CONCEPTELE DE IDEOLOGIE sI DOCTRINĂ POLITICĂ
Obiective:
Definirea ideologiei si a doctrinei politice, precum si examinarea raportului
dintre acestea si teorie
Analiza principalelor momente evolutive ale conceptelor
Prezentarea unor puncte de veder 717f51h e care au sustinut "dezideologizarea"
Argumentarea actualitatii diferentierilor ideologice (doctrinare)
"Ideologie politica" si "doctrina politica" sunt concepte similare, în buna masura, dar deosebirile sau sensurile specifice conferite în anumite împrejurari nu sunt deloc neglijabile. De remarcat si rezervele exprimate în legatura cu utilizarea lor, invocându-se, în principal, caracterul nestiintific sau chiar dogmatic. Deoarece conceptul de ideologie are o istorie mai consistenta i se va acorda un spatiu pe masura.
Ideologia si "dezideologizarea"
Ideologia este un complex articulat de idei, reprezentari, conceptii si atitudini (latent sau explicit ofensive), caracterizate de o retorica care tinde sa o anunte drept substitut al (imaginii) realitatii. Sau, mai elaborat spus, prin "ideologie" se întelege ansamblul, totalitatea ideilor si conceptiilor care reflecta într-o forma mai mult sau mai putin sistematizata, interesele si aspiratiile unor clase, categorii sau grupuri sociale, determinate de conditiile obiective ale existentei acestora si care servesc la justificarea relatiilor sociale (si a deciziilor politice) pe care acestea sunt interesate sa le modifice sau sa le conserve. (Eugen Strautiu).
Conceptul de ideologie este marcat de o mare complexitate, dar si ambiguitate. David McLellan îsi începe cartea pe care i-a consacrat-o cu afirmatia "Ideologia este cel mai derutant concept din câmpul stiintelor sociale" (David McLellan, 1998, p. 24). Produs al iluminismului, termenul a fost inventat în ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea, de catre filosoful Antoine Destutt de Tracy, din cuvintele grecesti eidos si logos, fiindu-i conferit sensul de "stiinta a ideilor", care se ocupa de investigarea originii naturale a ideilor, de cunoasterea cauzelor generarii acestora din senzatii. Asadar, o expresie a empirismului anti-teologic.
Treptat, ideologia s-a asociat cu guvernarea de catre o elita luminata, mai exact guvernarea republicana reprezentativa, sens care va câstiga teren. Acestor sensuri initiale pozitive, li s-a adaugat, curând, unul peiorativ. Se considera ca metamorfoza se datoreaza, în buna masura, lui Napoleon, cel care, el însusi asociat "ideologilor" pentru o vreme, le-a reprosat acestora, dupa ce a ajuns la putere, ca vor sa reformeze lumea în capetele lor, fiind incapabili sa-si puna în practica ideile.
Conceptul a început sa fie mai larg utilizat în secolul al XIX-lea, semnificând uneori o conceptie sistematica asupra lumii ce vizeaza atât aspecte teoretice cât si programatice, atât dimensiuni rationale cât si afective, alteori o conceptie deformata, care se îndepateaza de obiectivitate, încorporând pasiuni, temeri, sperante marcate de subiectivism (Vernon Bogdanor, ed., 1987, p. 278). Numerosi autori contemporani îl citeaza pe Marx, care, în lucrarile din tinerete, a preluat si amplificat sensul peiorativ, definind ideologia drept "conceptie rasturnata" (comparata cu imaginea în camera obscura), pentru ca apoi, la maturitate, sa o considere expresie a intereselor de clasa, a carei finalitate si compatibilitate cu stiinta depind de tipul de interese pe care le exprima.
Dintre cei preocupati de dilemele ideologiei s-a remarcat, în primele decenii ale secolului XX, sociologul Karl Mannheim, care deosebea doua forme ale ideologiei - ambele diferite de cunoasterea stiintifica: una exprima deformarea gândirii clasei conducatoare care doreste sa-si conserve puterea; cealalta exprima deformarea gândirii unei clase ce aspira spre un viitor ideal, imposibil de realizat - o ideologie utopica, în perimetrul careia include si marxismul (Karl Mannheim, 1936).
Secolul XX a fost oscilant în privinta importantei acordate ideologiilor. Daca anii '30 si '40 au fost caracterizati de ceea ce s-a numit "razboiul ideologiilor" (democratice, fasciste, comuniste), anii '50 au fost marcati de teza "sfârsitului ideologiilor", a "dezideologizarii" (Raymond Aron, Daniel Bell). La baza acesteia s-a aflat ideea ca în conditiile declinului ideologiilor radicale proprii fascismului si comunismului, lumea contemporana, aflata într-o etapa a "abundentei", este tot mai rationala si pragmatica, mai putin preocupata de diferentieri ideologice, toate fortele politice fiind în esenta de acord cu valorile fundamentale ale democratiei. Aceasta alternanta de tip flux - reflux a continuat: înainte ca anii '60 sa se fi încheiat, R. Aron semnala "sfârsitul erei sfârsitului ideologiilor". La finele anilor '80, într-un alt context istoric, Francis Fukuyama a fost cel care a proclamat din nou sfârsitul confruntarilor ideologice majore, anticipând caderea regimurilor comuniste. Mai întâi într-un articol care i-a adus celebritate, apoi în alte lucrari, acesta afirma nu "sfârsitul ideologiei", ci "victoria linistita a liberalismului economic si social" (Francis Fukuyama, 1994), teza care a determinat una din cele mai ample dezbateri postbelice pe problematica ideologiilor.
Alternanta nu este întâmplatoare, ea dovedind ca ideologiile se confrunta acut îndeosebi în perioadele si zonele marcate de dificultati sau transformari importante; îsi epuizeaza forta ca urmare a consumarii etapelor respective, pentru a reveni în prim plan cu un alt continut si o alta forma. O asemenea constatare poate fi utila în explicarea situatiei prezente din zona noastra, unde confruntarile ideologice nu au cazut deloc în desuetudine. Aceasta situatie readuce în actualitate unele întrebari, devenite clasice, în legatura cu ideologia, precum: ce este ea, de fapt? este doar o "falsa constiinta", o gândire "deformata" sau un mod specific de raportare la realitate?
Ideologia poate fi definita ca ansamblu de idei, optiuni valorice, aspiratii, idealuri, ce exprima trebuintele si interesele anumitor grupuri, oferind o anumita interpretare a realitatii sociale si orientând actiunea înspre anumite scopuri, în functie de un anumit model al dezvoltarii viitoare. Rezulta, asadar, ca, oricât de pregnante sunt, în cadrul unei ideologii, preocuparile pentru a cunoaste si explica în mod obiectiv realitatea (demers caracteristic teoriei, stiintei), aceasta nu se rezuma la cunoastere, la aspecte de ordin rational, ci implica întreg sistemul motivational, respectiv aspecte volitive si afective. Apoi, ideologia este un produs colectiv, reflectând optiunile de grup si stimulând formarea grupurilor. Ideologia nu doar descrie si interpreteaza realitatea, ci si orienteaza actiunea înspre anumite scopuri, ce rezulta din anumite optiuni. Pe baza acestor optiuni se contureaza un anumit model societal; în functie de "tipul ideal" pe care îl propune, ideologia vizeaza fie mentinerea unui sistem politic, fie reformarea sau chiar schimbarea radicala a acestuia.
Trebuie precizat ca exista diferite tipuri de ideologii. Ideologia politica, ce constituie obiectul demersului de fata, se refera, în principal, la idei, credinte, atitudini despre regimul politic si institutiile politice, precum si despre rolul oamenilor în raport cu acestea (vezi si Roy Macridis & Mark Hulliung, 1996, p. 2). Revenind la întrebarile formulate anterior, trebuie sa constatam ca cei care elaboreaza, sustin si propaga anumite ideologii pot sa recurga la mistificarea realitatii si la manipularea populatiei - un asemenea mod de manifestare este propriu atât institutiilor puterii în regimurile totalitare cât si fortelor politice care sfideaza regulile (scrise sau nescrise) ale desfasurarii competitiei politice într-un regim democratic. În acest caz, definitia de "falsa constiinta" sau "gândire deformata" este adecvata. A încerca însa o interpretare si evaluare a realitatii sociale care sa serveasca orientarii actiunii înspre obiective pe care un anumit grup social le considera dezirabile poate însemna preocupare pentru a descifra însesi tendintele acestei
realitati, care, complex determinate de factori obiectivi si subiectivi, nu sunt, de regula, evidente.
Prin caracteristicile relevate, ideologia se deosebeste de teorie, care este o reflectie sistematica asupra naturii si scopurilor sistemului de guvernamânt; asociata cu stiinta, teoria presupune demonstratie riguroasa, care se sprijina pe date concrete, ce pot fi, de regula, verificate empiric. Asadar, în vreme ce teoria presupune o abordare obiectiva, ideologia este o abordare din perspectiva unei anumite optiuni. Apoi, în vreme ce teoria presupune, în principal, organizarea ideilor si demonstratia, ideologia vizeaza mai ales stimularea spre actiune. Aceste deosebiri nu înseamna însa incompatibilitatea ideologie - teorie. Este stiut faptul ca o serie de teorii s-au transformat în ideologii, de-a lungul timpurilor, cazul cel mai elocvent fiind cel al liberalismului, mai cu seama al celui clasic. Cum se poate cu usurinta constata, este imposibila prezentarea majoritatii ideologiilor politice fara a fi invocate anumite teorii de referinta.
Doctrina politica
Cuvântul deriva din latinescul "doctrina", care înseamna "învatatura". Din perspectiva juridica sau economica sensul initial al conceptului s-a pastrat în buna masura, cu o serie de precizari si accente. Astfel, când se face trimitere la "doctrina juridica" se au în vedere analizele, interpretarile, opiniile cu privire la fenomenele juridice (cu alte cuvinte, demersul teoretic) care influenteaza jurisprudenta (solutiile date de instantele judecatoresti - asadar, nivelul empiric, practic). Cei ce utilizeaza formula "doctrina economica" subliniaza, de regula, ca, spre deosebire de teorie (dar presupunând teoria), aceasta face aprecieri si indica ce trebuie sau nu trebuie facut, cu alte cuvinte, are nu doar o functie cognitiva, ci si una normativa, respectiv prescriptiva. Din perspectiva politica pot fi relevate nu numai sensuri, dar si evaluari foarte diferite. Uneori se considera ca doctrina politica este similara ideologiei politice, alteori se subliniaza diferentele. În vreme ce unii autori prefera "ideologia", pe considerentul ca "doctrina" se asociaza unui mod de gândire dogmatic, altii o prefera pe aceasta din urma, pe temeiul ca prima este marcata de conotatii negative, ca urmare a utilizarii excesive în fostele regimuri comuniste. Exemple din literatura politologica româneasca mai veche sau mai noua sunt ilustrative pentru aceasta diversitate de abordare.
Doctrinele politice, caracterizând un sistem închegat de conceptii si principii prin care se exprima o anumita orientare, un anumit curent de gândire politica, au un caracter istoric si exprima, apara si promoveaza interesele si aspiratiile anumitor categorii si grupuri sociale[1]. Doctrina politica ar putea fi definita ca un sistem de gândire care judeca faptele politice si realizeaza proiecte de reforma, putând avea, în consecinta, caracter apologetic sau profetic . Conceptul de doctrina politica este organic legat de conceptul de ideologie. Doctrina politica se afla în raport de subordonare fata de ideologia politica. Pe de alta parte, doctrina politica este atât element constitutiv al ideologiei cât si instrument prin care o anumita ideologie poate fi raspândita. (Eugen Strautiu)
Un remarcabil teoretician si om politic din perioada interbelica considera ca doctrina politica are doua elemente constitutive: "o conceptie asupra situatiei sociale sau/si asupra evolutiei sociale, si un ideal social." (Virgil Madgearu, în Petre Dan, ed., 1995, p. 91). Liviu Zapârtan confera doctrinei politice sensuri mai complexe, apreciind ca aceasta încorporeaza
deopotriva teoria, conceptia si ideologia: mai întâi, ea trebuie sa ofere o imagine teoretica asupra unei societati, apoi o conceptie despre identitatea societatii respective, precum si "un set de propozitii ideologice", si, în sfârsit, "un set de propozitii prin care se prevad caile practice, eficiente ale înfaptuirii proiectului sau de societate" (Liviu Petru Zapârtan, 1994, p. 25). Este de remarcat faptul ca, în mod frecvent, termenul de doctrina politica este utilizat pentru a defini ideologia asa cum se reflecta ea în programele partidelor politice, context în care sensul esential este acela de ansamblu de idei, optiuni valorice, aspiratii, idealuri, articulate pe baza unor principii unificatoare, implicând si caile, masurile prin care acestea pot fi transpuse în realitate
Bibliografie
1. Terence Ball, Richard Dagger, Ideologii politice si idealul democratic, Iasi, Polirom, 2000.
2. Eugen Strautiu, Ideologii si partide politice, curs universitar, Sibiu, 2007.
3. Iulia Craciun, Bogdan Gheorghita, Introducere în stiinte politice, Note de curs, Sibiu, 2006.
4. Alina Mungiu-Pippidi (coord.), Doctrine politice, Iasi, Polirom, 1998.
5. Andrei Ţaranu, Doctrine politice contemporane. Note de curs, 2001.
Test de autoevaluare
1. Cine a definit ideologia ca fiind "stiinta a ideilor"?
a. Antoine Destutt de Tracy
b. Karl Marx
c. Karl Mannheim
2. Când a fost exprimata pentru prima oara teza "sfârsitului ideologiilor"?
a. în anii '30 - '40
b. în anii '50
c. în anii '80
3. Relatia dintre doctrina politica si ideologie politica este una de
a. excludere reciproca
b. similitudine
|
