CREAREA COMUNITATII ECONOMICE EUROPENE (CEE) SI A COMUNITATII EUROPENE A ENERGIEI ATOMICE (CEEA) SAU EURATOM
Prin esecul Comunitatii Europene a Apararii, tentativele de unificare europeana sufereau un puternic recul. Dupa un an de resemnare, in iunie 1955 ministrii de externe ai statelor membre ale CECO puneau din nou in discutie crearea unei Europe unite, constienti ca era in interesul tarilor lor ca procesul inceput prin CECO sa fie continuat.
Astfel, pentru Republica Federala Germania participarea la aceasta opera de unificare 343i84d echivala din punct de vedere politic cu o reintegrare in comunitatea natiunilor. Sub aspect economic, in calitate de tara exportatoare, Germania ramanea (si ramane) tributara pietelor europene, astfel incat prin crearea unei Comunitati Economice Europene care sa unifice o buna parte din aceste piete, dependenta Germaniei fata de exterior devenea mult mai putin preocupanta.
Pentru Franta, integrarea Germaniei era expresia politica a vointei sale de reconciliere si a aspiratiei pentru o pace durabila in Europa. In ceea ce priveste propria sa dezvoltare, apartenenta la Comunitatea Economica Europeana ii permitea sa accelereze acest proces iar aparitia unui vast spatiu economic comun deschidea noi piete de desfacere pentru produsele sale agricole, de natura sa asigure vitalitatea acestui sector.
In ceea ce
priveste Belgia, dependenta sa economica de comertul exterior
o facea la fel de tributara, ca si Germania, fata de
existenta unor piete sigure de export.Interesul pentru o interpenetrare economica era cu
atat mai mare in anii ’50 cu cat economia belgiana se baza atunci aproape
exclusiv pe industria carbunelui si otelului. Crearea unei
piete interne europene avea deci, si pentru aceasta
Italia, care facuse deja cu succes eforturi de industrializare, era si ea interesata de posibilitatile de crestere economica oferite de o piata europeana comuna, sperand totodata sa poata obtine credite pentru dezvoltarea regiunilor sale defavorizate din sud si sa reduca astfel rata ridicata a somajului.
La randul sau, Olanda realiza ca o participare la opera de unificare Europeana va da un nou impuls eforturilor sale de industrializare. Avand porturi maritime importante si o infrastructura corespunzatoare, ea vedea astfel deschizandu-i-se noi posibilitati in domeniul transporturilor de marfuri in Europa, sector in care detinea deja un loc avansat.
Cat despre Luxemburg, care datorita pozitiei sale geografice suferise de-a lungul istoriei consecintele rivalitatilor dintre natiunile mari, el vedea in politica de unificare europeana un mijloc de garantare a intereselor sale politice, economice si sociale.
Avand in vedere multitudinea de interese aflate in joc, era logic ca ministrii de externe ai celor sase tari fondatoare ale CECO sa opteze pentru continuarea operei de unificare europeana in domeniul economic, unde pasiunile nationale erau mai putin intense.
Acesta a fost si scopul Conferintei de la Messina, din 1955, care a incredintat sarcina studierii posibilitatii unei integrari progresive in acest domeniu unei comisii prezidate de ministrul belgian de externe Paul Henry Spaak .
Belgia, Franta, Germania, Italia, Luxemburg si Olanda au aprobat, la 29 mai 1956, raportul politicianului belgian, Paul Henri Spaak, pe tema unei uniuni economice generale si a unei uniuni in domeniul utilizarii pasnice a energiei nucleare. Acest lucru a dus la semnarea “Tratatelor de la Roma”, la data 25 martie 1957, de catre cele sase tari . “Tratatele de la Roma” au pus bazele Comunitatii Economice Europene (CEE) si ale Comunitatii Europene a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom).Cele doua tratate au intrat in vigoare,dupa ce au fost ratificate de cele sase state membre,la 1 ianuarie 1958.
Tratatul de la Roma privind C.E.E defineste un anumit numar de finalitati, printre care:
eliminarea progresiva a taxelor vamale si a restrictiilor cantitative la intrarea si iesirea marfurilor;
indepartarea obstacolelor din calea liberei circulatii a persoanelor,capitalurilor si serviciilor;
aplicarea unor proceduri ce permit coordonarea politicilor economice;
apropierea legislatiilor nationale.
Art.4 stipuleaza ca realizarea sarcinilor incredintate Comunitatii este asigurata de o Adunare, un Consiliu, o Comisie si o Curte de Justitie.
Tratatul de la Roma privind C.E.E.A. semnat in acelasi timp cu cel privind C.E.E.(25 martie 1957-Roma) da prioritate dezvoltarii energiei nucleare in scopuri pasnice urmarindu-se in special :
transmiterea de cunostinte tehnice;
construirea de instalatii, realizarea de materiale si echipamente speciale;
stabilirea normelor de securitate;
controlul utilizarii produselor;
exercitarea dreptului de proprietate asupra materialelor fisionabile.
Tratatele europene urmaresc promovarea dezvoltarii economice si ridicarea nivelului de trai al oamenilor, evitarea razboiului si asigurarea pacii si libertatii; ele au scopul de a crea o legatura cat mai stransa intre popoarele Europei .
La inceput, Comunitatile – CECO pe de o parte, CEE si Euratom pe de alta parte – aveau institutii proprii. Ele s-au unit in 1967 si au format actuala Comunitate Europeana, cunoscuta in prezent sub numele de Uniunea Europeana (UE) de la 1 noiembrie 1993.
Desi o perioada au existat, in paralel, 2 sisteme institutionale internationale, inca de la intrarea in vigoare a “Tratatelor de la Roma”, in 1958 (de constituire a CEE si EURATOM) s-a avut in vedere reunirea institutiilor celor 3 Comunitati, in institutii unice, deci realizarea unui sistem institutional unic. Acest lucru s-a finalizat in anul 1965 prin “Tratatul de la Bruxelles”.
Astfel :
Inalta Autoritate – devine Comisia Comunitatilor europene;
Institutia Interguvernamentala – ramane Consiliul de Ministri (fostul Consiliu Special de Ministri);
Adunarea Comuna – devine Parlamentul European (care nu se confunda cu Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei);
Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene – ramane fost Curte de Justitie, insa, completata.
|
