CONSIDERATII INTRODUCTIVE PRIVIND ROLUL SI IMPORTANTA APARITIEI CONSILIULUI UNIUNII EUROPENE

Ideea de unitate a Europei este foarte veche, dupa unele opinii datand inca din Antichitate. In perioada Evului Mediu, lupta ce se dadea intre Papa si regi (imparati) a dus la divizarea unitatii Europei, ceea ce a dus la aparitia a 2 doctrine: - cea a unitatii pontificale; - cea a unitatii imperiale. A aparut astfel o noua realitate politica pe plan european care se impunea incet 424f54e dar ferm puterea statelor suverane. Perioada moderna se caracterizeaza prin faptul ca principiul care a guvernat epoca precedenta (cel al unitatii Europei), este inlocuit cu principiul divizarii sale nu numai politic, dar si religios si economic. Tot acum apar si unele tendinte nationaliste ce contribuie si ele la agravarea procesului de divizare a Europei. Perioada renascentista se caracterizeaza prin aparitia si dezvoltarea tipului de om umanist caruia ii corespunde faptul ca nu apartine unei singure tari, ci intregii Europe. In sec. al XX-lea, Europa este din nou divizata, unele tari aflandu-se in declin economic (Franta, Austria), iar altele intr-un proces de cristalizare (Germania, Italia). Se remarca insa, ca in afara intereselor contradictorii, este o comunitate de viata culturala, artistica, stiintifica si tehnica, favorizata de dezvoltarea mijloacelor de comunicare, informare si de raspandire a cunostintelor.

La inceputul sec. XX, apar primele manifestari doctrinare ale ideii de unitate europeana, concretizate prin proiectul State Unite Europene. Izbucnirea celui de-al doilea Razboi Mondial a inrautatit situatia tarilor vest-europene si a dus la aparitia a 2 state ce dominau din punct de vedere politic SUA si URSS. Dupa primul Razboi Mondial s-a initiat o miscare in favoarea constituirii unei uniuni europene care a tinut la Viena in 1929 primul congres, la care au participat 2000 de reprezentanti din 24 de state. Cu aceasta ocazie s-a adoptat un manifest Pan-European in care se prevedeau principalele directii ale unei confederatii europene. Dintre ideile enuntate si preluate ulterior putem aminti: piata comuna, uniunea vamala, circulatia marfurilor, capitalurilor si persoanelor. Urmeaza apoi criza din perioada 1929-1930 si ascensiunea lui Hitler.

O alta conceptie de uniune europeana este considerata a fi reprezentata de politica promovata de Hitler in cel de-al II-lea Razboi Mondial, bazata pe forta, violenta si vointa unilaterala insa. Acestei ideologii i s-a opus o alta menita sa corespunda intereselor nationale ale statelor europene si bazata pe acceptarea liber consimtita a acestei uniuni. Un organizator al unei conjuratii contra lui Hitler, Carl Friedrich Goerdeler a fost si promotorul unei conceptii de unificare a Europei pe baza statelor independente, menita a se realiza, intr-o prima faza, printr-o uniune economica si-n faza a doua printr-o uniune politica. In perioada celui de-al II-lea Razboi Mondial, in 1944, la Geneva are loc o reuniune a reprezentantilor militantilor germani unde se discuta, ca de altfel si-n urmatoarele 4 reuniuni de acest fel, despre crearea unei Uniuni Federale a Popoarelor Europene ce urma sa aiba un guvern responsabil in fata popoarelor, o armata plasata sub ordinele acestui guvern si care sa excluda orice armata nationala, si un tribunal suprem. Se prevedea obligatia Germaniei si a aliatilor sai la reconstructia tuturor tarilor afectate de razboi, dezarmare totala si supunerea acesteia unui control federal european. De aici insa si pana la realizarea efectiva a ideii de uniune europeana trebuiau parcurse mai multe etape preliminare.

O prima etapa o constituie relansarea ideilor uniunii europene in contextul situatiei interbelice. In acest sens, amintim declaratia lui Winston Churchill din 19 dec. 1946 de la Universitatea din Zurick in care se reintereaza ideea unitatii europene prin crearea unei Uniuni a Statelor Europene si crearea unui congres. Uniunea Europeana a Federalistilor a organizat intre 27-31 aug 1947 primul congres al federalistilor europeni, Congresul de la Montreux, in timpul caruia s-a adoptat proiectul Statelor Federale ale Europei si a fost preludiul Congresului de la Haga din 1948.

La Congresul de la Montreaux, s-au propus spre analiza participantilor cele 6 principii pe baza carora sa se finalizeze viitoarea federatie:

federatia europeana nu se poate forma decat pe baza renuntarii la orice principii hegemoniste;

federalismul nu se poate baza decat pe renuntarea la orice spirit de sistem;

feralismul nu trebuie sa se confrunte cu problema minoritatilor;

federalismul nu are ca scop stergerea diferentelor nationale si cuprinderea tuturor natiunilor intr-un bloc unic, ci dimpotriva, pastrarea propriilor identitati;

federalismul trebuie sa se bazeze pe acceptarea complexitatii, fiind contrar simplismului, care este caracteristic spiritului totalitar;

formarea unei federatii trebuie sa se realizeze pas cu pas si nu pornind de la centru, sau prin mijloace guvernamentale.

In decembrie 1947, se instituie Comitetul International de Coordonare a Miscarilor pentru Unitatea Europeana, care a tinut mai multe congrese. De remarcat este Congresul de la Haga, 7-10 mai 1948, care a initiat si constituirea Consiliului Europei. Acest congres a avut la baza o actiune de coordonare a miscarilor pentru o Europa unita, concretizata prin 3 comisii: politica, economica si culturala, precum si unele comitete nationale.

Crearea comunitatilor europene nu poate fi inteleasa decat in contextul politic international de dupa al II-lea Razboi Mondial, cand in Europa occidentala, au aparut 3 categorii de organizatii internationale: militare - reprezentate de: - Uniunea Europei Occidentale (creata prin Tratatul de la Bruxelles din 17 martie 1948 dintre Franta si Anglia, Belgia, Olanda, Luxemburg); - Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO).

Consiliul Uniunii Europene, denumit si Consiliul de Ministri sau Consiliul este una din cele cinci institutii a comunitatii Europene, celelalte fiind: Parlamentul European, Comisia, Curtea de Justitie si Curtea de Conturi si este principalul factor de decizie al Uniunii Europene care reprezinta interesele statelor membre.

Ca institutie, a fost instituit de Tratatul de la Roma din 1957.

Tratatul de la Paris, care a instituit Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului, a creat patru institutii:

a)      Inalta Autoritate.

b)     Consiliul Special de Ministri.

c)     Adunarea Comuna.

d)     Curtea de Justitie.

Consiliul Special de Ministri, reglementat de art. 27 din Tratat, reprezenta si coordona guvernele si politicile nationale ale statelor membre. Consiliul era institutia inzestrata cu putere de decizie, reprezentantii statelor membre adoptand acte pe care le angajau fara a mai fi nevoie de aprobari sau ratificari ulterioare. Fiecare guvern avea libertatea sa delege ca reprezentant al sau pe unul din membrii sai, considerat cel mai competent in probleme inscrise pe ordinea de zi a Consiliului.

Consiliul dadea un ,aviz conform prin care aproba deciziile importante ale Inaltei Autoritati.

Odata cu semnarea tratatelor de la Roma, in 1957, prin care se instituiau celelalte doua Comunitati Europene, respectiv CEE si CEEA, au fost create si pentru acestea ca institutie cate un Consiliu.

Prin Tratatul semnat la Bruxelles in 1965, intrat in vigoare in 1967, s-a instituit si un Consiliu Unic pentru cele trei Comunitati Europene.

Consiliul Uniunii Europene, ca institutie a Uniunii Europene, alaturi de celelalte institutii centrale implicate in procesul de decizie, a fost creat pe parcursul a mai mult de 40 de ani si reflecta evolutia in timp a structurii unionale europene, trecand in ultimii ani printr-un proces de reforma generat de extinderea Uniunii cu zece state in 2004 ( cea mai mare extindere din istoria sa) si cu cele doua in 2007 ( deocamdata procesul neoprindu-se aici).

La 31 decembrie 1998, ministrii de finante stabilesc valoarea in Euro a celor 11 monede vizate, iar la 1 ianuarie 1999, Euro a fost lansat pe pietele de schimb si poate fi folosit ca mijloc scriptural de plata.

Europenii folosesc biletele si monedele Euro incepand cu 1 ianuarie 2000. In perioada 7-11 decembrie 2000 a avut loc, la Nisa, Conferinta Interguvernamentala (C.I.G.) la nivelul Uniunii Europene, conferinta cu prilejul ca­reia a fost adoptat Tratatul de la Nisa.

Obiectivul central al C.I.G. a fost acela de a reforma dispozitiile institutionale din Tratatul asupra Uniunii Europene si Tratatele comunitare institutive cu scopul declarat al deschiderii drumului pentru viitoarea extindere¹ a Uniunii, care ar trebui sa numere cel putin 27 de state membre.

Semnarea Tratatului de la. Nisa, la 26 februarie 2001, semnifica, de fapt, incheierea lucrarilor Conferintei Interguvernamentale, conferinta care a fost convocata in urma cu un an, adica in data de 14 februarie 2000. S-a urmarit, in acest sens, formularea unui raspuns la problema care, pe drept cuvant, framanta decidentii si teoreticienii domeniului cu privire la posibilitatea func­tionarii Uniunii, dar nu oricum, ci eficient, in situatia in care numarul actual al statelor membre s-ar dubla. Principalele teme ale Conferintei, avute in vedere inca de la Consiliul European de la Cologne, din iunie 1999, au fost:

componenta Comisiei Europene;

ponderarea voturilor in cadrul Consiliului;

eventuala extindere a votului cu majoritate calificata in cadrul Consiliului;

alte modificari, in masura in care ele vizeaza institutiile europene in ca­drul punctelor mai sus mentionate si in care ele au rolul de a aplica Tratatul de la Amsterdam.

Nu trebuie uitat faptul ca Protocolul privind institutiile, din perspectiva extinderii Uniunii Europene, anexat T.U.E. si Tratatelor comunitare institutive, a prevazut con­vocarea unei conferinte interguvernamentale cu cel putin un an inainte ca Uniunea Europeana sa numere mai mult de 27 de membri, pentru a realiza o reexaminare completa a dispozitiilor tratatelor cu privire la componenta si functionarea institutiilor (art. 2). Protocolul a fost abrogat de noul Protocol cu privire la extinderea Uniunii Europene, anexat Tratatului de la Nisa.

Acest ultim aspect (alte modificari) a permis si o reforma in cadrul juris­dictiei comunitare.

Alaturi de reforma institutionala, din perspectiva aderarii a noi state la U.E., sefii de stat si de guvern intruniti la Nisa au adaugat si alte aspecte, dintre care retin atentia, dupa cum urmeaza:

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene;

protejarea valorilor democratice;

cooperarea consolidata;

apararea comuna;

dezbaterile cu privire la viitorul Europei.

Tratatului de la Nisa i-a fost anexata, printre altele, si Declaratia privind viitorul Uniunii Europene. Reforma de la Nisa a pregatit cadrul institutional al Uniunii pentru extinderea sa, dar a afirmat si necesitatea realizarii unei dez­bateri mai largi si aprofundate cu privire la viitorul Uniunii. Astfel, s-a prevazut ca, incepand cu anul 2001, presedintiile in exercitiu ale Uniunii sa incurajeze dezbaterea, in cooperare cu institutia Comisiei, cu participarea Parlamentului European, in asociere cu parlamentele nationale, cu mediile politice, econo­mice si universitare, cu reprezentantii societatii civile, ca si cu statele membre.

Temele asupra carora se vor purta aceste dezbateri sunt:

simplificarea tratatelor (regruparea dispozitiilor fundamentale din cele 4 tratate de baza intr-unul singur, care va trebui sa fie prezentat mai clar si pe intelesul cetatenilor);

delimitarea competentelor (cine si ce va face in Uniunea Europeana; care sunt competentele ce trebuie exercitate si la ce nivel - Uniune sau state membre?; in ce mod sa se asigure o mai buna complementaritate a diferite­lor niveluri de actiuni legislative si administrative);

statutul Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, dupa pro­clamarea sa la Nisa;

rolul parlamentelor nationale in arhitectura europeana.

Odata ce activitatile, avand caracter pregatitor, se finalizeaza, va fi convo­cata o noua C.I.G., in anul 2004, pentru a dezbate aceste probleme si pentru a aduce tratatelor eventuale modificari. Conferinta nu se va putea opune extinderii U.E., statele candidate care au incheiat negocierile de aderare cu U.E. vor fi invitate sa participe la aceasta Conferinta, celelalte state avand numai statut de observator.

Concluzionand, apreciem faptul ca reformele de la Nisa au pregatit struc­tura institutionala a U.E. pentru extinderea prin aderarea a noi state, insa este, in mod cert, necesara o dezbatere mai larga si profunda in legatura cu viitorul U.E.

Astfel, Nisa devine un moment de referinta in evolutia constructiei comu­nitare, asa cum, in anul 1993, o astfel de importanta a dobandit-o momentul Maastricht, cand s-au pus bazele Uniunii Europene, prin intrarea in vigoare a Tratatului semnat in anul 1992, dar si momentul Amsterdam, din anul 1999, cand a intrat in vigoare un nou Tratat, avand o importanta sensibil similara.

Tratatul de la Nisa ofera posibilitatea extinderii U.E., ceea ce transforma Consiliul European din decembrie 2000, cel mai lung din istoria europeana (4 zile), intr-un eveniment istoric. Declaratia privind viitorul Uniunii este clara in aceasta privinta: Tratatul deschide calea extinderii Uniunii si, odata ratificat¹, vor fi avute in vedere schimbarile institutionale necesare extinderii Uniunii.

Repere istorice ale aparitiei institutiilor comunitare

La 9 mai 1950, Robert Schuman, ministrul francez al afacerilor externe, propune,intr-un discurs inspirat de Jean Monnet, punerea in comun a resurselor de carbune si otel din Franta si Republica Federala Germania, intr-o organizatie deschisa si altor tari din Europa.

La 18 aprilie 1951, cele 6 state semneaza, la Paris, Tratatul instituind Comunitatea Europeana a carbunelui si otelului.

La 27 mai 1952 ,se semneaza la Paris, Tratatul instituind Comunitatea Europeana de aparare (C.E.D./C.EA), in octombrie 2002, Irlanda a fost ultimul stat care a ratificat Tratatul; in noiem­brie, rezultatul referendumului a fost pozitiv, iar pe 18 decembrie 2002, este depus instrumentul de ratificare. Tratatul va intra in vigoare, deci, pe data de 1 februarie 2002 (adica, in prima zi a celei de-a doua luni ce urmeaza datei depunerii instru­mentului de ratificare de catre ultimul stat membru).

In anul 1954 la data de 30 august, Adunarea Nationala Franceza respinge Tratatul asupra C.E.D. apoi,intre 20 si 23 octombrie, intra in vigoare Acordurile de la Paris, ca urmare a conferintei de la Londra: acestea precizeaza modalitatile de extindere a Pactului de la Bruxelles care devine Uniunea Europei Occidentale (U.E.O.).

In anul 1955, intre 1si 2 iunie, reuniti in conferinta de la Messina, Italia, ministrii afacerilor externe ai celor 6 state decid extinderea integrarii europene la intreaga economie.

La 25 martie 1957 ,se semneaza, la Roma, tratatele instituind Comunitatea eco­nomica europeana (C.E.E.) si Comunitatea Europeana a energiei atomice (C.E.EA/Euratom).

La 1 ianuarie 1958, intra in vigoare   Tratatele de la Roma si instalarea la Bruxelles a Comisiilor C.E.E. si Euratom-ului.

In data de 4 ianuarie 1960, se semneaza Conventia de la Stockholm, care, la initiativa Regatului Unit, pune bazele Asociatiei Europene a Liberului Schimb (A.E.LE./ E.F.T.A./A.E.LS.).

La 30 iulie 1962, se realizeaza intrarea in vigoare a politicii agricole comune (P.A.C.).

In anul 1963, la 1 ianuarie, se semneaza la Paris, Tratatul de cooperare franco-germana (Tratatul Elysee).Pe 14 ianuarie, Generalul Charles de Gaulle anunta, in cursul unei con­ferinte de presa, ca Franta recurge la dreptul sau de veto in ceea ce priveste intrarea Regatului Unit in C.E.E. , iar in 20 iulie, se semneaza, la Yaounde, Conventia de asociere intre C.E.E. si 18 tari africane.

Consideram a se acorda o importanta deosebita Tratatului de Reforma de la Lisabona.

Dupa cum am aratat, aparitia Tratatului de la Nisa a fost marcata de dezbateri dificile intre participantii la Consiliul European de la Nisa. Depasirea punctelor de blocaj si ajungerea la un compromis a dus la aparitia unui entuziasm justifica printre factorii de decizie europeni cu privire la posibilitatea aprofundarii si mai accentuate a integrarii europene prin crearea unui nou instrument de legislatie primara. De altfel, chiar si situatia generala a Uniunii reclama o astfel de aparitie. In acest sens, trebuie tinut cont ca Uniunea s-a extins intr-o prima etapa in 2004 cu inca 10 state si intr-o a doua etapa, in 2007, cu inca 2. Este evident ca instrumentele gandite pentru a se lucra intr-o comunitate cu 6 state membre au deficiente majore atunci cand sunt utilizate intr-o Uniune cu 27 de tari incluse in aceasta. In acelasi timp situatia internationala era cu totul diferita fata de inceputul anilor `90, si cu atat mai mult de aceea a anilor imediat urmatori celei de-a doua conflagratii mondiale. Noi provocari internationale stau acum in fata oricarei cancelarii, atat pe planul politic dar si economic.

O asemenea schimbare impunea o noua abordare, necesitate care a fost subliniata prin Declaratia privind viitorul Uniunii anexata Tratatului de la Nisa si apoi prin Declaratia de la Laeken asupra viitorului Uniunii Europene adoptata in anul 2001, care a decis, in vederea realizarii unei largi dezbateri, convocarea asa-numitei Conventii Europene avand sarcina sa examineze problemele esentiale pe care le ridica dezvoltarea viitoare a Uniunii si sa dea raspunsurile posibile punand accentul pe necesitatea elaborarii unei Constitutii Europene.

Astfel, Uniunea Europeana a intrat intr-o noua etapa a evolutiei sale pe data de 28 februarie 2002, cand s-au deschis, la Bruxelles, lucrarile Conventiei privind viitorul Europei.

Aceasta noua institutie comunitara, chiar daca creata, spre deosebire de celelalte, doar pentru o perioada determinata, a creat mult entuziasm printre apologetii unei Europe federale, fiind vazute ca un exemplu de for reprezentativ unional spre deosebire de actualul Parlament European, care nu se poate califica inca, datorita puterilor sale, in aceasta categorie. Cu toate acestea, pentru cei care au urmarit mersul dezbaterilor, precum si rezultatul acestora, a fost evident ca o astfel de speranta este neintemeiata. Proiectul ce a fost definitivat in prima jumatate a anului 2003, Proiectul de Tratat de instituire a unei Constitutii pentru Europa, adoptat prin consens de Conventie la data de 13 iunie si 10 iulie 2003 si la 18 iulie 2003 prezentat Presedintelui Consiliului European de la Roma, nu era diferit in punctele sale principale de ceea ce actorii cu adevarat importanti din cadrul Uniunii, precum Comisia Europeana, propusese inainte de inceperea lucrarilor Conventiei.

Proiectul a fost marcat in continuare de dificultati. Desi se spera intr-o aprobare de catre factorii decizionali europeni a proiectului inca din 2003, aceasta a mai fost dezbatut la diverse paliere, atat la nivel comunitar cat si direct cu guvernele nemultumite, inca pana in a doua parte a anului 2004. Astfel, Tratatul instituind o Constitutie pentru Europa a fost semnat la Roma, pe data de 29 octombrie 2004, in acelasi loc unde, in urma cu circa cinci decenii fusesera semnate Tratatele de la Roma care au instituit Comunitatea Economica Europeana si Comunitatea Europeana a Energiei Atomice. Gestul era incarcat de o semnificatie clara: astfel cum CEE a fost stalpul pe care s-a construit Uniunea astfel cum arata astazi, la fel si Constitutia Europeana va deveni noul pilon al Uniunii viitoare. Cu toata aceasta simbolistica si in pofida declaratiilor optimiste inregistrare la acel moment de toate agentiile de presa, proiectul s-a poticnit din nou. De data aceasta, din cauza a doua referendumuri, convocate in Franta si Olanda, in cadrul carora populatia era chemata sa aprobe acest act. Raspunsul in ambele state fiind negativ, a dus la inghetarea, in practica, a procesului de ratificare a noului Tratat.

Blocajul, in procesul de ratificare al Tratatului instituind o Constitutie pentru Europa, era mult mai dur decat cele inregistrate in trecut in situatii similare. Astfel, se intamplase ca si Maastrichtul sa se loveasca in prima instanta de impotrivirea Danemarcei, iar apoi Nisa de cea a Irlandei. Rezolvarea la care se apelase atunci, de convocare a unei noi consultari dupa oferirea, in cazul Danemarcei, a unui regim special garantat printr-o anexa la Tratat, iar in cazul Irlandei de aplicare a unei campanii extrem de puternice in favoarea unui raspuns pozitiv, nu mai puteau fi luate in calcul ca fiind salvatoare in noua situatie. Acest lucru se datora faptului ca, daca Irlanda si Danemarca erau totusi niste membrii ai Uniunii de mai mica importanta, Franta si Olanda erau membrii nu numai fondatori dar si de prima marime atat politica, dar si economica. In plus, se prefigurau dificultati si mai mari in a trece Tratatul de populatia eurosceptica britanica sau poloneza, alte surprize fiind si ele cat se poate de posibile.

Anii 2005 si 2006 s-au scurs fara a se ajunge la o rezolvare la problema Constitutiei Europene. Abia in a doua parte a anului 2007 s-a ajuns la o solutie de compromis pe care factorii de decizie comunitari o spera viabila. Ea s-a concretizat in aparitia unui nou act comunitar, denumit Tratatul de Reforma sau Tratatul de la Lisabona, dupa locul in care a fost semnat oficial de sefii de state si de guverne pe 13 decembrie 2007. Noul Tratat este cladit in general pe continutul Constitutiei Europene, din cadrul careia au fost inlaturate prevederile cele mai controversate si, in primul rand, titlul de Constitutie, care speria populatia europeana prin simbolismul pe care il cuprindea.

Noul document a intrat in vigoare la 1 ianuarie 2009, dupa ratificarea sa de catre toti cei 27 de membrii ai Uniunii.

Delimitarea Consiliului European de Consiliul Uniunii Europene

Institutiile comunitare constituie structura actionala cea mai importanta a Uniunii Europene si sunt in numar de 6: Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de ministri), Comisia Europeana, Parlamentul European, Curtea de Justitie si Curtea de Conturi. Acestora li se adauga, incepand cu anul 1988, Tribunalul de Prima Instanta (TPI), ca institutie asociata Curtii de Justitie.

Fiecare institutie comunitara ocupa un loc esential in buna functionare a intregului ansamblul, astfel[1]:

q       Consiliul reprezinta interesele statelor membre;

q       Comisia apara interesul Comunitatilor;

q       Parlamentul reprezinta interesele popoarelor statelor membre;

q       Curtea de Justitie si Tribunalul de Prima Instanta asigura respectarea regulilor de drept comunitar;

q       Curtea de Conturi asigura legalitatea folosirii resurselor financiare si controlul asupra bugetului comunitar.

Cu toate ca atributiile fiecarei institutii sunt bine conturate in Tratatele comunitare, ele se afla intr-o stransa conlucrare si interdependenta, mai ales daca avem in vedere triunghiul institutional - Consiliu - Comisie - Parlament.

Institutiile comunitare nu trebuie confundate cu organele comunitare, acestea din urma fiind constituite pentru a sprijini activitatea institutiilor comunitare. Principala caracteristica a organelor comunitare este aceea ca, fata de institutii, ele nu participa direct la luarea deciziei comunitare, ci doar pregatesc luarea deciziei, avand astfel, un caracter tehnic, auxiliar[2].

Consiliul Uniunii Europene sau Consiliul de ministri (cum a fost denumit pana nu demult) trebuie deosebit de Consiliul European al sefilor de state si de guverne. Aceasta diferentiere trebuie facuta pe baza urmatoarelor criterii :

a. Criteriul aparitiei - Consiliul Uniunii Europene este o institutie prevazuta in tratatele initiale de constituire a Comunitatilor Europene, spre deosebire de Consiliul European care s-a constituit la inceput intr-un cadru neconventional, ulterior fiind statuat conventional prin Actul Unic European si Tratatul de la Maastricht.

b. Criteriul componentei - Consiliul European este cel care are in componenta sa sefii de state si de guverne membre ale UE, in timp ce, Consiliul de Ministrii (Consiliul UE) functioneaza in dubla formula avand in componenta sa ministrii Afacerilor Externe, numindu-se "Consiliul general al ministrilor", iar pe langa acesti ministri pot fi solicitati si alti ministri de resort in functie de problemele inscrise pe ordinea de zi, purtand denumirea de "Consilii specializate sau sectoriale".

c. Criteriul atributiilor indeplinite - Consiliul European indeplineste cu precadere atributii de natura politica in sensul orientarii constructiei comunitare si, in subsidiar, indeplineste si atributii avand natura decizionala. Consiliul de Ministrii indeplineste indeosebi atributii legislative.

Nici Consiliul Uniunii Europene si nici Consiliul European nu trebuie confundate cu organizatia internationala regionala Consiliul Europei. Aceasta organizatie a fost infiintata in anul 1949, prin Tratatul de la Londra, semnat de 10 state membre - Belgia, Danemarca, Franta, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Marea Britanie, Norvegia si Suedia[4]. Principalul scop al Consiliului Europei a fost si este promovarea si protejarea drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului.

Consiliul Europei s-a transformat intr-o organizatie interguvernamentala, pan-europeana, numarand, in prezent, 47 de state membre[5], si alte cateva tari candidate la aderare.

Obiectivele Consiliului Europei sunt, si astazi, tot atat de relevante si importante cum erau cu peste 50 de ani in urma, in momentul infiintarii Organizatiei. In urma schimbarilor spectaculoase, ce au avut loc la sfarsitul anilor '80 in Europa Centrala si de Est, Consiliul Europei a sprijinit eforturile acestor tari aflate pe calea adaptarii la viata democratica si a respectarii drepturilor omului.

Calea spre o democratie autentica si deplina respectare a drepturilor omului este indelungata si plina de obstacole. Situatia exista in Europa in ultimii 10 ani si este o ilustrare a dificultatii acestui proces.

Conflictele din fosta Iugoslavie, amplificarea intolerantei, a rasismului, a antisemitismului si a xenofobiei, nivelul crescut al somajului si al numarului de persoane lipsite de adapost, sunt doar cateva dintre problemele cu care se confrunta Europa astazi.

Consiliul Europei continua se actioneze in sprijinul idealurilor democratice, asigurand universalitatea drepturilor omului prin promovarea de standarde comune in toate statele membre, in beneficiul tuturor cetatenilor, indiferent de originea acestora. Europenii sunt indreptatiti sa se bucure de drepturile lor - civile, politice, economice, sociale si culturale - si Consiliul Europei cauta sa promoveze fiecare dintre aceste drepturi, ca parte a unui intreg indivizibil.