CRIZELE LEGITIMITĂŢII PUTERII POLITICE. PUTEREA POLITICĂ ALIENATĂ

Teoriile si conceptiile referitoare la alienare[1], de diferite orientari si nuante, care scot în evidenta caracterul negativ al unor fenomene economice, social-politice sau spirituale, ocupa un loc si spatiu semnificative în peisajul cercetarii stiintifice a societatii contemporane. Între acestea, teoriile care abordeaza alienarea puterii politice, ca fenomen central al realitatii sociale, ce releva disfunctiile si degradarea naturii ei reale, au o importanta aparte pentru întelegerea corecta a modului în care functioneaza sistemul politic.

Ca reprezentanta a empirismului sociologic contemporan, Ada W. Finifter releva, în studiul intitulat "Dimensiunile alienarii politice" (1972), patru dimensiuni fundamentale ale alienarii politice: a) lipsa de putere politica (definita ca ".sentimentul individului ca el nu poate afecta cu nimic actiunile guvernului, ca alocarea de valori pentru societate de catre autoritati, care este centrul procesului politic, nu este supusa influentei sale"); b) absenta semnificatiei politice; c) absenta normelor politice; d) izolarea politica[2].

Accentul pus de empirismul sociologic pe faptul ca alienarea politica ia nastere între indivizi sau în raporturile acestora cu diferite structuri si institutii l-a determinat pe Virgil Magureanu sa considere ca indivizii nu pot genera alienare politica, ci doar suporta consecintele acesteia, în planul trairilor subiective sau comportamentelor lor, ca membri ai grupurilor sociale de care apartin, în virtutea statutului lor social. Chiar daca este marcata de accente ideologice depasite astazi, definitia data de sociologul român alienarii politice ramâne una de referinta: "Consideram alienare politica drept manifestarea constrângatoare si devianta a structurilor si relatiilor politice impuse de clasa dominanta dintr-o societate, în raport cu interesele si valorile politice ale majoritatii dominate si cu cerintele progresului istoric"[3].

10.1. SITUAŢII ALE ALIENĂRII PUTERII POLITICE

Alienarea puterii politice se manifesta în urmatoarele conditii:

- când puterea se separa, se izoleaza de cei pe care trebuie sa-i reprezinte. În acest caz, apare o separare între proiect (plan) si practica, cu consecinte negative asupra conexiunilor între sistemul politic si cel social;

- când puterea se autonomizeaza, respectiv când ajunge sa evolueze pe coordonate straine intereselor generale ale societatii, rolul sau încetând sau deformându-se major. O astfel de situatie genereaza contradictii severe, periculoase pentru evolutia politica a societatii;

- când puterea actioneaza împotriva proiectelor sociale asumate initial, sensul ei fiind deturnat radical. Puterea politica alienata nu mai reprezinta, în aceasta situatie, interesele societatii sau ale grupului social care a mandatat-o, ci se exprima exclusiv pe sine[4].

Alienarea puterii politice reflecta, direct sau indirect, semnalele diverse care provin din toate zonele aflate în contact cu puterea si cu politicul. Cauzele sale se afla atât în natura sistemului politic (înstrainarea este produsul natural al structurii sociale si politice), dar si în evolutia conjuncturala a acestuia.

10.2. EFECTELE ALIENĂRII PUTERII POLITICE

Puterea politica alienata produce efecte daunatoare majore la nivel politic si social. Poate cel mai semnificativ dintre acestea este functionarea nedemocratica, autoritara, totalitara, dictatoriala a regimului politic, care se exprima cu prioritate prin activitatea statului, institutie fundamentala a puterii. În acest context, ea determina inegalitati politice (prin privilegierea clasei politice dominante) si, pe cale de consecinta, relatii politice conflictuale (antagonice) între cei care exercita puterea si restu 424h78e l societatii.

Efectele alienarii puterii nu se limiteaza, însa, la activitatea statului, ci se extind si la nivelul zonelor de putere extrastatale (partidele politice, grupurile de presiune, mass-media, institutiile societatii civile etc.).

Alienarea politica se produce pe fondul incapacitatii puterii de a conduce, de a-si îndeplini functiile publice în societate si are ca efecte limitarea autoritatii si pierderea legitimitatii acesteia prin compromisurile la care recurg unii din reprezentantii sai si/sau prin incompetenta lor. În asemenea situatii, puterea politica se impune prin coercitie, represiune, utilizând mai ales forta aparatului represiv decât convingerea pentru schimbarea atitudinilor si comportamentelor cetatenilor într-o directie care  sa-i fie favorabila .

Înstrainarea puterii politice, care afecteaza, în timp si calitate, activitatea structurilor statale si nestatale de putere, conduce, în ultima instanta, la transformarea regimului politic democratic într-unul totalitar, dictatorial. Ea determina slaba integrare politica a cetatenilor, extinderea apatiei acestora fata de evenimentele politice si retragerea sprijinului acordat puterii. Contracararea alienarii politice se realizeaza prin practicarea vietii democratice autentice[6].

10.3. FORME (IPOSTAZE) ALE PUTERII POLITICE ALIENATE

Numeroasele forme (ipostaze) ale puterii politice alienate (dictatoriale) au efecte sociale relativ comune, care capata atribute (caracteristici) precum dominarea absoluta, supunerea neconditionata, coercitie extrema (sanctiuni preponderent de ordin politic), exterminarea fizica si morala a adversarilor politici, controlul totalitar al activitatii sociale. Situatiile mai sus-mentionate nu sunt numai forme (ipostaze) sau mijloace, conditii ale alienarii politice, dar si metode de conservare a pozitiei privilegiate a celor ce detin puterea în detrimentul celorlalti. Puterea alienata (dictatoriala) ignora, îngradeste si/sau anihileaza accesul membrilor societatii la actul decizional, folosind în acest sens mijloace de represiune.

În cele ce urmeaza, ne propunem sa insistam asupra unor forme cu semnificatie deosebita ale puterii politice alienate.

10.3.1. VIOLENŢA POLITICĂ

Violenta[7] este o practica inerenta raporturilor sociale, ce recurge la folosirea fortei brute ca mijloc pentru atingerea unui scop. Violenta se poate manifesta prin folosirea fortei fizice împotriva unei persoane, utilizarea armatei, politiei, jandarmeriei pentru a pune capat unei greve, demonstratii sau rebeliuni, întrebuintarea fortei de catre revolutionari împotriva puterii, recurgerea la asasinate de catre teroristi, exercitarea constrângerii de catre stat fata de conduitele deviante ale unor persoane .

Între formele violentei, pot fi mentionate violenta politica, ale carei caracteristici le vom aborda în continuare, si violenta civila (izbucniri neasteptate de violenta stradala, mai ales în suburbiile marilor orase, provocate de cauze sociale, etnice sau politice, care produc perturbari si pagube materiale).

10.3.1.1. DEFINIRE

Max Weber considera ca statul monopolizeaza folosirea legitima a fortei fizice pentru a asigura protectia cetatenilor fata de cei ce încalca ordinea, violenta fiind necesara pentru pastrarea ordinii publice sau/si apararea puterii împotriva adversarilor interni si externi.

Violenta politica presupune recurgerea de catre putere la constrângerea psihologica si fizica pentru obtinerea supunerii populatiei si mentinerea stabilitatii, în contextul reducerii resurselor de care dispune în acest sens. Putem retine, în context, si definitiile date acestui fenomen de R. Nieburg ("Violenta politica. Procesul comportamental", 1969), respectiv aceea care evoca "actele de dezorganizare, distrugere, ranire, al caror obiect, alegerea tintelor sau a victimelor, circumstantele, executia si efectele ar dobândi o semnificatie politica, adica tind sa modifice comportamentul celuilalt într-o situatie de negociere asupra sistemului social"[9] si de sociologul american Ted Gurr - "orice atac colectiv în cadrul unei comunitati politice contra regimului politic, a actorilor sau a politicilor sale" .

Este de retinut ca violenta nu poate constitui un instrument viabil pentru mentinerea stabilitatii, ea producând, de regula, efecte contrare.

10.3.1.2. CARACTERISTICI

Violenta politica este o ipostaza fundamentala a puterii alienate, dar si o metoda de conducere politica. Ea se impune în situatii specifice, atunci când puterea politica nu-si mai poate sustine rolul sau social cu instrumentele clasice ale democratiei, când raportul de forte politice începe sa-i fie tot mai defavorabil. În aceste cazuri, puterea recurge la violenta politica ca metoda de solutionare a dificultatilor majore cu care se confrunta. Ea este o metoda extrema a actiunii politice, care anticipeaza chiar sfârsitul, nu neaparat iminent, al puterii ce o foloseste. Predominanta irationalului în manifestarile violentei politice conduce la conflicte sociale de tip închis (intrigi, conspiratii, asasinate politice, activitati incisive ale emigratiei politice, sabotaje, activitati de spionaj etc.) sau deschis (revolutii, razboaie etc.).

Puterea care recurge la violenta fie ca si-a pierdut legitimitatea (sprijinul si consimtamântul popular fata de actele sale), fie ca a renuntat în mod deliberat sa obtina acest consimtamânt. De regula, folosirea violentei indica pierderea autoritatii politice si degradarea relatiilor de putere, respectiv înlocuirea raportului normal de conducere-supunere cu cel de dominare-subordonare, prin apelul la forta bruta. Un minim de violenta din partea statului poate fi justificat pe considerentul mentinerii ordinii sociale, dar numai în contextul legalitatii si al unui regim ce are sprijinul majoritatii. Razvratirea violenta poate fi si ea justificata, însa numai împotriva tiraniei

Violenta politica poate fi simultan consecinta profundelor mutatii care se produc cu regularitate în toate societatile, dar si motorul unei istorii în miscare, forma pe care o iau lua actele de ruptura de tipul revolutiilor. Ea este astfel legata de schimbarea sociala, de temerile pe care ea le inspira, de sperantele pe care le trezeste.

Conditiile trecerii la violenta politica. Ted Gurr a identificat doua conditii care favorizeaza (legitimeaza) trecerea de la violenta la violenta politica:

a) evaluarile în termeni de câstig. Adica convingerile conform carora recurgerea la violenta ar putea fi rasplatita (ex. pozitia violentei în traditia istorica, sentimentul marginalizarii, exemplul "contagios" al victoriilor obtinute de grupuri sociale vecine);

b) justificarile de ordin etic. Chiar daca, într-o democratie, utilizarea politica a violentei în afara statului este, de regula, condamnata, anumite perioade (rezistenta în fata ocupatiei naziste) sau anumite grupuri sociale (proletariatul, la începutul secolului XX) au creat teorii ale violentei, justificate prin maretia sau urgenta cauzei de aparat.

În acelasi context, sociologul american a relevat si factorii care pot sa delegitimeze utilizarea violentei. Între cei considerati ca semnificativi pot fi enumerati:

a) eficienta mijloacelor coercitive de care dispun guvernantii (ex. o politie eficienta obliga potentialii utilizatori ai violentei sa evalueze costul unei treceri la actiune);

b) traditiile si prestigiul institutiilor statului (ex. o lunga traditie de viata institutionala linistita dezamorseaza actiunile potentialilor violenti)[11].

10.3.1.3. TIPOLOGIE

Sergiu Tamas considera ca violenta este de mai multe feluri, respectiv: statala si extrastatala; interna si internationala; individuala, grupala si general-comunitara; generalizata si specifica; manifesta si latenta; morala (comportamentala), de limbaj; revolutionara si contrarevolutionara[12].

La rândul sau, Ted Gurr distinge trei tipuri de violenta politica, în functie de gradul de organizare si amplitudine: a) violentele spontane (ex. revoltele, ridicarile populare); b) violentele minoritare (ex. comploturile, asasinatele politice); c) violentele organizate la scara mare, care se sprijina pe popor pentru a rasturna un regim sau pentru a purta un razboi civil[13].

Forma extrema a utilizarii violentei de catre putere este represiunea pusa la cale de regimurile totalitare. Aceasta se manifesta sub forma terorii generalizate (fizica, psihica, institutionalizata), prin presiune totala si brutalitate asupra obiectului puterii si adversarilor politici.

10.3.2. ANOMIA

10.3.2.1. DEFINIRE

Anomia[14] este o alta forma de manifestare a puterii politice alienate. Notiune introdusa în sociologie de Emile Durkheim, în ultimii ani ai secolului al XIX-lea, anomia semnifica disparitia treptata, absenta sau încalcarea flagranta a normelor, regulilor, legilor sociale sau a celor juridice, obligatiilor, codurilor de comportament în cadrul unei societati sau grupari. Desi Durkheim a precizat ca anomia se refera la o proprietate a structurii sociale si culturale, conceptul a fost marcat, înca de la început, de o anumita ambiguitate, desemnând, concomitent, si starea unei societati dereglate, farâmitate, în care disparitia, absenta sau încalcarea legilor si altor norme de convietuire sociala, produc o dereglare semnificativa, voluntara sau involuntara, a mecanismelor sociale.

În sociologia contemporana, anomia este definita ca disolutia sau prabusirea consensului colectiv cu privire la valorile care întemeiaza o societate: normele exista, dar nu au nici o influenta asupra comportamentului social si individual. Prin urmare, conceptul este utilizat cu o pluralitate de semnificatii: de la aspectul obiectiv de absenta sau ignorare a normelor, la aspectul subiectiv de carenta sau ineficacitate a acestora[15].

10.3.2.2. CARACTERISTICI. EFECTE

Aparuta în momentele de criza social-politica generalizata, anomia este chiar forma fundamentala a alienarii puterii. Ea indica disfunctionalizarea si randamentul redus al structurilor si institutiilor politice ale statului de drept (ale caror consecinte sunt slabirea controlului si încalcarea ordinii sociale), incapacitatea puterii de a asigura functionarea normala a sistemului social global. Anomia reprezinta, în ultima instanta, contrariul puterii, pe care tinde sa o elimine sau sa o transforme în non-putere ("putere nuda" - Bertrand Russel), odata cu lichidarea principalelor ei resurse, determinând un nivel foarte scazut de realizare a valorilor si scopurilor initiale ale acesteia.

Fenomenul în sine marcheaza criza legitimitatii si autoritatii puterii politice, starea de discordanta a acesteia cu interesele si valorile sociale, politice si economice ale majoritatii indivizilor. El se manifesta ca reactie de protest fata de putere si structurile puterii politice si legislative, prin opozitie, ignoranta, indiferenta, manifestari deviante si delincvente etc..

Efectele create de anomie sunt deriva (deruta) si dezechilibrarea societatii, pierderea atributelor de rationalitate ale acesteia, conversia aberanta a valorilor politice, contestarea ei vehementa[16].

10.3.2.3. TIPOLOGIE

Robert K. Merton a raportat conceptul de anomie la societatile puternic competitive si stratificate. În lucrarea intitulata "Teorie sociala si structura sociala", el a aratat ca anomia este de doua feluri:

- simpla (care determina confuzii, abateri de la norme, conflicte între indivizi si grupuri sociale);

- generalizata sau acuta (materializata prin dereglarea sistemelor de valori sau a structurilor politice institutionale, a relatiilor politice, psihologiei politice individuale si comunitare, culturii si ideologiei politice, comportamentelor politice, traditiilor culturale sau politice)[17].

Sunt posibile diverse raspunsuri la situatiile de anomie, corespunzatoare celor patru tipuri de comportament: a) cel inovator - care accepta scopurile, dar nu si mijloacele; b) cel ritual - care accepta mijloacele, dar nu si scopurile; c) cel revoltat - care refuza atât scopurile, cât si mijloacele; d) cel care renunta - în mod pasiv, nu accepta nici scopurile, nici mijloacele[18].

10.3.3. MANIPULAREA POLITICĂ

10.3.3.1. DEFINIRE

Manipularea[19] politica consta într-un ansamblu de actiuni, metode, practici care vizeaza determinarea unui actor social (persoana, grup, colectivitate) sa gândeasca si sa actioneze într-un mod compatibil cu interesele celui care manipuleaza si nu cu interesele sale individuale (ale persoanei, grupului, colectivitatii), prin utilizarea unor tehnici de persuasiune care distorsioneaza intentionat adevarul, lasând impresia libertatii de gândire si decizie respectivului actor social.

Manipularea politica este una din formele cele mai importante ale puterii politice alienate, prin efectele pe care le produce asupra existentei politice a societatii.

10.3.3.2. CARACTERISTICI. EFECTE

Manipularea este un aspect particular al influentei exercitate asupra unor grupuri, mase etc. pentru ca acestea sa actioneze astfel ca rezultatul sa corespunda unor interese ce ramân în umbra. Ea desemneaza exercitarea unei presiuni într-un mod mai abil, mascat, asupra masei manipulate, fara amenintari (ca în cazul constrângerii), facându-se, de obicei, uz de ideile si de informatiile de care se dispune. Manipularea se realizeaza fara ca obiectele ei (oamenii, în cazul de fata) sa constientizeze acest fapt (altfel manipularea nu ar putea functiona)[20].

Rezultatele manipularii se pot traduce în actiuni de influentare a votului, de orientare a optiunilor, de modificare a comportamentului politic, de alterare, radicalizare sau înlaturare a unor valori politice specifice.

Tehnicile manipulatorii la care se apeleaza în astfel de situatii sunt, între altele, marketingul politic, publicarea de sondaje de opinie înainte de scrutinele electorale, acuze de manipulare sau de fraudare a alegerilor prezentate cu vehementa în diferite state[21].

10.3.3.3. TIPOLOGIE

Manipularea politica este de doua feluri (tipuri): directa (deschisa) si indirecta.

Manipularea directa (deschisa) este declarata, evidenta, fatisa. Ea se desfasoara "la vedere", sub egida institutiilor politice (stat, partide politice etc.), în scopul realizarii anumitor scopuri specifice acestora, prin modelarea constiintei politice a cetatenilor. Manipularea directa este întâlnita în aproape toate regimurile politice, cu precadere în cele dictatorial-totalitare.

Manipularea indirecta este mascata, subtila. Scopul propus este deturnarea constiintei politice, a valorilor si ideologiilor în directii convenabile anumitor actori politici, de regula, din rândul puterii, iar mijloacele (instrumentele) uzitate - minciuna, presiunile psihice, propaganda, demagogia, optimismul triumfalist afisat, abaterea atentiei de la anumite situatii presante, falsificarea continutului politic al unor actiuni (argumentul falsificat), santajul etc.. În prezent predomina manipularea ideologica, când partidele îsi "vând" pe piata politica cele mai false ideologii si iluzii, în afara vreunui suport moral si a vreunei eficiente[22].

10.3.3.4. MITUL POLITIC - FORMĂ DE MANIFESTARE

A MANIPULĂRII POLITICE

O forma extrema a manipularii politice este reprezentata de mitul politic[23]. Acesta provoaca dereglari specifice ale regimurilor politice, ale democratiei.

Mitul politic este o forma spirituala de mistificare, de alienare a puterii dictatoriale, care releva ca valorile politice pe care se sprijina aceasta au devenit anacronice, în dezacord cu aspiratiile grupurilor sociale cele mai largi, si ca este nevoie sa se recurga la mistificarea realitatilor pentru a îngreuna sau întârzia întelegerea de catre mase a acestei incompatibilitati. Functia fundamentala a mitului politic este justificarea structurilor si practicilor puterii alienate[24].

Ca structura manipulatorie, mitul înlocuieste (substituie) realitatea cu un fel de "poveste", care îsi propune sa mascheze sau, dupa caz, sa cosmetizeze datele reale, conferindu-le semnificatii noi, pentru satisfacerea unor interese politicianiste, individuale sau de grup, de cele mai multe ori meschine. Mitul încearca sa dea autoritate si legitimitate unei puteri aflata în criza sau chiar în situatia prabusirii iminente si sa atenueze, sa calmeze nemultumirile populare la adresa acesteia.

Mitizarea politica urmareste sa vitalizeze în mod artificial, fals rolul puterii, fie prin compararea acesteia cu modele eroice din trecut, fie prin inducerea sperantei într-un viitor iluzoriu care ar putea fi rezultatul actiunilor puterii. Puterea mitizata este investita nemeritat cu calitati deosebite, în contradictie flagranta cu interesele ei prozaice, marunte. Manipularea prin mitizarea politica încearca sa convinga cu privire la eficienta si moralitatea puterii, în situatii care, fara îndoiala, nu au nici o legatura cu acestea.

Claude Levy-Strauss[25] remarca ca între gândirea politica si mit exista elemente comune: prezenta unor structuri previzionale, respectiv trimiterea la viitor; caracterul imperativ al ideilor promovate; folosirea imaginii societatii viitoare cu un rol compensatoriu pentru frustrarile prezentului; asocierea cu un ritual, cu un anumit spectacol politic .

TIPURI DE MITURI POLITICE. Miturile politice sunt de mai multe tipuri, care au finalitati caracteristice:

Mitul de integrare (fondator). Mitul de integrare (fondator) promoveaza valoarea agregarii (reintegrarii) unei colectivitati în jurul unor valori comunitare (popor, natiune, viitor comun, destinul colectivitatii, misiune istorica) atunci când apare pericolul disolutiei politice a colectivitatii.

Mitul de integrare are, la rândul sau, doua ipostaze: una pozitiva, când mitul produce efecte benefice, stimulatoare, ca urmare a faptului ca integrarea promovata de putere este favorabila interesului comunitar general (mitul evenimentului istoric fondator al unei tari, descalecarea), si alta negativa, retrograda, când mitul legitimeaza un gen de actiune de agregare care defavorizeaza societatea (ex. agregarea comunitara în regimurile totalitare, dictatoriale).

Mitul de legitimare. Mitul de legitimare are rolul de a justifica, de a îndreptati conceptiile si actiunile politice ale puterii prin apelul insistent la valorile dominante, pretinse sau reale ale oricarui sistem politic. S-au creat, astfel, de-a lungul timpului, diverse mituri (al "poporului suveran" - constanta a constiintei adeziunii fata de rolul comunitatii în viata sociala, folosit însa, nu de putine ori, prin manipulare patriotarda, în interese politicianiste ieftine si perverse; al nationalismului - curent de gândire si model de actiune politica care a stat la temelia formarii natiunilor si statelor nationale, transformat uneori, din ratiuni politice meschine, în extremism, xenofobie si rasism; al statului de clasa al "dictaturii proletariatului", care, în numele unui grup social esential al societatii moderne, a justificat represiunea împotriva altor clase - burghezia, taranimea - pâna la disparitia acestora; al "apararii patriei" sau "tradarii" acesteia; al societatii arhaice, considerata "epoca de aur" a umanitatii, transpunere practica a mitului crestin, datorita acordului desavârsit, egalitatii perfecte între oameni; al societatii comuniste, apreciata ca "visul de aur al omenirii"; al "progresului", "muncii", "sacrificiului", "eroismului" în numele carora au fost întreprinse si abuzuri ce au dezechilibrat grav comunitatile umane; mitul "poporului ales", sionismul[27]) care au alterat regimurile politice si sistemele de valori promovate de acestea. Dupa cum poate fi lesne observat, tehnicile manipularii modifica în sens pozitiv sau negativ conotatiile unor fapte, evenimente, situatii, fenomene în functie de interesele si strategiile politice prin care puterea încearca sa-si prelungeasca dominatia în societate.

Mitul de imputare. Mitul de imputare are scopul de a pune orice nereusita a puterii pe seama adversarului sau politic, selectând din activitatea acestuia evenimente care ar putea sa slujeasca interesul puterii. Mitul de imputare vizeaza, dupa caz, o persoana, un grup politic care a condus societatea sau o actiune defavorabila a acestora care este considerata simbolica. Manipularea se foloseste, astfel, de sintagme ca "vechiul regim" (a se vedea atitudinea fortelor revolutionare fata de monarhie si marea nobilime din Franta anului 1789), "monstruoasa coalitie", "mostenirea trecutului" sau "regimul burghezo-mosieresc" (cu referire la conceptii si atitudini care justificau politica represiva fata de clasele - grupurile sociale avute, în regimurile totalitare, dictatoriale)[28] sau de strategiile politice care s-au raportat la ele.

Situatii speciale ale acestei categorii de mituri sunt întâlnite si în relatiile internationale, unde statele adversare sunt considerate adevarate "imperii ale raului". Strategia puterii vizeaza, si în acest mod, justificarea actiunilor de înlaturare a adversarilor politici.

În aceste mituri sunt implicate aspecte ale materiei concrete (sângele), notiuni de ordin moral (munca, familia, patria), componente ale vietii democratice (libertatea, egalitatea, fraternitatea), concepte filosofice (progresul).

Este de retinut ca mitul (mitizarea) politic(a) presupune transformarea marilor valori politice, nationale, morale etc. în justificari pentru politicile puterii, dar si ale opozitiei acesteia, mai ales în perioadele de criza, de rascruce, când evolutia sociala pune sub semnul întrebarii legitimitatea actiunilor lor. În societatile contemporane asistam la o dinamica impresionanta a mitului politic.

Tactica mitizarii nu este singura la care se face apel în astfel de situatii. Uneori, într-o masura asemanatoare, se foloseste demitizarea, respectiv procesul complex de demolare a miturilor puterii sau opozitiei anterioare. Demitizarea urmareste sau pregateste, într-un mod aparte în comparatie cu mitizarea, înfrângerea politica a adversarilor. Ea se realizeaza, în societatile totalitare, prin intermediul unor institutii specializate ale diverselor forme ale puterii, inclusiv prin mass-media aservita, iar în societatile democratice - si prin componente ale societatii civile. În acest sens, revolutiile declanseaza procese demitizante, explicând sau negând mitul politic, dar generând, totodata, noi mituri politice privind relatiile social-politice în curs de constructie.

Mitul politic are o mare putere de patrundere în constiinta maselor si, pe lânga obtinerea adeziunii spontane la telurile urmarite, poate produce si un efect de anihilare a spiritului critic[29].

10.3.4. SUPRADIMENSIONAREA PUTERII STATULUI

10.3.4.1. CARACTERISTICI

Alienarea puterii politice se manifesta, în anumite situatii, prin autonomizarea puterii statului, care diminueaza, continuu si sever, rolul celorlalte componente ale societatilor politica si civila. Ea se realizeaza si prin cresterea alarmanta a prerogativelor puterii executive, restrângerea prerogativelor parlamentului, inclusiv posibilitatea dizolvarii sale de catre executiv, sporirea atributiilor presedintelui, politizarea administratiei publice etc..

10.3.4.2. EFECTE

Efectele acestei strategii politice determina restrângerea caracterului democratic al societatii: pot fi enumerate aici reducerea dirijata a rolului opozitiei politice, pierderea calitatii de factor politic activ al colectivitatii, scaderea securitatii sociale a minoritatilor etc.. Aceasta stare de fapt poate evolua facil spre regimuri totalitare, în total dezacord cu necesitatea asigurarii unei organizari si conduceri viabile a activitatii sociale.

10.3.5. SLOGANUL

10.3.5.1. DEFINIRE

Termenul de "slogan" are semnificatia de lozinca, formula politica-standard cu pronuntat rol propagandistic, de simbol sau manifest politic[30]. În lucrarea intitulata "Sloganul" (Bruxelles, 1975), Olivier Reboul a dat o definitie realista acestei forme a alienarii politice: "Numesc slogan o formula concisa sau frapanta, usor de repetat, polemica si cel mai adesea anonima, destinata sa agite masele mai ales prin stilul sau decât prin elementul de autojustificare pasionala sau rationala pe care o comporta; cum puterea de incitare a sloganului depaseste întotdeauna sensul sau explicit, termenul este mai mult sau mai putin peiorativ" .

10.3.5.2. TRĂSĂTURI

Sloganul politic este chintesenta unei doctrine politice, o formula teoretica concentrata la maximum si, în acelasi timp, element al unei tactici sau strategii de actiune politica.

Întemeindu-se pe studiul aprofundat al psihologiei sociale, politicienii folosesc sloganul cu rolul de a mobiliza pe toti cei care apartin unui grup politic, într-o împrejurare data, fie pentru realizarea unor interese strategice (ca formula politica reprezentativa pentru o doctrina politica valabila pe perioade lungi de timp), fie pentru interese tactice (legate de valorificarea unei anume oportunitati sau conjuncturi politice).

Între institutiile pe care puterea politica le utilizeaza pentru influentarea conduitelor prin tehnici formale sau informale pot fi mentionate mass-media, Biserica, cele din domeniile învatamântului si dreptului, care au rolul de a orienta sistematic subiectii sociali în raport cu proiectele, planurile dorite de putere.

Este interesant de semnalat faptul ca sloganul reprezinta o arma politica normala, expresie utila, obiectiva a pozitiei oricarui grup politic; în acelasi timp, poate fi utilizat si ca stimulent artificial, menit a crea deruta, sau ca element component al strategiei generale a manipularii sau, dupa caz, a dezinformarii. Din aceasta din urma perspectiva, retine atentia ca sloganul, ca formula politica, are anumite caracteristici[32]:

Folosirea în perioade de interes politic maxim. Sloganul este rostit si promovat mai ales în perioade de criza sau de interes politic maxim (bunaoara, alegerile).

Caracterul selectiv. Mesajul politic în cauza se adreseaza, de regula, unui anumit segment social (electoral) - tinta, care face obiectul interesului maxim din partea creatorului sau si este stabilit prin selectare (separarea) dintr-o multime potential electorala.

Vizarea zonei instinctuale a constiintei. Prin tehnicile specifice de construire si difuzare (mesaj specific, rostirea, respectiv, scandarea în cadrul unor adunari publice, printr-o gestica adecvata, uneori pe ritmuri melodice, repetarea la comanda etc.), sloganul vizeaza mai putin elementele rationale ale constiintei, cât zona ei instinctuala, sentimentala. În asemenea contexte, multimea este dominata de slogan, împotrivirile mentale devin aproape imposibile, personalitatea, capacitatea de discernamânt sunt anulate, ca într-un fel de sedinta de hipnoza colectiva. "Un enunt este un slogan - releva Olivier Reboul - când el produce alt efect decât cel pe care îl declara.functia sa reala nu rezida în sensul sau, ci în impactul pe care îl produce, nu în ceea ce vrea sa zica, ci în ceea ce vrea sa faca"[33];

Rolul mobilizator. Creatorii si utilizatorii sloganului au în vedere, între altele, rolul sau mobilizator, adesea incitator, care poate conduce, uneori, prin supralicitarea fanatismului, a irationalitatii, la efecte sociale negative.

Crearea de adeziuni politice. Unul din scopurile sloganului este de a crea adeziuni politice, pentru atingerea caruia se apeleaza, nu de putine ori, la demagogie si minciuna.

Mistificarea realitatii politice. Sloganul încearca sa creeze aparenta legitimitatii pentru strategia politica a grupurilor de interes (putere si/sau opozitie) care îl folosesc. Multe din sloganuri au devenit, prin tehnici manipulatorii, adevarate mituri ("Deutschland űber alles", "Mussolini a sempre ragione", "U.R.S.S. - bastion al pacii e", "Ceausescu si poporul" etc.), stimulând instinctele si fanatismul, deschizând cale libera manifestarilor irationale sau, dupa caz, violentei brute. În aceste situatii, folosirea sloganului nu releva doar preocuparea puterii de a separa telurile sale ascunse de cele reale, dar si criza de credibilitate a valorilor promovate si, în ultima instanta, degradarea sa iremediabila.

Este de remarcat, în final, ca ipostazele puterii politice alienate la care am facut referire mai sus îsi realizeaza efectele negative în raport cu societatea globala si nu în mod separat: întotdeauna prezenta uneia dintre aceste forme indica prezenta celorlalte în cadrul manifestarilor deviante ale puterii politice. Împreuna, ele ofera imaginea unei societati aflate în criza, în care puterea politica reprezinta opusul consensului democratic real, reclamând schimbari de continut la nivelul acesteia.

Dintr-o asemenea perspectiva, consideram ca sunt relevante aprecierile profesorului Virgil Magureanu, conform caruia ".folosirea puterii ca scop, deturnarea ei de la rolul de instrument al progresului colectiv, de emancipare umana si transformarea ei într-o sursa de foloase egoiste pentru o mâna de profitori.echivaleaza cu declinul puterii, mergând pâna la prabusirea ei. Exista si momente când declinul se regaseste chiar în grandoarea puterii, când o concentrare enorma a acestei puteri în mâini putine face imposibila utilizarea ei în scopuri benefice si chiar eficienta puterii scade ireversibil. Omenirea se regaseste azi în fata unui asemenea prag, când destinul si viitorul însusi depind de modul de utilizare a instrumentelor puterii"[34].

10.4. MODALITĂŢI DE DEZALIENARE A PUTERII POLITICE

Puterea politica alienata este preocupata sa foloseasca resursele de care dispune pentru a iesi din criza de legitimitate si a determina schimbarea atitudinii refractare a populatiei, respectiv, pentru a se dezaliena. În acest sens, ea apeleaza la metode si mijloace diverse[35].

Recurgerea la masuri populiste si demagogice. Pentru a-si reface credibilitatea, puterea politica alienata apeleaza, uneori, la masuri populiste si demagogice (ex. acordarea de facilitati categoriilor sociale cu venituri mici, crearea de noi locuri de munca si reducerea somajului, cresterea subventiilor de la stat a salariilor si indexarilor, favorizarea unor zone geografice prin declararea lor ca defavorizate etc.). Desi efectele acestor masuri se resimt doar pe o durata scurta asupra nivelului de trai al categoriilor sociale în cauza, ele le pot influenta atitudinile de sprijinire a puterii politice. Odata cu diminuarea previzibila a efectelor mentionate, va scadea si legitimitatea politica întemeiata pe ele.

Largirea unor drepturi democratice. O alta modalitate prin care puterea politica alienata încearca sa recâstige încrederea populara este largirea unor drepturi democratice, între care cea a libertatilor de exprimare prin intermediul mass-media. Masurile întreprinse în acest sens vizeaza, de regula, abaterea atentiei populatiei de la scaderea nivelului de trai si a calitatii vietii.

Manipularea politica. Manipularea politica nu este numai o forma (ipostaza) a puterii politice alienate, dar si o modalitate clasica la care aceasta recurge pentru a depasi criza de legitimitate în care se afla la un moment dat. Prin manipulare, puterea încearca sa schimbe atitudinile, gândirea si comportamentul cetatenilor în favoarea ei, folosindu-se de argumente falsificate si de modalitati demagogice (ex. amplificarea nerealista a unor indicatori economici care reflecta nivelul de trai, promisiuni, strategii pe termen scurt si cu efecte benefice asupra anumitor categorii ale populatiei, în special a celor cu venituri mici, care pot fi mai usor manipulate). Practica dovedeste, însa, ca, mai devreme sau mai târziu, actiunile de manipulare politica au finalitati contradictorii intereselor si obiectivelor care au stat la baza lor.

RECOMANDĂRI BIBLIOGRAFICE

DRĂGOI, Nicolae; ZIDARU, Marian, Politologie. Note de curs, Editura Fundatiei "Andrei saguna", Constanta, 2003.

GIRARDET, R., Mituri si mitologii politice, Institutul European, Iasi, 1997.

HASTINGS, Michel, Abordarea stiintei politice, Institutul European, Iasi, 2000.

JUDE, Ioan, Paradigmele si mecanismele puterii. Krotologia - o posibila stiinta despre putere, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 2003.

LEPĂDATU, Dumitru, Procese si fenomene politice - prima parte, Editura "Actami", Bucuresti, 2000.

MĂGUREANU, Virgil, Declinul sau apoteoza puterii?, Editura "RAO", Bucuresti, 2003.

Idem, Puterea politica, Editura Politica, Bucuresti, 1979.

MITRAN, Ion, Politologia în fata secolului XXI, Editura Fundatiei "România de mâine", Bucuresti, 1997.

OXFORD, Dictionar de politica, Editura "Univers enciclopedic", Bucuresti, 2001.

PLANO, Jack; RIGGS, Robert; ROBIN, Helenan, Dictionar de analiza politica, Editura "Ecce Homo", Bucuresti, 1993.

TĂMAs, Sergiu, Dictionar politic. Institutiile democratiei si cultura civica, Editia a II-a revazuta si adaugita, Casa de editura si presa "sANSA" S.R.L., Bucuresti, 1996.

VÂLSAN, Calin, Politologie, Editura Economica, Bucuresti, 1997.