CREAREA SI EVOLUTIA SISTEMULUI COMUNITAR
Lectia 1-Formarea Comunitatilor Europene-Pasul 1. Crearea Comunitatii Europene a Carbunelui si O telului(CECO).
Jean Monnet, seful Organizatiei nationale a planificarii din Franta,socotit, peste timp, parintele integrarii comunitare, a inaintat ministrului conational de externe, Robert Schuman, un proiect de cooperare interguvernamentala, in baza caruia productia de carbune si otel din Franta si Germania ar fi urmat sa fie gestionata de o Inalta Autoritate, dispunand de capacitatea efectiva de a lua decizii, in scopul controlarii productiei din
cele doua tari si al crearii unei piete comune in domeniu, deschisa si altor state. El pleda, totodata, pentru desemnarea de comun acord a unui arbitru,imputernicit sa supravegheze respectarea acordurilor convenite si sa dea solutia in caz de impas. La 9 mai 1950, Schuman lanseaza oficial proiectul,devenit primul document de integrare europeana, acceptat de Germania,Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg . La conferinta interguvernamentala de la Paris, din iunie 1950, Jean Monnet invoca avantajul comun tarilor participante,nu negocierea unor avantaje particulare. La 18 aprilie 1951 a fost semnat la Paris,Tratatul constituind Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO),intrat in vigoare pe 23 iulie 1952. Creat pentru o perioada de 50 de ani, el avea
sa-si inceteze efectele in 2002.In perioada semnarii Tratatului, SUA erau angajate in reconstructia europeana, dar ignorau, in strategia lor, particularitatile cultural-nationale,
istoria confruntarilor militare la nivel continental. Incat, se intrevedea o solutie federalista, revendicata unui constitutiona lism ce urmarea precipitat
Pe motiv ca participarea la viitoarea Comunitate ar restrange, fie si partial, suveranitatea statului, guvernul britanic a refuzat sa sprijine proiectul organizarea politica de tip federal a Europei . Fata de aceasta strategie, adeptii conceptiei functionaliste (intre care si cei doi francezi) sustineau primatul factorilor tehnici si economici care sa asigure progresiv integrarea intr-o
comunitate mai larga si mai profunda. "Europa nu se va face dintr-o data, nici printr-o constructie de ansamblu: ea se va face prin realizari concrete, care sa creeze, mai intai, o solidaritate de fapt' - iata ideea directoare a Declaratiei din 9 mai 1950 a lui Robert Schuman.CECO se detasa de maniera traditionala a cooperarii interstatale; formula
"integrarii comunitare' permitea incredintarea unor competente nationale pe domenii limitate catre o entitate nascuta prin acordul suveran al statelor membre. Acest fenomen inedit este apreciat de catre o seama de autori care ii consemneaza ca fiind o entitate "supranationala', bazata pe organisme "supranationale" care "impun" statelor membre deciziile lor. Or,dincolo de faptul ca uneori se confunda relatia interguvernamentala (pentru ca despre ea este vorba aici!) cu aceea supranationala (proprie organizarii
federative), "transferul unor competente suverane ale statelor' nu e cedare de
suveranitate tocmai pentru ca se face in numele statelor nationale si prin vointa lor suverana, vointa care, astfel, nu dispare, nu se reduce, nu se limiteaza; ea, de fapt, dobandeste, prin exprimare comunitara, prin acord politic si functional cu celelalte vointe nationale, un alt mod de a se regasi cu sine: pe calea mediata si imputernicita a vointei comunitare. De aceea, vointa comunitara nu e supranationala cu sensul de a supune vointele nationale, de a fi deasupra, peste dincolo de sau chiar impotriva vointelor etatice care - cum am afirmat la fel de apasat si in alta ordine - ii fixeaza acesteia regimul ontologic.
Nu putem primi nici afirmatia, in legatura cu natura CECO, dupa care pretinsul sau supranationalism "[] permitea autonomia legislativa a institutiilor comunitare, "aplicabilitatea directa a legislatiei nou-create in ordinile juridice nationale si transferul de suveranitate de la statele membre la institutiile comunitare nou-create' Autonomia legislativa nu e data de"supranationalism', ci de vointa statelor ce legitimau autoritatea politica si juridica a CECO, in genere a Comunitatilor Europene. Autoritatea institutiilor
CECO nu era de sorginte exterioara, transcendenta, nu era deci "supranationala'.
De aceea, asa-zisul supranationalism (a se citi autoritatea incredintata CECO si
celorlalte Comunitati ce aveau sa fie create ulterior) nu e temeiul, ci consecinta acestei imputerniciri. lar "aplicabilitatea directa a legislatiei nou-create in ordinile juridice nationale' se putea doar formal revendica numitului supranationalism, pentru ca ea opera prin acelasi acord de vointe nationale, din care isi extrageau calitatea formala de izvor de drept unele acte comunitare."Supranationalismul' e de fapt un intranationalism, ca sa-i spunem asa, insa unul formalizat; daca o vointa etatica integrata este in realitatea ei o vointa integrativa, vointa comunitara este sistemul vointelor etatice, este formalizarea lor normativa ca drept comunitar. Daca formal-juridic ea subzista ca entitate individualizabila, material - numai prin ceea ce o statueaza si o instituie:vointele nationale care convin sa se armonizeze in sistem. Ele nu sunt pasiv armonizate de o forta "supranationala', ci se autoarmonizeaza fixandu-si de comun acord criteriile valorice si reperele instrumentale,
care dau impreuna conditia formal -juridica a integrarii politice. In consecinta, cu atat mai putin se poate acredita afirmatia ca "supranationalismul permitea transferul de suveranitate de la statele membre la institutiile comunitare nou -create' (prin CECO, dar si prin celelalte Comunitati). In realitate, relatia se producea cauzal tocmai prin inversarea pozitiei termenilor ei: "transferul de suveranitate',permitea, ca sa folosim conjunctural aceasta
expresie, formarea asa-numitului supranationalism, de fapt a autoritatii delegat 525b14f e institutiilor comunitare.
In anii '50 nu lipseau, de altfel,tentatiile federaliste , ceea ce era de inteles pentru o Europa confruntata cu mari dificultati postbelice, a caror depasire tinea de ajutorul aliatului
american. Oricum, s-a putut ulterior observa ca efortul constructiei comunitare a fost permanent insotit de o teniune intre factorul politic interesat sa intareasca elementul supranational si acela, lucid, angajat sa-I slabeasca. Nici Maastricht -ul, mai tarziu, nu a putut ocoli opozitia.In cazul CECO, Inalta Autoritate, apreciata de numerosi autori ca avand un puternic caracter supranational si misiunea de a face sa prevaleze interesul comunitar, era insa desemnata de guvernele statelor membre, lar Adunarea Comuna se intemeia pe un statut consultativ, afara de faptul ca institutia Consiliului Special de Ministri era chemata sa reprezinte direct interesele statelor si sa determine prin unanimitatea voturilor prioritatile de utilizare si repartitie in domeniile de resort.
Acestea sunt motive pentru care nu putem accepta formula dupa care CECO "[.] era prima organizatie europeana de tip federal,independenta de guvernele statelor membre', avand "o vocatie federalista universala cu caracter sectorial'.Prin crearea CECO, se obtinea prima victorie a edificarii europene intr-un cadru comunitar institutionalizat. Era pasul de debut al procesului de integrare ce avea sa se desfasoare mai amplu in anii urmatori.
Pasul 2-Comunitatea Economica Europeana si ComunitateaEuropeana a Energiei Atomice
Tarile fondatoare ale CECO au continuat efortul de unificare europeana, mizand in continuare pe domeniul economic, dar si pe implicatiile sale asupra solidarizarii politice. La Conferinta de la Messina(1955) s-a hotarat infiintarea unei comisii care sa propuna solutiile
integrarii progresive. Raportul prezentat in 1956 de presedintele acesteia,ministrul belgian de externe Paul Henry Spaak, a oferit cadrul de negociere a Tratatului Comunitatii Economice Europene (CEE) si a TratatuluiComunitatii Europene a Energiei Atomice (CEEA sau EUROATOM). Ele au fost semnate la Roma la 25 martie 1957 si au intrat in vigoare, pentru o durata nelimitata, la 1 ianuarie 1958.CEE avea ca scop principal integrarea economiilor statelor membre prin instrumentul neoliberal al pietei comune, bazata pe o seama de principii, precum: libera circulatie a marfurilor, a persoanelor, serviciilor si capitalurilor; armonizarea treptata a politicilor economice nationale, in primul
rand in sectoarele principale; eliminarea, intre statele membre, a drepturilor vamale si stabilirea unui tarif vamal comun si a unei politici comerciale comune in raport cu statele terte.Initiatorii CEE aveau in vedere si obiective politice,precum consolidarea increderii reciproce si evitarea conflictelor militare.Tratatul CEE deschidea noi orizonturi si in domeniul dreptului: se instituia o ordine juridica specifica, cu obligatii asumate de statele membre, se consolida prevalenta - convenita de catre cei sase" - a normelor dreptului comunitar, fapt care, intre altele, conferea cetateanului din Comunitate calitatea de subiect de drept.
Cat priveste EUROATOM-ul, acesta urmarea controlarea industriei nucleare, cooperarea in sectorul de cercetare, de difuzare a cunostintelor tehnice in activitatea nucleara civila, securitatea civila, coordonarea investitiilor in domeniu etc. In esenta, Tratatul CEEA viza crearea unei Piete Comune in materie nucleara.
In baza Conventiei relative la unele institutii comune Comunitatilor Europene, semnata la Roma in 25 martie 1957, cele trei Comunitati dispuneau de doua organe comune, anume Curtea de Justitie si Parlamentul. Pe langa acestea, CECO isi rezerva in continuare Inalta Autoritate si Consiliul Ministerial,iar CEE si CEEA (EURATOM-ul) includeau in structura proprie cate o Comisie si un Consiliu Ministerial, dar aveau un Comitet Economic si Social comun.
Tratatele instituind CEE si CEEA au redimensionat filosofia constructiei europene. Continutul lor evidentia reculul doctrinei supranationaliste in orizont ideologic, dar si in planul tehnicilor institutionale.Atenuarea tentei "supranationalitatií' se observa in primul rand in dinamica termenilor folositi:"Inaltei Autoritati' - termen al Tratatului CECO, cu o incarcatura de culoare profederalista - , i se prefera acum sintagma neutra de "Comisie', apta sa sustina o perspectiva functionalista, mai potrivita integrarii europene. In al doilea rand, sub aspectul puterii de decizie, prevaleaza institutia interguvernamentala a Consiliului Comunitatii, constituit din reprezentantii guvernelor nationale, Comisia urmand sa pregateasca proiectele de decizii si sa supravegheze respectarea tratatelor.
Lectia 2. Criza si depasirea crizei de consolidare a Comunitatilor(1960-1969)
Pasul 1. Blocajele ivite in consolidarea Comunitatilor
Istoria politicii europene a anilor '60 consemneaza pe larg (si)meandrele fenomenului integrarii, inregistrate in aceasta etapa. De aceea, nu vom face trecerea lor in revista, ci o schita a dificultatilor care pareau sa blocheze ascendenta integrarii, precum si a acelor reactii menite sa asigure demersul de consolidare a Comunitatilor pe o cale nefederalista.Este vorba de reactii, de atitudini si actiuni vadind o stare de spirit transpusa politic punctiform si tendential; desi ele marcau un curent dominant, totusi, luate in
ansamblu, nu erau intru totul rezonante si nu ajungeau la dimensiunea unei strategii hotarat convergente si la o miscare coerenta cu sine, netulburata de conjunctura.
De obicei, atunci cand se incearca identificarea blocajelor in consolidarea Comunitatilor, se porneste de la atitudinea politica a conducatorilor francezi din acei ani, indeosebi a lui de Gaulle, caruia i se reproseaza si astazi inca ostilitatea fata de supranationalitate. Dar neralierea Frantei la linia supranationalista prezenta in unele conceptii si politici institutionale comunitare nu exprima decat acea necesara consecventa cu principiul specificitatii valorilor europene, cu optiunea pentru exprimarea identitatii europene in relatiile cu SUA. Veneau oare aceste piedici ale integrarii dorita de europeni din aceasta directie sau adevaratele obstacole ale consolidarii Comunitatilor derivau din presiunile institutionale de germen federalist, supranationalist? In fond, veto-ul francez din ianuarie 1963 la cerea britanica de aderare exprima constiinta riscului de a accepta
integrarea unui stat avand relatii speciale cu Statele Unite, relatii in masura sa afecteze interesele comunitare. Tot in numele intereselor europene majore, care erau pana la urma interese ale fiecarui stat comunitar, Franta a convenit remodelarea raporturilor cu Germania, raporturi traditional tensionate, cand nu explozive pentru pacea continentului si a lumii. Incat,incheierea Tratatului de prietenie franco-german (ianuarie 1963) a avut ca
efect, intre altele, consolidarea unitatii comunitare, construita originar pe relatiile franco-germane. Cat priveste al doilea veto francez (aprilie 1967) la reluarea demersului britanic de aderare, el a avut ca justificare aceleasi interese ale Comunitatilor , iar ca efect - aderarea Regatului Unit, de la 1ianuarie 1973 (odata cu Irlanda si Danemarca), fara unele dintre conditionarile initiale, stanjenitoare pentru regimul juridic unitar al integrarii. Din acest motiv, socotim neintemeiate aprecierile, intalnite in mai multe lucrari, de genul "politica obstructionista a Frantei'sau retragerea generalului de Gaulle, prilej de "schimbare a politicii franceze' si de deblocare a crizei comunitare. In realitate, generalul isi facuse
datoria, ca sa parafrazam o expresie cunoscuta. Numai consecventa sa in ideea unei unitati comunitare dincolo de sacrificarea principiului national,idee sustinuta si de alti mari oameni politici ai statelor partenere, a facut posibil procesul consolidarii Comunitatilor. Asa -numita deschidere politica post-gaullista ce a urmat prin Georges Pompidou nu insemna o rupere, o negare a viziunii franceze in materie ci o continuare a spiritului ei in noile
conditii. De Gaulle fusese acela care, inca din 1949, vorbea - dintr-o perspectiva pan-europeana - despre "Europa de la Atlantic la Urali'. "O Europa a europenilor' era posibila, in conceptia generalului, numai pe baza statului national ca reper politic stabil, replica la aventura federalismului atlantic.
Orientarea nonfederalista nu s-a impus insa axiomatic nici in etapa aici prezentata. O dovedeste si Planul-Fouchet, demarat in 1961, dupa prima intalnire la nivel inalt a conducatorilor politici ai celor sase. El se prezenta ca un proiect de Uniune politica, acceptata doar implicit in Tratatul institutiv al CECO. Proiectul propunea un Consiliu al sefilor de stat si de guvern care sa decida prin unanimitate si o Adunare parlamentara doar cu rol consultativ, precum si o Comisie politica europeana cu misiune exclusiv tehnica, alcatuita din reprezentanti ai guvernelor nationale (sectorul externe). Cum acest proiect conceda statelor membre atributii directe de decizie in Uniunea politica, el a fost respins de Belgia si Olanda pe motiv pe motiv ca ar fi "fara valori prea federaliste.
Cu toate acestea, este semnificativ ca ministrii de externe vor formula cu acceasi ocazie principiul ca statele - viitoare aderante la CEE vor adera automat si la Uniunea politica. Pentru ca o a doua versiune a proiectului miza, intre altele, si mai mult pe o cooperare interguvernamentala, el a fost iarasi respins de aceleasi state. Numai ca evolutia constructiei co munitare avea sa demonstreze in continuare ca integrativismul (unui proiect)comunitar nu tine exclusiv, cel putin pentru Europa, de solutia federalista.
Daca Planul-Fouchet a esuat pentru culoarea sa apasatinterguvernamentala, parand ca sufoca activitati le institutionale comunitare, acela avansat de Mansholt, comisar pentru agricultura din partea Olandei, propunea, dintr -o directie opusa, reforma agriculturii prin
cresterea productivitatii, realizarea de mari ferme, reducerea numarului
lucratorilor din domeniu si a suprafetelor agricole cu 10%. Masurile supranationale propuse afectau puternic agricultorii din unele state membre, fapt care a condus la blocarea Planului - Marsholt.Ceea ce a fost numit "esecul' celor doua planuri reprezinta, dimpotriva, un castig al experientei comunitare. Se invedera, pe de o parte,ca procesul consolidarii Comunitatilor nu putea fi cantonat in zona colaborarilor interguvernamentale, fara imputerniciri sporite pentru institutiile comunitare, in acord cu mersul integrarii. Pe de alta parte, se intrevedea la modul practic faptul ca intarirea solidaritatii comunitare reclama politici sectoriale rezonante cu interesele statelor si a populatiei lor.
Incat, dupa noi, "esecul" celor doua proiecte era profitoriu; vadea ce nu trebuie facut, de la o extrema sau de la cealalta, in practica consolidarii unitatii politice si, respectiv, a dezvoltarii sectoriale a Comunitatilor. Asa-zisul esec putea fi atribuit nemijlocit demersurilor celor doi initiatorí; altfel, el nu marca stabiciuni pretins congenitale ale constructiei europene in plina desfasurare.
Framantarile si tensiunile produse exprimau o criza de dezvoltare, de cautare -
inerent tensionata - a solutiilor viabile, nu o criza de sistem.
Asa au stat lucrurile si cu ceea ce s-a numit "criza fotoliului gol', care
avea sa adjudece o solutie nuantata in raport cu cele doua moduri polare de a
intelege si practica edificarea Europei comunitare: supranationalismul ori
interguvernamentalismul. In 1965, pe fondul tensiunilor din jurul finantarii
politicii agricole comune, Franta acuza Comisia de depasirea competentelor
intrucat aceasta inaintase Adunarii Parlamentare proiectul bugetului comunitar,
nu Consiliului Ministerial, adica reprezentantilor statelor membre ca state
decidente. Gestul tehnocratic al Comisiei de a-si aroga prerogative
supranationale a provocat reactia Frantei care, la 1 iulie 1965, s-a retras de la
sedintele Consiliului. Politica "fotoliului gol' prelungita pe sapte luni, s-a datorat
si refuzului intemeiat al Frantei de a accepta votul majoritar din Consiliu, in
situatia in care votul in cauza punea in minoritate un stat al Comunitatii intr-o
problema de interes vital pentru el
Pasul 2. Compromisul de la Luxemburg
La sfarsitul lui ianuarie 1966 ministrii afacerilor externe, reuniti la
Luxemburg, au convenit asupra unui demers de revenire a guvernului francez
la lucrarile Consiliului. Asa-numitul compromis de la Luxemburg a avut o
importanta principiala: el nu facea de fapt concesii conjuncturale, ci instituia noi
proceduri practice de dezamorsare a conflictelor si de armonizare comunitara a
vointelor nationale. Astfel, odata cu confirmarea, desi mai putin apasata, a
temeiului unora dintre rezervele formulate de Franta la adresa actelor cu
caracter supranational ale Comisiei, se clarifica competentele executivului CEE,
precum si raporturile sale cu Consiliul. In ce priveste problemele supuse regulii
Augustin Fuerea, lucr. cit., p. 18.
de decizie cu vot majoritar in Consiliu, se admitea totusi ca, in situatia in
care se atinge un interes national major al unui stat, sa se continue
dialogul pana la stabilirea unui acord unanim al partilor . Politica
consensului si a evitarii voturilor formale susceptibile sa provoace
confruntari constituia un nou pas de adaptare creativa la situatiile inedite
ce jalonau inevitabil consolidarea Comunitatilor. De aceea, interpretarea
reactiei franceze ca incercare de "impiedicare a trecerii la sistemul votului
majoritar in adoptarea deciziilor asa cum prevedeau tratatele comunitare'
si de "pastrare a dreptului la veto al statelor membre' ni se pare
nenuantata. Aici nu e vorba, iarasi, de obstructionare si cu atat mai putin
de o "denaturare' a echilibrului institutional stabilit prin tratate, de "o
deviere a practicii comunitare in sensul intaririi elementelor
interguvernamentale" . Nu cumva denaturarea incriminata tinea tocmai
de inchistarea intr-un echilibru hieratic, inghetat in formula sa originara,
de extractie quasifederatista, care imersa indeosebi Tratatul CECO? lar
"devierea" unde trebuia cautata? Nicidecum in ,,intarirea elementelor
ínterguvernamentale', ceea ce reprezenta de fapt reconfirmarea politica al
unui drum nonfederalist al integrarii, reclamat de evolutiile obiective ale
practicii specifice constructiei comunitare. Era aici o regasire a Ideii
Europene in dimensiunea ei autentica, istoric constitutiva. De aceea,
adevarata deviere tinea de tentatia supralicitarii autoritarismului
supranational, strain spiritului european dar propulsat, cum am aratat in
alta ordine, prín unele strategii de integrare. Or, prin efectele pozitive
obtinute in exercitiul relatiilor intracomunitare, gestul Frantei lua forma,
totusi activa, a omisiunii elocvente
Practica, in realitate imbunatatita, a desfasurarii relatiilor dintre
state si institutiile comunitare inzestrate acum cu atributii mai bine
delimitate, a permis consolidarea in continuare a Comunitatilor. In acest sens,
la 1 ianuarie 1967 intra in vigoare Tratatul de la Bruxelles, semnat inca din
aprilie 1965, instituind un Consiliu unic si o Comisie unica a Comunitatilor
Europene, inlocuitoare ale celor trei Consilii de Ministri (apartinand CEE, CECO
si CEEA), respectiv ale celor doua Comisii (ale CEE si CEEA) si Inaltei Autoritati
(a CECO). Totodata, administratiile Comunitatilor se uneau intr-una singura iar
bugetul devenea un buget de functionare unica. Fuzionarea institutiílor
executive ale celor trei Comunitati avea sa permita exercitiul mai bine corelat al
atributiilor fiecareia dintre Comunitati, care, totusi, isi pastrau, fiecare dintre ele,
statutul de-sine-statator. Tratatele institutive continuau sa determine pe
domeniile lor aferente competentele, atribuite insa acum executivului unic.
Pe acest fond, s-a realizat anticipat, la 1 iulie1968 (in raport cu data de 31
decembrie 1969 prevazuta de Tratatul CEE), Uniunea Vamala. Intre statele
membre se suprimau complet barierele vamale interne si se stabilea un tarif
extern comun, ceea ce consolida hotarator componenta comerciala a integrarii
economice.
Acum era momentul ca, dupa tensiuni si rezerve depasite, sa se faca pasii
asteptati spre noi trepte ale integrarii. Summit-ul de la Haga, din decembrie 1969, marcat de contributia sustinuta a cancelarului Willy Brandt, a convenit acorduri de principiu pe trei directii majore ale evolutiei comunitare: desavarsirea, aprofundarea si extinderea
Lectia 3. Avantul integrarii europene (1970-1989)
Pasul 1. Directiile majore ale evolutiei comunitare
Fiecare dintre cele trei componente a asigurat in ordinea ei, dar in
legatura cu celelalte, evolutia ascendenta a integrarii. De aceea, le vom analiza
corelat, cu accent pe suportul lor semnificativ, fara a face efectiv prezentarea lor
descriptiv-evenimentiala. De altfel, componentele pomenite sunt atribute
survenite pe parcursul integrarii, ca expresie a consolidarii si maturarii
Comunitatilor si a continuarii necesare, pe mai departe, a integrarii
comunitare in forme superioare. Ele nu sunt etape, ci obiective strategice
ale etapelor desfasurate sau inca in desfasurare dupa saltul consolidarii
Comunitatilor, in masura sa anunte noi modalitati integrative, in acord cu
noile conditii, dar crescute din firul continuitatii organice a datului primar:
Ideea europeana a natiunilor si a valorilor lor ireductibile
Desavarsirea exprima vointa statelor membre de a asigura
depasirea stadiului de tranzitie spre un stadiu consolidat al CEE, in care
contributiile financiare ale statelor membre sa fie inlocuite cu resurse
financiare ale Comunitatii, provenite din drepturi de vama si 1 % din TVA.
La randu-i, extinderea era conditionata absolut - potrivit
Documentului final al Conferintei de la Haga - de acceptarea de catre
statele candidate a tratatelor Comunitatilor si a finalitatilor lor politice,
precum si a tuturor izvoarelor de vointa comunitara formalizata normativ.
Extinderea avea sa fie mai mult decat augmentarea cantitativa, pe
orizontala; spatiul comunitar largit urma si urmeaza sa fie de fapt regasirea
implinita a spiritului european in marginile sale naturale. In felul acesta,
extinderea devine miscarea intensiva a Europei catre nazuinta ei formativa
originara. In fond, aici se afla si esenta Ideii europene: nu un proiect
confectionat, ci o miscare real-imanenta spre afirmarea identitatii creative.
Cat priveste aprofundarea procesului comunitar, ea urmarea
punerea in opera a posibilitatilor implicite, inca nerealizate, in directia
centripeta a coeziunii de sistem, axata pe factorul de uniune economica si
monetara.
Pasul 2. Continutul procesului de adancire a integrarii economice
Raportata la schimbarile calitative obtinute pe cele trei directii,
perioada 1970-1989 se caracterizeaza prin relansarea si avantul constructiei
europene. Astfel, guvernele statelor membre aveau sa confirme Planul-
Werner, prezentat in octombrie 1970, care propunea crearea treptata, in
rastimpul unei perioade de zece aní, a mai sus-amintitei Uniuni economice
si monetare. Se urmarea unificarea progresiva a politicilor ecnomice
nationale, inclusiv a politicilor monetare, inghetarea cursurilor valutare si
instituirea unei organizatii monetare avand ca obiectiv o moneda comuna
Efectele proiectului au fost insa sever limitate in imprejurarile in care SUA
au renuntat in august 1971 la convertibilitatea in aur a dolarului,
producand o criza financiara mondiala. Cu toate acestea, prin politica
monetara convergenta a statelor membre s-a reusit introducerea, in 1978,
a unitatíi monetare ECU si crearea, in martie 1979, a Sistemului Monetar
European, (SME) prin care s-a deschis efectiv drumul uniunii monetare.
Desi sistemul nu acoperea obiectivele initiale ale preconizatei Uniuni
Economice si Monetare, reprezenta totusi un reper fundamental al parcursului ei.
La adancirea integrarii au contribuit si politicile sectoriale, fie ca se
urmarea consolidarea acelora care se aplicau deja in plan social, regional
ori energetic, fie lansarea unora noi in domeniul industrial, stiintific,
tehnologic, fie elaborarea de programe ale protectiei mediului si a consumatorului.
Continuarea constructiei europene in domeniul economic se cerea
corelata cu si intarita printr-o proiectata unificare politica, ínvocata inca in
1969 la intalnirea la nivel inalt de la Haga. In acest sens, a fost initiat
Raportul Davignon, aprobat in octombrie 1970 la Luxemburg de catre
ministrii de externe. Raportul constata necesitatea armonizarii politicilor
externe si a definirii modalitatilor cooperarii politice europene. In baza lui
s-a realizat consacrarea regulara, la 6 luni, a intalnirii ministrilor de externe
si, pentru situatii deosebite, a conferintei sefilor de stat si de guvern. S-a
creat astfel un mecanism de concertare a punctelor de vedere si a
actiunilor. Se poate observa sursa genetica si natura interguvernamentala a
mecanismului cooperarii politice, care, de aceea, nu se intemeia in tratatele
comunitare. De altfel, raporturile mecanismului cooperarii politice cu
institutiile comunitare erau restranse; Comisia Comunitatilor era invitata
sa expuna avizul sau asupra problemelor abordate de ministrii afacerilor
externe numai daca acestea ar fi provocat urmari asupra Comunitatilor.
Evolutia ulterioara a acestui mecanism a pus accentul pe obligatiile de
consultare dintre state. Totusi, asa cum s-a remarcat , cooperarea politica a
statelor membre statea sub semnul apartenentei la Comunitatea Europeana.
In cadrul format al politicii de cooperare, Franta propunea in 1974
(prin presedintele sau, Valery Giscard d'Estaing) instituirea Consiliului
European, inteles ca for suprem, chemat sa fixeze directiile de dezvoltare a
Comunitatilor si sa joace rolul de institutie politica decisiva in edificarea
comunitara. Fata de Consiliul de Ministri, aparut pe cale conventionala,
adica infiintat prin tratatele constituind Comunitatile Europene, Consiliul
European lua fiinta prin decizia sefilor de stat si guvern, deci pe cale
neconventionala.Sub aspectul atributiilor indeplinite, cel dintai se
prezenta ca institutie legislativa suprema a Comunitatilor Europene, in
timp ce al doilea era o institutie cu caracter politic. Pe de alta parte, desi
ambele organisme sunt compuse din reprezentanti ai statelor (sefi de stat
si/sau guvern pentru Consiliul European, si respectiv, ministrii afacerilor
externe si ministrii de resort pentru Consiliul de Ministri), Consiliul
European nu are calitatea de institutie comunitara. Dar ambele sunt
purtatoarele vointei nationale a statelor membre: Consiliul European
indreptateste functionarea Comunitatilor si le investeste din exterior cu
autoritatea necesara; Consiliul de Ministri reprezenta (cum vom vedea mai
nuantat in alta ordine) interesele statelor in Comunitati si le legitimeaza din
interiorul cercului lor de autoritate si competente. Si intr-un caz, si in altul
se intrevede vointa constitutiva a natiunilor (prin statele lor cu
reprezentare politica democratica) in raport cu Comunitatile si procesul integrarii pe ansamblu.
Intalnim si aici un argument impotriva solutiei federaliste; ea nu a
contribuit la constructia europeana, fiind respinsa practic - dincolo de
agitarea unor idei sau vehicularea unor strategii profederale - de realitatile
europene si de evolutia procesului comunitar. Cel mult, tensiunea
provocata sub presiunile ei a putut dinamiza reactia directiei
interguvernamentale in cautarea cailor integrarii, specifice Europei . Daca
faza de inceput a procesului comunitar miza oarecum pe
"supranationalitatea' institutiilor sale in raport cu rolul, considerat ca
trebuind sa fie mai restrans, al statelor membre, tratatele de la Roma aveau
sa produca insa o egalizare relativa a fotelor, Comisia si Consiliul
contrabalansandu-se. Dar evolutia ulterioara "momentului Roma', in ce priveste ideologia integrarii, a inclinat balanta inspre primatul factorului
interguvernamental. lar in anii '70, provocarile intracomunitare (precum
cele ale sectorului monetar) si acelea extracomunitare conduceau, nu o data,
la impas decizional la nivelul comunitar. Acesta nu putea fi depasit decat
prin interventia directa a sefilor de stat si de guvern, motivati de
autoritatea si legitimitatea lor politica . Tocmai in acesta stare de lucruri sa
hotarat infiintarea Consiliului European. In literatura problemei, acest
organísm sui-generis este privit pe buna-dreptate ca o manifestare
institutionalizata a preeminentei interguvernamentalismului, manifestare
dedusa insa din competitia integrare-cooperare. Daca reevaluarea
factorului etatic-national in strategia comunitara este incontestabila si
exprima un proces necesar, totusi ea nu se poate deduce din pretinsa
opozitie integrare-cooperare. Integrarea implicand comunitarizarea,
presupune cu necesitate si cooperarea (de factura interstatala), asa cum o
vadeste si natura Consiliului European. Insasi geneza structurilor
comunitare probeaza, ca si evolutia lor de altfel, rolul cooperarii
interstatale in integrare. Opusa cooperarii, integrarea nu ramane, si genetic
si evolutiv, decat o forma a supranationalitatii si a suprastatalitatii. Acestea
din urma, nu integrarea, sunt in realitate relatul opozabil al cooperarii.
Adancirea integrarii nu presupune slabirea factorului inter-national si
inter-guvernamental, ca sa poata, astfel abia, spori comunitarizarea.
Integrarea este, implicarea intracomunitara a fortelor si valorilor national--
etatice; ele subzista acum nu in punctualitatea lor discontinua, ci in
unitatea lor globala si sinergica: autoritatea vointei comunitare.
Mersul ascendent al edificarii comunitare facea tot mai vizibila
necesitatea de a asigura coeziunea sistemului prin dezvoltarea sa uniforma.
In acest scop, s-a institutionalizat politica regionala, fiind create, in martie
1975, Comitetul pentru politica regionala si Fondul Regional European.
Prin Conventia de la Bruxelles, se decide organizarea Curtii de Conturi
Europene.
Adancirea procesului de integrare si-a gasit expresia oficiala fireasca
intr-o rezolutie adoptata de Parlamentul European in 1978, prin care cele
trei Comunitati primeau denumirea generica de "Comunitate Europeana'
Ea hipostazia sintagmatic o idee in devenirea ei reala la acel moment, dar si
germenii evolutiei viitoare.
Intre alte fenomene care au jalonat in aceasta etapa mersul integrarii
- pe langa schimbarea sistemului "sarpelui monetar' cu Sistemul Monetar
European (la 1 ianuarie 1979) ori desfasurarea primelor alegeri generale si
directe pentru Parlamentul European (intre 7 si 10 iunie 1979) - a fost si
Acordul de la Schengen (semnat in prima varianta in 1985). Incheiat intre
Statele Uniunii Vamale Benelux, R.F. Germania si Republica Franceza,
acordul prevedea renuntarea graduala la controlul vamal la granitele
interne comune pana in 1990. El se justifica, intre altele, prin progresele
obtinute de Comunitati in realizarea liberei circulatii a persoanelor, a
marfurilor si a serviciilor.
Pasul 3. Adancirea unitatii politice ca proiect pe termen lung a
procesului european
Relansarea constructiei comunitare nu ar fi fost convingatoare si
deplina dincolo de punerea in lucru a ideii unitatii politice, care a
reprezentat proiectul pe termen lung al procesului european, menit sa
asigure perfectibilitatea uniunii economice insesi. In urma intalnirii "la
varf' de la Paris din 1972, au fost elaborate diferite rapoarte si proiecte, au
fost formulate declaratii (unele de factura federalista ori confederalista,dar celelalte de orientare guvernamentala ori intracomunitara). Elementul
lor comun era, dincolo de tensiunile si incertitudinile antrenate, reforma
institutionala pentru uniunea politica a Comunitatii . Comisia si
Adunarea, ca ínstitutii comunitare, au elaborat si ele un raport, de
inspiratie supranationala insa. Inadecvarile virtualei forme de uniune,
latente in acest raport, i-a determinat pe sefii statelor membre (acum "cei
noua'), reuniti in 1974 la Paris, sa solicite lui Leo Tindemans, primministrul
belgian, redactarea unui alt raport avand ca obiectiv Uniunea
Europeana. Documentul, prezentat in ianuarie 1976, exprima, ca sursa, un
plan guvernamental, dar cuprindea in continut obiective de
comunitarizare accentua ta, precum intarirea institutiilor Comunitati i
(prin alegerea directa a Parlamentului European si acordarea dreptului la
initiativa legislativa), angajamentul nu numai politic, ci si juridic al
statelor in relatia cooperare politica - institutii comunitare, transformarea
cooperarii politice intr-o "politica externa comuna" si o "politica comuna
de aparare". Aceste propuneri au determinat primirea cu rezerve a
raportului, incat el a ramas fara urmari practice. Totusi, Raportul
Tindemans nu preconiza extinderea procedurilor comunitare la
cooperarea politica, interstatala prin natura ei. Totodata, el pastra dubla
structura a procesului integrarii: institutii comunitare si cooperare politica
exprimata institutional prin Consiliul European. Se poate vorbi, in acest
raport, despre un concept al Uniunii Europene care evita socul
constitutional . De aceea, federalismul care i s-a reprosat nu ni se pare,
astazi, cu acoperire reala. Reactia la federalismul ideologic facea sa se
respinga sau sa se manifeste rezerve sau macar prudenta la tendinta
sporirii necesare, pe masura avansarii integrarii, a autoritatii si
competentelor Comunitatilor. Dar fara cresterea competentelor comunitare
- desigur, mentionam iarasi, cu acordul statelor membre si prin
subsidiaritate - nu era posibila, cum s-a observat pe parcurs,
autoorganizarea de sistem, nici convergenta functiilor ansamblului
comunitar. Pledoaria in favoarea recunoasterii politice si juridice a
autoritatii si autonomiei functionale a Comunitatilor nu e propriu -zis
federalism, in orice caz nu unul ideologic. Ambiguitatea termenului,
subzistenta si astazi - si in politica, dar si in doctrina -, crea in epoca inca
mai multe confuzii. Or, Raportul Tindemans pleda pentru unificarea
actiunii comunitare si a cooperarii politice, i ntelegandu-le ca vectori si ca
articulatii structurale ale fenomenului integrativ. Aici sta elementul sau de
valabilitate anticipativa pentru evolutiile ce au urmat.
Largirea cooperarii politice si incercarile de reforma comunitara au
continuat cu intensitate si in anii '80. In acest sens,"Initiativa Genscher -
Colombo" (1981) isi pastreaza semnificatia. In plan institutional, se
propunea sporirea rolului Consiliului European si a presedintiei acestuia
prin concentrarea componentelor deciziei comunitare sub a utoritatea sa.
Desi se mentinea, in exercitarea votului in Consiliu, practica recursului la
"interesul vital", se cerea ca recursul sa fie notificat in scris de catre satatele
in cauza. Se urmarea, astfel, inlesnirea deciziilor ce sa fie luate prin vot
majoritar. Intrucat proiectul pleda pentru o uniune a Europei intemeiata in
cooperarea interguvernamentala, el a provocat rezerve din partea
Parlamentului European . In baza proiectului negociat, a fost data la 19
iulie 1983, la Stuttgart, "Declaratia solemna privind Uniunea Europeana".
Asumarea de catre Consiliu a orientarii generale si asigurarii coerentei
comunitare proba hotararea de a valorifica potentialul politic national -
etatic in constructia europeana. In fond, componenta interguvernamentala
nu este decat expresia consacrata politic si juridic a rolului natiunilor in
insusi procesul comunitar, este - cum am constatat in alt context - o sursa
de energie creativa care se insera in structurile intime ale sistemului
comunitar, fara de care acesta ar ramane o forma golita de continut, un act
de vointa pura, dornica sa construiasca in vid. Motiv pentru care
autoritatea, scontata, a Parlamentului European nu avea si nu are a spori
prin reducerea rolului Consiliului, unde opereaza direct vointa statelor,
fara alterari de reprezentativitate electorala si de electoralism politicianist,
nu cu totul absente din viata Parlamentului European. Asumarea puterilor
in dauna Consiliului ar fi fost o confiscare a vointei etatice institutive a
Comunitatilor si, totodata, constitutive prin angajare institutionala si
functionala in insusi procesul integrarii. Adevarata autoritate a
Parlamentului are camp autentic de manifestare tocmai prin implicarea
hotarata si hotaratoare a factorului interguvernamental; parghiile etatice
provoaca miscarea din adanc a energiilor, o pulsatie inductiva a
continuturilor problematice si de experienta socio -istorica verificata,
continuturi care, animate de nazuinta formativa comunitara , isi cauta
forma adecvata momentului istoric actual. Nu disputa rea competentelor
conduce asadar la conturarea reformelor asteptate. Dincolo de necesarele
competente si atributii sporite care urmau sa revina Parlamentului
European si care i-au revenit efectiv intre timp, problema cresterii rolului
Parlamentului, intretinuta uneori cu zgomot, este sau poate deveni o falsa
problema ori o parghie de constrangere exterioara si neproductiva a
creativitatii si vointei Inaltelor Parti Contractante: statele membre. Cum
vom desprinde in alt cadru, institutia Parlamentului Europe an este in orice
caz altceva decat forul reprezentativ national, pentru care relatia de putere
cu guvernul opereaza in cunoscutii termeni clasici ai democratiei
parlamentare. E adevarat, Parlamentul European reprezinta interesele
cetatenilor Comunitatilor si, astazi, si ai Uniunii Europene. Dar cetatenii
Uniunii si cetatenia unionala nu sunt entitati abstracte; "europenii
unionali" subzista inerent ca aparteneti nationali. In aceasta calitate
ontologic conditionanta ei isi determina statutul civic si civil; statele
nationale, ca state ale democratiei reprezentative, ale primatului dreptului
si ale garantarii drepturilor fundamentale, sunt si ele in prezent state
pentru cetatenii lor prin structurile de putere, intre care si acelea
constituite reprezentativ, in primul rand parlamentele nationale. Din atatea
motive, interesele cetatenilor nu pot fi pana la urma europene fara sa fie si
nationale. Incat, Parlamentul European nu poate confisca ideea
reprezentarii populare; el imparte inevitabil autoritatea rezulta ta din
reprezentare cu parlamentele nationale, unde vointa politica a cetatenilor
isi gaseste o forma mai putin abstracta si mai angajanta de exprimare,
forma ea insasi corelata in spatiul etatic cu mijloacele democratiei directe.
Afara de aceasta, la nivel comunitar, alaturi de Parlament si in aceeasi
masura revine si Consiliului European vocatia respectarii drepturilor
omului. Cu atat mai mult cu cat politica in materie se fundeaza, ca si aceea
a Curtii de Justitie, in traditiile si valorile constitution ale comune statelor
membre. In acest sens, este mai mult decat graitor faptul ca sefii de stat si
de guvern invocau, in declaratia de la Stuttgart, constiinta si vointa de
identitate europeana a popoarelor Comunitatii. Sa desprindem de aici
ideea ca identitatea europeana se regaseste in structurile comunitare in
masura in care e prezenta in vointele particulare ce o sustin, in diversitatea
creativa ce o exprima formele etatic institutionalizate ale natiunilor.
In stabilirea solutiilor pentru o uniune europ eana s-a inscris si
primul Parlament european ales. Legitimitatea democratica de care
dispunea, dar mai ales motivatiile legate de sporirea puterilor sale l -au
determinat sa adopte in februarie 1984 proiectul de tratat pentru Uniunea
Europeana (proiectul Spinelli). Adoptarea proiectului nu era insa straina de
interesele si propaganda electorala pentru noile alegeri parlamentare ce se
apropiau. Proiectul eurodeputatilor desena un sistem institutional in care
Comisia isi aroga competente executive, iar Consil iul si Parlamentul,
impreuna, pe acelea legislativa si bugetara. Pozitionarea Comisiei, nu a
Consiliului, in centrul sistemului institutional urma sa faca din Parlament,
ca instanta politica autorizata sa aprobe componenta si programul de
actiune al Comisiei, un factor central al constructiei europene . Proiectul
Spinelli avea ca noutate principiul subsidiaritatii ca baza a Uniunii
Europene. Documentul exprima ceea ce in germere anticipa inca Tratatul
de la Paris din 1951 si ceea ce avea sa -si gaseasca deplina consacrare in
viitorul Tratat asupra Uniunii Europene, anume ideea dupa care
Comunitatile pot interveni si in realizarea obiectivelor care nu tin de
competenta lor exclusiva atunci cand statele membre nu le pot implini intr -
o masura suficienta.
In privinta subsidiaritatii, doctrina consemneaza acel punct de
vedere ca principiul in cauza si -ar gasi cea mai fidela forma de aplicare in
cadrul federalismului , ca, mai mult, ar fi specific statelor federale . Se stie
insa ca exercitiul subsidiaritatii nu es te un apanaj al federalismului (luat fie
in sensul strict, vizand statul federativ, fie in sensul "slab", vag, in care
intra - ilegitim, dupa noi - si organizarea comunitara europeana). Desi
federalismul este un cadru propice al solutionarii prin subsidiar itate a
conflictului ori concursului de competente intre planul federal si acela
federat al atributiilor si actiunilor, totusi - asa cum admit si sustinatorii acestei opinii- , relatiile functionale de subsidiaritate isi afla oportunitatea
si in spatiul de suveranitate al statelor unitare, anume in practica
democratica a deplasarii competentei de decizie spre nivelul de baza al
administratiei publice locale autonome, aflata mai aproape de problemele
concrete ale cetatenilor. Intrucat statul, la nivel cent ral, isi poate astfel
concentra eforturile pe directiile si aspectele globale ale functiilor sale,
subsidiaritatea intareste statul. Ceea ce este valabil si pentru relatia stat
membru - Comunitati si Uniune Europeana, unde statele isi asuma
multiple acte de constructie economico-sociala cu caracter national, avand
nu o data o marcanta finalitate integrativa. De aceea, nu trebuie mobilizata
problematica reala a subsidiaritatii la justificarea modelului de extractie
federalista al constructiei europene, care poate fi facuta si fara intentii. A
pune pecetea federalismului pe orice comunitate unionala nu inseamna
numai inadecvare terminologica; ea conduce inevitabil la imprumuturi de
modele si ideologii improprii ascendentei europene ceruta de drumul ei
firesc catre sine.
Pasul 3. Actul Unic European
Sa urmarim in continuare firul constructiei comunitare si mai ales al
sensului pasilor pe drumul deschis al integrarii. Astfel, am retinut ca
Inaltele Parti Contractante rezervau pe mai departe componentei de
cooperare interguvernamentala locul cuvenit in realizarea unitatii
europene. Problema care se punea acum, odata cu aceea a actiunii comune
a Consiliului cu Parlamentul si Comisia in Comunitati, privea codificarea,
dorita chiar de Comisie, a principiilor cooperar ii in domeniul politicii
externe. Era de asteptat, de aceea, un tratat complementar celor institutive,
cuprinzand amendamentele necesare. Acesta a fost Actul Unic European (AUE), semnat in 1986 si intrat in vigoare la 1 iulie 1987. El a realizat o
prima revizuire generala a tratatelor comunitare si a evidentiat ca Europa
comunitara implica si alti factori de coagulare in afara celor trei
Comunitati . In acest sens, AUE cuprindea in text atat prevederi de
revizuire a tratatelor institutive, deci clauze ale i ntegrarii comunitare, cat si
dispozitii pe linia cooperarii europene in cadrul politicii externe a statelor
partenere. Cooperarea primea acum un suport juridic. Conjugarea celor
doua domenii se regasea si in genericul tratatului: Actul Unic. El pleca de
la un orizont de asteptare cuprinzator, intrucat definea o viitoare Uniune
Europeana prin angajarea ansamblului relatiilor dintre statele membre, nu
numai a Comunitatilor. Corelarea participarii (economice) a statelor la
Comunitati cu cooperarea lor (politic a) in afacerile externe era strategic
formulata inca in Raportul Davignon din 1970, insa AUE ii asigura o
expresie constrangatoare, astfel ca un stat membru al Comunitatilor nu
putea fi nici exclus de la procedurile cooperarii politice, nici nu se putea
sustrage de la ele . Dubla calitate a fiecarui stat membru devenea un
element de construire a proiectatei Uniuni Europene. Cu toate acestea,
AUE respingea extinderea metodei comunitare, a principiilor integrarii
economice la cooperarea europeana in materie d e politica externa, atat in ce
priveste dreptul aplicabil, cat si competentele institutiilor. De asemenea,
jurisdictia Curtii de Justitie opera in continuare exclusiv asupra domeniului
comunitar; din cealalta parte, dispozitiile asupra cooperarii politice nu
atingeau tratatele Comunitatilor sau actele subsecvente. Consacrarea
Consiliului European ca organ comun, prin statuarea lui formala in dreptul
primar, urmarea sustinerea politica si juridica a crearii Uniunii Europene.
Retinem aici aceeasi preocupare a Inaltelor Parti Contractante a tratatelor
institutive de a nu-si subordona federalist vointa fata de structura institutionala a Comunitatilor, dar de a se implica si institutional, prin
Consiliul European, la progresul integrarii.
Referitor la practica comunitara, AUE pleca de la o noua definitie a
pietei interne, inteleasa ca spatiu fara frontiere interioare, in care sa fie
asigurata circulatia libera a marfurilor, persoanelor, capitalurilor si
serviciilor. Astfel, printr-un salt conceptual inovator, el i nsusi expresie a
rationalizarii epistemice a unor profunde evolutii obiective in viata
comunitara, se trecea de la conceptul, respectiv obiectivul pietei comune
(prevazut in Tratatul CEE) la conceptul de piata interna si, respectiv,
referentul sau corespunzator. Noua viziune economica, a spatiului
economic integrat, se baza pe simplificarea procesului decizional la nivel
comunitar. In acest sens, majoritatea calificata devine regula de vot in
Consiliu in problemele realizarii pietei interne, cu exceptii pre cum
fiscalitatea, circulatia libera a persoanelor ori drepturile salariale, pentru
care votul cu unanimitate ramane obligatoriu din considerente etatice de
interes vital. De asemenea, sporesc atributiile Parlamentului in procedura
legislativa-decizionala si se extind si cele ale Comisiei. Totodata, decizia
Consiliului pe baza votului unanim permite crearea Tribunalului de Prima
Instanta, chemat sa degajeze activitatea Curtii de Justitie. In spiritul
aceleiasi viziuni novatoare, AUE extinde constructia europ eana si la alte
componente decat aceea strict economica, precum: "Europa cetatenilor",
cercetarea si dezvoltarea tehnologica, politica mediului, reforma fondurilor
structurale, plasarea cooperarii monetare in sistemul Tratatului CEE etc.
Politica comunitara pentru noile domenii nu era asumata exclusivist, ci
complementar in raport cu competentele nationale de resort.
Natura constructiei juridice comunitare si de cooperare convenita
prin AUE a fost apreciata in doctrina ca o rezultanta a evolutiei prudente
de pana atunci a procesului integrarii, ca manifestare a controversei dintre
partizanii integrarii si aparatorii suveranitatii nationale . Credem ca si aici
se impune o nuantare, pe care o facem in raport de conceptia pe care se
asaza lucrarea de fata si pentru care factorul national este atat constitutiv,
cat si de emergenta functionala pentru Comunitati si Uniunea Europeana
pe un interval temporal de lunga respirare si devenire istorica. "Stancile"
printre care navigheaza corabia integrarii nu sunt, dupa n oi, "partizanii
integrarii" si, respectiv, "aparatorii suveranitatii nationale". Adevaratii
exponenti ai suveranitatii au necesara deschidere spre "altul", convinsi
fiind ca numai prin alteritate isi afirma propriul mod de a fi, posibil doar in
relatia existential-valorica cu "ceilalti" si cu Comunitatea. Integrarea - cum
am afirmat si in contexte anterioare - este modul actual necesar al
obiectivarii creativitatii nationale in stadiul plenar al cooperarii cu "ceilalti",
ridicata la faza superioara a intracooperarii comunitare. In ceasul istoric
prezent si intr-o lunga, de acum incolo, perioada istorica, atat timp cat
natiunile vor fi indreptatite sub soarele acestei umanitati viabile prin
diversitatea ei, vointa nationala si expresia ei etatica vor ramane u n factor
activ in istorie, inclusiv intr-una viitoare, construita rational prin formele
istoriceste indreptatite, precum integrarea europeana. O astfel de integrare
are in propria ei conditie, asadar, durabila dimensiune nationala. Si atunci,
cum putem opune pe "aparatorii suveranitatii nationale" "partizanilor
integrarii"? Si unii, si altii sunt de aceeasi parte a baricadei, iar primii
intrupeaza in orice caz partea cu adevarat autentica a celor din urma,
constiinta lor lucida. Confruntarea adevarata este , de fapt, intre acestia pe
de o parte si federalistii stricto sensu, care fetisizeaza autonomia
ansamblului institutional comunitar, contrapunand -o anihilant
componentei interguvernamentale a procesului integrarii. Aceasta este,
consideram, paradigma reala a relatelor antagonice. Luat cu sensul precizat, federalismul amintit este propriu -zis un comunitarism de gen proxim, care
inglobeaza ca specie insusi federalismul antinational, negativist, de factura
ideologica. Cum s-a constatat, prezenta federalismulu i s-a resimtit prin
reactia critica la solutia pragmatica - regasita in AUE - a celor doua ordini
juridice distincte, dar convergente: una a Comunitatilor, cealalta - a
cooperarii in politica externa a partenerilor. Conform acestui comunitarism,
ansamblul relatiilor dintre statele UE ar trebui guvernat de metoda
comunitara. Inca in 1975, folosind vocea Comisiei, reprezentanti ai
orientarii reductioniste in cauza cereau, in raportul asupra crearii unui
Uniuni europene, constituirea unui cadru institutional unic. Acesta nu
poate fi insa oportun cand conditiile formarii sale obiective nu sunt
maturate si cu atat mai putin atunci cand ignora filonul constitutiv al
vointei nationale. Complexul conditiilor economice, politice,
sociopsihologice, morale si religioa se, in genere culturale si de civilizatie al
genezei si evolutiei procesului integrarii europene este de asa natura incat
impune la modul ferm - astazi, dar si pentru "maine-le" istoric - dualitatea,
e drept, nu o data tensionata, cu avant, dar si cu recu luri, nationaluniversal
in constructia comunitara, inteleasa ea insasi ca sinteza in
continua modelare si remodelare. Care va fi aranjamentul constructiei
europene, pe fondul si in cadrul procesului globalizarii, intr -o alta etapa
macroistorica - este o alta prolema. Nu putem inlocui predictia cu
exercitiul facil al divinatiei; aici devine periculoasa si o idee chiar noua,
daca ignora conditiile prezentului istoric si impune solutii poate generoase,
dar riscante. Cu atat mai mult cand acestea - asa cum am mai afirmat - sunt
absolut interesate, dar drapeaza interesul, altfel gol, cu falsa generozitate a
idealurilor de viitor!
In aceasta privinta, "calea mediana" a AUE s -a dovedit o solutie
pragmatica, realista, in acord cu exigentele momentului. AUE a repre zentat
- s-a spus - pasul decisiv al trecerii la Uniunea Europeana.
O a treia directie majora a evolutiei comunitare, pe langa
desavarsire si aprofundare, a reprezentat-o, conform Summit-ului de la
Haga din decembrie 1969, extinderea ei prin aderarea de noi state. Nu vom
prezenta aici procesul extinderii, urmand sa -l infatisam intr-o alta ordine.
Subliniem doar faptul ca largirea Comunitatilor, privita ca extindere a
spatiului comunitar, dovedea maturizarea relatiilor comunitare, cresterea
intensiva a fortei de atractie a modelului valoric comunitar in plan
continental, sub aspect economic, politic si juridic.
Tratatele si actele de adeziune conditionau aderarea de acceptarea
acquis-ului comunitar, inteles ca sistem al normelor juridice privitoare la
functionarea Comunitatilor si institutiilor lor, la politicile comunitare. Sfera
acquis-ului cuprinde Tratatele institutive (CECO, CEE si CEEA), acelea
ulterioare (AUE, TUE, Tratatele de la Amsterdam si de la Nisa, inclusiv
cele susceptibile de adoptare ulterioa ra), legislatia institutiilor comunitare
(regulamente, directive, decizii, recomandari si avize), jurisprudenta CJCE,
declaratiile si rezolutiile UE, actele elaborate in cadrul PESC si al cooperarii
in domeniul justitiei si afacerilor interne, precum si a cordurile
internationale la care participa Comunitatile Europene si Uniunea
Europeana
REZUMAT
Crearea Comunitatilor Europene (CECO in 1951, CEE si CEEA in 1957) reprezinta actul major prin care debuteaza procesul integrarii
europene.
CECO se detasa de maniera traditionala a cooperarii interstatale;
formula "integrarii comunitare" permitea incredintarea unor competente
nationale pe domenii limitate catre o entitate nascuta prin acordul suveran
al statelor membre.
CEE avea ca scop principal integrarea econ omiilor statelor membre
prin instrumentul neoliberal al pietei comune, bazata, intre altele pe libera
circulatie a marfurilor, a persoanelor, serviciilor si capitalurilor. In
domeniul dreptului se instituia o ordine juridica specifica, cu obligatii
asumate de statele membre in ce priveste prevalenta normelor dreptului
comunitar in raport cu sistemele nationale de drept.
EURATOM-ul (CEEA) urmarea controlarea industriei nucleare,
cooperarea in sectorul de cercetare si de difuzare a cunostintelor tehnice in
activitatea nucleara civila, coordonarea investitiilor in domeniu.
Dar istoria politicii europene a anilor '60 consemneaza (si)
meandrele fenomenului integrarii, inregistrate in aceasta etapa. Era
perioada in care indeosebi Franta refuza ralierea la linia su pranationalista
sustinuta in politica institutionala comunitara. In opozitie cu naceasta ,
Planul-Fouchet a sustinut prea exclusivist metoda cooperarii
interguvernamentale, parand sa sufoce activitatile institutiilor comunitare.
Tensiunile provocare de poz itiile unilaterale exprimau de fapt o criza de
dezvoltare, nu un impas absolut; ea a fost depasita prin asezarea
echilibrului intre cooperarea interguvernamentala si metoda comunitara
(care conceda institutiilor comunitare anumite prerogative in raport cu
statele membre).
In acest context, s-a putut realiza (in iulie 1968) Uniunea Vamala.
In perioada 1970-1989 asistam la avantul integrarii europene, pe trei
directii majore: desavarsirea, aprofundarea si extinderea. In acest cadru a
fost posibila semnarea unui tratat complementar celor institutive (prin care
fusesera create Comunitatile), anume Actul Unic European (1986). AUE a
evidentiat ca Europa comunitara implica si alti factori de coagulare in afara
celor trei Comunitati. Se punea accent pe cooperarea eu ropeana in cadrul
politicii externe a statelor partenere. Cooperarea primea prin AUE un
suport juridic. AUE a reprezentat pasul decisiv al trecerii la Uniunea
Europeana.
CONCLUZII
Formarea Comunitatilor Europene reprezinta momentul de debut al
procesului integrarii europene. Comunitatile si institutiile comunitare
creeaza un cadru nou, original, al colaborarii dintre statele care au convenit
la instituirea lor. Aquis-ul comunitar este instrumentul juridic care asigura
regimul normativ al constructiei comun itare, realizata pas cu pas, prin
proiecte, dar si controverse intru gasirea solutiilor optime de integrare.
|
