CONSERVATORISMUL
Asemenea liberalismului, si conservatorismul desemneaza, pe de o parte, într-un sens larg, o atitudine general-umana - în acest caz, orientata spre pastrarea, conservarea unei stari de fapt, a ideilor si institutiilor existente - iar, pe de alta parte, o ideologie si practica politica. Sensurile politice s-au conturat initial prin opozitie cu liberalismul, pentru ca apoi oponentii principali sa devina socialismul, respectiv comunismul. Ideologia conservatoare a fost mai ales rezultatul unui fenomen de reactie la Revolutia franceza. De la început, a avut cel putin doua variante, care s-au perpetuat în secolul urmator.
Prima expresie a fost conservatorismul "moderat", asociat cu traditia britanica inaugurata de Ed. Burke, îndeosebi prin Reflections on the Revolution in France (1790), în care a criticat radicalismul revolutionar, pledând pentru reforma, ca modalitate de schimbare;
Principalele elemente ale gândirii conservatoare sunt:
1.Omul ca fiinta eminamente religioasa, întruchipare a ratiunii, a instinctului si a emotiei, iar religia element fundamental al societatii civile.
2. Comunitatea ca element teleologic anterior individului.
3. Drepturile ca urmare fireasca a obligatiilor individuale.
4. Raul considerat înradacinat în fiinta umana si nu în institutiile statale.
5. Inegalitatea umana (nu si din punct de vedere moral, însa) ca urmare a organizarii sociale complexe.
În concretizarea lui Edmund Burke, statul conservator trebuie sa instituie urmatoarele principii[1]:
Suprematia legii. Conservatorii resping însa conceptul burghez de egalitate, inclusiv în fata legii. Pentru conservatori, oamenii sunt prin natura lor intim inegali si adevarata libertate consist în posibilitatea ce se acord fiec ruia de a dezvolta ceea ce are particular. Altfel, un concept exterior de libertate distruge întreaga sfer de individualitate dat de natur . Cu alte cuvinte, conservatorii resping "libertatea atomistic ", libertatea abstract si egalitatea fortat a indivizilor, care nu au cum s fie egali. Accept îns libertatea unor comunit ti organice. Inevitabil, aceast libertate presupune si anumite privilegii, care, tot inevitabil, creaz alte inegalit ti. Sunt mai mari aceste inegalit ti decât celelalte? Conservatorii spun c nu.
Independenta justitiei;
Sistem de guvernare reprezentativ;
Institutia propritatii private. Conservatorismul respinge însa conceptia burghez a propriet tii. Dezvolt conceptul unei "propriet ti genuine". Potrivit acestuia, proprietatea de mai înainte era legat de proprietar prin alte leg turi decât cea modern . Ea conferea proprietarului anumite privilegii si prerogative, consfintindu-i de pild , dreptul de a avea un cuvânt în afacerile statului, dreptul de vânatoare, apartenenta la jurii s.a. Era deci o proprietate strâns legat de onoarea personala a proprietarului. Dac , de exemplu, proprietarul îsi înstr ina posesia, dreptul de vânatoare nu putea fi înstr inat, era semnul distinctiv c noul proprietar nu era cel "autentic". Onoarea nu era transferabil . Era deci, o relatie non fungibil între o determinat proprietate si un determinat proprietar si orice proprietate era impregnat de acest raport personal. Declinul acestui raport, consider conservatorismul, s-a datorat dreptului roman, de fapt "revolutiei romano-franceze".
O politica externa menita sa apere indepenta politica. Echilibrul de putere este singurul principiu realist pentru pastrarea pacii internationale.
În analiza conservatorismului trebuie mai întâi f cut distinctia între conservatorism si traditionalism. Cel din urm termen desemneaz "o caracteristic universal uman ", exprim tendinta de a se tine tenace de traditie, tendinta de neaderare decât cu greutate la nou. A mai fost numit aceast tendint si "conservatorism natural". S-a încet tenit îns denumirea de traditionalism, preferat de Max Weber. Traditionalismul este comportamentul contrapus oric rui reformism, este rezistenta dintâi la orice nou.
O alt tr s tur esential a gândirii conservatoare este aderenta la la concret. Întelegerea particularului de c tre conservatorism este f cut prin continuarea trecutului. Semnificatul unui fapt particular deriva din ceea ce e în spatele lui, în trecut, din ceea ce e prefigurat în germene. Progresistul tr ieste prezentul ca început al viitorului, în timp ce pentru conservator prezentul e ultima etap a trecutului. De aici toate programele conservatoare în toat lumea si în România, care toate voiau s amelioreze, nu s schimbe dintr-o dat
Conservatorismul se manifest si ca o reactie a elitei împotriva unor st ri de fapt. "Cu sl birea leg turilor de cast , de clas , de corporatie, de familie între oameni, ei primesc un important impuls de a se ocupa de nimic altceva decât de interesele lor particulare, de a nu se gândi decât la ei însisi, de a se închide într-un feroce individualism unde orice virtute public e destinat sa piar ". Sunt afirmatiile lui Alexis de Tocqueville. Tot el consider societatea modern ca pe o societate în care "nimic nu este s n tos", în care "fiecare se simte f r încetare asediat de frica de a coborî si de mania de a se ridica; si aceasta pentru c banul, care a devenit semnul distinctiv de categorisire a fiec ruia, a cucerit o extraordinar mobilitate trecând neîncetat dintr-o mâna într-alta, transformând conditia individului, înselând si d râmând familii..." si Tocqueville acuz frenezia de îmbogatire cu orice pret, c utarea doar a bucuriilor materiale, chemând elita conservatore s reactioneze.
Acelasi Tocqueville observ si o alt caracteristic a epocii moderne, care este conformismul. El constat cum încet, încet, în aceast epoc , cet tenii devin tot mai egali si mai asem n tori si fiecare doreste s fie asa cum sunt toti ceilalti, constat "gigantica presiune a spiritului tuturor asupra inteligentei fiec ruia", felul în care încrederea în opinia public devine o alt specie de religie, în care profetul e majoritatea. Apare astfel pericolul unui nou despotism, cu atât mai periculos, cu cât nu controleaz numai autonomia actiunilor exterioare, dar anihileaz autonomia spiritului si loveste în creativitatea inteligentei.
În conteporaneitate, curentele conservatoare care dezvolta în mod specific mostenirea lui Edmund Burke sunt urmatoarele:[2]
Conservatorismul individualist. Spre deosebire de consevatorii traditionalisti, care considera oamenii legati inevitabil într-o retea a interdependentelor, individualistii vorbesc despre oameni care urca în societate prin efort propriu. Este ideologia unor oameni politici precum Ronald Reagan si Margaret Thatcher. Pentru acestia, probleme sociale apar din "prea mult guvernamânt"; solutiile ar fi reducerea cheltuielilor pentru asistenta sociala si dezvoltarea pietei libere, mergând pâna la privatizarea unor sectoare vitale pentru economia nationala.
Neoconservatorismul. Initial, neoconservatorii au reprezentat un grup restrâns, alcaauit mai ales din intelectuali evrei de stânga. În anii '60 si '70, acestia au fost dezgustati de ceea ce considerau excesele sociale de stânga ale Americii si refuzul ei de a cheltui sume adecvate pentru sectorul apararii. În anii '70, multi dintre ei lucrau pentru senatorul democrat Henry "Scoop" Jackson, un adversar categoric al comunismului. În anii '80, multi neconservatori au devenit deja republicani, gasind în presedintele Ronald Reagan un mijloc de a-si exprima abordarea lor agresiva, care consta într-o atitudine îndrazneata fata de Uniunea Sovietica si cresteri mari ale cheltuielilor militare. Care este diferenta dintre un neoconservator si un conservator? Adeptii stângii au folosit la început prefixul "neo" pentru a se referi la camarazii lor care au încalcat ordinul si care în anii '60 si '70 au devenit astfel mai conservatori. Defectorii au ramas mai liberali în ceea ce priveste unele chestiuni de politica interna. Dar neoconservatorismul a fost întotdeauna definit de politica externa adoptata. Spre deosebire de alti conservatori, neoconservatorii propuneau confruntarea directa cu Uniunea Sovietica, aceasta devenind miza lor în anii '70 si '80. În administratia George Bush jr., au preluat posturile cheie, si sunt principalii artizani ai "razboiului împotriva terorismului". "Parintele neoconsevatorismului" este considerat Irving Kristol.
Dreapta Religioasa. Îsi are originea în gândirea clericala a unui grup de pastori protestanti din Statele Unite ale Americii, în anii de dupa al doilea razboi mondial. În anii '70, grupul s-a institutionalizat sub numele "Dreapta Religioasa", predicând un fundamentalism crestin care protesteaza împotriva predarii evoluztionismului în scoli împotriva avorturilor si anumitor practici sexuale. Sustine ca este o grupare democratica, întrucât "majoritatea morala" în Amerca este crestina, si este îndreptatita sa impuna organizarea social-politica. Liderii recunoscuti sunt Jerra Falwell, Pat Robertson si Jimmz Swaggart.
Cealalta varianta a fost conservatorismul "reactionar", de nuanta teologica, al carei protagonist, Joseph de Maistre, a sustinut restaurarea monarhiei absolute, care sa fie temperata însa de aristocratie, traditie si crestinism. În secolul al XX-lea s-au manifestat doua curente în cadrul conservatorismului:
Unul traditionalist, inspirat din opera lui Burke si a altor conservatori clasici;
Celalalt, preocupat de revigorarea valorilor liberale ale secolelor anterioare.
"Neoconservatorismul" este denumirea aplicata uneori tuturor expresiilor conservatorismului din secolul XX, dar s-a consacrat îndeosebi pentru a desemna orientarea cristalizata în a doua jumatate a anilor '70 (apropiata de liberalismul "conservator"). I. Kristol, exponent remarcabil al Noii Drepte, stabilea ca principale caracteristici ale acesteia: atitudinea critica fata de "statul bunastarii"; respectul pentru piata; respectul pentru valorile si institutiile traditionale; afirmarea egalitatii sanselor, dar respingerea egalitarismului. Aceste idei si-au gasit reflectarea în politica practicata în anii '80 de R. Reagan, în SUA, respectiv M Thatcher, în Regatul Unit.
Criticând atât individualismul cât si colectivismul, a sustinut solidaritatea ce decurge din faptul ca individul este rezultatul dezvoltarii în cadrul comunitatii (familie, biserica, natiune); inegalitatea are radacini naturale si politice; libertatea apare ca un drept legal, în cadrul parametrilor traditiei si ai legii.
Partidele conservatoare au aparut dupa revolutiile moderne, pe parcursul secolului al XIX-lea aflându-se între principalii competitori politici. Acum, exceptând Regatul Unit si alte câteva tari, sunt într-o pozitie minoritara. În unele cazuri, au fost absorbite de partide crestin-democrate. Nu întotdeauna partidele de orientare conservatoare sunt si denumite ca atare (de pilda, Partidul Republican din SUA).
Bibliografie
1.Terence Ball, Richard Dagger, Ideologii politice si idealul democratic, Iasi, Polirom, 2000, pp.99-124.
2.Adrian Paul Iliescu, Conservatorismul anglo-saxon, Bucuresti, Ed. ALL, 1994.
3.Adrian Paul Iliescu, "Conservatorismul", în Alina Mungiu-Pippidi (coord.), Doctrine politice, Iasi, Polirom, 1998, pp. 73-83.
4.Robert Nisbet, Conservatorismul, Bucuresti, Editura DU Style, 1998.
5.Edmund Burke, Reflections on the Revolution on France, Ed. The Liberal Arts Press, New York, 1995.
6.Michael Joseph Oakeshott, Rationalismul în politica, Ed. All, Bucresti, 1995.
7.Ronald Reagan, An Amrican Life: The Autobiography, Ed, Pocket Books, New York, 1998
8.Irving Kristol, Neoconservatorsim: The Autobiography of an Idea, 1995
9.Ovidiu Traznea, Filosofia sociala si politica a neoconservatorismului, Ed. Politica, Bucuresti, 1995
Test de autoevaluare:
1. Cine a fost unul dintre exponentii majori ai conservatorismului moderat?
a. Ed. Burke
b. J. de Maistre
c. I. Kristol
2. Conservatorismul are ca elemente:
a. omul ca fiinta eminamente religioasa
b. drepturile ca urmare fireasca a obligatiilor individuale
c. libera initiativa a individului
3. Comparati conceptiile conservatoare si cele liberale privitoare la rolul statului.
|
