Doctrina politica fascista

Doctrina politica fascista

Doctrina politica fascista are la baza ideologia fascista, cu elementele sale principale ca: rasismul, sovinismul, antisemitismul, exaltarea misticismului, mitul conducatorului, elitismul, teoria spatiului vital, cultul violentei, irationalismul etc.

Doctrina politica fascista privind organizarea si conducerea societa& 121i89b #355;ii se calauzeste dupa principiul instaurarii puterii politice prin orice mijloace, mai ales, pe calea fortei, prin subordonarea totala a individului autoritatii statale, nesocotirea drepturilor si libertatilor cetatenesti, înlocuirea statului de drept cu statul politienesc, prin suprimarea pluralismului politic, mentinându-se un singur partid - cel fascist care, de regula, se confunda cu statul.

Aceasta doctrina politica a capatat contur si a fost aplicata în practica dupa primul razboi mondial, mai ales sub cele doua forme principale ale sale: fascismul lui Mussolini în Italia si nazismul lui Hitler în Germania, existând însa si alte variante precum hortysmul în Ungaria, franchismul în Spania, miscarea legionara în România etc.

Dintre toate formele sub care s-a manifestat fascismul, nazismul a fost cea mai brutala, mai sângeroasa, care a atins forme aberante de genocid.

Caracteristic nazismului german a fost nu numai suprimarea brutala, prin violenta a drepturilor si libertatilor cetatenesti, exterminarea în masa a unor categorii de oameni, ci si o politica agresiva în exterior, prin dezlantuirea celei de a doua conflagratii mondiale, prin care se urmarea subjugarea si dominarea popoarelor, hegemonia Germaniei pe plan mondial.

Monopolul partidului fascist, paramilitar si etatismul constituie principalii pioni pe care fascismul si-a fundamentat dictatura generalizata asupra întregii societati.

În opozitie cu liberalismul concurential sau cu socialismul marxist-leninist axat pe dictatura proletariatului si revolutia socialista, fascismul a dezvoltat o conceptie etatist-totalitara bazata pe întarirea si extinderea puterii politice, anihilarea vointelor individuale, supunerea neconditionata a tuturor fata de statul-partid, omniprezent. Fascismul promoveaza puterea absoluta a statului în fata caruia individul si societatea exista doar în masura în care fac parte din stat.

În Italia, Mussolini, de pilda, apeleaza, pentru a facilita încorporarea etatista a individului si societatii, la "statul etic", capabil sa organizeze si sa mobilizeze natiunea deoarece el este asimilat cu spiritul poporului. Statul devine, astfel, garantul securitatii interne si externe, depozitarul spiritului natiunii, poporul fiind redus la rolul de corp al statului. Prin cunoscutul slogan "totul în stat, nimic în afara statului, nimic contra statului", Mussolini exprima esenta totalitara a statului de a se suprapune societatii prin asimilarea oricarei colectivitati, controlarea tuturor activitatilor sociale si individuale. Absorbirea societatii si individului în stat, destructurarea societatii civile, distrugerea personalitatii umane se realizeaza în fascism (ca de altfel si în comunism), atât prin perfectionarea metodelor birocratico-centralizatoare si represive, cât si prin desavârsirea tehnicilor propagandei de masa. În optica lui Benito Mussolini, pivotii totalitarismului fascist i-ar constitui: o perfecta organizare statala, o militie fidela si otelita, membrii de partid, masa care respecta si se teme de puterea fascista, un conducator ferm si hotarât.

Monismul totalitar instaurat în timpul Germaniei naziste, s-a caracterizat si în acest caz prin concentrarea tuturor puterilor în mâinile Fuhrerului si a partidului national-socialist.

În mod formal, regimul nazist îsi stabilea legitimitatea prin ideea comunitatii poporului german. Potrivit constitutiei, statul nazist îndeplinea rolul unui instrument administrativ pus în slujba intereselor poporului german. În realitate însa, statul era condus si controlat de catre partidul nazist care, la rândul sau, raspundea comenzilor dictate de Fuhrer[1]).

În japonia, fascismul a cunoscut, în perioada interbelica, o escaladare accentuata. Fascismul nipon era, ca cel de pretutindeni, prin excelenta rasist. Potrivit teoreticienilor fascismului din arhipelagul nipon, rasa galbena era destinata sa domine si sa stapâneasca intreaga lume. Fascistii japonezi au asezat, la baza politicii lor, cultul fata de împarat si fraternitatea de sânge. Fascismul nipon era totodata, strâns legat de fortele armate, de ofiterime, exercitând o mare influenta în viata politica a imperiului, imprimându-i un caracter prin excelenta expansionist în plan extern.

Prin înfrângerea puterii fasciste în cel de-al doilea razboi mondial, prin condamnarea si incriminarea fascismului ca ideologie, doctrina politica fascista si-a pierdut aderenta în cercurile largi ale opiniei publice. Cu toate acestea, ideologia si doctrina politica fascista nu au disparut complet. Ca dovada, faptul ca în prezent se întâlnesc unele manifestari ale ideologiei si doctrine politice fasciste sub forma neofascismului. Pastrând multe din elementele vechii ideologii fasciste, neofascismul promoveaza si alte elemente noi precum: ideea înzestrarii genetice a unor indivizi destinati sa conduca, intoleranta fata de cetatenii apartinând altor popoare, idei revansarde etc.

Neofascismul nu reprezinta o miscare de proportii în lumea contemporana, dar, daca nu se ia atitudine fata de aceasta, el poate sa ia amploare si sa devina un pericol pentru omenire. Ca un argument în aceasta perioada este însusi faptul ca nici nazismul lui Hitler, la început, nu a avut o semnificatie deosebita si era ignorat, ca apoi, recurgându-se la mijloacele cunoscute sa acceada la putere.

De aceea, nu trebuie pierdut din vedere nici un moment ca neofascismul, chiar daca este restrâns, ca manifestare si influenta, prin mijloacele pe care le-ar putea folosi (mijloace teroriste) ar putea foarte repede sa ajunga pe scena conducerii politice a unei tari, ceea ce nu trebuie sa se mai întâmple.

[1])Anton Corpinschi, Doctrine politice contemporane, Editura "Moldova", 1993, p. 164-165 s.a.