Conservatorismul
Conservatorismul, inainte de a fi doctrina politica, a existat ca stare de spirit, atitudine, insotind politicul de-a lungul evolutiei sale istorice.
Ca doctrina politica, conservatorismul apare in aceeasi perioada cu revolutiile burgheze, ca o reactie la principiile doctri 757e48h nei liberale, in general, si ale revolutiei franceze de la sfarsitul secolului al XVIII-lea, in special. Fondatorul doctrinei conservatoare a fost englezul Ed. Burke care, in lucrarea 'Reflectii asupra revolutiei franceze', aparuta in anul 1790, se pronunta pentru apararea ordinii sociale, a ideilor si institutiilor traditionale, impotriva innoirilor si schimbarilor afirmate de revolutionarii francezi si de doctrinarii liberali, care au inspirat revolutia franceza, inspirandu-se totodata de la ea.
Doctrina politica conservatoare poate fi definita ca un ansamblu de idei, teze care vizeaza organizarea si conducerea societatii prin pastrarea pe perioade indelungate a structurii politice traditionale.
La inceputurile sale, conservatorismul sustinea, in opozitie cu liberalismul, ca ordinea traditionala este ierarhica, ca forma de guvernamant este monarhia, iar institutiile politice sunt produsul unei dezvoltari indelungate, si schimbarea acestora de catre oameni s-ar realiza impotriva legilor eterne, schimbarile fiind apreciate ca brutalizari ale istoriei.
Doctrina conservatoare, avand la baza, ca si doctrina liberala, principiile statului de drept, sustine insa ideile inegalitatii oamenilor, ale necesitatii existentei claselor sociale, distincte si ierarhizate, rolul primordial al proprietatii private in apararea ordinii sociale, al religiei ca institutie fundamentala, al inegalitatii indivizilor si claselor sociale ca ordine fireasca, inscrisa in natura umana, statului revenindu-i sarcina apararii si reglementarii acestei ordini sociale.
Si doctrina conservatoare s-a manifestat si se manifesta prin mai multe variante: conservatorismul clasic, de inceput, cand avea la baza ideea conservarii institutiilor traditionale fata de schimbarile preconizate de revolutiile burgheze si sustinute de doctrina liberala si neoconservatorismul, aparut in perioada interbelica si care a cunoscut si cunoaste o raspandire larga in tarile dezvoltate, caracterizandu-se prin sustinerea institutiilor politice traditionale create, in principal, pe baza doctrinelor liberale. Asistam, de fapt, la sustinerea de catre neoconservatori a vechilor principii ale liberalismului, inclusiv criticarea interventiei statului in viata social-economica si a initierii unor masuri cu caracter social.
Multe doctrine conservatoare din tarile dezvoltate au o importanta componenta religioasa, devenind doctrine democrat-crestine, care stau la baza partidelor cu acelasi nume.
|
