DEFINITIA STATULUI
Pare surprinzător, dar literatura de specialitate dedicată. statului în perioada postbelici. se af1ă
într- un raport invers proportional cu explozia de titluri consacrate altor teme de sociolo gie politică.
Cauzele acestei vă.duviri a problematicii statului de atentia cuvenită au ca principal factor inhibitiv
lipsa de curaj, teama de a nu deveni ridicol în abordarea unei problematici compromise prin 151e45b
excesele totalitarismelor care asociază ideea de putere nelimitati. statului tota- litar. În al doilea rând,
inf1uenta politologiei nord-americane, puter-nic ancorată în traditia liberală, cate vedea
proeminenta societătii civile asupra "statului minimal", a făcut ca locul statului să fie luat de analiza
elitelor tsi a grupurilor de presiune, a liderilor acestora, în inf1uentarea deciziilor guvernamentalet
A treia dificultate în detlnitia si analiza statului rezidă în suprapunerea liniilor de clivaj dintre stat si
societatea civilă, în diferite forme de stat. Relatiile din-tre stat si societatea civili. sunt definite când
pe "verticală", când pe "orizontală", omitându-se evidentie rea raportului specific dintre ele. A patra
ditlcultate constă în identificarea întregului cu pa.rtea. Statul este definit prin parte, prin
evidentierea uneia dintre functiile sale (privilegiate) sau a unei structuri de bază. Se vorbeste de
"statul social", "statul tehnic", "statul fisca1", "statul paznic de noapte", "statul bunăstării" etc.. Pe
lângă acest criteriu ideologic partizan, se evidentiază o tendintă reductionistă, promovându-se,
unilateral, un criteriu singular ca paradigmă explicativă: fie criteriul juridic, fie cri- teriul genetic, fie
criteriul politic sau criteriul economic. Evident că punctul de convergentă si echilibrul organismelor
specializate ale statului, abordat astfel, suferă, din principiu, o limitare si nu
In ultimul deceniu s-a produs o "reîntoarcere a statului" în preocupările socio- logilor si
politologitor, sub impacrul modului de abordare neoinstirut ionatist.
evidentiază moda1itătile de transformare a puterii politice în pu-tere de stat si difuzare a ei în
straturile adânci ale societâtii care caracterizează actiunea tsi vointa statului. De exemplu,
abordările juridice, care au contribuit cu elemente de o incontestabilă valoare la imbogătirea teoriei
despre stat, nu pot explica, prin sistemul lor de norme juridice, realitatea de ansamblu a vietii
sociale, elementele volitive si morale ale organizatiilor ss grupurilor din cadrul societătii civi1e
care, într-un fel sau altul, îi marchează existenta. Din punct de vedere juridic, statul are personalitate
morali., poate intra în relatii juridice cu terte persoane, fie ele publice sau private, poate contrac-ta,
ca orice subiect de drept, drepturi tsi obligatii. Pe de altă parte, deftnitia statului - exclusiv de pe
pozitiile normativismului juridic, asa cum procedează părintele acestui curent, Hans Kelsen -, care
vede statul fie ca "personificarea totală a dreptului", fie ca "personi- ftcarea ordinii juridice", fie
drept "comunitatea creată de o ordine juridică natio nali., opusi. celei intemationale" , arată
neajunsurile ce pot marca problematica statului dacă ea este abordată unilateral. Ideea de comandă
(imperiutn, Ilerrschaft), de pildă, "element con-stitutiv al puterii politice si al functionării statului,
pentru că. operationalizează dreptul de constrângere prin intermediul fortei legitim instituite nu
poate fi înteleasă fără apelul la criteriul politic, economic tsi social de explicare a genezei si
evolutiei statului. Numai o sinteză a acestor criterii va reliefa faptul că puterea este o necesitate de
fapt în asigurarea acelui cadru de unitate, continuitate si organi- zare, indispensabil pentru
supravietuirea unei comunităti. Pe de altă parte, nu- i mai putin adevărat că adâncirea diviziunii
muncii, aparitia banilor ca mijloc de tezaurizare si de schimb, aparitia schimbului ine-gal, a unui
surplus de bunuri au accelerat procesele de stratificare socială, reliefând "marea tăietură" între
grupul minoritar dominant si restul societătilor.
Termenul "stat' apare pentru prima dată în Principele lui Niccolo Machiavelli (1513), însă
consacrarea lui va avea loc mult mai târziu. Grecii si Romanii au desemnat statul prin termenii polis
(statulcetate) sau politeia (formă de organizare), respectiv civitas (cetate), respublica (republică) tsi
imperium (ca realitate istorică). Evul Mediu crestin va consacra denumirile de regnum (regat) si
de
2 Flans Kelsen, Theorie pure du druit, Dalloz, Paris, 1962, p. 378; 380.
respublica christiana si principatus (ca formă de guvemământ). O noti. esentială a conceptului
presupune ideea de stabilitate, de seden-taritate a unei comunităti pe acelasi teritoriu, marcat de
granite natu-rale sau conventionale. Or, acest fenomen din istoria umanitătii s-a produs în perioada
trecerii de la paleoliticul superior la neolitic, pe măsură ce marile uniuni de triburi au început să se
sedentarizeze. Explozia demografică si complexitlcarea relatiilor sociale care i-a urmat, prohibirea
incestului, trecerea de la relatii le endogame la cele exogame arată clar că organizarea tsi coeziunea
grupurilor nu mai puteau fi asigurate doar de relatiile de rudenie, pe baza descendentei directe,
matrilineare, sau dintr-un strămos comun.
Nevoia de coordonare a eforturilor de asigurare a ordinii în inte-rior tsi de apărare de atacurile
exteme, ca tsi de organizare, a evidentiat rolul factorului politic, în dubla sa ipostază, în formarea si
evolutia statului: pe de o parte, în coordonarea eforturilor de dezvoltare a comunitătii; pe de alta, în
aparitia si oficializarea clivajului dintre conducători tsi condusi, deci a fenomenului de dominare si
constrân- gere, fie pe cale materială, fie pe cale spirituali., religioasă, morală, economică sau pur
politică. Deci, ideea de comandă si dre ptul de constrângere, pe lângă fenomenul de diferentiere
dintre cei tari tsi cei slabi, în sensul ci. cei tari impun vointa lor celor slabi, configureazi.
principalele elemente ale puterii de stat. "Statul este, pur tsi simplu, produsul unei diferentieri
naturale, uneori prea simplă, alteori prea complexă, între oamenii unui aceluiatsi grup social, de
unde rezultă ceea ce se numeste puterea politică, care nu se poate legitima prin ordinea sa, ci numai
prin serviciile pe care ea le aduce, conform regulii de drept" . După marele jurist francez, puterea
politică se difuzează la diferite niveluri ale societătii civile sub forma serviciilor publice; statul
încetează de a fi o putere care comandă, pentru a deveni un organism care actionează pentru
satisfacerea nevoilor societătîi respective. Într-adevăr, raportul dintre stat tsi societatea civili. pare
să fi preocupat pe toti acei care au abordat problema sta-tului, ti anume: cum este posibil ca
societatea civilă să se bucure de o deplină autonomie tsi în acelasi timp statul să fie garantul
comunitătii de interese, adici. al Binelui Public, arbitrul tsi punctul de echilibru al intereselor
particulare contradictorii, fără să i se permită,
L. Duguit, Traits de droit constitutionnei, vot.1, Sirev, Paris, p. VII-VIII
tocmai pentru că este putere centrală suverană, o crestere nemăsurată a puterii în raport cu
societatea civili..
În ceea ce priveste întrepătrunderea organică dintre interesele par-ticulare si ce le generale, cu
respectarea autonomiei cadrelor sociale si politice în care ele se manifestă, Hegel a fost primul care
a determi- nat, în Filosojsa dreptului, continutul societi.tii civile si dre ptul sta-tului ca garant a1
ordinii sociale, al interesului general. Pentru Hegel, ca si pentru Aristotel, statul nu este un simplu
instrument inventat de om pentru a-si satisface interesele sale personale. Sociabilitatea înnăscută a
omului însusi, ca "zoon politikon" si natura etică (SittlichKeit) a existentei sociale, ca tendintă de
autoreglare a sis-temului în dir ectia optimalitătii, dem onstrează că statul este o entitate de ordin
etic, ale cărei scopuri transcend dorintele individuale si sunt localizate sau pot fi detectate la nivelul
retelelor de relatii interper-sonale. Această natură etică sau transindividuală a statului s-ar obiec-tiva
în relatiile dintre cele trei "momente" ale vietii umane care, desi caracterizate de un principiu
diferit, dau sens vietii umane, prin fap-tul că arată realizarea libertătii subie ctive în si prin relatiile
interper-sonale.
Primul "moment" este familia, caracterizat prin altruism particu-lar, deoarece vointa de a actiona
pentru binele altora, impusă de dato-ria morali. si de afectiune, este limitati. la un grup primar:
cresterea tsi educarea copiilor, îngrijirea bătrânilor etc.. A1 doilea moment în relatiile interpersonale
este societatea civilâ, caracterizată de Hegel prin egoism universal. Cu exceptia membrilor familiei
sale, fiecare individ încearcă să-si real izeze propriile sale interese intrând în relatii economice cu
ceilalti. El consideră interesele celorlalti drept cele mai bune mijloace pentru atingerea intereselor
sale. "Starea exterioară" a societătii civile este dată de un ansamblu de norme tsi reguli în care
această concurentă interactivă (baza solidaritătii sociale) să poată avea loc. Dar această stare
exterioară nu este sutlcientă pentru articularea corpului politic, a statului, deoarece, în opinia lui
Hegel, nu se poate articula obligatia politică. doar pe satisfacerea interesului personal. De exemplu,
nu se poate legitima recurgerea la fortă pentru a apăra un interes individual, punând în pericol viata
cetătenilor. De aceea, în definitia statului, Hegel recurge la sinteza dintre altruismul particular al
familiei egoismul universal al societâtii civile,
si
Hegel fondează statul pe altruismul universal. Pe de o parte, statul este asemănă.tor familiei, prin
faptul că el asteaps de la cetătean să actioneze nu în interesul si.u propriu, ci pentru bunăstarea
celorlalti. Astfel, solidaritatea cu ceilalti membri ai comunitătii duce la crearea corpului public. Pe
de altă parte, statul integrează în structura sa ele- mentul universal al societătii civile, ca domeniu al
autonomiei vointei subiective. Ca sferă a subiectivitătii, statul legitimează libertatea politică din
societatea cjvilă. Dar, în epoca modemă., domeniile pu-blic si privat nu mai sunt separate;
cetăteanul tsi burghezul sunt con-comitent sinteza dintre stat tsi societatea civilă.. În concluzie, din
cele arătate până acum putem defini statul ca forma de organizare politică a unei comunităti
umane, care, prin organismele sale specializate si prin forta legitim instituitâ, asigurâ
difuzarea pu-terii la diferitele paliere ale societâtii civile în scopul coordonării serviciilor
publice, al asigurârii ordinii si al dezvoltârii comunitâtii. În acelasi timp, statul apără tsi
garantează integritatea teritorială si autonomia comunitătii a ci.rei expresie oficială este.
|
