Devenirea economiei politice ca stiinta

Devenirea economiei politice ca stiinta

Comparativ cu stiintele naturii, cu matematica, fizica sau chimia, economia politica este o stiinta relativ tânara. Afirmarea, consacrarea si recunoasterea statutului ei de stiinta tin de începuturile epocii moderne. Pâna sa ajunga însa aici, pâna a se putea vorbi de o stiinta despre economie în adevaratul sens al cuvântului, a fost necesara strabaterea unui drum lung si anevoios.

Începuturile acestui proces se pierd în negura timpului. Explicatia este legata de imprejurarea, cu determinare obiectiva, ca omul a fost nevoit, dintotdeauna, sa gândeasca economic. Chiar daca, prin prozaicul sau, acest lucru i-a placut mai putin, el a fost obligat sa înteleaga ca existenta sa este, înainte de toate, economica. Mai mult, el, individul, ca si colectivitatile umane, a fost nevoit sa constate ca aceasta existenta, calitatea ei, depinde de modul în care se gasesc solutii la ingrata inecuatie cu care tot timpul a fost confrunt 535e42f at: resurse, relativ limitate, pe de o parte, nevoi nelimitate, pe de alta parte. Permanenta acestei cautari motiveaza permanenta actului ideatic creator pe terenul economiei; gândul despre economie a fost un însotitor permanent al preocuparilor omenesti individuale si colective.

Din împrejurarea ca existenta nu a fost si nu este decât sociala trebuie înteles si faptul ca aceasta componenta de baza a activitatii generale a avut, din start, atât o dimensiune micro cât si una macroeconomica; cautarea de solutii la amintita inecuatie a vizat, dintr-un început, atât perimetrul existentei individuale cât si a celei colective.

Suma acestor idei economice, manifestate înca din cele mai vechi timpuri si dintre care foarte putine au ajuns pâna la noi, nu înseamna nici pe departe stiinta economica. Devenirea sa avea sa se produca mult mai târziu. Daca sub raportul originii doar fizica pare sa aiba ascendent asupra economiei, ca moment initial, sub cel al formarii si constituirii într-un corpus teoretic legat si unitar, consacrarea economiei politice s-a dovedit un proces dificil, angajând considerabile eforturi pentru dobândirea de rezultate palpabile. Aceasta pentru ca, pe tot acest traseu, economia, obiectul aflat în atentie si spre analiza s-a prezentat ca un santier în miscare, greu de filmat, prins în tuse si explicitat. Încercarile n-au lipsit însa. Minti cutezante au gasit ragazul spre a deslusi legile de miscare ale unuia dintre cele mai complexe si contradictorii domenii ale existentei noastre - economia. Urmarile n-au întârziat sa apara.

Ratiuni de timp si spatiu nu ne permit o tratare exhaustiva a tuturor momentelor cu semnificatie în cresterea si afirmarea economiei politice. Ramâne, acesta, obiectul de studiu al Istoriei gândirii economice . Aici, si acum, încercam doar o succinta trecere în revista a acestui urias travaliu, cu marcarea, esentialmente, a principalelor salturi si schimbari de paradigma.

Retinem, pentru început, ca primele formalizari ale gândului despre economie se produc în Orientul antic. China, India, Egiptul si Babilonul dau primele semnale pentru ca, imediat, Grecia si Roma antica sa ofere, pentru aceasta etapa, momentul de vârf. Prin Xenofon, Platon si Aristotel, conceptiile economice îsi fac intrarea în circuitul general al ideilor. Economicul si Despre venituri scrise de Xenopol, Statul, si Legile de Platon, Politica si Etica nicomachica ale lui Aristotel stau marturie în acest sens .

Este clar ca grecii priveau si vorbeau despre economie prin prisma sistemului lor de gândire. Etimologia cuvântului economie este semnificativa în acest sens; termenul este de origine greaca compus fiind din «oikos» care înseamna casa, cetate si «nomos» care desemneaza principiul, legea, regula etc. stiinta administrarii cetatii ar fi, deci, definirea pe scurt a obiectului economiei dupa vechii greci.

Evul mediu, cu numai doi reprezentanti pentru domeniul ce ne intereseaza, Toma D'Aquino si Thomas Münzer, subordoneaza gândirea economica, atât cât se produce, moralei crestine. Relativ la ceea ce se realizase deja aceasta etapa nu vine cu progrese semnificative pentru gândirea economica.

Abia prin pionierii epocii moderne, prin mercantilisti, progresul stiintei economice îsi reia cadenta imprimata de antici. Pe parcursul celor trei secole de dainuire (1450-1740), desi n-a însemnat un efort stiintific propriu-zis de cunoastere, ci unul de rezolvare a unor probleme practice, mercantilismul ramâne, totusi, o contributie valoroasa pe terenul stiintei economice prin demersurile teoretice pe care le-a întreprins în domeniul monedei, populatiei, dobânzii, balantei comerciale si de plati, pretului etc. Marcând trecerea de la economia artizanala la economia capitalista, mercantilistii si-au construit discursul teoretic si practic în jurul unei idei axa: îmbogatirea, cu orice pret, a natiunii. În felul acesta, indirect, ei au fixat obiectul stiintei economice. Prin Antoine de Montchrčstien i-au dat numele de Economie politica, iar prin J.B. Colbert au demonstrat ca etajul normativ al acestei stiinte vine sa completeze pe cel pozitiv si ambele se verifica prin politica economica. Pe terenul teoriei, cea mai buna pregatire pentru tranzitie la scoala liberala clasica o face W. Petty. Cu preocupari si contributii în domeniul metodologiei, al teoriei valorii, rentei, profitului, salariului etc., el se afla deja în prefata scolii clasice.

Apelul consistent la stat ca mijloc de reglementare, lipsa unei viziuni globale si, în principal, neglijarea agriculturii, va determina o puternica contrareactie. Ea vine din sens liberal si se numeste fiziocratie.

Fiziocratia înseamna primul sistem coerent de economie politica. Prin scoala fiziocrata, dintre figurile careia retinem ca reprezentative pe Fr. Quesnay cu Tabloul economic si A.R.J. Turgot cu Reflexiuni asupra formarii si distribuirii bogatiei, economia politica devine riguroasa, mai abstracta, sistematica, apelând la analiza si sinteza, deopotriva. Construind un sistem notional propriu, fiziocratii ofera prima imagine formala si coerenta a reproductiei produsului national. Doctrina si politica fiziocrata sunt în esenta liberale. Liberalismul fiziocrat se sprijina pe o filosofie proprie: ordinea naturala. De aici îsi va trage seva întregul liberalism de mai târziu.

Noua filosofie sociala, cu valori fundamentale în ordinea naturala, liberalism si dreptul de proprietate ce se instaleaza si se impune la finele secolului XVII si începutul secolului XVIII prin fiziocrati, ofera baza de sprijin si punctul de plecare pentru clasicismul economic. Era clasica, cu mici exceptii, "este perioada specific engleza a istoriei stiintei noastre" . Într-adevar, Anglia vine cu patru mari apostoli creatori de sistem: A. Smith, D. Ricardo, Th. R. Malthus si J.S. Mill. Replica franceza, cu sorginte în scoala fiziocrata, este data de J.B. Say si Fr. Bastiat. Printre lucrarile de referinta care s-au constituit borne serioase pentru parcursul stiintei economice retinem: Avutia natiunilor. O cercetare asupra naturii si cauzelor ei, scrisa de A. Smith în 1776; Principiile economiei politice si ale impunerii (1817) ale lui D. Ricardo; Principiile de economie politica (1848) de J.S. Mill; Eseu asupra principiului populatiei (1798) de Th. Malthus; Tratat de economie politica (1803) de J.B. Say.

Secolul clasicismului economic îsi poarta pe deplin meritat numele. Ideile economice, disipate pâna atunci în lucrari de filosofie, istorie, morala etc., sunt acum adunate sub copertile unor tratate de specialitate. Ca atare, stiinta economica începe sa însemne o specialitate precisa, bine delimitata, rezultatul unor cercetari întreprinse de profesionisti. Scopul stiintei economice este raspicat declarat a fi unul utilitarist, pragmatic; ea trebuie sa faca cunoscute cauzele îmbogatirii natiunii. Conceptia fundamentala despre organizarea economiei îsi gaseste suportul în ordinea naturala. Clasicii cred în legile naturale, în virtutile autoreglatoare ale economiei si, deci, sunt partizani convinsi ai liberalismului, Metoda folosita de ei este cea a abstractiei stiintifice si a deductiei, iar universul ideatic preferat este microanaliza. Ramân convinsi ca numai urmarind o buna conduita individuala, numai prin asigurarea interesului personal se asigura pacea sociala, nu invers.

Locul clasicilor în istoria formarii stiintei economice ramâne statuat prin calitatea analizelor pe care le-au facut unor probleme nodale, de fond, ale economiei: valoare, pret, productie, repartitie, crestere, schimburi internationale etc. În toate aceste domenii ei s-au dovedit cutezanti, creatori, lasând mostenire o zestre teoretica de exceptie, capabila, oricând, prin evaluare si reevaluare, sa întretina discursul economic modern.

Corpusul de idei bine legate care, gratie economistilor clasici, permit economiei politice sa-si ocupe locul îndreptatit între celelalte stiinte, primeste o dubla confruntare.

Un prim suflu vine dinspre K. Marx. Esentialul contributiei sale pe terenul economiei îl reprezinta lucrarea de maturitate Capitalul. Aici, ca si în celelalte lucrari, Marx se vadeste a fi creatorul unui soclu epistemologic nou pentru ansamblul stiintelor sociale. Aceasta noua paradigma, nascuta la confluenta si confruntarea dintre filosofia germana, economia clasica engleza si socialismul francez, este marxismul - concomitent, filosofie, metoda de analiza (dialectica), viziune istorica despre evolutia economiei, politica economica, perspectiva pentru omenire, dar si un sistem de economie politica. Din aceasta din urma latura, a sistemului de economie politica creat de Marx, sunt de retinut doua lucruri. Întâi, sub raportul tematicii abordate si al analizelor pertinente oferite, locul lui Marx ramâme alaturi de marii clasici. Pe de alta parte, ceea ce a oferit Marx reprezinta un negativ al operelor clasicilor. Supunând unei severe critici intregul esafodaj teoretic clasic, Marx si-a centrat discursul pe faptul social. De aici, drept consecinte: lupta de clasa devine motorul dezvoltarii economico-sociale; relatiile dintre lucruri sunt, de fapt, relatii dintre oameni si ca urmare, obiectul economiei politice devine studiul relatiilor dintre oameni în procesul de productie; obiectivul final al acestui studiu nu este de a gasi solutiile realizarii unui echilibru, ci de a demonstra netemeinicia unei orânduiri (capitaliste) si de a o înlocui cu alta mai buna pe calea revolutiei.

Oricum, specificitatea, amploarea si, mai ales, evolutia particulara a faptelor dupa modelul gândirii sale îi confera un loc aparte în istoria gândirii economice. Nici un economist, nici cei care îsi sprijina sistemul prin propozitiile Capitalului, nici cei care îl critica, nu pot face abstractie de el.

Cu un suflu nou, specific, vine si scoala neoclasica sau marginalistii. Neoclasicii, dintre care retinem ca semnificative numele economistilor Stanley Jevons, Carl Menger, Leon Walras, Eugen Böhm - Bawerk, Alfred Marshall s.a., construiesc, la sfârsit de secol XIX, pe acelasi schelet teoretic si în baza aceleiasi filosofii ca si clasicii. Ruptura de ei se produce la doua nivele. Unul vizeaza baza de sprijin, teoria valorii. «Copilul preferat» al clasicilor, teoria obiectiva a valorii munca, este abandonat. O noua abordare, în baza unei teorii subiective a valorii, deschide perspectiva unui gen nou de analiza. În esenta, o atare analiza inspira o viziune mai putin conflictuala. Economia nu mai apare în formula unui joc cu suma nula ca în cazul lui Marx; e loc suficient pentru fiecare sa traiasca bine fara ca, pe acest considerent, un altul sa sufere. Celalalt palier trimite spre obiectul analizei. Pe neoclasici îi intereseaza mai putin problemele productiei si repartitiei si mai mult pe cele ale echilibrului. În cautarea echilibrului ei construiesc un mediu propice cercetarii lor si impun o noua metoda. Mediul este unul abstract, al concurentei pure si perfecte specifica capitalismului atomizat al secolului XIX si circumscris predilect la nivel microeconomic. În acest mediu, subiectul analizei îl formeaza homo oeconomicus rationalis, producator sau consumator. Noua metoda se defineste prin principiul marjei, al ultimei unitati; comportamentul si influenta ultimei unitati dintr-un stoc de bunuri omogene asupra nevoilor sunt diferite fata de cele ale unitatii precedente; se adreseaza unei nevoi mai putin acute. Principiul si modul de judecata sunt extinse la toate dimensiunile economiei.

«Rascolita» de marxism si «primenita» prin neoclasicism, stiinta economica nu ramâne osificata. Miscarea faptelor o împinge spre o confruntare interioara permanenta. Momentul cu cea mai semnificativa influenta asupra acestui proces se încadreaza în perimetrul anilor '29-'33. Sistemul de economie politica bazat pe filosofia liberala clasica si neoclasica sufera un serios afront. Marea criza îi «produce» pe Keynes si a sa Teorie generala .

Pentru evolutia stiintei economice si a politicii economice pe care a inspirat-o Keynesismul atrage si retine atentia prin câteva idei cu caracter de noutate si anume: plasarea analizei la nivel macroeconomic, în dublu flux, fizic si monetar, analiza oricând inspiratoare; parasirea unor principii ale clasicismului liberal si acceptarea unor masuri de orientare economica în care statul este invitat sa joace un rol activ; echilibrul, privit prin prisma ocuparii cât mai depline a fortei de munca, devine problema principala a economiei politice; politica economica dobândeste fundament stiintific. Pe deplin stapân pe mestesugul de teoretician, Keynes ramâne o prezenta în toate manualele si lucrarile de economie.

Din cealalta parte a lumii, dinspre Rasarit, economia politica iese la rampa printr-un alt «copil» al ei botezat cu numele de economie politica a socialismului, inspirata din Marx, Engels si Lenin si aflata tot timpul în duel cu «economia politica burgheza». Din interiorul ei se promoveaza ideea unei economii planificate centralizat si se relativizeaza importanta pietei, concurentei si a pârghiilor valorice în general. Criza economica si politica a anilor 80 avea sa-i puna serios în cauza statutul.

Faptul ca propozitiile stiintei economice inspira, functie de filosofia sociala dominanta, sisteme de politica economica diferite, supozitia lui J.A. Schumpeter de a gândi si analiza prin sisteme de economie politica pare îndreptatita. Trimiterea se face aici, credem, numai la etajul normativ al stiintei noastre. Pentru primul etaj, cel pozitiv, consideram posibila existenta unui principiu unificator; stiinta economiei, din acest punct de vedere, e una singura. Nu putem vorbi de o economie politica româneasca si alta franceza. La probleme economice asemanatoare ea ofera solutii asemanatoare. Cuprinse în textura politicii economice, solutiile capata nuanta, iau culoarea sistemului. Tot pe aceasta cale, a sistemelor, economia politica receptioneaza semnalele si impulsurile. Dezvoltarea sa devine posibila prin contactul permanent pe care, în forma concret-specifica a sistemelor sale, îl are cu lumea; cu cea capitalista dar si cu cea socialista; cu economia dezvoltata dar si cu cea slab dezvoltata. Aceste legaturi o mentin vie si o obliga la un permanent examen; o obliga la dezvoltare permanenta.