Doctrina politica fascista
Doctrina politica fascista are la baza ideologia fascista, cu elementele sale principale ca: rasismul, sovinismul, antisemitismul, exaltarea misticismului, mitul conducatorului, elitismul, teoria spatiului vital, cultul violentei, irationalismul etc.
Doctrina politica fascista privind organizarea si conducerea societatii se calau 515c29f zeste dupa principiul instaurarii puterii politice prin orice mijloace, mai ales, pe calea fortei, prin subordonarea totala a individului autoritatii statale, nesocotirea drepturilor si libertatilor cetatenesti, inlocuirea statului de drept cu statul politienesc, prin suprimarea pluralismului politic, mentinandu-se un singur partid - cel fascist care, de regula, se confunda cu statul.
Aceasta doctrina politica a capatat contur si a fost aplicata in practica dupa primul razboi mondial, mai ales sub cele doua forme principale ale sale: fascismul lui Mussolini in Italia si nazismul lui Hitler in Germania, existand insa si alte variante precum hortysmul in Ungaria, franchismul in Spania, miscarea legionara in Romania etc.
Dintre toate formele sub care s-a manifestat fascismul, nazismul a fost cea mai brutala, mai sangeroasa, care a atins forme aberante de genocid.
Caracteristic nazismului german a fost nu numai suprimarea brutala, prin violenta a drepturilor si libertatilor cetatenesti, exterminarea in masa a unor categorii de oameni, ci si o politica agresiva in exterior, prin dezlantuirea celei de a doua conflagratii mondiale, prin care se urmarea subjugarea si dominarea popoarelor, hegemonia Germaniei pe plan mondial.
Monopolul partidului fascist, paramilitar si etatismul constituie principalii pioni pe care fascismul si-a fundamentat dictatura generalizata asupra intregii societati.
In opozitie cu liberalismul concurential sau cu socialismul marxist-leninist axat pe dictatura proletariatului si revolutia socialista, fascismul a dezvoltat o conceptie etatist-totalitara bazata pe intarirea si extinderea puterii politice, anihilarea vointelor individuale, supunerea neconditionata a tuturor fata de statul-partid, omniprezent. Fascismul promoveaza puterea absoluta a statului in fata caruia individul si societatea exista doar in masura in care fac parte din stat.
In Italia, Mussolini, de pilda, apeleaza, pentru a facilita incorporarea etatista a individului si societatii, la 'statul etic', capabil sa organizeze si sa mobilizeze natiunea deoarece el este asimilat cu spiritul poporului. Statul devine, astfel, garantul securitatii interne si externe, depozitarul spiritului natiunii, poporul fiind redus la rolul de corp al statului. Prin cunoscutul slogan 'totul in stat, nimic in afara statului, nimic contra statului', Mussolini exprima esenta totalitara a statului de a se suprapune societatii prin asimilarea oricarei colectivitati, controlarea tuturor activitatilor sociale si individuale. Absorbirea societatii si individului in stat, destructurarea societatii civile, distrugerea personalitatii umane se realizeaza in fascism (ca de altfel si in comunism), atat prin perfectionarea metodelor birocratico-centralizatoare si represive, cat si prin desavarsirea tehnicilor propagandei de masa. In optica lui Benito Mussolini, pivotii totalitarismului fascist i-ar constitui: o perfecta organizare statala, o militie fidela si otelita, membrii de partid, masa care respecta si se teme de puterea fascista, un conducator ferm si hotarat.
Monismul totalitar instaurat in timpul Germaniei naziste, s-a caracterizat si in acest caz prin concentrarea tuturor puterilor in mainile Fuhrerului si a partidului national-socialist.
In mod formal, regimul nazist isi stabilea legitimitatea prin ideea comunitatii poporului german. Potrivit constitutiei, statul nazist indeplinea rolul unui instrument administrativ pus in slujba intereselor poporului german. In realitate insa, statul era condus si controlat de catre partidul nazist care, la randul sau, raspundea comenzilor dictate de Fuhrer[1]).
In japonia, fascismul a cunoscut, in perioada interbelica, o escaladare accentuata. Fascismul nipon era, ca cel de pretutindeni, prin excelenta rasist. Potrivit teoreticienilor fascismului din arhipelagul nipon, rasa galbena era destinata sa domine si sa stapaneasca intreaga lume. Fascistii japonezi au asezat, la baza politicii lor, cultul fata de imparat si fraternitatea de sange. Fascismul nipon era totodata, strans legat de fortele armate, de ofiterime, exercitand o mare influenta in viata politica a imperiului, imprimandu-i un caracter prin excelenta expansionist in plan extern.
Prin infrangerea puterii fasciste in cel de-al doilea razboi mondial, prin condamnarea si incriminarea fascismului ca ideologie, doctrina politica fascista si-a pierdut aderenta in cercurile largi ale opiniei publice. Cu toate acestea, ideologia si doctrina politica fascista nu au disparut complet. Ca dovada, faptul ca in prezent se intalnesc unele manifestari ale ideologiei si doctrine politice fasciste sub forma neofascismului. Pastrand multe din elementele vechii ideologii fasciste, neofascismul promoveaza si alte elemente noi precum: ideea inzestrarii genetice a unor indivizi destinati sa conduca, intoleranta fata de cetatenii apartinand altor popoare, idei revansarde etc.
Neofascismul nu reprezinta o miscare de proportii in lumea contemporana, dar, daca nu se ia atitudine fata de aceasta, el poate sa ia amploare si sa devina un pericol pentru omenire. Ca un argument in aceasta perioada este insusi faptul ca nici nazismul lui Hitler, la inceput, nu a avut o semnificatie deosebita si era ignorat, ca apoi, recurgandu-se la mijloacele cunoscute sa acceada la putere.
De aceea, nu trebuie pierdut din vedere nici un moment ca neofascismul, chiar daca este restrans, ca manifestare si influenta, prin mijloacele pe care le-ar putea folosi (mijloace teroriste) ar putea foarte repede sa ajunga pe scena conducerii politice a unei tari, ceea ce nu trebuie sa se mai intample.
|
