploatare si au prevazut unele dintre trasaturile viitoarei societati socialiste si comuniste: desfiintarea proprietatii private asupra mijloacelor de productie, organizarea planificata a productiei, desfiintarea opozitiei dintre oras si sat, a opozitiei dintre munca fizica si cea intelectuala, obligatia tuturor membrilor societatii de a munci si repartitia produsului social dupa munca, respectiv dupa nevoi, emanciparea femeii, raspunderea societatii pentru libera dezvoltare a individului, disparitia claselor etc. Ei au conceput socialismul în mod idealist, nu ca un rezultat necesar al dezvoltarii istorice, impus de cerintele vietii materiale a societatii ci, dupa cum a spus Engels, ca o întruchipare a "adevarului absolut, a ratiunii si a dreptatii eterne"; ei au elaborat proiecte fictive despre societatea viitoare si au crezut ca socialismul se va putea instaura prin simpla propagare a ideilor socialiste, prin reformele generoase ale claselor posedante sau ale conducatorilor de stat, respectiv prin forta exemplului unor colonii comuniste pe care au încercat sa le întemeieze.
Întemeietorii socialismului stiintific au prelucrat în mod critic si au preluat elementele valoroase ale socialismului utopic, care a devenit astfel unul dintre izvoarele conceptiei Iui Marx.
În tarile române, ideile socialismului utopic au fost raspîndite în prima jumatate a sec. 19 de catre Teodor Diamant, organizatorul falansterului de la Scaieni (1835-1836). Ideile socialismului utopic au influentat si pe unii revolutionari pasoptisti, ca Ion Heliade-Radulescu, Cezar Bolliac etc.
Radacinile hegeliene ale marxismului. Hegel a propus o forma a idealismului în care dezvoltarea ideilor în contrariile lor este tema conducatoare a istoriei umane. Acest proces dialectic presupune uneori acumulari treptate dar alte ori cere salturi discontinui, schimbari violente ale status quo-ului existent. Figuri istorice precum Napoleon Bonaparte sunt, conform interpretarilor hegeliene, mai degraba simptome si unelte ale proceselor dialectice impersonale de baza decât modelatoare ale acestora.
Marx si membrii grupului Tinerii Hegelieni din care facea si el parte, au pastrat cea mai mare parte a modului de gândire al lui Hegel. Dar Marx "l-a adus pe Hegel cu picioarele pe pamânt", conform propriei viziuni, schimbând idealismul dialectic în materialism dialectic. Marx a urmat curentul altui Tânar Hegelian, Ludwig Feuerbach. Ce îi deosebeste pe cei doi este parerea lui Marx ca umanismul lui Feuerbach este excesiv de abstract si de aceea nu mai putin idealist decât sistemul pe care îl dorea sa-l înlocuiasca, cu alte cuvinte, notiunea concreta de Dumnezeu gasita în crestinismul institutionalizat care legitimiza puterea represiva a statului prusac. În loc de aceasta, Marx dorea sa dea prioritate ontologica la ceea ce el numea "procesul vietii adevarate" a fiintelor umane adevarate, dupa cum el si Friedrich Engels au spus în 1846 în lucrarea "Ideologia germana".
Materialismul dialectic, conceptie filozofica întemeiata de Karl Marx si Friedrich Engels, de definste drept teoria despre raportul dintre materie si constiinta, despre legile cele mai generale ale schimbarii si dezvoltarii naturii, societatii si gândirii, care este în acelasi timp baza filozofica a marxismului.
Materialismul dialectic reprezinta unitatea dintre metoda dialectica marxista si materialismul filozofic marxist.
Materialismul dialectic este o conceptie stiintifica de ansamblu asupra lumii si, totodata, o metoda revolutionara de cunoastere si de transformare a realitatii. Aparitia materialismului dialectic reprezinta o profunda revolutie savârsita în filozofie.
Tezele fundamentale ale materialismului dialectic au fost elaborate începând de la mijlocul deceniului al cincilea al sec. XIX. Aparitia materialismului dialectic a fost un fenomen determinat de cauze social-economice si de întreaga dezvoltare anterioara a stiintei si filozofiei, Marx si Engels aratând limitarea de clasa a conceptiei burgheze despre lume.
În timp ce scolile filozofice care au precedat marxismul îsi puneau ca obiectiv explicarea lumii, materialismul dialectic îsi pune ca obiectiv transformarea revolutionara a realitatii. Printre premisele naturalist-stiintifice ale constituirii conceptiei materialist-dialectice despre lume se numara: elaborarea teoriei celulare, formularea legii conservarii si transformarii energiei si descoperirea principiilor evolutiei (expresia cea mai închegata a evolutionismului fiind darvinismul).
Izvorul teoretic al materialismului dialectic este filozofia clasica germana. Precursorii ei directi sunt, în primul rând, G.W.F. Hegel (care, în contextul idealismului sau, a elaborat totusi, în principiu, multilateral dialectic) si L. Feuerbach (care, în contextul metafizicii sale, a dezvoltat conceptia materialista asupra lumii). Materialismul dialectic este prima forma pe deplin consecventa a materialismului, înglobând într-o explicatie unitara domeniile naturii, societatii si gândirii.
Elaborând teoria stiintifica materialista pe baza principiilor fundamentale ale dialecticii, materialismul dialectic considera ca dezvoltarea are ca izvor contradictiile interne ale obiectelor si proceselor, ca schimbarile calitative (salturile) se realizeaza pe temeiul unor acumulari cantitative anterioare, prin negarea starilor calitative vechi de catre altele noi. Materialismul dialectic a înnoit si a îmbogatit gnoseologia (teoria cunoasterii) prin tezele sale privind cognoscibilitatea lumii, caracterul activ al procesului de cunoastere, caracterul obiectiv si concret al adevarului, dialectica relativului si absolutului în procesul cunoasterii si, mai ales, prin dezvaluirea rolului practicii în cunoastere. Materialismul dialectic arata ca principiile dialecticii decurg direct din studiul legilor lumii obiective, ca dialectica obiectiva (a lucrurilor) determina dialectica subiectiva (a ideilor) care are însa si legile sale specifice, autonomia sa relativa. Desi concorda prin continutul lor obiectiv cu legile naturii si cu cele sociale, legile gândirii constituie doar o reflectare a celor dintâi în constiinta oamenilor, aceasta reflectare neavând un caracter mecanic, nemijlocit, automat, ci unul mediat, constructiv, creator.
Materialismul dialectic realizeaza, de semenea, unitatea dialecticii, teoriei cunoasterii (gnoseologiei) si logicii. În virtutea acestui fapt, atît teoria cunoasterii, cît si logica adopta viziunea dialectica asupra lumii, abordeaza fenomenele sub raportul dezvoltarii lor istorice, interpreteaza corect corelatia dintre istoric si logic, în sensul ca logicul reflecta în mod sintetic istoricul, de care este, în ultima instanta, determinat.
Aparitia materialismului, împreuna cu crearea materialismului istoric si a economiei politice marxiste, a facut posibila transformarea socialismului din utopie în stiinta. Materialismul dialectic este o conceptie vie, care se îmbogateste continuu pe baza generalizarii continue a practicii si a datelor stiintei.
Materialismul istoric este parte integranta a filozofiei întemeiate de Karl Marx si Friedrich Engels, reprezentând conceptia filozofica materialist-dialectica despre societate, despre structura sistemului social, legile generale si fortele motrice ale dezvoltarii sociale; materialismul dialectic extins la studiul vietii sociale.
Spre deosebire de stiintele sociale particulare, care studiaza domenii limitate ale vietii sociale, materialismul istoric trateaza societatea în unitatea si interactiunea laturilor ei, procesul istoric în ansamblul sau. De aceea materialismul istoric constituie un îndreptar teoretic si metodologic pentru toate stiintele sociale particulare si, în acelasi timp, generalizeaza datele furnizate de acestea.
Creat în deceniul al cincilea al sec. XIX, materialismul istoric a constituit o schimbare revolutionara în conceptiile despre societate. Pâna la Marx si Engels aceste conceptii erau dominate de idealismul istoric, chiar daca unii g nditori premarxisli (Aristotel, Helvétius, J.-J. Rousseau, istoricii francezi din perioada Restauratiei s.a.) s-au apropiat de o interpretare materialista a unor procese si fenomene sociale. Însusindu-si critic intuitiile si previziunile socialistilor utopici, ca si unele descoperiri ale economiei clasice engleze, situându-se pe pozitiile proletariatului modern, clasa revolutionara, Marx si Engels au extins consecvent, pentru prima oara în istoria gândirii, materialismul la interpretarea vietii sociale. Crearea materialismului istoric a permis întelegerea istoriei societatii ca un proces care se desfasoara legic, a permis transformarea studierii societatii într-o stiinta.
Problema fundamentala a filozofiei, raportul dintre existenta si constiinta, capata în cadrul materialismului istoric forma particulara a raportului dintre existenta sociala si constiinta sociala "Nu constiinta oamenilor le determina existenta, ci, dimpotriva, existenta lor sociala le determina constiinta" (K. Marx) este teza fundamentala a materialismului istoric.
Potrivit materialismul istoric, latura determinanta a vietii sociale este procesul productiei bunurilor materiale. Productiei materiale îi sunt proprii doua feluri de relatii: raporturile oamenilor cu natura, care se exprima în fortele de productie, si relatiile dintre oamenii însisi, relatiile de productie. În reteaua complexa a relatiilor sociale, materialismul istoric distinge relatiile de productie ca relatii materiale, obiective, ca relatii fundamentale care determina într-un fel sau în altul, de cele mai multe ori, mijlocit, relatiile spirituale, ideologice. Fortele de productie si relatiile de productie alcatuiesc modul de productie si determina procesele vietii sociale, politice si spirituale.
Sistemul relatiilor de productie constituie structura economica, baza unei societati determinate, pe care se înalta o suprastructura corespunzatoare juridica si politica si careia îi corespund anumite forme ale constiintei sociale. În timp ce gânditorii premarxisti se limitau în explicarea vietii sociale la mobilurile ideale ale activitatii oamenilor (scopuri, nazuinte, idei), Marx si Engels au aratat ca în spatele mobilurilor ideale ale actiunii istorice a maselor, a claselor sociale, stau interesele lor materiale, determinate, la rândul lor, de situatia acestor clase în sistemul dat de relatii de productie. Aceasta a permis prezentarea evolutiei societatii ca un proces "istoric-natural" (Marx), adica guvernat, ca si natura, de legi fara cunoasterea carora nu poate fi vorba de vreo stiinta sociala. Totodata, desprinderea relatiilor de productie ca relatii sociale fundamentale care le determina pe toate celelalte, a permis întemeietorilor materialismul istoric sa elaboreze categoria de formatiune sociala.
Procesul istoric este succesiunea formatiunilor sociale, înlocuirea unei formatiuni inferioare cu alta superioara, determinata de dialectica interna a modului de productie si a întregii formatiuni socio-economice. În societatile întemeiate pe proprietatea privata asupra mijloacelor de productie contradictiile inerente modului de productie se manifesta în lupta politica dintre clasele sociale, a carei dezvoltare duce la revolutia social-politica, forma de trecere de la o formatiune social-economica la alta.
Materialismul istoric subliniaza, de asemenea, independenta relativa a ideilor, a institutiilor si organizatiilor în dezvoltarea sociala, si mai ales actiunea lor inversa asupra vietii materiale a societatii. Întrucât baza dezvoltarii sociale este modul de productie, rolul hotarâtor în istorie îl au producatorii directi ai bunurilor materiale - masele populare.
Aratând caracterul obiectiv al structurii societatii si al dinamicii acesteia, materialismul istoric constituie, împreuna cu materialismul dialectic, fundamentul teoretic al socialismului stiintific
Leninismul este o teorie politica si economica având la baza marxismul. Este o ramura a marxismului, iar din deceniul al doilea al secolului XX a fost ramura dominanta a sa. Leninismul a fost dezvoltat în principal de liderul bolsevic Vladimir Ilici Lenin , care de altfel l-a si pus în practica dupa Revolutia rusa. Teoriile lui Lenin au fost o sursa de controverse înca de la început, având critici atât dinspre stânga (de exemplu: social-democratii, anarhistii si chiar alti marxisti), dinspre centru (de exemplu: liberalii) si dinspre dreapta (de exemplu: conservatorii, fascistii, etc).
Lenin afirma ca proletariatul nu poate atinge constiinta revolutionara decât prin eforturile unui partid comunist care îsi asuma rolul de "avangarda revolutionara". Lenin mai credea ca un asemenea partid nu-si putea atinge scopurile decât prin intermediul unei organizari disciplinate cunoscuta drept centralism democratic. În plus, leninismul afirma ca imperialismul este ultima forma a capitalismului, iar capitalismul nu poate fi rasturnat de la putere decât prin mijloace revolutionare (orice încercare de a "reforma" capitalismul din interior fiind sortita esecului. Lenin credea ca distrugerea statului capitalist se va face prin revolutia proletara si prin înlocuirea democratiei burgheze cu dictatura proletariatului (un sistem al democratiei muncitoresti, în care ei ar fi detinut puterea politica prin intermediul unor consilii numite soviete).
Teoria lui Lenin referitoare la imperialism dorea sa îmbunatateasca si sa corecteze opera lui Marx, explicând un fenomen pe care acesta din urma nu-l prevazuse: transformarea capitalismului într-un sistem global, (iar nu unul national, asa cum îl descrisese Marx). În centrul teoriei sale despre imperialism se afla ideea conform careia natiunile capitaliste avansate din punct de vedere industrial evita revolutia prin exportarea fortata în pietele coloniiilor înrobite si prin exploatarea resurselor lor naturale. Aceasta ar fi permis natiunilor capitaliste dezvoltate din punct de vedere industrial sa-si mentina muncitorii multumiti, în parte prin cearea unei aristocratii muncitoresti. Ca un rezultat, capitalismul era capabil sa fie condus prin expresia politica a aristocratiei muncitoresti - partidele social-democratice, catre punctul în care revolutia nu mai era posibila în cele mai avansate natiuni (asa cum prevestise Marx), ci mai degraba în cel mai slab stat imperialist, acela fiind Rusia.
Oricum, daca revolutuia se putea produce numai într-o tara slab dezvoltata, aceasta ridica o mare problema: o asemenea tara subdezvoltata nu era capabila sa dezvolte un sistem socialist, (în teoria marxista, socialismul este stadiul de dezvoltare care ar fi urmat dupa capitalism si ar fi fost precursorul comunismului), deoarece capitalismul nu ar fi fost dezvoltat complet într-o asemea tara si deoarece puterile externe ar fi încercat sa zdrobeasca revolutia cu orice pret. Pentru rezolvarea acestei probleme, Lenin propunea doua solutii posibile:
Revolutia din tara subdezvoltata ar aprinde scânteia revolutiei într-o tara capitalista dezvoltata (Lenin spera, de exemplu, ca revolutia rusa va aprinde flacarile revolutiei în Germania). Ţara dezvoltata ar fi instaurat socialismul si ar fi ajutat tara subdezvoltata sa faca la fel.
Revolutia ar izbucni în mai multe tari subdezvoltate în acelasi timp sau într-o succesiune rapida; aceste tari urmau sa se uneasca într-un stat federal capabil sa lupte cu marile puteri capitaliste si mai apoi sa instaureze socialismul. Aceasta o fost ideea originala din spatele formarii Uniunii Sovietice.
Oricare ar fi fost calea urmata, socialismul nu ar fi putut supravietui numai într-o tara saraca. De aceea leninismul chema la revolutia mondiala într-o forma sau alta. Leninistii din ziua de azi vad deseori globalizarea ca pe o forma moderna de imperialism.
Catre sfârsitul deceniului al treilea al secolului al XX, Uniunea Sovietica a început sa se îndeparteze de linia politica a lui Lenin si sa se apropie de ceea ce este denumit în mod curent "stalinism", cei mai multi dintre tovarasii lui Lenin ("vechii bolsevici") pierind în Marea Epurare. În China, leninismul a fost baza de organizare atât a Kuomintangului cât si a Partidului Comunist Chinez. Mai târziu, comunistii chinezi au dezvoltat teoria maoista. Astazi, termenul "Leninism" (sau, mai des, "Marxism-Leninism") este folosit în autocaracterizarea a trei ideologii separte, care îsi au radacinile în leninism, dar care altfel sunt foarte diferite una de cealalta: Stalinismul, Maoismul, si Trotkism. Daca maoismul poate fi apreciat ca o subcategorie a stalinismului din multe puncte de vedere, trotkismul si stalinismul sunt adversari de neîmpacat. (Trotkistii s-au opus a ceea ce ei considerau drept politici nedemocratice ale Uniunii Sovietice sub conducerea lui Stalin, ca si a altor tari care urmasera exemplul acestuia, în vreme ce stalinistii se opuneau a ceea ce ei considerau drept o tradare a marxismului de catre trotkisti ).
Stalinismul este o ramura a teoriei politice si un sistem politic si economic introdus de Iosif Vissarionovici Stalin în Uniunea Sovietica. Lev Trotki a descris acest sistem ca fiind totalitar si aceasta caracterizare a ajuns sa fie folosita în mod curent de criticii stalinismului.
Termenul "Stalinism" este uneori folosit pentru denumirea unei ramuri a teoriei comuniste, dominanta în Uniunea Sovietica si în tarile din sfera de influenta a URSS-ului, pe timpul vietii si dupa moartea lui Stalin. Termenul folosit în Uniunea Sovietica si de cei mai multi care i-au sustinut mostenirea este de fapt "marxism-leninism", denotând faptul ca Stalin însusi nu era un teoretician, ci mai degraba un lector care a scris câteva carti într-un libaj lesne de înteles si în contrast cu Marx si Lenin, a adus putine contributii teoretice noi. Mai degraba, stalinismul este o interpretare a ideilor celor de mai înainte, un anumit sistem politic aclamând ca aplica acele idei în moduri potrivite cu nevoile de schimbare ale societatii, asa cum a fost tranzitia de la "socialismul în pas de melc" de la începutul anilor treizeci la industrializarea fortata a planurilor cincinale. Uneori, termenul compus marxism-leninism-stalinism, (sau învataturile lui Marx, Engels, Lenin si Stalin), era folosit pentru a demonstra pretinsa mostenire si succesiune. În acelasi timp, multe persoane credincioase marxismului sau leninismului, vedeau stalinismul ca o pervertire a ideilor marilor gânditori de stânga. Trotkistii, în particular, sunt antistalinisti virulenti, considerând stalinismul o politica contrarevolutionara care foloseste marxismul ca scuza.
Stalinistii credeau ca Stalin era cea mai înalta autoritate în materie de leninism (dupa moartea fondatorului statului sovietic din 1924), deseori subliniind ca Lev Trotki nu a intrat în partidul bolsevic pâna în 1917 si argumentând ca el nu credea în necesitatea existentei partidului comunist de avangarda. Din 1917 pâna în 1924, Lenin, Trotsky, si Stalin apareau deseori uniti dar, de fapt, diferentele ideologice nu disparusera niciodata.
În disputa lui cu Trotki, Stalin a micsorat importanta rolului muncitorilor în tarile capitaliste avansate, (de exemplu, el a postulat ca în Statele Unite clasa muncitoare s-a îmburghezit devenind aristocrati ai muncii). De asemenea, Stalin s-a contrazis cu Trotki în problema rolului taranilor, precum în China, unde Trotki dorea o insurectie urbana iar nu un razboi de guerila cu baza în zonele rurale
Cele mai importante contributii ale lui Stalin la teoria comunista au fost:
Socialism într-o singura tara ;
Teoria "ascutirii luptei de clasa odata cu dezvoltarea socialismului", un fundament teoretic care justifica represiunea politic a oponentilor.
Transformând si folosindu-se de mostenirea lui Lenin, Stalin a extins sistemul administrativ centralizat din Uniunea Sovietica pe durata anilor douazeci si treizeci. O serie de doua planuri cincinale au dezvoltat masiv economia sovietica. Au aparut cresteri în multe sectoare, în mod special în productia de carbune si de otel. Societatea sovietica a fost adusa de la o situatie de înapoiere de zeci de ani fata de occident, la una de egalitate si asta în numai treizeci de ani, (cel putin conform anumitor aprecieri statistice). Unii istorici economici apreciaza azi ca a fost cea mai rapida crestere economica atinsa vreodat
Datorita prestigiului si influentei revolutiei ruse învingatoare, multe tari, de-a lungul secolului al XX-lea, au cautat o alternativa la sistemul economiei de piata si au urmat modelul politico-economic dezvoltat în URSS. Acestea au inclus atât regimuri revolutionare cât si post-coloniale din lumea în curs de dezvoltare. Dupa moartea lui Stalin în , succesorul sau, Nikita Hrusciov, a repudiat politicile lui, a condamnat cultul personalitatii lui Stalin în discursul secret la Congresul al XX-lea al partidului în , si a initiat destalinizarea si liberalizarea (în cadrul acelorasi limite politice). Drept consecinta, cea mai mare parte a partidelor comuniste din lume, care mai înainte aderasera la stalinism, l-au abandonat si, în masura mai mare sau mai mica, au adoptat pozitia reformatoare moderata a lui Hrusciov. O exceptie notabila a fost Republica Populara Chineza care, sub conducerea lui Mao Zedong, a intrat în conflict cu "revizionismul" noii conduceri sovietice, ceea ce a dus la ruptura chino-sovietica din . Mai târziu, China a urmat în mod independent ideologia maoista. Albania a luat partea partidului comunist chinez în ruptura chino-sovietica si a ramas atasata de stalinism pentru deceniile care au urmat, sub conducerea lui Enver Hoxha.
Unii istorici au trasat paralele între stalinism si politica tarului Petru cel Mare. Ambii conducatori doreau cu disperare ca Rusia sa ajunga din urma tarile vest-europene. Ambii au reusit sa cucereasca noi teritorii, transformând Rusia într-o putere conducatoare a Europei, chiar daca pentru putin timp. Altii îl compara pe Stalin cu Ivan cel Groaznic, cu politica de opresiune (oprichnina) si de reducere a libertatii oamenilor de rând.
Bibliografie
1.Luis Althusser, Citindu-l pe Marx, Ed. Politica, Bucure ti, 1947.
2.Karl Marx, Capitalul, Ed. PCR, Bucuresti, 1947.
3.Karl,Marx, Friederich, Engels, Vladimir Ilici, Despre procesul revolutionar al edificarii socialismului si comunismului, Ed. Politica, Bucuresti, 1979.
4.Vladimir Ilici Lenin, Ce-i de facut, Ed. PCR, Bucuresti, 1946.
5.Vladimir Ilici Lenin, Despre capitalismul de stat: capitalismul de stat în perioada de trecere la socialism, Ed. Politica, Bucuresti, 1962.
6.Vladimir Tismaneanu, Stalinism pentru eternitate, Ed. Polirom, Iasi, 2005.
7.Stalin Iosif, Despre materialismul dialectic si materialismul istoric, Ed PMR, Bucuresti, 1948.
8.Roy Medvedev, Despre Stalin si Stalinism. Consemnari istorice, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1991.
Test de autoevaluare:
Comunismul, ca sistem social este un tip de societate egalitarista în care:
a. nu exista existenta proprietatii private
b. exista claselor sociale
c. bunurile apartin societatii.
2. Conceptia progresului în istorie contine urmatoarele faze:
a. sclavia, feudalismul, capitalismul si comunismul;
b. feudalismul, capitalismul si comunismul
c. niciuna
3. Fundamentul teoretic al socilaismului stiintific îl reprezinta:
a. materialismul istoric
b. materialismul dialectic
c. ambele
4. Ce este socialismul utorpic
|
