Doctrine politice privind partidismul
Având în vedere importanta partidismului în cadrul unei vieti democratice, au existat diverse doctrine politice care, din unghiuri diferite, se refera la acest fenomen. Primele doctrine politice referitoare la partidism se întâlnesc în perioada de ascensiune a capitalismului si au glorificat fenomenul partidist, considerând ca acesta constituie sumumul unei vieti democratice reale dintr-o tara. Aceste doctrine îsi aveau geneza în avântul econ 353d39d omic din acea etapa a capitalismului, când se considera ca libera concurenta în economie este dublata, în mod fericit, prin libera concurenta în domeniul politic prin intermediul pluripartidismului.
La începutul si în cursul secolului XX au aparut însa si teorii, doctrine ale unor politologi care criticau partidismul, considerându-l, în cele mai multe cazuri, ca fiind sursa unor fenomene de criza din viata unor state. De pilda, în perioada interbelica, faptul ca unele tari cu traditii democratice n-au putut sa se opuna unor curente si grupari extremiste s-ar fi datorat partidismului, care era, în conceptia politologilor, însotit de demagogie, manipulare, politicianism, lupta factionala etc. Astfel de conceptii au existat si dupa al doilea razboi mondial, când marea fluctuatie de guvernare si o anumita instabilitate politica erau puse pe seama fenomenelor negative provocate de partidism.
Asemenea conceptii au existat si în România spre sfârsitul deceniului patru al secolului XX, când regele Carol al II-lea a pregatit si apoi a instaurat regimul de dictatura, declarând inoportunitatea partidelor politice si a recurs la formatiunea politica proprie, ca mijloc de sustinere a dictaturii personale.
În mare masura, si Ion Antonescu a împartasit o asemenea conceptie, considerând ca nepregatirea tarii în fata situatiei grave cu care se confrunta poporul român în jurul anilor '40 se datora politicii negative a partidelor, care, împinse de interese înguste de grup, avide de putere politica, au ignorat interesele fundamentale ale tarii. Blamând politica partidelor politice din acea perioada, ca fiind principala cauza a marilor dificultati cu care se confrunta tara, generalul Ion Antonescu, instaurând un regim dictatorial, si-a asociat la putere gruparea legionara, înlaturata în urma rebelinii din ianuarie 1941. Dupa aceasta data, regimul antonescian n-a acceptat sprijinirea politicii sale de nici o formatiune sau partid politic.
Se poate deci aprecia ca doctrinele politice care tagaduiau rolul pozitiv al partidismului sub forma sa evoluata - pluripartidismul - au devenit, în unele situatii, chestiuni de practica politica, prin instaurarea unor regimuri totalitare.
Geneza doctrinelor politice care criticau sau chiar tagaduiau pluripartidismul se afla într-o anumita masura si în fenomenele negative care însotesc activitatea si viata partidelor politice precum: demagogia, manipularea, politicianismul, interese înguste de grup, egoism, sete de putere etc. Aceste fenomene negative au existat si în trecut si se manifesta si în prezent în viata si activitatea partidelor politice, dar ele nu sunt de natura sa eclipseze laturile pozitive ale pluripartidismului, care au o importanta mult mai mare decât laturile negative. Problema care se pune este ca printr-o confruntare deschisa de pareri, pe baza unui dialog principial si civilizat, purtat cu argumente si respect reciproc, fara denigrari si etichetari, laturile negative sa fie cât mai mult diminuate, iar cele pozitive, reliefate si puse cât mai mult în valoare.
Politicianismul este un comportament politic bazat pe practici imorale, pe înselatorii, pe masinatiuni politice. Anumiti lideri politici folosesc abuziv pozitia lor în sistemul puterii pentru realizarea unor interese personale. Uneori, abilitatea, viclenia, manipularea sunt utilizate de unii oameni politici, chiar în drumul spre obtinerea unor functii politice.
Demagogia este o actiune de flatare a sentimentelor si starilor de spirit ale oamenilor prin promisiuni false, prin inducerea lor în eroare, cu scopul de a obtine avantaje politice. Sunt oameni politici care propun anumite programe politice, de a caror irealizare sunt ei însisi convinsi, dar o fac în speranta obtinerii sprijinului poporului pentru înfaptuirea obiectivelor lor. Prin metode demagogice se urmareste obtinerea atasamentului emotional al indivizilor fata de un conducator sau un partid politic, astfel încât acestia sa gaseasca sustinatori pentru realizarea scopurilor lor. Desi este o metoda folosita frecvent de partidele de extrema dreapta sau extrema stânga, si alte partide recurg la demagogie, mai ales, în campaniile electorale.
Diversiunea politica presupune distragerea atentiei oamenilor de la anumite probleme dificile ale vietii sociale si deturnarea acesteia spre alte probleme, mai putin spinoase. Diversiunile folosite în perioada crizelor economice sau politice se bazeaza pe supralicitarea fricii nedeslusite cauzate de eventualitatea unui pericol. Raspândirea unor zvonuri nefavorabile adversarilor politici, urmarindu-se îndepartarea simpatizantilor acestora, învrajbirea unor grupuri etnice, recurgerea la anumite promisiuni sunt modalitati diversioniste folosite de unele partide.
Oportunismul este un comportament schimbator, oscilant, care se modeleaza în functie de circumstante. I se reproseaza oportunismului lipsa rigorii logice în înlantuirea ideilor, iar pe plan moral, absenta sinceritatii. Oportunistii sunt dispusi la tranzactii, acomodari, manevrari, replieri strategice impuse de împrejurari.
Manipularea politica este o actiune de inducere în eroare care, prin diferite procedee, contribuie la dirijarea comportamentului indivizilor în asa fel încât le lasa impresia ca actioneaza conform propriilor vointe si interese, ca îsi formeaza ei însisi modalitatea de a gândi si actiona. Manipularea prin persuasiune urmareste încorporarea în mentalitatea si comportamentul oamenilor a principiilor, valorilor si normelor corespunzatoare intereselor partidului respectiv, precum si manevrarea gândirii si actiunii în sensul dorit de acesta.
Prin astfel de metode, unele partide dezorienteaza si înseala masele, le influenteaza si le folosesc pentru realizarea scopurilor lor, care nu sunt întotdeauna nobile.
Cauza principala care a dat nastere doctrinelor ce neaga rolul benefic al partidelor o constituie aparitia gruparilor extremiste cu tendinte evidente de monopolizare a puterii politice precum: gruparile de extrema dreapta sau de extrema stânga. Politica primejdioasa a acestor partide extremiste, cu grave consecinte negative, a determinat pe multi politologi sa tagaduiasca fenomenul partidist ca atare.
În prezent, doctrinele politice care se ridica împotriva partidismului si-au pierdut din importanta în fata experientei istorice ce a dovedit, fara putinta de tagada, ca partidismul este un fenomen pozitiv, o conditie sine-qua-non a unei vieti democratice. Trebuie mentionat însa ca exista înca doctrine si, din pacate, practici politice care accepta partidismul, sub forma unipartidismului, doctrine care se sprijina pe conceptia marxista a conducerii societatii de catre un singur partid. Asemenea doctrine si practici politice, în urma evenimentelor care au avut loc în ultima vreme, s-au dovedit falimentare. Acolo unde se mai mentin regimuri bazate pe monopartidism (China, Coreea de Nord, unele tari în curs de dezvoltare din Asia si Africa), se constata actiuni evidente de a înlatura aceasta situatie devenita anacronica si de a trece la o viata democratica bazata pe pluralism democratic, sub forma sa superioara - pluripartidism.
Se poate concluziona ca partidismul constituie un element de baza, fara de care nu se poate concepe si asigura viata democratica a unei tari.
|
