DECIZIA POLITICA si Cultura politica

DECIZIA POLITICA

1) Notiunea de politica

Notiunea de politica poate fi analizata de la distinctia pe care limba engleza o permite intre „politics” si „policy”.„Policy” se refera la politica de coodonare a unui organism determinat, in timp ce „politics” se incadreaza in sfera luptei pentru putere.

Politica este o competitie pentru cucerirea sau influentarea puterii, un exercitiu general al puterii de guvernare. De asemenea, politica mai priveste urmatoarele aspecte:

alocarea publica a bunurilor si valorilor;

rezolvarea conflictelor ;

modul de conducere a unei tari;

modul de exercitare a functiei de conducere;

Deci, trebuie facuta o distinctie intre politica guvernamentala si politica definita ca exercitare a puterii intr-un domeniu distinct bine definit.

In limba romana, se intalnesc doua categorii de fenomene referitoare la spatiul politic:

politicul;

politica.

1. „Politicul – corespunde nivelului structural prin care sunt clasate si ordonate datele materiale ale unei colectivitati. Politicul mai cuprinde si elementele spirituale ale unui popor, acestea formand cultura poporului respectiv.” De asemenea, politicul asigura ordinea intr-o comunitate si face parte din sistemul social.

Polticul nu poate fi ignorat de nici un membru al comunitatii, iar acceptarea politicului presupune acceptarea autoritatii, adica raportarea la „ordine” sau „justitie”.

Rolul politicului este acela de a prelua unele probleme pe care un grup nu le poate rezolva. O societate fara probleme este o societate stagnanta, iar politicul prin functiile sale di 737i89h namizeaza colectivitatea in care actioneaza. Cei care constientizeaza problemele vor avea autoritate in fata comunitatii in cazul in care isi asuma responsabilitatea de a le rezolva.

O problema, este considerata o problema politica in momentul in care aceasta este rezolvata cu ajutorul unei puteri institutionalizate. Daca nu este necesar, politicul nu va interveni in solutionarea unei probleme.

Instrumentul folosit in rezolvarea unei probleme indica caracteristica politicului. Datele initiale ale politicului se vor schimba odata cu includerea puterii in datele problemei. Acest fenomen poarta denumirea de politizarea problemelor.

Societatea este obisnuita cu problemele prin intermediul politicului. Aceste probleme se rezolva de politic atunci cand se recurge la urmatoarele procedee adaptate situatiei cum ar fi:

a)      compromisul;

b)  consensul;

c)  contractul.

Politicul are urmatoarele caracteristici:

„se regaseste in toate miscarile sociale si incadreaza noile forte sociale;

are capacitatea de a se adapta, iar acesta face ca politicul sa nu fie asimilat unor structuri institutionale;

incadreaza grupul in spatiul public, iar societatea ia act de existenta lui;

regleaza prin institutii contradictiile si convergentele sociale;

exprima echilibrul si ordinea necesara vietii sociale;

reprezinta partea stabila a guvernarii.”

„Politica – este activitatea desfasurata de guvernanti sau de un alt grup pentru a ocupa posturi de conducere sau pentru a influenta deciziile conducatorilor.” Politica poate fi definita si in alte moduri, si anume:

a) politica utilizeaza sub constrangeri puterea sociala;

b) politica cuprinde activitatile de cooperare si de conflict dintr-o societate, precum si producerea si distribuirea resurselor.

Trasaturile fenomenului de „politica”:

a partea practica a acestei activitati implica o paleta foarte larga de procedee ;

a)      poate fi perceputa de catre societate intr-un sens peiorativ;

b)      introduce masurile coercitive in cadrul societatii;

c)      are o functie sociala si necesara asupra societatii, controland astfel tendintele anti-sociale ale membrilor societatii;

d)     creeaza valori si priveste realizarea binelui social;

e)      grupeaza valorile politice si le schimba continutul initial prin integrarea lor in spatiul puterii;

f)       determina regulile grupului prin mecanisme de autoritate si de spunere;

Politica se bazeaza in general pe drept, acesta constituind o expresie concentrata asupra politicii.

Dreptul, ca si politica reduc incertitudinile viitorului, iar norma juridica este expresia practica a dreptului ce urmareste sa introduca in grup relatiile corespunzatoare valorilor ce trebuie respectate.

Deci, se poate spune ca politica asigura prin forta fondata securitatea exterioara, interioara si solutionarea convergentelor interne, fiind garantul ordinii intre diferitele divergente de opinii si interese. Se poate observa o corelatie a politicului cu juridicul in cadrul vietii sociale.

2) Cultura politica

Cultura este un proces de umanizare a naturii, se constituie prin dialog activ cu lumea in urma unei actiuni de individualizare, de personalizare.

Autorul actului cultural este individul, atat ca, creator cat si ca receptor de valori. Cultura pune accent pe traire, invatare, exercitarea aptitudinilor si a energiilor spirituale individuale.

Cultura este rezultatul educatiei, civilizatia reprezinta sistemul organizat al educatiei.

Valorile culturale deriva din eforturile culturale individuale, pe cand eforturile civilizatiei se concretizeaza in bunuri.

O societate poate fi considerata civilizata numai atunci cand si-a asimilat si integrat valorile culturale care-i sunt necesare.

Referitor la conceptul de „cultura” Dictionarul Explicativ al Limbii Romane ii ofera acestuia mai multe intelesuri:

„cultura reprezinta totalitatea valorilor materiale si spirituale create de omenire si a institutiilor necesare pentru crearea acestor valori;

cultura inseamna a poseda cunostiinte variate in diverse domenii precum si totalitatea cunostiintelor;

cultura inseamna nivelul ridicat de dezvoltare intelectuala la care ajunge cineva.”

Acelasi dictionar defineste si procesul de culturalizare ca fiind:

actiunea de a se culturaliza si rezultatul ei;

raspandirea culturii;

instruirea.

Discursurile politice, juridice, economice prezinta teme de prezentare si de sustinere referitoare la cultura politica. Aceasta reprezinta o modalitate de operationare a societatii, de integrabilitate a cerintelor aflate in competenta statului.

Schimbarea este o caracteristica permanenta a sistemelor politicii functionale. Schimbarea nu este inevitabila, ea constituie doar o alternativa rezonabila.

Ideea de schimbare se regaseste in conversii si adaptari, existand aici o tensiune intre traditie si modernitate.

Spatiul politic se transforma datorita schimbarii, insa transformarea nu este posibila fara actiunea culturii.

„Cultura politica reprezinta ansamblul de atitudini, credinte si sentimente care pun ordine si dau sens proceselor politice.”

Conceptul de cultura politica este un produs al scolii americane si este util in masurarea gradului de democratizare.

Pentru ca o societate democratica sa functioneze trebuie sa indeplineasca anumite conditii si anume:

„sa aiba o economie de piata;

sa aiba o clasa de mijloc importanta numeric;

sa aiba o elita politica profesionalizata;

sa aiba o componenta culturala”.

Rolul elitei politice este acela de a adapta exigentele transformarii economice si sociale la sistemul de valori.

Relatiile specifice ale unei societati sunt influentate de cultura politica, prin modul in care acesta din urma actioneaza asupra tipului de participare politica, prin amprenta pe care si-o pune asupra atitudinilor.

Orice societate cunoaste o forma de cultura politica. Exemple de atitudini politice:

supunerea;

nesupunerea;

toleranta;

intoleranta.

Un sitem politic vizeaza adaptarea la exigentele mediului sau, chiar daca procesele politice sunt repetate este posibil ca obiectivele societatii sa fie atinse (se vor repeta procesele politice in caz ca ele nu au avut succes prima data cand s-au aplicat). Ca sa supravietuiasca, un sistem politic trebuie sa aiba asigurat consensul intre practicile politice si asteptarile populatiei. Influentele trebuie sa fie reciproce intre practicile politice si asteptarile populatiei.

Sistemul politic nu poate rezista in timp indelungat fara o recunoastere a legitimitatii sale si a mecanismelor care il compun.

Cultura politica are influenta asupra sistemului politic si invers (sistemul politic poate influenta cultura politica in unele conditii).

Revendicarile de diferite feluri exercita asupra sistemului politic o anumita presiune. Adaptarea la acesta presiune se realizeaza in doua moduri:

prin recrutarea unui personal politic capabil sa adapteze aceste presiuni la caracteristicile sistemului;

prin socializare, respectiv prin difuziunea unei culturi civice compatibile cu exigentele de adaptare ale acestuia la mediu.

Cultura politica poate furniza explicatii asupra diferentelor intre partidele care revendica aceeasi familie polica sau de ce Parlamentul nu functioneaza la fel in unele state.

Cultura politica poate desemna un set de convingeri si sentimente care vor determina atitudini si comportamente caracteristice unei comunitati umane. Pe baza acelui set se poate evalua eficacitatea unor initiative politice.

Actiunea politica daca nu tine cont de cultura, istorie si viata politica specifica fiecarei comunitati risca sa devina un esec.

Lipsa conservatorismului, a culturii civice, a culturii politice nu constituie obstacole fatale in actiunea de guvernare.

In anul 1963, Gabriel Almond si Sidney Verba in lucrarea „Cultura civica” au studiat atitudinea membrilor societatii in raport cu politicul in urmatoarele etape:

„increderea in sistemul politic;

cunoasterea modului de functionare a procedurilor de guvernare;

satisfactia fata de procedurile de guvernare.”

In studiul lor autorii au comparat tari ce erau presupuse democratice.

In general, cultura politica este o componenta unitara a unei comunitati statale. Exista insa, si diferite tipuri de subculturi cum ar fi:

subcultura elitelor;

subcultura maselor;

subcultura grupurilor etnice;

subcultura religioasa.

Subculturile pot evolua si se pot transforma in culturi politice sau se pot transforma in familii politice.

Contra-culturile pot genera fenomene marginale cu un pronuntat caracter antisistemic.

Dereglarile in functionarea sistemului politic sunt creeate de:

diferentele de cultura politica dintre grupuri;

modelul propus de clasa politica nu este adecvat cu cerintele si comportamentele politice;

Cultura politica poate fi pasiva si toleranta atunci cand are la baza asigurarea „ordinii”. Justitia in scopul ei de a asigura drepturile, presupune mobilitate si implicit instabilitate.

Cultura politica s-a dezvoltat dupa infaptuirea credintelor si valorilor asupra activitatilor sociale.

In general, exista doua modele de societate:

consensuala;

conflictuala.

In aceeasi lucrare „Cultura civica”, Gabriel Almond si Sidney Verba au evidentiat trei tipuri de cultura politica:

„parohiala – se caracterizeaza printr-o modesta constientizare a politicilor nationale;

de supunere – se caracterizeaza prin normele legale si beneficiile ce tin de asistenta si de asigurarea sociala;

participativa – este orientata spre articularea cerintelor si formarea deciziilor”.

Toate aceste trei tipuri de cultura politica dispun de o structura politica. Structura politica in cazul de fata poate fi definita ca un ansamblu de elemente structurale ale sistemului politic.

3) Putere si autoritate politica

3.1) Puterea politica

Puterea este asociata frecvent cu ideile de autoritate, forta si violenta care presupun relatia de comanda/ supunere.

Cand vine vorba de putere politica exista o ambiguitate cu privire la termen. De aceea, doctrinarii printre care si Aristotel considera ca se poate vorbi de sensuri diferite ale intelesului de putere:

puterea in stare lenta;

puterea manifestata.

Puterea corespunde aptitudinii umane de a actiona, in timp ce puterea politica prtiveste actiunea colectiva a unei comunitati.

„Puterea politica nu poate apartine unui individ, ea apartine grupului atata timp cat aceasta se mentine.”

Puterea unei persoane particulare inseamna relatia de influentare si capacitatea acesteia de a se manifesta; ea nu implica nicidecum putere politica cu aspect institutional.

Puterea politica este elementul esential al oricarei forme de guvernare fiind indispensabila constituirii tuturor genurilor de comunitate politica.

Cel mai important lucru in politica este acela de a sti cine pe cine conduce si rolul pe care il detine fiecare actor in viata sociala.

Din punct de vedere relational, operationalizarea conceptului de putere introduce doua concepte corelative si anume:

autoritate;

legitimitate.

Autoritatea constituie o relatie diferentiata care presupune un raport intre :

posesorul autoritatii;

subiectul autoritatii;

domeniul autoritatii.

„In cazul in care posesorul autoritatii este specializat intr-un anumit domeniu detine o autoritate epistemica.” Autoritatea epistemica nu poate fi delegata fiind exercitata numai de posesor si doar in domeniul sau de competenta. Daca ii este recunoscuta autoritatea epistemica detinatorului sau inseamna ca i-a fost recunoscuta mai inainte competenta.

Deci, acest tip de autoritate se refera la pozitii, iar contestarea pozitiei exprimate de un expert se poate realiza numai de catre specialisti.

„Atunci cand autoritatea priveste coordonarea unui domeniu si se exercita prin directive autoritatea se numeste deontica.” Autoritatea deontica consta in recunoasterea autoritatii de catre subiectii asupra carora se exercita si poate fi delegata.

3.2) Autoritatea politica

Autoritatea politica este un tip de autoritatea deontica fiind exercitata prin institutii.

Schimbarea persoanelor care detin functii de autoritate politica nu afecteaza continuitatea statului datorita caracterului impersonal al institutiilor.

Rolul puterii de stat nu este minimizat din cauza multiplelor forme de putere si autoritate. Puterea de stat, ca si forma institutionalizata a puterii politice detine locul central prin suveranitate.

Rolul puterii politice in organizarea relatiilor de conducere si supunere consta in analiza formelor de actiune colectiva si a modurilor de coordonare a activitatilor particulare.

Specificul politicii ca domeniu de autoritate este dat de urmatorii factori:

felul in care structurile sociale relationeaza cu procesele de control social;

retetele de influenta sau de actiune;

situatiile conflictuale ce pot rezulta din actiunea structurilor sociale.

Respectul, supunerea sau ascultarea unor persoane fata de actiunile, masurile sau directivele membrilor unei comunitati locale depinde in mare masura de forma de organizare sociala, implicit de autoritatea politica.

Persoanele individuale se identifica temporar cu autoritatea politica. Aceasta apartine institutiilor si este reflectata in texte de legi, reguli.

Autoritatea politica este dependenta de recunoastere si este un fenomen de putere. Autoritatea implica dreptul de a comanda.

Consensul dintre o parte din comunitate care recunosc legitimitatea hotararilor si deciziile detinatorilor autoritatii este determinant pentru ca directivele sa se transforme in actiuni concrete.

Autoritatea desemneaza in acelasi timp institutia (persoana) si puterea formala pe care aceasta o poseda.

Diferenta dintre putere si autoritate este facuta de atributiile acestora. Puterea presupune atat relatii de conducere-supunere, cat si de dominare-subordonare, in timp ce autoritatea se rezuma la a prezenta doar relatiile de conducere-supunere.

Caracterul politic al autoritatii este reprezentat de modul de manifestare si de referintele acesteia.

Pozitiile de autoritate cuprind intreaga societate si poate fi prezentata ca vointa nationala sau expresia interesului general.

„Legitimarea autoritatii urmareste concilierea intereselor grupului aflat la guvernare cu interesele generale.” De asemenea, legitimarea intemeiaza un sistem de guvernamant si realizeaza acomodarea guvernantilor cu guvernatii. In lipsa unui minim de legitimitate nici un regim politic nu poate functiona si nu se poate mentine.

Legitimitatea presupune caracteristici de natura simbolica si practici ce variaza in functie de context. Autoritatea trebuie acceptata pe baza consimtamantului si nu a fortei.

Max Weber a clasificat formele de legitimitate dupa cum urmeaza:

legitimitatea traditionala – are un caracter interpersonal, detinatorii puterii fiind determinati in virtutea unor reguli transmise si consfintite de traditie. Cei care recunosc un astfel de tip de legitimitate se afla in raporturi de dependenta de tip patrimonial;

legitimitatea carismatica – se fondeaza pe calitatile exceptionale ale celui care o detine si in jurul caruia se constituie o comunitate de tip emotional. Aceasta legitimitate nu se poate permanentiza si nu se poate transmite catre eventuali discipoli;

legitimitatea rationala – presupune ca relatia de supunere este stabilita prin reguli abstracte acceptate. Legitimitatea rationala este un tip de legitimitate democratica. Astfel, legitimitatea presupune ca institutiile puterii vor aplica procedurile electorale corect, chiar daca beneficiaza de autoritate. Poporul se prezinta intr-o dubla calitate: ca forta propulsoare a puterii si ca fundament social al acestei puteri.

4) Impactul miscarilor politice

Autoritatile administratiei publice, in decursul timpului, au fost dependente de vointa electoratului, de alegeri.

Partidele si coalitiile guvernamentale remodeleaza frecvent sistemul administratiei publice, printre care si posturile ministeriale, strategice.

Cei din conducerea ministerelor, in multe cazuri sunt schimbati mai des decat o data la patru ani sau la sfarsitul mandatului. Acest lucru creeaza o bresa in continuitate.

Existenta unei administratii publice stabile si profesionale a devenit o cerinta esentiala pentru a mentine in miscare afacerile statului.

Rolul functionarilor publici ca si consilieri profesionali in politica a fost cu greu acceptat.

Politicienii in general, apeleaza la consilieri din afara administratiei cand vine vorba de realizarea politicilor publice, dar si a strategiilor de reforma ale administratiei si nu numai.

In sistemul public, politicienii fac politica, iar functionarii publici implementeaza politica.

„Supravietuirea unui nou regim democratic depinde de calitatea procesului democratic si de abilitatea avuta in implementarea reformelor economice si sociale cerute.”

Natura relatiilor dintre politicienii si functionarii publici la nivel central, executiv este un aspect primordial al dezvoltarii unei guvernari efective si democratice ce contribuie in final la procesul de transformare.

5) Abordarea manageriala a deciziei politice

Abordarea „modelului cresterii” reprezinta abordarea cea mai caracteristica a operatiunilor publice administrative.

Sustinatorii acestui model, sunt de parere ca acesta se potriveste cu natura politicilor si institutiilor politce intr-o masura mare. Aceeasi sustinatori afirma ca acesta este un model pe care administratorii publici il pot pune in aplicare.

Modelul cresterii determina ambiguitatea multora dintre obiectivele declarate ale politicii publice.

„Daca un obiectiv nu are sprijin politic, administratorii publici vor evita sa-si exprime obiectivele in termeni cuprinzatori si operationali.”

Este posibil ca administratorii publici sa doreasca mai inainte sa adopte decizii care sa duca la imbunatatirea starii afacerilor. Aceasta abordare va fi crescatoare in mod regulat si poate presupune o revenire si modificare constanta a strategiilor si a mijloacelor de aplicare.

Se poate constata necesitatea receptivitatii administratorilor publici asupra comunitatii politice. Deci, administratorii publici sunt reprezentantii politicii pentru grupurile din care fac parte, dar sunt si raspunzatori in fata oficialilor alesi.

Din argumentele prezentate mai sus se deduce ca:

„luarea deciziei politice trebuie sa includa participarea publica;

administratia publica trebuie sa fie bazata pe dezvoltarea coalitiilor politice si pe consensul politic;

administratia publica trebuie sa permita nespecialistilor si oficialilor politici nu numai sa dea directive administratorilor publici , dar sa si exercite presiuni asupra lor si sa decida in favoarea unei aplicari sau a alteia.”

Modelul cresterii specifica urmatorul proces general pentru luarea deciziei politice:

Redefinirea finalitatilor – in cadrul acestei etape mijloacele si scopurile nu sunt tratate ca forme distincte unele de celelalte. „Modelul recunoaste ca obiectivele politice pot fi neclare pentru a servi ca finalitate in oricare sens operational.” Finalitatile strategiei guvernamentale sunt adesea definite prin mijloacele utilizate intr-o agentie pentru miscarea intr-o directie politica generala;

Ajungerea la un consens – testul unei bune decizii il reprezinta acordul sau consensul in favoarea politicii si metoda de implementare pe care aceasta o dezvolta. Mijloacele si scopurile sunt tratate ca pachete, care pot fi mai mult sau mai putin acceptabile pentru grupuri de interes relevante. Pachetul considerat cel mai acceptabil este sustinut de cel mai puternic consens. In acest sens, exista riscul ca reprezentativitatea si receptivitatea sa inlocuiasca eficienta, economia si eficacitatea, acestea din urma fiind valori importante pentru alegerea mijloacelor obiectivelor. Modelul cresterii nu favorizeaza obiectivele manageriale traditionale ca avand o pozitie determinanta. De asemenea, se poate afirma ca modelul cresterii nu trateaza valorile manageriale traditionale ca fiind nesemnificative. Un program care face mai putin si costa mai mult poate fi acceptat intr-un grad mai mare, conform modelului cresterii, decat unul care este mult mai economic si eficient. Aceasta situatie depinde de anumite conditii, si anume:

a)      atunci cand testul unei politici (strategii) bune este nivelul suportului politic pe care il genereaza, deciziile politice nu sunt testate impotriva impactului lor in producerea unei schimbari intr-o arie data a vietii sociale, economice sau politice. De fapt, testul este reprezentat de intretinerea suportului politic, exprimat de multe ori prin cresterea alocatiilor bugetare. Un program poate fi considerat de succes, chiar daca nu are un impact perceptibil asupra societatii, fiind considerat simbolic.

b)      testul unei bune strategii nu il constituie impactul sau asupra unei tinte in societate, ci, mai degraba, sustinerea pe care o genereaza. Pentru ca un program sa nu fie luat in calcul, trebuie sa se demonstreze ce ar fi cel mai bine. Este insuficient sa se precizeze ca un program nu functioneaza, trebuie indicat sa se precizeze ce anume va functiona. Ce anume va functiona poate sa fie nerealizabil politic, deoarece poate ameninta coalitia in sustinerea programului existent;

c)      ajungerea la un consens in cadrul deciziilor politice tinde sa deregleze logica din spatele evaluarii politicii si sa faca evaluarea performantei dificila. Se poate observa evidenta disjuncturii dintre abordarile politice si manageriale ale administratiei publice.

Luarea unei decizii satisfacatoare – cei care iau decizii politice prin abordarea cresterii vor considera cateva pachete de mijloace – scopuri si vor selecta unul care este satisfacator. In cele din urma, se va ajunge la o decizie optima ce maximizeaza valorile pertinente. In general, deciziile nu se sprijina foarte mult pe teorie, ele sunt ghidate de practica precedenta. Cu toate acestea, modelul cresterii de luare a deciziei poate fi cladit cu ajutorul participarii unor importante grupuri de interese, alte agentii, membri ai legislativului si indivizii preocupati de procesul de decizie asupra unei strategii.

5.1) Critica asupra modelului cresterii

a) „Abordarea cresterii are unele avantaje majore din punctul de vedere al reprezentarii si reprezentativitatii.” Insa, fiecare grup de interese cauta propriul sau purtator de cuvant guvernamental (birou sau agentie). Daca sunt implicate mai multe unitati administrative coordonarea devine mai dificila, aparand multe comitete consultative intre agentii. Astfel solutionarea si evitarea conflictului vor creea o stare de tensiune.

Functionarii publici vor cauta sa se asigure ca nivelurile relative ale finantarii vor ramane constante.

Deci, o asemenea abordare poate sa duca la conservatorism si imobilitate.

b) „O a doua dificultate a modelului este aceea ca el se sprijina pe o succesiune de pasi mici in modificarea politicii; este posibil sa se sfarseasca cu consecinte total neprevazute si nedorite.”

Modelul cresterii poate produce ciclicitate in realizarea politicii. Administratorii publici daca repeta procesele trecute pas cu pas, fara un obiectiv politic clar si consistent pot face aceleasi greseli din trecut in dorinta realizarii politicii.

De asemenea, modelul cresterii nu se potriveste deciziilor fundamentale ce intentioneaza sa redirectioneze societatea sau sa o angajeze intr-o initiativa la scara larga. Daca cresterea presupune un sistem politic pluralist si o organizare administrativa fragmentara, respingerea cresterii poate reduce importanta politica.

6) Etica in politica

Politica prin legi distribuie banii publici si nivelurile de impozitare, fiind astfel la originea celorlalte profesii. Daca politica se practica fara scrupule, probabil celelalte domenii de activitate o sa devina mai putin etice. Cel mai afectat domeniu din acest punct de vedere poate fi administratia publica.

Pentru unii oameni politica este o ocupatie vremelnica, pentru altii devine o cariera.

Intr-un regim democratic este foarte important ca sa existe o coeziune intre morala si politica. Iata cateva argumente pentru aceasta:

„democratia presupune solutionarea conflictelor pe cale pasnica, fara violenta intre grupurile de interese;

pentru instituirea si dezvoltarea unei democratii este necesar ca relatiile intre cetateni, si intre acestia si institutii sa existe relatii de incredere. Astfel de relatii nu se pot instaura si mentine daca se ajunge la inselarea cetatenilor, la falsitate cronica sau in problemele cruciale, la secretomanie si lipsa de transparenta

societatea democratica este pluralista si contractuala. Grupurile de interese sunt intr-o competitie pasnica. Ele trebuie sa negocieze, sa concilieze divergentele, prin urmare, aceste practici nu sunt posibile fara intelegere.”

De-a lungul timpului s-a conturat o ruptura intre morala si politica, iar ruptura a fost justificata astfel :

comportamentul politic este ghidat de maxima : „ Scopul scuza mijloacele ”, iar scopul major il reprezinta crearea sau pastrarea statutului si a bilelui public;

teoria ratiunii de stat solicita realism politic, adica divortul de morala atat in mediul intern cat si in mediul extern al societatii;

potrivit unor opinii, exista o contradictie fundamentala intre etica principiilor si etica consecintelor. Daca se tine cont doar de principii, se poate ajunge la consecinte absurde legate de faptul ca se poate sacrifica orice in numele principiilor. Daca se tine seama doar de consecinte, se poate sacrifica orice categorie de cetateni sau de interese externe pentru ca politica satisface interesele grupului pe care il reprezinta.

Imoralitatea in politica se manifesta in mai multe moduri:

utilizarea cetatenilor ca mijloace;

inselaciunea;

incalcarea promisiunilor;

cinismul;

lipsa de compasiune;

compromiterea;

demagogia;

cruzimea;

manipularea;

tradarea;

Aceste tipuri de comportamente prezentate mai sus sunt considerate vicii politice.

Unul dintre cele mai discutate aspecte ale eticii in politica, il reprezinta minciuna pentru binele public. Scuzele frecvente pentru minciuna in politica sunt de tipul urmator:

„exista o criza majora in societate. De aceea, in campanie politicienii pot recurge la formula: „spune oamenilor ceea ce vor ei sa auda”. Apoi, odata ajunsi la guvernare, politicienii vor face ceea ce trebuie din ratiuni de stat, iar cetatenii ii vor scuza daca vor percepe utile consecintele guvernarii;

minciuna este uneori considerata nevinovata. Din acesta categorie fac parte minciunile „albe”, adica acele minciuni care nu produc consecinte negative. Ele mai sunt denumite si minciuni de politete si sunt folosite in domeniul diplomatiei

minciuna poate fi folositoare in protejarea secretelor. Exista informatii care nu pot fi facute publice pentru ca ar putea aduce prejudicii. Se invoca faptul ca prin minciuna se ascund informatii.”

Problema coruptiei, atat sub aspect legal cat si sub aspect moral reprezinta o problema centrala a politicii. Din punct de vedere moral, coruptia are aceleasi efecte ca si inselaciunea: lezeaza sau prabuseste increderea in guvernare. De asemenea, si compromisul reprezinta o problema centrala a politicii.

Compromisul in politica poate fi asimilat cu un targ politic, din care unii agenti pot intrevedea un avantaj obtinut din cooperarea reciproca, temporara pentru obiective limitate. Atingerea obiectivelor limitate, poate reprezenta fundamentul pentru atingerea altor politici sau interese pe termen lung sau de importanta mai mare. Se poate spune ca nu este nimic imoral in a face compromisuri.

Deci, compromisul moral este acceptat. Ceea ce nu se accepta este compromisul inacceptabil sau compromiterea, adica abandonarea marilor scopuri, a intereselor majore, ceea ce lezeaza major integritatea politicianului sau a partidului. Compromiterea conduce spre responsabilitate negativa si iluzie morala.

6.1) Necesitatea moralei in politica

Actele imorale din politica sunt motivate de actiunile necesare, nu neaparat de actiunile bune. Machiavelli considera ca pentru a-ti atinge scopurile in politica trebuie sa recurgi la minciuna, crima, cruzime.

Uneori, in politica este necesar sa manipulezi, sa minti, sa tradezi; aceste comportamente sunt mai frecvente in viata privata. Insa, pentru ca politicienii sunt reprezentantii cetatenilor si ai grupurilor de interese, acestia trebuie sa aiba acoperire morala pentru faptele lor. Diferenta intre politica si morala se poate face si astfel: in politica alegerea este a altuia, in morala alegerea este proprie.

Necesitatea moralei in politica este importanta datorita urmatoarelor considerente:

„actele care apartin politicilor publice schimba vietile multor oameni, prin urmare, responsabilitatea pentru consecinte este semnificativ mai ridicata decat pentru actele din viata personala sau chiar pentru cele din viata profesionala;

autoritatile publice detin „monopolul violentei” si pot utiliza violenta legitima sau in caz de imoralitate pot utiliza violenta ilegitima;

in democratie guvernantilor li se cere sa protejeze interesele celor pe care ii reprezinta, indiferent de functia sau etnia acestora.”

O alta problema importanta in politica este porblema impartialitatii morale si a neutralitatii. Spre exemplu, poate fi luata in discutie problema nepotismului sau tratamentul preferential pe criterii personale.

Guvernantii nu trebuie sa profite de putere in scopuri personale.

Alt rol major al politicii este acela de a aplica strategii ale dreptatii, chiar de a contura sensurile contextuale ale dreptatii. Legea trebuie sa fie egala pentru toti. In legatura cu legea, politicienilor aflati la putere li se cere sa vada dincolo de egalitatea in fata normelor si situatiile particulare sau grupurile defavorizate in care poate aparea o nedreptate. Politicienii trebuie sa stabileasca victimele nedreptatii si strategiile de compensare. Astfel de abordari sunt frecvente in raport cu grupurile rasiale, etnice.

6.2) Virtuti in politica

Aristotel a fost initiatorul traditiei eticii virtutilor si al discutiei teoretice despre „virtuti civice”.

Etica este practica si trebuie sa aiba valoare actionala. Intre caracter si actiune exista o legatura cauzala. Pentru ca un om sa initieze acte drepte, trebuie sa fie un om drept, sa aiba virtutea corectitudinii. Virtutile se dezvolta prin reciprocitate si conduc la concordie ca forma reciproca de recunoastere si confirmare. Dintre virtutile conducatorilor politici, se remarca intelepciunea practica.

Este de dorit ca rolurile morale sa fie in armonie, insa nu este obligatoriu ca acesta sa se intample. Se poate intampla ca politicienii sa fie iertati pentru greselile din rolurile publice din trecut, daca sunt perceputi ca eficienti in prezent. Desigur, exista si situatii potrivit carora greselile flagrante din viata privata, precum si cele din viata politica anterioara nu pot fi iertate deoarece acestea au intrat sub incidenta legii. Problema centrala a politicii este justificarea mijloacelor. Michael Slote a sintetizat virtutile politicienilor:

simtul proportiilor;

realismul;

concentrarea interioara;

calmul.

Acelasi autor considera ca trebuie sa-ti tii argumentele politice chiar si atunci cand esti in conflict moral cu ele.

Simone Weil considera ca moralitatea actiunii in sfera publica depinde de onestitatea intelectuala. Daca avem onestitate intelectuala, stim ce si cine suntem, care ne sunt limitele si posibilitatile.

Intre compromisurile si dilemele morale ale altor zone si cele ale politicii nu exista diferente de natura morala si nici mai putine dileme.