CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE - Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei

Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei, care si-a tinut prima sa sesiune la 10 august 1949, poate fi considerata cea mai veche adunare parlamentara internationala pluralista formata din deputati alesi īn mod democratic, īnfiintata pe baza unui tratat interguvernamental.

SECTIUNEA I

SCURT ISTORIC

Dānd expresie principiului democratiei reprezentative, Parlamentul European a fost conceput ca una din principalele institutii Continentale, reprezentānd nu numai propriile popoare, dar si celelalte popoare ale Uniunii Eu 10210v2114k ropene, legate īntre ele prin angajamente comune, īn efortul concentrat spre progresul si prosperitatea Continentului.

Prevazuta dintru īnceput printre viitoarele institutii europene, impunerea unei adunari parlamentare internationale avea sa se dovedeasca totusi dificila, cel putin la nivelul "Marii Europe", cea care se īntinde din Suedia pāna īn Italia si din Marea Britanie pāna īn Elvetia. Reticentele britanicilor fata de orice forma de "supranationalitate" pe de o parte, problema dureroasa a reintegrarii Germaniei īntr-o Europa democratica pe de alta parte, prezenta statelor neutre si māndre de neutralitatea lor n-au permis alegerea acestei "constituante europene" care ar fi generat tot restul. A trebuit ca acest proiect sa se limiteze la formule mai modeste de integrare europeana si sa se reduca fie numarul statelor participante, fie gradul de supranationalitate parlamentara. Asa se face ca "Marea Europa" s-a redus la formula valabila si astazi a unui "Consiliu al Europei" din care lipseste orice supranationalitate si unde Adunarea parlamentara are doar competenta consultativa. Asa se face ca Europa tratatului CECO, apoi a Pietei Comune comporta īntr-adevar o adunare parlamentara mai puternica, dar īn cadrul unei Comunitati a celor sase, apoi a celor Zece, adica īn cadrul "Micii Europe".

Īn fapt, oamenii de stat din Europa anilor '50 au fost nevoiti sa constate ca gradul de supranationalitate al institutiilor europene este invers proportional cu numarul statelor membre. 2

A aparut, asadar, CECO (Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului) (1952), apoi CEE (Comunitatea Economica Europeana) si EURATOM (Comunitatea Europeana a Energiei Atomice) (1957) care comportau, fireste, o adunare parlamentara, dar o adunare parlamentara functionānd īn cadrul unei simple comunitati economice, comunitate redusa initial la carbune-otel, extinsa mai apoi si la alte sectoare ale economiei.

Acesta ar fi punctul de plecare modest al unei adunari care, īn 1962, avea sa se īncununeze cu titlul impunator de "Parlament European".

Ea avea sa cunoasca īnsa, foarte rapid, un destin prodigios. Pe de alta parte, avea sa-si sporeasca reprezentativitatea pāna la a fi desemnata prin vot universal, devenind astfel prima Adunare parlamentara internationala din istorie aleasa prin vot direct de cetateni apartinānd unor natiuni vechi si māndre.

Pe de alta parte, īnainte chiar de alegerea sa directa, aceasta adunare va īntreprinde o cucerire lenta, dar sistematica de puteri, care a apropiat-o din ce īn ce mai mult de un organism parlamentar clasic. Īn fine, profitānd de sporul de prestigiu conferit de votul popular, ea va īnceta foarte curānd sa se comporte ca adunare a unei Comunitati Economice Europene, pentru a se profila ca adunare politica a unei Uniuni Europene fondata juridic si proclamata la 1 noiembrie 1993.

Īnca de la īnceput, organizarea prevazuta īntre cele sase state semnatare ale tratatelor initiale a avut la baza ideea unei democratii liberale care nu putea fi conceputa fara o modalitate de reprezentare a popoarelor Statelor reunite īn Comunitate (art. 20 din Tratatul C.E.C.O. si art. 137 din Tratatul C.E.).

O prima caracteristica a Parlamentului European este ilustrata de felul īn care acesta s-a cristalizat pe parcursul evolutiei vietii comunitare. Punctul de plecare al parlamentarismului comunitar l-a constituit Adunarea Parlamentara creata īn 1952. Ea a fost forul parlamentar corespunzator stadiului incipient al integrarii, obiectivat īn Comunitatea Carbunelui si Otelului. Īn 1958, respectiva Adunare Parlamentara, īn urma constituirii, prin Tratatul de la Roma, a Comunitatii Economice Europene si a Euratomului, devine for parlamentar si al acestor noi creatii comunitare.

Treptat, pe masura adāncirii integrarii vest-europene si a īnchegarii vietii comunitare institutia parlamentara comunitara se desavārseste, dobāndind fizionomia actuala, care tinde s-o apropie, īntr-o serie de privinte, de parlamentele nationale, fara sa se identifice cu acestea.

O alta particularitate a aparitiei si evolutiei vietii parlamentare comunitare consta īn aceea ca, spre deosebire de parlamentele nationale, care īsi gasesc originea si justificarea activitatii īn prevederile constitutiilor statelor nationale, Parlamentul European īsi are temeiul juridic īn tratatele īncheiate īntre statele comunitare pe parcursul procesului integrarii lor. De aceea, īnceputul vietii parlamentare comunitare a avut initial drept temei juridic Tratatul care fundamenta Comunitatea Carbunelui si Otelului, apoi Tratatul de la Roma, iar dupa aceea Actul Unic European si, mai recent, Tratatele de la Maastricht si Amsterdam.

Prevederile acestor tratate ilustreaza istoricul vietii parlamentare comunitare, sporirea atributiilor si a rolului acestei institutii īn viata Comunitatii. Relevant este mersul ascendent al Parlamentului European atāt īn privinta consolidarii structurilor sale, cāt si a locului si rolului sau īn arhitectonica institutiilor comunitare.3

Acest fapt se explica prin spiritul democrat care a prezidat si prezideaza constructia comunitara. Totodata, reprezinta o replica data tendintelor hegemoniste ce au caracterizat statele multinationale si relatiile internationale.

Īntrucāt integrarea se realizeaza cu mijloace democratice si viata comunitara este cladita pe valori democratice, aspect ilustrat si de parlamentarismul comunitar, reiese cu pregnanta ca democratia este indispensabila procesului integrationist, fiind o conditie sine-qua-non a trainiciei si functionalitatii acestuia.

Din anul 1951, autorii tratatelor institutive au impus principiul ca membrii Adunarii sa fie alesi prin vot universal direct, dupa o procedura uniforma īn toate statele membre.

La 20 septembrie 1976 Consiliul a reusit sa adopte Actul pentru alegerea reprezentantilor īn Adunare prin sufragiul universal direct, si pe care īl vom denumi īn continuare Actul.Pāna la data de 7 iunie 1979, cānd au avut loc primele alegeri directe pentru Parlamentul European, aceasta a fost format din delegati desemnati de parlamentele nationale dupa procedura stabilita de fiecare stat membru. Pentru a ajunge la acest mod de desemnare a parlamentarilor europeni, a trebuit traversata o lunga perioada de timp si au fost depasite numeroase obstacole de ordin politic si tehnic. Īn iunie 1979, aceasta desemnare a fost īncredintata votului universal. Īnsasi noutatea pe care o reprezenta o adunare parlamentara internationala, precum si noutatea, īnca mai mare, pe care o reprezenta alegerea prin vot universal a unei

asemenea adunari explica faptul ca, pe de o parte, vechiul Parlament a suferit vreme īndelungata de o slaba reprezentativitate, iar pe de alta parte, ca a fost nevoie de mai bine de treizeci de ani pentru a se pune īn practica votul universal.

Cāt priveste numarul parlamentarilor, acesta a crescut de la 78 pentru Adunarea comuna CECO la 142 pentru Adunarea parlamentara a celor trei Comunitati, apoi la 198 o data cu aderarea Regatului Unit, a Irlandei si a Danemarcei; a ajuns la 410 o data cu instituirea alegerilor directe si apoi la 434, de la 1 ianuarie 1981, prin intrarea Greciei, la 518 prin intrarea Spaniei si Portugaliei īn 1986, apoi la 567 o data cu reunificarea germana si, īn sfārsit, la 626 prin aderarea Austriei, Suediei si Finlandei la 1 ianuarie 1995.4

Realizarea acordului asupra numarului de reprezentanti care compun adunarea si repartizarea īntre diferitele state membre a fost destul de dificila.

Cu ocazia Consiliului European de la Edimburgh s-a decis ca la alegerile din iunie 1994 numarul parlamentarilor europeni sa creasca de la 518 la 567, datorita reunificarii Germaniei.

Repartizarea acestor locuri era urmatoarea: Germania - 99; Franta, Italia si Regatul Unit al Marii Britanii cāte 87; Spania - 64; Olanda - 31; Belgia, Grecia si Portugalia cāte 25; Danemarca - 16; Irlanda - 15; Luxemburg - 6.

Urmare cresterii numarului statelor membre la 15, prin aderarea de la 1 ianuarie 1995 a Austriei, Finlandei si Suediei, Parlamentul European a ajuns la 626 de deputati, iar numarul de locuri pentru fiecare stat membru este urmatorul: Germania 99; Franta, Italia si Marea Britanie cāte 87, Spania 64, Olanda 31, Belgia, Grecia si Portugalia cāte 25, Suedia 22, Austria 21, Finlanda si Danemarca cāte 16, Irlanda 15 si Luxemburg 6.Nici pāna īn prezent state membre nu au putut sa se puna de acord asupra unei proceduri electorale uniforme, asa dupa cum se prevazuse īn art. 137 al Tratatului C.E. Actul semnat la 20 septembrie 1976 precizeaza ca procedura electorala este condusa īn fiecare stat membru prin dispozitii nationale, care sunt alese de o maniera libera, conform traditiilor electorale nationale.

Prin semnarea Tratatului asupra Uniunii Europene s-a recunoscut dreptul de a vota si de a fi ales pentru Parlamentul European tuturor cetatenilor care au statut de rezident īntr-un stat membru īn care nu au cetatenie īn conditii egale cu acelea ale resortisantilor statului respectiv. Este urmarea fireasca a cetateniei europene prevazute prin Tratatul asupra Uniunii Europene si care a fost reglementata prin directiva din 6 decembrie 1993.

Stabilirea sediului Parlamentului European a constituit si este īn continuare o problema controversata, deoarece numerosi parlamentari ar dori ca acesta sa se gaseasca la Bruxelles, sesiunile parlamentare au loc la Strasbourg, iar Secretariatul parlamentului se gaseste la Luxemburg.

Franta si Germania considera ca reunirea Parlamentului īn capitala Alsaciei este simbolul unitatii lor postbelice si o garantie a ideilor de pace.

Īn perspectiva largirii U.E. prin admiterea tarilor central si est-europene, un protocol anexat Tratatului de la Amsterdam limiteaza numarul parlamentarilor europeni la 700, indiferent cāte tari membre va avea Uniunea Europeana.5

Conform hotarārii luate de sefii de state si guverne reuniti la Nisa Parlamentul European va avea 732 de membri. Cu acelasi prilej s-a stabilit si necesitatea unei redistribuiri a numarului de locuri prin reducerea numarului parlamentarilor tarilor mari īn favoarea celor mici si mijlocii.6

Adunarea europeana a fost si ramāne īn centrul uneia din cele mai aprigi polemici postbelice, care nu s-a stins īn fapt niciodata, mai cu seama īn Franta, unde exista gustul īnfruntarilor de principiu, si care face ca Parlamentul European sa fie institutia europeana despre care s-a scris cel mai mult din 1945 īncoace.

SECŢIUNEA A II-A

DELIMITĂRI CONCEPTUALE

Parlamentul European este una din principalele institutii comunitare, fiind īnfiintata odata cu C.E.C.O. sub forma unei "Adunari Parlamentare compusa din reprezentanti ai popoarelor statelor reunite īn Comunitate" (art. 20 din Tratatul E.C.O.). Īn 1958, odata cu aparitia C.E.E. si C.E.E.A., institutia parlamentara a decis sa-si schimbe numele īn "Adunare Parlamentara Europeana", pentru ca īn 1962 sa ia denumirea de "Parlament European". Istoria PE este marcata de o permanenta lupta pentru a-si spori competentele proprii. Plecānd de la atributiile limitate ce-i erau conferite prin Tratatele originare, puterea Parlamentului European a fost precizata pe calea acordurilor inter-institutionale si s-a extins prin revizuirile succesive ale Tratatelor. Tratatul de la Maastricht a consacrat o noua crestere a competentelor PE atāt īn plan legislativ (prin introducerea procedurii de codecizie), cāt si īn cel al controlului exercitat asupra Comisiei Europene, iar Tratatul de la Amsterdam, prin modificarile aduse procedurii de codecizie si prin extinderea cāmpului sau de aplicare, a dat PE o putere reala de decizie pe care o īmparte īnsa cu Consiliul U.E.

Īn conformitate cu dispozitiile Tratatului stabilind Comunitatea Economica Europeana, Parlamentul European īsi adopta propriul Regulament interior, prin care precizeaza modul de organizare a propriilor organe (Biroul si Biroul largit), a comisiilor parlamentare si a grupurilor politice.

Biroul Parlamentului European se compune dintr-un Presedinte si 14 vicepresedinti, alesi de Adunare pe o perioada de 2,5 ani. De asemenea, este ales Colegiul chestorilor si se constituie Conferinta presedintilor. Biroul largit contine si presedintii grupurilor politice, avānd atributiuni privind organizarea interna si relatiile cu alte institutii comunitare si din afara Uniunii Europene. Presedintele, vicepresedintii si chestorii sunt alesi īn prima sesiune a Parlamentului de dupa alegeri.7

Conferinta presedintilor are īn componenta sa Presedintele Parlamentului European si presedintii grupurilor politice. Īn componenta Conferintei intra si doi reprezentanti ai parlamentarilor independenti. Conferinta presedintilor are un rol important īn structura organelor de conducere ale Parlamentului European.

Printr-un vot majoritar, Parlamentul European constituie Comisiile permanente, pe baza propunerii Biroului, avāndu-se īn vedere o repartizare īntre grupurile politice, potrivit unei reprezentari echitabile a tuturor celor 15 tari membre. Membrii titulari ai Comisiilor parlamentare sunt alesi pe o perioada de 2,5 ani. Fiecare membru titular este dublat de un supleant. Comisiile parlamentare sunt īndrituite sa pregateasca sedintele plenare ale Parlamentului, elaborānd avize si amendamente.

Grupurile politice sunt constituite pe criterii ideologice, din 29 de membri daca apartin unui singur stat, si din 23 de membri daca provin din 2 state membre. Īn cazul īn care membrii grupului politic provin din 3 state, numarul lor trebuie sa se ridice la 18, iar daca provin din patru sau mai multe state, numarul lor trebuie sa se ridice la 14.

Īn conformitate cu prevederile Tratatelor constitutive, precum si īn baza Regulamentului interior, Parlamentul European se reuneste īn sesiuni anuale, convocate īn a doua zi de marti din luna martie, potrivit unei Ordini de zi pregatita de Biroul Parlamentului si de Conferinta presedintilor.

Sesiunea anuala a Parlamentului este organizata īn sesiuni de cāte o saptamāna īn fiecare luna. Īn acelasi timp, Parlamentul European poate lucra īn sesiuni extraordinare, care pot fi convocate: a) la cererea majoritatii eurodeputatilor; b) la solicitarea Consiliului European sau c) la cererea Comisiei Europene.

Parlamentul European are competenta de deliberare si control; are ultimul cuvānt īn problemele bugetare; are competenta īn privinta acordurilor internationale īncheiate de catre Uniunea Europeana. Sesiunile plenare ale Parlamentului sunt pregatite cu sprijinul Comisiilor parlamentare, care elaboreaza avizele si propun amendamentele la diferite proiecte aflate pe ordinea de zi.

Parlamentul European, a carui legitimitate deriva din sufragiul universal direct, este ales la fiecare cinci ani; de-a lungul timpului, el a acumulat constant putere si influenta, printr-o serie de tratate. Aceste tratate, īn special Tratatul de la Maastricht din 1992 si Tratatul de la Amsterdam din 1997, au transformat Parlamentul European dintr-un organism pur consultativ īntr-un parlament legislativ, cu puteri similare cu cele ale parlamentelor nationale.

Īn domeniul legislativ puterea sa initiala era relativ restrānsa, constānd īn principal īn emiterea unor avize consultative. Tratatele originare mentionau īnsa si sectoare īn care era necesar avizul conform al institutiei parlamentare (de exemplu īn cazul īncheierii acordurilor de asociere cu terte tari sau al ratificarii acordurilor de aderare la UE).

Din anul 1987, odata cu intrarea īn vigoare a Actului Unic European (prima modificare majora adusa Tratatelor de constituire a Comunitatilor Europene) s-a introdus o procedura de cooperare īntre Consiliul UE, Comisia Europeana si Parlamentul European, aplicabila deciziilor ce se iau cu majoritate calificata īn domeniile ce tin de piata interna, politica sociala, coeziunea economica si sociala, cercetarea stiintifica.

Tratatul de la Maastricht a introdus o noua procedura numita "procedura de codecizie", care ancoreaza si mai mult Parlamentul European īn procesul de decizie legislativa, iar Tratatul de la Amsterdam a simplificat si extins codecizia astfel īncāt sa devina operationala īntr-un numar sporit de domenii.

Īn domeniul bugetar, Parlamentul European are posibilitatea de a respinge īn īntregime adoptarea bugetului comunitar. A facut acest lucru pentru prima data īn decembrie 1979 cānd a respins proiectul de buget pentru anul 1980, a doua oara īn 1985, iar cel mai recent caz īl constituie refuzul PE, īn decembrie 1998, de a acorda Comisiei Europene descarcarea bugetara pentru anul 1996, ceea ce a dus la depunerea unei motiuni de cenzura la adresa Comisiei, la 14 ianuarie 1999 (motiunea nu a īntrunit īnsa majoritatea ceruta pentru adoptare - doua treimi din numarul total de voturi exprimate, care sa reprezinte īn acelasi timp jumatate plus unu din totalul membrilor PE - astfel īncāt a fost respinsa).

Parlamentul European are, totodata, ultimul cuvānt īn ceea ce priveste cheltuielile comunitare neobligatorii (cheltuieli administrative, fondul social european - FSE, fondul de dezvoltare regionala - FEDER, fondurile alocate cercetarii, domeniului energetic, politicii industriale etc. - īn total aproape o treime din bugetul Uniunii europene). Īntreaga existenta a PE este marcata de o lupta permanenta pentru sporirea competentelor.

Competentele Parlamentului īn domeniile supravegherii si controlului se refera, īndeosebi, la Comisia Europeana, ai cārei membri pot fi audiati - la cererea lor - īn numele Comisiei. Parlamentul, īn ansamblul sau, ca institutie, ori membrii acestuia pot adresa īntrebari Comisiei sau membrilor ei.

Atributiile de supraveghere si control se concretizeaza si īn dreptul Parlamentului European de a dezbate public Raportul general anual al Comisiei Europene, cu care prilej eurodeputatii emit aprecieri cu privire la activitatea desfasurata si formuleaza observatii critice.9

Parlamentul European īsi exercita drepturile de supraveghere si control cu privire la activitatea Comisiei si printr-o "motiune de cenzura", pe care are posibilitatea sa o depuna si care - īn cazul unui vot de acceptare - are drept consecinta revocarea Comisiei.

Īn prezent este nevoie de asentimentul Parlamentului pentru decizii referitoare la acceptarea de noi State Membre, la acorduri de asociere cu tarile care nu sunt membre ale Uniunii si la īncheierea de acorduri internationale.

Aceasta īnseamna ca īn prezent Parlamentul are dreptul sa ratifice si puterea sa respinga acorduri internationale. Din preocuparea sa pentru apararea drepturilor omului, Parlamentul īsi foloseste puterea pentru a cere tarilor care nu sunt membre ale Uniunii sa īsi īmbunatateasca practicile īn domeniul respectarii drepturilor omului. Parlamentul nu a ezitat sa respinga o serie de protocoale financiare cu unele state care nu sunt membre ale Uniunii, pe baza unor chestiuni legate de drepturile omului, obligānd aceste tari sa elibereze detinutii politici sau sa accepte angajamente internationale pentru respectarea drepturilor omului.