DEFINITIA STATULUI
Pare surprinzãtor, dar literatura de specialitate dedicatã. statului în perioada postbelici. se af1ã
într- un raport invers proportional cu explozia de titluri consacrate altor teme de sociolo gie politicã.
Cauzele acestei vã.duviri a problematicii statului de atentia cuvenitã au ca principal factor inhibitiv
lipsa de curaj, teama de a nu deveni ridicol în abordarea unei problematici compromise prin 151e45b
excesele totalitarismelor care asociazã ideea de putere nelimitati. statului tota- litar. În al doilea rând,
inf1uenta politologiei nord-americane, puter-nic ancoratã în traditia liberalã, cate vedea
proeminenta societãtii civile asupra "statului minimal", a fãcut ca locul statului sã fie luat de analiza
elitelor tsi a grupurilor de presiune, a liderilor acestora, în inf1uentarea deciziilor guvernamentalet
A treia dificultate în detlnitia si analiza statului rezidã în suprapunerea liniilor de clivaj dintre stat si
societatea civilã, în diferite forme de stat. Relatiile din-tre stat si societatea civili. sunt definite când
pe "verticalã", când pe "orizontalã", omitându-se evidentie rea raportului specific dintre ele. A patra
ditlcultate constã în identificarea întregului cu pa.rtea. Statul este definit prin parte, prin
evidentierea uneia dintre functiile sale (privilegiate) sau a unei structuri de bazã. Se vorbeste de
"statul social", "statul tehnic", "statul fisca1", "statul paznic de noapte", "statul bunãstãrii" etc.. Pe
lângã acest criteriu ideologic partizan, se evidentiazã o tendintã reductionistã, promovându-se,
unilateral, un criteriu singular ca paradigmã explicativã: fie criteriul juridic, fie cri- teriul genetic, fie
criteriul politic sau criteriul economic. Evident cã punctul de convergentã si echilibrul organismelor
specializate ale statului, abordat astfel, suferã, din principiu, o limitare si nu
In ultimul deceniu s-a produs o "reîntoarcere a statului" în preocupãrile socio- logilor si
politologitor, sub impacrul modului de abordare neoinstirut ionatist.
evidentiazã moda1itãtile de transformare a puterii politice în pu-tere de stat si difuzare a ei în
straturile adânci ale societâtii care caracterizeazã actiunea tsi vointa statului. De exemplu,
abordãrile juridice, care au contribuit cu elemente de o incontestabilã valoare la imbogãtirea teoriei
despre stat, nu pot explica, prin sistemul lor de norme juridice, realitatea de ansamblu a vietii
sociale, elementele volitive si morale ale organizatiilor ss grupurilor din cadrul societãtii civi1e
care, într-un fel sau altul, îi marcheazã existenta. Din punct de vedere juridic, statul are personalitate
morali., poate intra în relatii juridice cu terte persoane, fie ele publice sau private, poate contrac-ta,
ca orice subiect de drept, drepturi tsi obligatii. Pe de altã parte, deftnitia statului - exclusiv de pe
pozitiile normativismului juridic, asa cum procedeazã pãrintele acestui curent, Hans Kelsen -, care
vede statul fie ca "personificarea totalã a dreptului", fie ca "personi- ftcarea ordinii juridice", fie
drept "comunitatea creatã de o ordine juridicã natio nali., opusi. celei intemationale" , aratã
neajunsurile ce pot marca problematica statului dacã ea este abordatã unilateral. Ideea de comandã
(imperiutn, Ilerrschaft), de pildã, "element con-stitutiv al puterii politice si al functionãrii statului,
pentru cã. operationalizeazã dreptul de constrângere prin intermediul fortei legitim instituite nu
poate fi înteleasã fãrã apelul la criteriul politic, economic tsi social de explicare a genezei si
evolutiei statului. Numai o sintezã a acestor criterii va reliefa faptul cã puterea este o necesitate de
fapt în asigurarea acelui cadru de unitate, continuitate si organi- zare, indispensabil pentru
supravietuirea unei comunitãti. Pe de altã parte, nu- i mai putin adevãrat cã adâncirea diviziunii
muncii, aparitia banilor ca mijloc de tezaurizare si de schimb, aparitia schimbului ine-gal, a unui
surplus de bunuri au accelerat procesele de stratificare socialã, reliefând "marea tãieturã" între
grupul minoritar dominant si restul societãtilor.
Termenul "stat' apare pentru prima datã în Principele lui Niccolo Machiavelli (1513), însã
consacrarea lui va avea loc mult mai târziu. Grecii si Romanii au desemnat statul prin termenii polis
(statulcetate) sau politeia (formã de organizare), respectiv civitas (cetate), respublica (republicã) tsi
imperium (ca realitate istoricã). Evul Mediu crestin va consacra denumirile de regnum (regat) si
de
2 Flans Kelsen, Theorie pure du druit, Dalloz, Paris, 1962, p. 378; 380.
respublica christiana si principatus (ca formã de guvemãmânt). O noti. esentialã a conceptului
presupune ideea de stabilitate, de seden-taritate a unei comunitãti pe acelasi teritoriu, marcat de
granite natu-rale sau conventionale. Or, acest fenomen din istoria umanitãtii s-a produs în perioada
trecerii de la paleoliticul superior la neolitic, pe mãsurã ce marile uniuni de triburi au început sã se
sedentarizeze. Explozia demograficã si complexitlcarea relatiilor sociale care i-a urmat, prohibirea
incestului, trecerea de la relatii le endogame la cele exogame aratã clar cã organizarea tsi coeziunea
grupurilor nu mai puteau fi asigurate doar de relatiile de rudenie, pe baza descendentei directe,
matrilineare, sau dintr-un strãmos comun.
Nevoia de coordonare a eforturilor de asigurare a ordinii în inte-rior tsi de apãrare de atacurile
exteme, ca tsi de organizare, a evidentiat rolul factorului politic, în dubla sa ipostazã, în formarea si
evolutia statului: pe de o parte, în coordonarea eforturilor de dezvoltare a comunitãtii; pe de alta, în
aparitia si oficializarea clivajului dintre conducãtori tsi condusi, deci a fenomenului de dominare si
constrân- gere, fie pe cale materialã, fie pe cale spirituali., religioasã, moralã, economicã sau pur
politicã. Deci, ideea de comandã si dre ptul de constrângere, pe lângã fenomenul de diferentiere
dintre cei tari tsi cei slabi, în sensul ci. cei tari impun vointa lor celor slabi, configureazi.
principalele elemente ale puterii de stat. "Statul este, pur tsi simplu, produsul unei diferentieri
naturale, uneori prea simplã, alteori prea complexã, între oamenii unui aceluiatsi grup social, de
unde rezultã ceea ce se numeste puterea politicã, care nu se poate legitima prin ordinea sa, ci numai
prin serviciile pe care ea le aduce, conform regulii de drept" . Dupã marele jurist francez, puterea
politicã se difuzeazã la diferite niveluri ale societãtii civile sub forma serviciilor publice; statul
înceteazã de a fi o putere care comandã, pentru a deveni un organism care actioneazã pentru
satisfacerea nevoilor societãtîi respective. Într-adevãr, raportul dintre stat tsi societatea civili. pare
sã fi preocupat pe toti acei care au abordat problema sta-tului, ti anume: cum este posibil ca
societatea civilã sã se bucure de o deplinã autonomie tsi în acelasi timp statul sã fie garantul
comunitãtii de interese, adici. al Binelui Public, arbitrul tsi punctul de echilibru al intereselor
particulare contradictorii, fãrã sã i se permitã,
L. Duguit, Traits de droit constitutionnei, vot.1, Sirev, Paris, p. VII-VIII
tocmai pentru cã este putere centralã suveranã, o crestere nemãsuratã a puterii în raport cu
societatea civili..
În ceea ce priveste întrepãtrunderea organicã dintre interesele par-ticulare si ce le generale, cu
respectarea autonomiei cadrelor sociale si politice în care ele se manifestã, Hegel a fost primul care
a determi- nat, în Filosojsa dreptului, continutul societi.tii civile si dre ptul sta-tului ca garant a1
ordinii sociale, al interesului general. Pentru Hegel, ca si pentru Aristotel, statul nu este un simplu
instrument inventat de om pentru a-si satisface interesele sale personale. Sociabilitatea înnãscutã a
omului însusi, ca "zoon politikon" si natura eticã (SittlichKeit) a existentei sociale, ca tendintã de
autoreglare a sis-temului în dir ectia optimalitãtii, dem onstreazã cã statul este o entitate de ordin
etic, ale cãrei scopuri transcend dorintele individuale si sunt localizate sau pot fi detectate la nivelul
retelelor de relatii interper-sonale. Aceastã naturã eticã sau transindividualã a statului s-ar obiec-tiva
în relatiile dintre cele trei "momente" ale vietii umane care, desi caracterizate de un principiu
diferit, dau sens vietii umane, prin fap-tul cã aratã realizarea libertãtii subie ctive în si prin relatiile
interper-sonale.
Primul "moment" este familia, caracterizat prin altruism particu-lar, deoarece vointa de a actiona
pentru binele altora, impusã de dato-ria morali. si de afectiune, este limitati. la un grup primar:
cresterea tsi educarea copiilor, îngrijirea bãtrânilor etc.. A1 doilea moment în relatiile interpersonale
este societatea civilâ, caracterizatã de Hegel prin egoism universal. Cu exceptia membrilor familiei
sale, fiecare individ încearcã sã-si real izeze propriile sale interese intrând în relatii economice cu
ceilalti. El considerã interesele celorlalti drept cele mai bune mijloace pentru atingerea intereselor
sale. "Starea exterioarã" a societãtii civile este datã de un ansamblu de norme tsi reguli în care
aceastã concurentã interactivã (baza solidaritãtii sociale) sã poatã avea loc. Dar aceastã stare
exterioarã nu este sutlcientã pentru articularea corpului politic, a statului, deoarece, în opinia lui
Hegel, nu se poate articula obligatia politicã. doar pe satisfacerea interesului personal. De exemplu,
nu se poate legitima recurgerea la fortã pentru a apãra un interes individual, punând în pericol viata
cetãtenilor. De aceea, în definitia statului, Hegel recurge la sinteza dintre altruismul particular al
familiei egoismul universal al societâtii civile,
si
Hegel fondeazã statul pe altruismul universal. Pe de o parte, statul este asemãnã.tor familiei, prin
faptul cã el asteaps de la cetãtean sã actioneze nu în interesul si.u propriu, ci pentru bunãstarea
celorlalti. Astfel, solidaritatea cu ceilalti membri ai comunitãtii duce la crearea corpului public. Pe
de altã parte, statul integreazã în structura sa ele- mentul universal al societãtii civile, ca domeniu al
autonomiei vointei subiective. Ca sferã a subiectivitãtii, statul legitimeazã libertatea politicã din
societatea cjvilã. Dar, în epoca modemã., domeniile pu-blic si privat nu mai sunt separate;
cetãteanul tsi burghezul sunt con-comitent sinteza dintre stat tsi societatea civilã.. În concluzie, din
cele arãtate pânã acum putem defini statul ca forma de organizare politicã a unei comunitãti
umane, care, prin organismele sale specializate si prin forta legitim instituitâ, asigurâ
difuzarea pu-terii la diferitele paliere ale societâtii civile în scopul coordonãrii serviciilor
publice, al asigurârii ordinii si al dezvoltârii comunitâtii. În acelasi timp, statul apãrã tsi
garanteazã integritatea teritorialã si autonomia comunitãtii a ci.rei expresie oficialã este.
|
