Cornel Jurju si Cosmin Budeancă -
"Suferinta nu se dă la frati." Mărturia Lucretiei Jurj despre rezistenta anticomunistă din Apuseni (1948-
Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002, 284 p.

Lucrarea autorilor de la Cluj completeaza, în sensul de însu­fle­teste, un dosar rigid[1], sec, întocmit grupului Teodor susman de Secu­ritate. Lectura dosarului lasase destul de multe goluri, atât ca in­formatie, cât mai ales ca motivatii umane ale unor actiuni.

Aflate la antipozi ca semnificatie, cartea si dosarul redau doua lumi diferite, pe care istoria le f 18518l117s ace sa interactioneze si sa reactio­ne­ze. Daca n-ar fi venit marturia Lucretiei Jurj, Dosarul de Urmarire In­for­mativa nr. 2701 ar fi fost unul ca multe altele, însa lectura ambelor materiale creeaza o imagine cuprinzatoare pentru istoria perioadei.

saisprezece ore de înregistrari, unsprezece casete audio, noua în­tâl­niri le-au fost necesare autorilor pentru ca aceasta carte sa ajunga la noi. În substrat se mai afla emotia retrairii experientelor si munca mi­ga­­loasa de a transcrie aceasta fara a altera farmecul si oralitatea povestii.

Ordinea cronologica nu este un criteriu obligatoriu pentru poves­titoare, si înca de la început stii ce s-a întâmplat, grosso modo, stii ca Lucretia Jurj depaseste cu bine încercarile grele la care este supusa, urmeaza apoi doar detaliile.

Autoarea este o supravietuitoare. La propriu, fiind singurul mem­bru al grupului lui Teodor susman care mai traieste, si la figurat, pentru ca nimic din ceea ce traieste/patimeste nu o slabeste, nu o mic­soreaza, nu o schimba. Marturia ei este coplesitoare si este toc­mai descrierea acestei supravietuiri.

Punând problema post-factual, raspunsul este unul fara ezitari: "Suferinta nu se da la frati." Lucretia Jurj nu ar vrea sa schimbe nimic si nici nu ar transfera altcuiva povara sortii avute, chiar daca ar putea.

Vitalitatea extraordinara a lucrarii transpare prin pastrarea lim­ba­ju­lui local, prin interjectii, prin intensitatea amintirilor, intuita printre rânduri. Evenimentele relatate, experientele, parca luate din povestile cu haiduci, capteaza cititorul, îl determina la participare afectiva.

Marturia este a Lucretiei Jurj în primul rând, apoi, prin extensie, a grupului Teodor susman, pentru ca se prezinta pe ea înainte de a întâlni grupul, deci este reconstituirea unei vieti, apoi a unui episod de istorie, toate acestea sub ochii nostri.

Istoria de altfel a fost un "personaj" în familia Lucretiei Jurj înca din copilarie, caci intervine, prin deciziile ei politice, în viata tuturor membrilor, obligându-i sa se mute din loc în loc, în diferite colturi ale tarii. Aceste peregrinari, cu toata gospodaria în caruta, prin tara bul­versata de razboi, anticipau un destin similar pentru Lucretia Jurj. Ca femeie matura si-a purtat averea pe cararile muntilor, în raz­boiul cu autoritatile, apoi, ca detinuta, a schimbat periodic temnitele, luptând cu alti si alti gardieni, pentru ca în final, ca om liber, cu greu sa-si gaseasca locul.

Abia casatorita, tânara fata vine în contact cu oponentii noului regim comunist. Dupa un razboi fatis, ea este martora unuia lent, psi­­hic. Primele întâlniri le are cu grupul lui Leon susman, iar atitu­di­nea ei este una de element de sprijin cu experienta: nu pune între­bari indiscrete familiei, nu comenteaza cu nimeni ceea ce afla, furni­zeaza partizanilor informatii (deci observa ce se întâmpla în jurul ei) si, mai ales, pastreaza secretul. Treptat afla si de existenta gru­pu­lui lui Teodor susman, pe care sotul ei îl alimenta cu hrana si in­formatii. Toate acestea devin certitudini doar în momentul în care Militia descinde, în puterea noptii, pentru a-l aresta pe Mihai Jurj. Evenimentele se succed cu repeziciune, ca scenariul unui film. Mihai, cu un curaj nebunesc, fuge de sub privirile autoritatilor, iar Lucretia este arestata si apoi anchetata periodic. Putând deveni un instrument de constrângere a sotului, ea decide sa îl însoteasca pe munte. Din toamna lui 1950 pâna în august 1954, Lucretia Jurj va strabate, în permanenta neliniste, satele, dealurile si muntii pe teri­toriul a trei judete: Alba, Cluj si Bihor.

Mergând la extrema, putem afirma ca întreaga zona a Huedinului a fost una de partizani. Multi dintre locuitori erau adversari, teoretic macar, ai noului regim comunist. Dintre acestia Teodor susman, fiii lui si alti câtiva au iesit doar din anonimat, dar majoritatea populati­ei se opunea regimului comunist. Asa a rezistat zece ani grupul susman. Daca populatia nu ura regimul, daca nu i se opunea, grupul ar fi fost repede anihilat, caci politica lui era sa aiba legaturi cu cât mai multi oameni, pentru a crea o retea de luptatori în cazul unei conjuncturi favorabile. Informatiile despre situatia internationala ajungeau la fugari prin intermediul localnicilor, ceea ce demonstreaza ca aceasta facea parte din viata lor de zi cu zi. Ascultând "Europa Libera" îsi riscau libertatea dintr-o convingere intima proprie. În final însa, actiunile grupului susman nu s-au materializat, fara a fi diminuata cu nimic dimensiunea eroica a faptelor lui. Lipsa de concret a actiu­nilor partizanilor români este însa o constanta în istoriografia su­biec­tului, nu doar în cazul de fata.

Pozitia geografica izolata a comunei Rachitele a permis grupului sa circule cu usurinta între cele trei judete (Alba, Cluj si Bihor), mo­tiv pentru care problema figura pe agenda tuturor celor trei ser­vicii de Securitate. Competitia absurda a ofiterilor care se ocupau de acest caz, în cele trei birouri judetene, a accentuat greutatea cu care gru­pul a fost capturat. si tocmai aceasta a dus la îndârjirea ofi­terilor, amplificând dorinta fiecaruia de a-si adjudeca un aseme­nea trofeu. "Pretul" a crescut si mai mult dupa admonestarile iritate ale lui Alexandru Draghici, ministrul de Interne. Dosarul de Securitate pas­treaza consemnata declaratia unui ofiter din care transpare aceasta con­curenta acerba: "Regiunea MAI Cluj putem spune ca a uitat cu desavârsire faptul ca trebuie sa colaboreze în mod strâns cu Re­giunea MAI Oradea."[2]

si în cazul grupului Teodor susman actiunile Securitatii au avut loc în desfasurarea clasica: arestari, recrutari de informatori, descin­deri în toiul noptii, torturi, deportari. Teroarea era la ea acasa. Mai ales descinderile la casele persoanelor de sprijin aveau un tipic bine stabilit, un scenariu, trebuiau sa înspaimânte, sa descurajeze orice ajutor pentru fugari.

În ciuda acestui tip de reactie, cu presupuse rezultate imediate, razboiul de uzura a fost cel care a dat rezultate în final. În timp, sem­nele erau evidente, însa departe de cei care le determinau: frag­men­ta­rea grupului si neîncredere în celalalt, fiecare membru stia foarte putin despre actiunile celorlalti pentru a nu avea ce divulga, în cazul arestarii.

Amploarea actiunilor Securitatii nu poate fi constatata decât din dosarul care abunda de zeci de planuri amanuntite, saptamânale, lunare, trimestriale. La nivelul partizanilor nu ajungeau decât misca­rile de trupe si dimensiunea arestarilor. Despre recrutarile de infor­matori nu aveau decât cunostinte vagi, desi dosarul dezvaluie un numar impresionant al acestora, iar despre tehnica folosita pentru obtinerea informatiilor nu stiau nimic.

Diversitatea metodelor a variat de la caz la caz în functie de ima­ginatia ofiterului coordonator. Sotii Jurj si Roman Onet au fost ares­tati combinând recrutarea ca informatori a gazdelor de peste vara, familia Popa, cu plasarea unui post fix de supraveghere în sura aces­teia si folosirea narcoticelor pentru adormirea "banditilor". Daca dro­gul nu a actionat conform asteptarilor, ofiterii au fost la post în ani­hi­larea reactiei fugarilor. Dosarul consemneaza aceste informatii, iar convingerea Lucretiei Jurj ca arestarea lor a fost determinata de cumnata ei, Ana Pandrea, este doar pe jumatate adevarata. Secu­ri­ta­tea a aflat de la ea doar gazda fugarilor din acel moment.

Într-o societate rurala, semiautarhica, mijloacele tehnice se rezu­mau la rarele aparate de radio cu galene. Pentru taranii din Ra­chi­tele era de neconceput existenta unui microfon minuscul, im­plantat în ziduri, în suri, care le permitea ofiterilor sa asculte orice con­ver­satie din casa. Pentru capturarea fratilor susman acesta a fost mij­locul hotarâtor.

Dupa arestare, pentru Lucretia Jurj încep lungi si amanuntite in­te­ro­gatorii, pastrate de dosarul informativ, însa sentinta lipseste, figu­rând probabil într-un dosar penal.

Rândurile în care autoarea povesteste impactul sentintei asupra ei - condamnare la munca silnica pe viata - sunt emotionante, iar argu­men­tele ei sunt cele ale unui om educat în principiile dreptatii justitiei: "Am plâns pentru ticalosia si nedreptatea pa care o facut-o, de a con­damna pa viata un om, care n-o facut nimica. O fugit numa' si o stat ascuns. N-o furat, n-o dat în cap la nimeni, n-o omorât." (p. 192).

Zguduitoare este si lupta Lucretiei Jurj de a afla ceva despre soarta sotului ei, ofiterii refuzând sa-i spuna ca a murit imediat dupa arestare. Aceasta era o alta forma de tortura, mult mai perversa, ali­mentata de minciuni care întretineau sperante desarte. Protestele ei repetate ajunsesera în toate colturile închisorii de la Oradea, asa cum a aflat dupa eliberare, toti detinutii stiau ca-si cauta sotul. În dis­pe­rare de cauza, Lucretia Jurj a început greva foamei, autoritatile însa au refuzat, mai departe, sa-i confirme banuiala decesului so­tu­lui, ba dimpotriva, recurg la tentativa de alimentare fortata.

Periplul închisorilor comuniste este prezentat detaliat: Oradea (de doua ori), Mislea, Jilava (de doua ori), Miercurea Ciuc (de doua ori), Vacaresti, fiind eliberata din Penitenciarul Oradea. Marturia este noua datorita perspectivei feminine, existând relativ putine relatari de acest fel. Dar oroarea închisorilor politice comuniste este la fel de socanta, cu aceleasi portrete de oameni îngrozitori.

Autoarea revine, în mod constant, la credinta în Dumnezeu, care sustine si întareste de fiecare data, atât pe munte, fugara fiind, cât si în închisoare, la ancheta sau pe patul spitalului, grav bolnava de plamâni: "Rugaciunea si credinta ne-o tânut în toti anii aceia, pa munte." (p.177), "Asta i-o tânut pa oameni în închisori, credinta." (p. 208).

Aceasta este o constanta a marturiilor din închisoare ale tuturor supravietuitorilor. Gândul ca Dumnezeu nu i-a uitat si doar le în­cearca credinta, sau minunea descoperirii lui Hristos în închisori sunt preponderente în acest gen de lucrari.

Surprinzatoare mi s-a parut reactia în momentul aflarii sentintei. Nu se plânge ca a fost condamnata la munca silnica pe viata, desi nu are decât 26 de ani, ci este revoltata de disproportia dintre fapte si pedeapsa. La fel, în închisoare, când opiniile politice fata de siste­mul comunist nu se modifica, slabele sperante într-o eliberare vin dintr-o schimbare de regim, în nici un caz dintr-o gratiere. Aceste gân­duri demonstreaza esecul politicii de reeducare încercata de regi­mul comunist asupra unora dintre detinuti.

Pe parcursul lecturii, câteva detalii mi s-au parut ironic-amare. Întâlnirea, în penitenciarul de la Miercurea Ciuc, cu Maria Plop, alta fe­meie care a ales fuga pe munte, alaturi de sotul ei, membru al gru­pului Arnautoiu, i-a confirmat Lucretiei Jurj ca actul ei a fost firesc, prin similitudine. Apoi, peste ani, eliberata din detentie, se afla fata în fata cu sotul surorii ei, unul dintre soldatii care au urmarit-o pe munti, în vara lui 1952. Exemplar este modul în care autoarea transeaza situatia: "Io nu am avut nimic cu el pentru asta. ca el nu a fost securist si nici membru de partid. Nu i-am reprosat niciodata nimic, ca nu era el vinovat de nimic." (p. 239).

Stilul relatarii este unul alert, sincer, emotionant pe alocuri. Sim­plitatea judecatilor este cuceritoare. Iar meritul pentru acestea revine atât Lucretiei Jurj, cât si autorilor care au avut maiestria sa nu le atenueze prin transcriere. Oralitatea marturiei nu a avut cu nimic de suferit prin editare.

Exista carti care te cuceresc de la prima pagina si care apoi te tin în universul lor mult timp dupa ce ai terminat lectura lor, iar o carte buna este aceea care reuseste sa-ti deschida o noua perspectiva. "Suferinta nu se da la frati." împlineste aceste doua criterii, creând o impresie de participare la viata unui om pe care nu l-ai vazut niciodata.

Clara Cosmineanu