ETAPELE CONSTITUIRII UNIUNII ECONOMICE SI MONETARE

ETAPELE CONSTITUIRII UNIUNII ECONOMICE sI MONETARE

Potrivit întelegerii realizate la Maastricht, Uniunea Economica si Monetara urma sa fie edificata în trei etape. Elementul central al primelor doua faze îl constituie efortul guvernelor tarilor membre de a realiza convergenta urmarita în baza celor cinci criterii mentionate mai sus.

ETAPA I (01 iulie 1990 - 31 decembrie 1993)

Principalele obiective care trebuiau atinse în aceasta etapa se refera la :

liberalizarea circulatiei intracomunitare a capitalurilor (cu unele exceptii în cazul Irlandei , Greciei, Spaniei si Portugaliei) ;

integrarea tuturor monedelor nationale în Sistemul Monetar European si "înghetarea" compozitiei cosului de monede în functie de care 747g66h este definita valoarea monedei comunitare (ECU) ;

întarirea mecanismelor de cooperare în materie monetara (prin extinderea atributiilor Comitetului Guvernatorilor bancilor centrale) si coordonarii politicilor fiscal - bugetare nationale.

Evolutiile înregistrate în cadrul acestei faze nu au confirmat în întregime asteptarile. Desi lira sterlina a aderat la Sistemul Monetar European în 1990 (drahma greceasca ramânând singura moneda comunitara din afara sistemului), acesta a avut de suportat socuri speculative extrem de puternice, determinate în principal de situatia particulara a celei mai puternice monede din sistem (marca germana) ca urmare a introducerii sale în fosta Republica Democrata Germana.

Aceste presiuni au avut ca prim rezultat iesirea din Sistemul Monetar European a lirei sterline si a lirei italiene (în septembrie 1992), precum si un val de devalorizari ale altor monede, incapabile sa se mentina în interiorul marjelor de fluctuatie admise de Mecanismul Cursurilor de Schimb al Sistemului Monetar European: peseta spaniola, escudo-ul portughez si lira irlandeza. Atacurile speculative, devenite mult mai puternice o data cu liberalizarea circulatiei capitalurilor, au continuat în 1993, extinzându-se si asupra altor monede. A fost astfel necesara largirea substantiala a marjelor de fluctuatie admise în cadrul Mecanismului Cursurilor de Schimb, de la +/- 2,25 % (si +/- 6 % în cazul anumitor monede),  la +/-15 %.

Paradoxal însa, acest esec al Sistemului Monetar European nu a facut decât sa scoata si mai mult în evidenta ca singura modalitate de a asigura stabilitatea cursurilor valutare într-un context de libera circulatie a capitalurilor o reprezinta trecerea la moneda unica. De asemenea, respingerea de catre tarile membre ale Uniunii Europene a optiunii reintroducerii controlului pe scara larga asupra miscarilor de capital a confirmat cu putere atasamentul acestora fata de principiile Pietei Interne Unice si, în perspectiva, ale Uniunii Economice si Monetare.[1]

ETAPA a II-a (01 ianuarie 1994 - 31 decembrie 1998)

Aceasta etapa a fost considerata chiar faza de tranzitie la etapa finala, fiind pregatitoare pentru aplicarea Sistemului European al Bancilor Centrale si definitivarea convergentei politicii economice si monetare, fiind chemata sa realizeze "ucenicia" în adoptarea unui transfer progresiv al puterii de decizie a autoritatilor monetare nationale în mâna unei institutii comune europene.[2]

Dificultatea fundamentala inerenta acestei tranzactii consta în organizarea unui transfer progresiv al puterii de decizie a autoritatilor nationale în mâna unei institutii europene. În plus, un anumit nivel al rezervelor monetare a fost pus în comun si a servit la interventii pe piata de schimb în conformitate cu orientarile hotarâte de Sistemul European de Banci Centrale. Aceasta exercita functii de reglementare în domeniul monetar si bancar în scopul ajungerii la o armonizare minima a anumitor dispozitii cum ar fi: rezervele minime obligatorii si acordurile de plati necesare pentru conducerea în viitor a unei politici monetare comune.[3]

În cadrul acestei etape a fost înfiintat Institutul Monetar European, precursorul actualei Banci Centrale Europene (banca centrala a statelor membre ale U.M.E.). Amplasat la Frankfurt, Institutul Monetar European are ca membri toate bancile centrale (autoritatile monetare) din tarile membre ale Uniunii Europene. Rolul sau este de a planifica detaliile functionarii viitoarei Banci Centrale Europene si de a monitoriza tranzitia la uniunea monetara.[4]

Functiile sale, subsumate acestor obiective, cuprind :

întarirea cooperarii între bancile centrale în domeniul reglementarilor contabile si de supraveghere bancara, ca si în sistemele informatice ;

formularea de recomandari si facilitarea coordonarii în materie de politica monetara ;

supravegherea functionarii Sistemului Monetar European ;

dezvoltarea utilizarii private a ECU ;

ameliorarea sistemelor statistice si de plati ;

pregatirea emisiunii monedei unice.

De asemenea, tot în aceasta perioada s-a reusit desavârsirea liberei circulatii a capitalurilor, precum si asigurarea independentei bancilor centrale din tarile membre ale Uniunii Europene si interzicerea refinantarii de catre acestea a autoritatilor publice.

Pe parcursul acestei faze, are loc transferul progresiv al prerogativelor autoritatilor monetare nationale catre Banca Centrala Europeana. Realinierea cursurilor de schimb în cadrul Sistemului Monetar European nu mai poate avea loc decât în circumstante cu totul exceptionale. Tot în cursul fazei a doua, Comisia europeana elaboreaza anual orientari macroeconomice pe care le supune dezbaterii ECOFIN, care poate formula pe baza lor recomandari concrete la adresa guvernelor din statele membre.[5]

ETAPA a III-a (01 ianuarie 1999 - 28 februarie 2002)

Aceasta reprezinta etapa finala si consta în realizarea a trei obiective principale :

începerea activitatii Bancii Centrale Europene, care va înlocui Institutul Monetar European ;

fixarea irevocabila a cursului de schimb între monedele tarilor participante ;

introducerea efectiva a monedei unice, EURO.

Punerea în aplicare a acestor masuri a necesitat o programare detaliata si se va produce la rândul ei în trei etape (care cuprind urmatoarele actiuni) :

a.)   

A luat fiinta Banca Centrala europeana, responsabila pentru formarea unei politici monetare comune, cu sprijinul bancilor centrale ale tarilor participante la ultima faza a Uniunii Economice si Monetare.

De asemenea a fost numit Consiliul Executiv al Bancii Centrale Europene si s-a fixat data limita la care monedele nationale urmeaza sa fie înlocuite de moneda unica (28 februarie 2002).[6]

Cursurile de schimb ale monedelor tarilor participante au fost fixate irevocabil de catre Consiliul Uniunii Europene (a fost necesara unanimitatea statelor membre participante la ultima faza a crearii Uniunii Economice si Monetare), la propunerea Comisiei Europene si dupa consultarea Bancii Centrale Europene.

Moneda comunitara, ECU, a încetat a mai fi definita pe baza unui cos de monede nationale si a devenit o moneda de sine statatoare, comuna; monedele nationale au devenit pe teritoriul tarilor de emisiune, înlocuitori ai monedelor comune, la paritati fixate prin Regulament al Consiliului Uniunii Europene.[7]

Începând cu 01 ianuarie 1999 a fost introdusa moneda unica europeana, EURO, care functioneaza în paralel cu monede nationale, în baza paritatilor acestora fata de el; EURO este la început sub forma dematerializata, scripturala, platile cash, în intervalul 1999 si 2002 continuând a fi facute în monedele nationale.

Banca Centrala europeana efectueaza tranzactii exprimate în EURO cu toti subiectii implicati în politica monetara (bancile centrale ale statelor participante si bancile comerciale).

Datoria publica a tarilor participante este de asemenea exprimata în EURO, iar noile emisiuni de obligatiuni guvernamentale (titluri de stat, bonuri de trezorerie etc.) sunt si ele exprimate în aceeasi moneda.

b.)  

La 01 ianuarie 2002 au fost puse în circulatie monedele si bancnotele EURO, fiind introduse în 12 state membre ale U.E., cu 7 bancnote si 8 monede diferite. Ziua de 31 decembrie 2001 a fost ultima zi de existenta a marcii germane. Data de 27 ianuarie 2002 a fost ultima zi pentru guldenul olandez; 9 februarie pentru lira irlandeza; 17 februarie pentru francul francez; 28 februarie pentru silingul austriac, francul belgian, marca finlandeza, drahma greceasca, lira italiana, francul lux., escudo portughez si peseta spaniola.

De la 1 martie 2002, în toate cele 12 tari din zona EURO circula o moneda unica - EURO.