Obiective specifice:

La sfarsitul capitolului, vei avea capacitatea:

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 4 ore

Premisele integrarii europene

Radacini istorice si culturale convergente

Componenta geografica si demografica a Europei

Sub aspect geografic, Europa se configureaza ca o peninsula vestica a continentului asiatic. Desi este cea mai mica (10, 5 milioane Km²) dintre cele cinci parti ale Pamantului, ea are cea mai mare densitate demografica (710 milioane locuitori). OSCE numara astazi 52 state europene.

Etimologic, cuvantul Europa se origineaza in greaca veche. Daca pe timpul razboaielor persane el referea la peninsula locuita de greci, dupa cucerirea ei romana, urmata de extinderea Imperiului si migratia triburilor germanice, genericul Europa cuprindea si vestul, si nordul continentului.

Din punct de vedere demografic, Europa cuprinde, cu exceptia catorva populatii, precum acelea lapona, ugro-finica ori basca, popoare de origine romana, germana si slava, apartinand, toate, marii familii indo-europene. Cat priveste apartenenta religioasa, Europa este, cu exceptii care confirma regula, un areal spiritual crestin.

Componenta cultural-spirituala a Europei

Atat in plan demografic, cat si socio-istoric, religios si etico-metafizic, continentul nostru a prezentat elemente semnificative de unitate pe fondul unei diversitati etno-culturale evidente. Aceasta din urma a intretinut bogatia depozitului cultural specific fiecarei etnii si a legitimat, mai apoi, personalitatea culturilor nationale. Faptul acesta a ferit Europa de o omogenizare neproductiva, in locul ei instituindu-se treptat un circuit pluripolar al valorilor: o unitate de sensuri primordiale, regasite in diversitatea culturilor europene.

Cultural, Europa incepe cu mitologia - nu numai cu aceea greaca, e drept, conservata si consemnata in memoria si constiinta europeana - , continua cu filosofia si arta greaca, apoi romana, pentru a inregistra si depozita intr-un fond, pana la urma reciproc rezonant, creatiile materiale si spirituale ale tuturor gruparilor etnice, devenite mai tarziu - cele mai multe dintre ele - natiuni.

Politic, continentul nostru a debutat cu epoca eroica, cu germenii puterii etatice surprinsi de Homer, in creatia sa nemuritoare - “Iliada”, cu Sparta aristocratica si Atena democratica, cu Roma republicana, creatoare de institutii, drept si democratie directa, precum Atena, dar si Roma celor cinci secole de Imperiu, in care civilizatia din Latium si sistemul ei politic s-au extins aproape continental.

La aceasta continua deschidere geo-politica, spatial-extensiva, tutelata de un rationalism pragmatic, s-a adaugat apoi crestinismul. El a deschis zarea interioara a constiintei si a solidaritatii omenesti, oferind o noua viziune despre lume si creand totodata dubletul spiritual al expansiunii politice: de data aceasta spre adancurile cugetului si ale valorilor morale perene. Prin crestinism, Europa si-a sporit identitatea.

Pana la urma, si marile descoperiri geografice facute de europeni si preocuparile imagologice (sa-i amintim in acest ultim sens pe Spatarul Milescu si felul in care a descris, intr-o maniera anticipativ-comparatista, cultura chineza), au reprezentat un drum al cunoasterii de sine: descoperind noi orizonturi si lumi noi, ei isi consolidau constiinta apartenentei europene.

De la localism la europeism

Inainte de a fi, precum in ceasul de fata, o miscare reala de integrare pe multiple planuri, Ideea europeana a luat forma unor modele istorice, a unor proiecte si actiuni politice, nu o data generoase ca intentie, dar unele dintre ele utopice ori voluntariste, chiar punitive sau macar interesate.

Ideea europeana in modele istorice, proiecte si actiuni politice

Modele istorice ale transcenderii localismului

Este cunoscuta, pentru vechea Elada, uniunea cu caracter militar a polis-urilor, indreptata impotriva pericolului persan. Asa-numitele amfictionii (ligi) legau confederativ statele-cetate nu doar militar, ci si juridic, intrucat asigurau si arbitrajele intre cetati. Totodata, ele ofereau grecilor posibilitatea cultului intru aceiasi zei, construind si religios elemente de identitate comuna.

Un alt reper istoric de transcendere al localismului este, se stie, Roma antica. De la comunitatea unui sat, ea a realizat unitatea Peninsulei, a transformat Mediterana intr-o mare romana, reusind ulterior sa-si extinda puterea etatica de la Atlantic la Marea Neagra si chiar dincolo de ea. Mundus romanus era atat o ordine geopolitica, precum si una civilizatorie. Acest spatiu reprezenta, in acceptia epocii, „toata Europa”, iar pax romana insemna legea acceptata prin respectarea autoritatii unice in favoarea convietuirii comune a tuturor cetatenilor liberi. Civis romanus semnifica romanul ca cetatean universal Coeziunea Imperiului Roman tinea de administratia unitara, ea insasi bazata pe dreptul roman.

Si totusi, Imperiul Carolingian, o uniune creata cu sabia si in numele Crucii in Europa de Vest sub Carol cel Mare (768-814), destramata odata cu moartea suveranului, a urmarit reconstituirea vechiului imperiu al cezarilor, desi spatiul bizantin ramanea rupt de Occident. Oricum, fapta ziditoare a lui Carol reprezinta prima incercare reusita, desi incompleta si trecatoare, de edificare politica a Europei.

Istoria a inregistrat si alte tentative unificatoare. Notabila este aceea a lui Carol Quintul (sec. al XVI-lea), preocupat de formarea unei „monarhii universale” , la care gandise, inaintea sa, Dante Alighieri in lucrarea „De Monarchia”. Habsburgii urmareau organizarea politica a Continentului, mizand deopotriva pe cuceririle militare si pe ingenioasa strategie a inrudirii maritale cu alte case regale.

Sarcina de lucru 1 Descrie in 15-20 randuri formele ideii europene: modele istorice, proiecte, actiuni politice.

Proiecte si actiuni politice in favoarea Ideii europene

Ideile revolutiei franceze, corelate insa cu traditia politica, s-au regasit in planurile lui Napoleon. El a incercat pentru prima oara faurirea unei Europe deopotriva politice si economice. Desi propunea lumii un model, Franta napoleoniana deveni insa, in scurt timp, o amenintare pentru libertatea popoarelor europene.

Retineti importanta momentului 24 ianuarie 1859 pentru romani!

In secolul al IX-lea, Sfanta Alianta (Austria, Anglia, Prusia si Rusia) a pretins sa ofere o garantie mutuala a monarhiilor europene fata de orice pericol de tip Napoleon, dar si un statu-quo politic convenabil statelor membre. Cu toate acestea, secolul in cauza a fost secolul triumfului principiului nationalitatilor si al nasterii, cu jertfe, pe care memoria istoriei nu le poate ignora, a statelor natiune. In acest sens, pentru romani, momentul 24 ianuarie 1859 pastreaza un rost major: cu el debuteaza procesul nasterii Romaniei moderne.

Acolo unde natiunile Europene s-au ivit in cercul prea stramt al imperiilor, constituirea lor intr-un stat de sine statator s-a produs conflictual. Dar natiunea ca valoare (si) politica a jucat atunci si joaca si astazi rolul indispensabil de factor constitutiv al vietii politice europene, in pofida cortegiului de conflicte inregistrate in timp.   Atat lupta pentru independenta nationala, cat si afirmarea politica a natiunilor libere a pus in noi termeni Ideea europeana. Acum, proiectele ori modelele istorice de unitate continentala nu puteau ocoli noul element structural al ecuatiilor politice majore; daca pana spre mijlocul secolului al XIX-lea gandul (proiectul) sau fapta (modelul incercat) erau fie rodul unei constructii rationale a priori ori a visului generos dar utopic, respectiv a faptei temerare condusa de vointa ferma, nu o data opresiva, prin afirmarea practica a principiului nationalitatilor, Ideea europeana cobora pe solul ferm al relatiilor politice concrete dintre natiunile declarate suverane. Ideea in cauza isi afla astfel adevaratul continut si adevarata esenta, in raport cu care, numai, ea se putea defini ca problema reala, nu speculativa si nu sentimentalist-utopica ori voluntarista. 525c24f

Nu am fi formulat aceste enunturi, fortand poate usi deschise in logica problemei si abatandu-ne, aparent credem, de la firul demersului anuntat, daca miscarea de idei si viata politica europeana nu ar fi inregistrat si detestabila ideologie internationalist-comunista, de extractie antinationala. Aventurismul ei, cu grele jertfe pentru popoarele care i-au suportat experimentele urii antinationale in estul continentului, a fost precedat sau urmat de alte fantasme ideologice, tot ale destabilizatorilor de state. Insa integrarea europeana nu are nimic comun, prin ceea ce trebuie sa fie, cu niciun fel de internationalism sau mondialism nivelator, propulsate de aceia care au ramas straini de spiritul popoarelor, ratacind subversiv pe esichierul politic al natiunilor sau structurilor europene in consolidare, cu scopul de a le deturna directia evolutiei naturale.

Cu atat mai luminoasa apare peste timp conceptia unui vizionar precum Giuseppe Mazzini (1805-1872). In „Sfanta Alianta a Popoarelor” (1849), el pleda pentru „unitatea morala' a Europei avand insa grija sa respinga ideea federalizarii Italiei. Viitorul continentului era conceput ca rezultanta a armonizarii valorilor patriei si ale umanitatii. Insasi omenirea era inteleasa ca o „asociatie a patriilor”.

Sfarsitul secolului al XIX-lea atesta intensificarea relatiilor economice dintre statele europene, dar pe fondul unor tensiuni tot mai acute intre interesele exclusiviste ale marilor puteri, ceea ce avea sa conduca la cele doua conflagratii mondiale ale secolului ce a urmat. Motiv pentru care proiectele si actiunile oamenilor politici, dar si ale unor doctrinari, n-au incetat sa apara, desi mobilul unora dintre ele nu era tocmai dezinteresat. lata, de pilda, tentativa habsburgica de a salva de la dezintegrare Austro - Ungaria printr-un plan din 1918 de federalizare a Imperiului.

In 1919, contele austriac Richard Nikolas Coudenhove-Kalergi a initiat Uniunea Paneuropeana, menita sa unifice democratiile (formale) europene dupa o solutie de tip federalist, proprie Uniunii Panamericane. Proiectul „Statele Unite ale Europei” urmarea crearea unei noi grupari de puteri fata de cele deja existente. O astfel de formula transplantata de peste Ocean, straina de particularitatile istorico-nationale si de civilizatia europeana - pe care si astazi o sustin mecanic, cand nu interesat, destui politicieni, ca pe un lucru deja transat - nu putea sa se insere in trendul real al evolutiei continentului nostru. Cu toate acestea, trebuie sa retinem cu spirit obiectiv ca militantul austriac a reusit in 1926 sa reuneasca la Viena 2000 de reprezentanti din 24 de tari intr-un congres. Aici s-a lansat „Manifestul Pan-European”, care propunea crearea unei Uniuni Europene. In opinia analistilor procesului integrarii europene, acest document a prefigurat principiile care aveau sa intemeieze constructia europeana ulterioara.

In climatul creat, s-a putut trece de la propaganda prin carti, reuniuni si alte initiative persuadante asemanatoare, sustinute de numeroase personalitati in favoarea unitatii si unificarii Europei, la actiuni oficiale. Astfel, Aristide Briand, ministrul afacerilor straine in guvernul Frantei la sfarsitul anilor '30  (cunoscut pentru proiectul de Tratat General de renuntare la razboi ca instrument al politicii nationale, propus, in numele guvernului sau, omologului american Kellogg si adoptat la Paris in 27 august 1928, tratat ratificat si de Romania in martie 1929), a initiat Miscarea Pan - Europeana. Ea avea ca obiectiv crearea unei „Uniuni Europene”. Promovarea proiectului se sprijinea si pe propunerea infiintarii unei Uniuni Economice si Vamale Europene si a Federatiei pentru Intelegerea Europeana. In baza propunerii lui Briand, facuta la Adunarea Generala a Societatii Natiunilor, in septembrie 1929, cu prilejul unui discurs de larg ecou, de a crea o Uniune Federala Europeana, guvernul francez, raspunzand solicitarii acestui organism, a prezentat in 1930 un „Memorandum cu privire la organizarea unui regim de Uniune Federala Europeana” (s. n. - I. H.). Se poate observa aici o anume precautie fata de copierea modelului federalist; se vorbeste de un regim de, nu de regimul Uniunii Federale. Afara de aceasta, omul politic francez nuanta lucrurile in discursul amintit; el vorbea despre “un fel de legatura federala”, despre un „oarecare federalism continental”, nu despre unul ad-litteram.

Sarcina de lucru 2 Argumentati in 5-7 fraze importanta planului lui Napoleon de a fauri o Europa economica si politica, dar si pericolul pe care il prezentau aceste intentii (15-20 randuri).

Limitele modelelor si actiunilor istorice prezentate

Ceea ce ne indeamna sa credem ca multi intelectuali ai epocii, oameni politici si de cultura, nu invocau federalismul in rigoarea critic-stiintifica a conceptului; acesta reclama exigenta constitutionala, nu inter-nationala, a unei organizari etatice unde statele federate nu dispun, in raporturile cu puterea federala, de o seama de atribute la care nici un stat european, ca membru al Europei integrate, nu ar renunta, oricate competente de suveranitate ar incredinta - nu ar ceda! - institutiilor europene. Statele membre sau viitoare membre sunt state-natiune sau ale natiunilor lor - vai, cat deranjeaza aceste expresii si cata munitie este aruncata impotriva valorilor ce le justifica! -, or federalismul nord-american nu cunoaste organizarea pe criteriul national al statelor federate. Ele sunt, prin istoria lor de doar doua sute si ceva de ani, dincolo de principiul nationalitatii. Conditiile istorice obiective au fost acolo altele. Dar in Europa natiunilor, ignorarea criteriului national in realizarea integrarii ar provoca consecinte de neacceptat. In fond, cum am precizat si in alta ordine, integrarea insasi nu are sens decat in raport cu relata sa - componenta nationala; ea este integrare a ceva, de fapt a unor subiecte: natiunile. Or, Federatia Americana, daca nu este un dat, nu este nici un proces integrativ de factura europeana; ea s-a configurat istoriceste ca o constructie constitutionala intre puteri etatice nedublate de vointe politice ca vointe nationale. Putem vorbi acolo cel mult de integrare etatica. Desigur, federalismul, ca orice sistem, fie natural, fie social sau artificial, presupune atributul integralitatii, insa integrarea, luata ca act de vointa politica, inseamna cu totul altceva intrucat nu priveste doar aspectul functional si de echilibru in sistem, ci este un factor cauzal-constitutiv si, totodata, finalitate vointa: scopul statelor membre. Statuarea stiintifica mai recenta a conceptului critic de entitate etatica federala este un prim factor care a intarziat folosirea sa riguroasa in mentalul public, lucru care explica, presupunem, atat extinderea mediatica de uz comun a conceptului de federatie si pentru alte forme de uniune statala, inclusiv pentru UE, cat si exploatarea interesata a uzului comun in vederea manipularii mentalului public in favoarea modelului american, inadecvat Europei, dar aducator de avantaje unor cercuri interesate. Acestea nu ar putea ajunge acolo, „sus”, in varful institutiilor integrate, daca n-ar inventa artificial un tip de autoritate federalista europeana deschisa la un virtual dictat supranational si capabila sa-i propulseze pe cei “in cauza” si sa le garanteze interesele de grup. Este tot atat de regretabil faptul ca si cea mai mare parte a teoreticienilor in domeniu accepta nedigerat formule artificiale ori deformatoare si devin astfel trambitasii inocenti ai intentiilor si strategiilor neconstructive in raport cu adevaratele aspiratii ale Europei.

Cat priveste amintitul proiect francez, desi blocat de norii tulburi ai razboiului ce sta sa inceapa, el nu a ramas fara urmari. Ideile si initiativele Frantei se regasesc in buna masura in edificiul comunitar european, in procesul integrarii institutionale si juridice a continentului, inceput dupa al II-lea razboi mondial si aflat, astazi in plina desfasurare.

Sarcina de lucru 3 Redactati un eseu in care sa prezentati, la alegere, limitele unui model sau ale unei actiuni istorice analizate (15-20 randuri).

Structuri europene protointegrative

Cooperarea europeana in domeniul apararii

Daca in timpul razboiului al II-lea mondial pledoaria pentru o Europa unita era mai degraba o reactie in fata agresorului decat un veritabil proiect politic , anii imediat urmatori adancesc consolidarea solidaritatii vest-europene datorita ivirii razboiului rece si a virtualei amenintari militare din partea blocului sovietic. In aceasta etapa, constructia vest-europeana - sambure al viitoarei uniri structural-comunitare a Europei - s-a realizat in maniera clasica: cooperarea interstatala, indeosebi interguvernamentala, orientata, prin natura sa, indeosebi spre exterior. In coordonarea politicilor statelor partenere, organele interguvernamentale iau decizii prin imputernicirea statelor, prin unanimitate deci. Cooperarea nu pune accentul, asa cum se va intampla in cazul integrarii; pe directia interioara a activitatii structurilor create, spre membrii sai.

Cooperarea europeana a operat mai intai pe terenul apararii, asigurand continuitatea aliantelor militare convenite in timpul razboiului. In acest sens, in baza Tratatului de la Bruxelles (17 martie 1948), a luat fiinta Uniunea occidentala, din care faceau parte Franta si Marea Britanie (care semnasera in martie 1945, la Dunkerque, un tratat de alianta si asistenta reciproca pe plan militar, dar si economic), si statele Benelux-ului. Uniunii occidentale ii succede Uniunea Europei Occidentale (octombrie 1954), la care participa, in plus, Germania (pe atunci) Federala si Italia, iar mai apoi Spania, Portugalia si, in alte momente, Grecia, Islanda, Norvegia si Turcia. Tratatul de constituire invoca apararea valorilor fundamentale ale civilizatiei europene, precum drepturile si libertatile fundamentale ale omului si principiile democratice. Prin rolul de aparare asumat, UEO avea sa faca parte integranta, asa cum consfinteste Tratatul de la Maastricht (1993), din procesul dezvoltarii Uniunii Europene, careia sa-i asigure o identitate de securitate si aparare. Dar UEO fusese conceputa ca organizatie interguvernamentala, nu ca structura de integrare. Astfel, Consiliul Uniunii, organul ei suprem, reprezinta direct statele membre prin inalti functionari, deciziile fiind luate cu unanimitate. Adunarea UEO are rol consultativ, iar motiunile ei nu au forta juridica. Dupa 1994, UEO a acceptat „parteneri asociati” din Europa de est, intre care si Romania. Competentele UEO vizeaza si aspecte economice, sociale si culturale, dar acestea prezinta un caracter rezidual in raport cu cele politice si militare. Chiar o buna parte dintre acestea din urma aveau sa revina Organizatiei Tratatului Atlanticului de Nord (in conformitate cu Tratatul de la Paris din octombrie 1954).

Cooperarea economica

O alta forma, substantiala, a cooperarii europene in perioada 1945 - 1949 a fost aceea economica; ea s-a institutionalizat prin crearea unei entitati cu vocatie economica, de natura internationala: Organizatia Europeana de Cooperare Economica (OECE - aprilie 1948). Infiintata cu scopul imediat al gestionarii comune a ajutorului american pentru refacere postbelica si intarirea institutiilor democratice, ea a jucat rolul unui instrument de cooperare interguvernamentala pentru liberalizarea schimburilor intre parteneri. In 1961, OECE se transforma in Organizatia pentru Cooperare si Dezvoltare Economica (OCDE), la care adera si alte state vest-europene, dar si extraeuropene (Japonia, Australia, Noua Zeelanda). Consiliul de Ministri, organul sau principal, emite, pe langa recomandari, decizii obligatorii, dar obligativitatea lor este conditionata de unanimitatea voturilor. Acest fapt, ca si altele asemanatoare (de exemplu, agentiile OCDE sunt alcatuite din functionari nationali, delegati de guvernele statelor membre, iar Secretariatul, avand competente administrative, cuprinde functionari detasati de administratiile nationale) evidentiaza caracterul international al OCDE, unde nu opereaza incredintarea de atribute ale suveranitatii de la statele membre catre structurile Organizatiei. Cu toate acestea, se poate observa ca statuarea, desi conditionata de unanimitatea voturilor, a obligativitatii deciziilor, este un pas anticipator pentru o functionalitate integrativa la nivel comunitar. Motiv pentru care inseram OCDE - in planul raporturilor dintre membrii sai europeni - printre organizatiile cu caracter protointegrativ.

Cooperarea politica

Retine contextul politic in care ia fiinta Consiliul Europei!

Unificarea politica a Europei, pe baze democratice, a fost sustinuta de Comitetul Miscarilor de Unificare Europeana. Acesta a organizat la Haga, in 1948, un „Congres al Europei”. In „Mesajul adresat europenilor” se pleda pentru o Charta a Drepturilor Omului si o Curte de Justitie chemata sa garanteze jurisdictional drepturile stipulate. In acest context de asteptari politice constructive, ia fiinta Consiliul Europei, in baza Tratatului de la Londra din 9 mai 1949. El reunea statele europene cu regim democratic pluralist, preocupate de protectia juridica reala a drepturilor omului. In timp, ca factor propice de dialog politic, Consiliul a adoptat o seama de conventii, in primul rand Conventia Europeana pentru Protectia Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale, intrata in vigoare in septembrie 1953. Celor zece state fondatoare li s-au adaugat, treptat, altele, incat aceasta organizatie a dobandit astazi un caracter paneuropean. El cuprinde, acum, si foste tari est-socialiste, inclusiv Romania, constranse, in anii divizarii politice si militare a Europei, sa faca parte, in planul relatiilor economice, din Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (COMECON - ianuarie 1949) si din alianta militara a Tratatului de la Varsovia (incheiat in mai 1955).

De altfel, Statutul Consiliului nu avea in vedere crearea vreunei federatii sau altei forme de uniune institutionalizata transetatic prin transfer de suveranitate nationala^.. Comitetul de Ministri, organ de dialog interguvernamental, ia decizii dupa principiul unanimitatii, ele fiind transmise cu titlu de recomandari tarilor membre. Dar odata ce dobandesc forta juridica prin ratificare, ele devin izvor de drept, insa unul care, ca izvor international de drept, isi gaseste legitimarea in vointa statului ratificant, nu intr-o sursa supraetatica de putere. Alt organ al CE este Adunarea Parlamentara; ea face recomandari Comitetului in probleme de interes comun pentru statele membre. Vointa lor, preeminenta in raport cu competentele ce revin structurilor CE, rezulta si din aceea ca, Comitetul de Ministri e compus din reprezentanti directi ai fiecarui stat, fapt pentru care Comitetul nu este responsabil in fata Adunarii, putand in consecinta sa anuleze recomandarea ei. CE reprezinta, evident, o structura de cooperare internationala, nu integrativ-etativa. Si totusi, prin activitatea sa diversificata pe multiple planuri, dar concertata prin strategiile promovate, el intretine un sentiment de solidaritate europeana, suport psiho-politic al procesului unificarii europene structurale. Motiv pentru care vedem in CE un proteic factor protointegrativ: nu doar prin precedenta constituirii sale fata de organismele comunitare, cat prin efectul continuu si continuat al actiunilor sale asupra constiintei europene si valorilor care definesc si coaguleaza procesul real al integrarii.

Particularitatile si limitele cooperarii protointegrative

Marile organizatii descrise pe scurt mai sus, alaturi de altele, neprezentate aici, dar analizate si ele pe larg in literatura problemei - precum Asociatia Europeana a Liberului Schimb (AELS) si indeosebi Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa (OSCE) - , au avut, iar acelea care mai functioneaza continua sa aiba obiective comune, urmarind securitatea, climatul democratic autentic si respectarea drepturilor si libertatilor in Europa. Ele au contribuit la inchegarea unei anume ipostaze a unitatii europene, rezultata din cooperarea internationala pe pamant european si bazata pe convergenta valorilor politico-morale si de civilizatie, transpuse in obiective, strategii si actiuni. Si totusi, organizatiile pomenite nu puteau conferi Europei o coerenta structural-institutionala si o vointa concertata sinergic; Europa nu-si putea reafirma prin ele personalitatea colectiva pe care intregul ei trecut o indreptatea iar viitorul i-o pretindea. Aceste forme de unitate pastrau o structura institutionala proprie modelului clasic al cooperarii internationale, in cadrul caruia Europa ar fi ramas tributara limitelor statu-quo-ului politic al momentului. Unitatea Europei este insa un proces; el antreneaza nu doar etape ale unui aceluiasi tip de parcurs, precum acela strabatut de organizatiile prezentate, ci si salturi calitative, menite a ridica unitatea europeana - nu fara cautari, dispute si contradictii de interese si de filosofie politica - la un stadiu organic, el insusi cu etape de parcurs, asa cum, in momentul istoric actual, se prezinta integrarea continentului; ea cunoaste un stadiu de tip structural, cu tendinta functionala de unitate, dupa o formula proprie, rod al generalizarii intregii dezvoltari specifice, in masura sa evite proiecte federaliste aplicate procustian. Statele membre se manifesta ca elemente coerent auto-corelate in sistemul politico-juridic al vointei comune. Aceasta din urma este operanta numai in functie de vointele national-etatice, in masura sa o intemeieze ontointegrativ. Incat, desi putem vorbi aici de o supraordonare de sistem, ea este functionala, nu de fundament existential; vointa comuna exista in si prin vointele particulare ce o legitimeaza, fixandu-i regimul ontologic: de a exista in si prin acestea, nu deasupra lor, ca o autoritate solipsista, autarhica, in sine si pentru sine, dincolo si chiar impotriva vointelor natiunilor si a puterii statelor in raport cu care se defineste si e chemata sa le exprime. Plecand de la aceste rigori, nu doar logice, ci si axiologice, nu putem accepta o seama de expresii si exprimari de care abunda literatura domeniului, precum „renuntare la suveranitate nationala”, „institutii supranationale”, „autoritate supranationala”, „norma supranationala”, „stat-natiune, factor desuet” si altele asemenea. Ele sunt folosite necritic, din comoditate conformista, cand nu interesat, ca in cazul „politoforilor' federalismului.

Prezentarea organizatiilor europene cu rol protointegrativ a avut si scopul de a arata ce nu este si ce nu trebuie sa fie integrarea. Abia cercetarea nasterii Comunitatilor Europene poate identifica elementele afirmative ale integrarii, poate oferi intelegerea ei asa cum trebuie ea sa fie, adica dupa logica sa interna, nu dupa una imprumutata, confectionata sau impusa voluntarist!

Sarcina de lucru 4 Selecteaza trei dintre proiectele si actiunile politice protointegrative din secolele al XIX-lea si al XX-lea si descrie-le in cate o fraza distincta de 3-5 randuri.

1.2. Crearea si evolutia sistemului comunitar

1.2.1. Formarea Comunitatilor Europene

Crearea Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului (CECO)

Retine proiectele pentru care pleda Robert Schuman!

Jean Monnet, seful Organizatiei nationale a planificarii din Franta, socotit, peste timp, parintele integrarii comunitare, a inaintat ministrului conational de externe, Robert Schuman, un proiect de cooperare interguvernamentala, in baza caruia productia de carbune si otel din Franta si Germania ar fi urmat sa fie gestionata de o Inalta Autoritate, dispunand de capacitatea efectiva de a lua decizii, in scopul controlarii productiei din cele doua tari si al crearii unei piete comune in domeniu, deschisa si altor state. El pleda, totodata, pentru desemnarea de comun acord a unui arbitru, imputernicit sa supravegheze respectarea acordurilor convenite si sa dea solutia in caz de impas. La 9 mai 1950, Schuman lanseaza oficial proiectul, devenit primul document de integrare europeana, acceptat de Germania, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg. La conferinta interguvernamentala de la Paris, din iunie 1950, Jean Monnet invoca avantajul comun tarilor participante, nu negocierea unor avantaje particulare. La 18 aprilie 1951 a fost semnat la Paris Tratatul constituind Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO), intrat in vigoare pe 23 iulie 1952. Creat pentru o perioada de 50 de ani, el avea sa-si inceteze efectele in 2002.

CECO se detasa de maniera traditionala a cooperarii interstatale; formula „integrarii comunitare” permitea incredintarea unor competente nationale pe domenii limitate catre o entitate nascuta prin acordul suveran al statelor membre. Acest fenomen inedit este apreciat de catre o seama de autori care ii consemneaza ca fiind o entitate „supranationala”, bazata pe organisme „supranationale” care „impun” statelor membre deciziile lor. Or, dincolo de faptul ca uneori se confunda relatia interguvernamentala (pentru ca despre ea este vorba aici!) cu aceea supranationala (proprie organizarii federative), „transferul unor competente suverane ale statelor” nu e cedare de suveranitate tocmai pentru ca se face in numele statelor nationale si prin vointa lor suverana, vointa care, astfel, nu dispare, nu se reduce, nu se limiteaza; ea, de fapt, dobandeste, prin exprimare comunitara, prin acord politic si functional cu celelalte vointe nationale, un alt mod de a se regasi cu sine: pe calea mediata si imputernicita a vointei comunitare. De aceea, vointa comunitara nu e supranationala cu sensul de a supune vointele nationale, de a fi deasupra, peste, dincolo de sau chiar impotriva vointelor etatice care - cum am afirmat la fel de apasat si in alta ordine - ii fixeaza acesteia regimul ontologic.

Nu putem primi nici afirmatia, in legatura cu natura CECO, dupa care pretinsul sau supranationalism „[] permitea autonomia legislativa a institutiilor comunitare, „aplicabilitatea directa a legislatiei nou-create in ordinile juridice nationale si transferul de suveranitate de la statele membre la institutiile comunitare nou-create”. Autonomia legislativa nu e data de “supranationalism”, ci de vointa statelor ce legitimau autoritatea politica si juridica a CECO, in genere a Comunitatilor Europene. Autoritatea institutiilor CECO nu era de sorginte exterioara, transcendenta, nu era deci „supranationala”. De aceea, asa-zisul supranationalism (a se citi autoritatea incredintata CECO si celorlalte Comunitati ce aveau sa fie create ulterior) nu e temeiul, ci consecinta acestei imputerniciri. Iar „aplicabilitatea directa a legislatiei nou-create in ordinile juridice nationale” se putea doar formal revendica numitului supranationalism, pentru ca ea opera prin acelasi acord de vointe nationale, din care isi extrageau calitatea formala de izvor de drept unele acte comunitare.

Ele nu sunt pasiv armonizate de o forta „supranationala”, ci se autoarmonizeaza fixandu-si de comun acord criteriile valorice si reperele instrumentale, care dau impreuna conditia formal-juridica a integrarii politice. In consecinta, cu atat mai putin se poate acredita afirmatia ca „[] supranationalismul permitea [] transferul de suveranitate de la statele membre la institutiile comunitare nou-create' (prin CECO, dar si prin celelalte Comunitati). In realitate, relatia se producea cauzal tocmai prin inversarea pozitiei termenilor ei: „transferul de suveranitate” (expresie aflata si ea in suferinta), permitea, ca sa folosim conjunctural aceasta expresie, formarea asa-numitului supranationalism, de fapt a autoritatii delegate institutiilor comunitare.

Am prezentat si in contextul de fata raportul putere etatica - putere (in sens de autoritate) comunitara, in speranta evidentierii unor accente suplimentare fata de contextul abordarii initiale, in masura sa permita, eventual, identificarea problemelor reale privind infiintarea Comunitatilor si intelegerea atat a ceea ce sunt ele, cat si a ceea ce trebuie sa fie in raport cu Ideea europeana in actu. In anii '50 nu lipseau, de altfel, tentatiile federaliste, ceea ce era de inteles pentru o Europa confruntata cu mari dificultati postbelice, a caror depasire tinea de ajutorul aliatului american. Oricum, s-a putut ulterior observa ca efortul constructiei comunitare a fost permanent insotit de o teniune intre factorul politic interesat sa intareasca elementul supranational si acela, lucid, angajat sa-i slabeasca. Nici Maastricht-ul, mai tarziu, nu a putut ocoli opozitia. In cazul CECO, Inalta Autoritate, apreciata de numerosi autori ca avand un puternic caracter supranational si misiunea de a face sa prevaleze interesul comunitar, era insa desemnata de guvernele statelor membre, iar Adunarea Comuna se intemeia pe un statut consultativ, afara de faptul ca institutia Consiliului Special de Ministri era chemata sa reprezinte direct interesele statelor si sa determine prin unanimitatea voturilor prioritatile de utilizare si repartitie in domeniile de resort.

Comunitatea Economica Europeana si Comunitatea Europeana a Energiei Atomice

Tarile fondatoare ale CECO au continuat efortul de unificare europeana, mizand in continuare pe domeniul economic, dar si pe implicatiile sale asupra solidarizarii politice. La Conferinta de la Messina (1955) s-a hotarat infiintarea unei comisii care sa propuna solutiile integrarii progresive. Raportul prezentat in 1956 de presedintele acesteia, ministrul belgian de externe Paul Henry Spaak, a oferit cadrul de negociere a Tratatului Comunitatii Economice Europene (CEE) si a Tratatului Comunitatii Europene a Energiei Atomice (CEEA sau EUROATOM). Ele au fost semnate la Roma la 25 martie 1957 si au intrat in vigoare, pentru o durata nelimitata, la 1 ianuarie 1958.

Acorda atentie sporita scopului si principiilor CEE!

CEE avea ca scop principal integrarea economiilor statelor membre prin instrumentul neoliberal al pietei comune, bazata pe o seama de principii, precum: libera circulatie a marfurilor, a persoanelor, serviciilor si capitalurilor; armonizarea treptata a politicilor economice nationale, in primul rand in sectoarele principale; eliminarea, intre statele membre, a drepturilor vamale si stabilirea unui tarif vamal comun si a unei politici comerciale comune in raport cu statele terte. Initiatorii CEE aveau in vedere si obiective politice, precum consolidarea increderii reciproce si evitarea conflictelor militare. Tratatul CEE deschidea noi orizonturi si in domeniul dreptului: se instituia o ordine juridica specifica, cu obligatii asumate de statele membre, se consolida prevalenta - convenita de catre „cei sase” - a normelor dreptului comunitar, fapt care, intre altele, conferea cetateanului din Comunitate calitatea de subiect de drept.

In baza Conventiei relative la unele institutii comune Comunitatilor Europene, semnata la Roma in 25 martie 1957, cele trei Comunitati dispuneau de doua organe comune, anume Curtea de Justitie si Parlamentul. Pe langa acestea, CECO isi rezerva in continuare Inalta Autoritate si Consiliul Ministerial, iar CEE si CEEA (EURATOM - ul) includeau in structura proprie cate o Comisie si un Consiliu Ministerial, dar aveau un Comitet Economic si Social comun.

Tratatele instituind CEE si CEEA au redimensionat filosofia constructiei europene. Continutul lor evidentia reculul doctrinei supranationaliste in orizont ideologic, dar si in planul tehnicilor institutionale. Atenuarea tentei „supranationalitatii” se observa in primul rand in dinamica termenilor folositi: „Inaltei Autoritati' - termen al Tratatului CECO, cu o incarcatura de culoare profederalista -, i se prefera acum sintagma neutra de „Comisie”, apta sa sustina o perspectiva functionalista, mai potrivita integrarii europene. In al doilea rand, sub aspectul puterii de decizie, prevaleaza institutia interguvernamentala a Consiliului Comunitatii, constituit din reprezentantii guvernelor nationale, Comisia urmand sa pregateasca proiectele de decizii si sa supravegheze respectarea tratatelor.

Sarcina de lucru 5 Descrie in fraze minimale (5) ce a reprezentat C.E.C.O. si ce institutii asigurau gestiunea ei?

Criza si depasirea crizei de consolidare a Comunitatilor (1960-1969)

Blocajele ivite in consolidarea Comunitatilor

Istoria politicii europene a anilor '60 consemneaza pe larg (si) meandrele fenomenului integrarii, inregistrate in aceasta etapa. De aceea, nu vom face trecerea lor in revista, ci o schita a dificultatilor care pareau sa blocheze ascendenta integrarii, precum si a acelor reactii menite sa asigure demersul de consolidare a Comunitatilor pe o cale nefederalista. Este vorba de reactii, de atitudini si actiuni vadind o stare de spirit transpusa politic punctiform si tendential; desi ele marcau un curent dominant, totusi, luate in ansamblu, nu erau intru totul rezonante si nu ajungeau la dimensiunea unei strategii hotarat convergente si la o miscare coerenta cu sine, netulburata de conjunctura.

Veneau oare aceste piedici ale integrarii dorita de europeni din aceasta directie sau adevaratele obstacole ale consolidarii Comunitatilor derivau din presiunile institutionale de germen federalist, supranationalist? In fond, veto-ul francez din ianuarie 1963 la cererea britanica de aderare exprima constiinta riscului de a accepta integrarea unui stat avand relatii speciale cu Statele Unite, relatii in masura sa afecteze interesele comunitare. Tot in numele intereselor europene majore, care erau pana la urma interese ale fiecarui stat comunitar, Franta a convenit remodelarea raporturilor cu Germania, raporturi traditional tensionate, cand nu explozive pentru pacea continentului si a lumii. Incat, incheierea Tratatului de prietenie franco-german (ianuarie 1963) a avut ca efect, intre altele, consolidarea unitatii comunitare, construita originar pe relatiile franco-germane. Cat priveste al doilea veto francez (aprilie 1967) la reluarea demersului britanic de aderare, el a avut ca justificare aceleasi interese ale Comunitatilor, iar ca efect - aderarea Regatului Unit, de la 1 ianuarie 1973 (odata cu Irlanda si Danemarca), fara unele dintre conditionarile initiale, stanjenitoare pentru regimul juridic unitar al integrarii. Din acest motiv, socotim neintemeiate aprecierile, intalnite in mai multe lucrari, de genul „politica obstructionista a Frantei” sau retragerea generalului de Gaulle, prilej de „schimbare a politicii franceze” si de deblocare a crizei comunitare. In realitate, generalul isi facuse datoria, ca sa parafrazam o expresie cunoscuta. Numai consecventa sa in ideea unei unitati comunitare dincolo de sacrificarea principiului national, idee sustinuta si de alti mari oameni politici ai statelor partenere, a facut posibil procesul consolidarii Comunitatilor.

Asa-numita deschidere politica post-gaullista ce a urmat prin Georges Pompidou nu insemna o rupere, o negare a viziunii franceze in materie ci o continuare a spiritului ei in noile conditii. De Gaulle fusese acela care, inca din 1949, vorbea - dintr-o perspectiva pan-europeana - despre „Europa de la Atlantic la Urali”. „O Europa a europenilor” era posibila, in conceptia generalului, numai pe baza statului national ca reper politic stabil, replica la aventura federalismului atlantic.

Daca Planul - Fouchet a esuat pentru culoarea sa apasat interguvernamentala, parand ca sufoca activitatile institutionale comunitare, acela avansat de Mansholt, comisar pentru agricultura din partea Olandei, propunea, dintr-o directie opusa, reforma agriculturii prin cresterea productivitatii, realizarea de mari ferme, reducerea numarului lucratorilor din domeniu si a suprafetelor agricole cu 10%. Masurile supranationale propuse afectau puternic agricultorii din unele state membre, fapt care a condus la blocarea Planului - Marsholt.

Ceea ce a fost numit „esecul” celor doua planuri reprezinta, dimpotriva, un castig al experientei comunitare. Se invedera, pe de o parte, ca procesul consolidarii Comunitatilor nu putea fi cantonat in zona colaborarilor interguvernamentale, fara imputerniciri sporite pentru institutiile comunitare, in acord cu mersul integrarii. Pe de alta parte, se intrevedea la modul practic faptul ca intarirea solidaritatii comunitare reclama politici sectoriale rezonante cu interesele statelor si a populatiei lor. Incat, dupa noi, “esecul” celor doua proiecte era profitoriu; vadea ce nu trebuie facut, de la o extrema sau de la cealalta, in practica consolidarii unitatii politice si, respectiv, a dezvoltarii sectoriale a Comunitatilor. Asa-zisul esec putea fi atribuit nemijlocit demersurilor celor doi initiatori; altfel, el nu marca stabiciuni pretins congenitale ale constructiei europene in plina desfasurare. Framantarile si tensiunile produse exprimau o criza de dezvoltare, de cautare - inerent tensionata - a solutiilor viabile, nu o criza de sistem.

Compromisul de la Luxemburg

La sfarsitul lui ianuarie 1966 ministrii afacerilor externe, reuniti la Luxemburg, au convenit asupra unui demers de revenire a guvernului francez la lucrarile Consiliului. Asa-numitul compromis de la Luxemburg a avut o importanta principiala: el nu facea de fapt concesii conjuncturale, ci instituia noi proceduri practice de dezamorsare a conflictelor si de armonizare comunitara a vointelor nationale. Astfel, odata cu confirmarea, desi mai putin apasata, a temeiului unora dintre rezervele formulate de Franta la adresa actelor cu caracter supranational ale Comisiei, se clarifica competentele executivului CEE, precum si raporturile sale cu Consiliul. In ce priveste problemele supuse regulii de decizie cu vot majoritar in Consiliu, se admitea totusi ca, in situatia in care se atinge un interes national major al unui stat, sa se continue dialogul pana la stabilirea unui acord unanim al partilor. Politica consensului si a evitarii voturilor formale susceptibile sa provoace confruntari constituia un nou pas de adaptare creativa la situatiile inedite ce jalonau inevitabil consolidarea Comunitatilor.

Practica, in realitate imbunatatita, a desfasurarii relatiilor dintre state si institutiile comunitare inzestrate acum cu atributii mai bine delimitate, a permis consolidarea in continuare a Comunitatilor. In acest sens, la 1 ianuarie 1967 intra in vigoare Tratatul de la Bruxelles, semnat inca din aprilie 1965, instituind un Consiliu unic si o Comisie unica a Comunitatilor Europene, inlocuitoare ale celor trei Consilii de Ministri (apartinand CEE, CECO si CEEA), respectiv ale celor doua Comisii (ale CEE si CEEA) si Inaltei Autoritati (a CECO). Totodata, administratiile Comunitatilor se uneau intr-una singura iar bugetul devenea un buget de functionare unica. Fuzionarea institutiilor executive ale celor trei Comunitati avea sa permita exercitiul mai bine corelat al atributiilor fiecareia dintre Comunitati, care, totusi, isi pastrau, fiecare dintre ele, statutul de sine statator. Tratatele institutive continuau sa determine pe domeniile lor aferente competentele, atribuite insa acum executivului unic.

Pe acest fond, s-a realizat anticipat, la 1 iulie1968 (in raport cu data de 31 decembrie 1969 prevazuta de Tratatul CEE), Uniunea Vamala. Intre statele membre se suprimau complet barierele vamale interne si se stabilea un tarif extern comun, ceea ce consolida hotarator componenta comerciala a integrarii economice.

Sarcina de lucru 6 Redactati un eseu de o pagina in care sa prezentati justificarea si implicatiile celor doua drepturi de veto exprimate de Franta in ianuarie 1963 si aprilie 1967 asupra cadrului politic international.

Avantul integrarii europene (1970-1989)

Directiile majore ale evolutiei comunitare

Fiecare dintre cele trei componente a asigurat in ordinea ei, dar in legatura cu celelalte, evolutia ascendenta a integrarii. De aceea, le vom analiza corelat, cu accent pe suportul lor semnificativ, fara a face efectiv prezentarea lor descriptiv-evenimentiala. De altfel, componentele pomenite sunt atribute survenite pe parcursul integrarii, ca expresie a consolidarii si maturarii Comunitatilor si a continuarii necesare, pe mai departe, a integrarii comunitare in forme superioare. Ele nu sunt etape, ci obiective strategice ale etapelor desfasurate sau inca in desfasurare dupa saltul consolidarii Comunitatilor, in masura sa anunte noi modalitati integrative, in acord cu noile conditii, dar crescute din firul continuitatii organice a datului primar: Ideea europeana a natiunilor si a valorilor lor ireductibile.

La randu-i, extinderea era conditionata absolut - potrivit Documentului final al Conferintei de la Haga - de acceptarea de catre statele candidate a tratatelor Comunitatilor si a finalitatilor lor politice, precum si a tuturor izvoarelor de vointa comunitara formalizata normativ. Extinderea avea sa fie mai mult decat augmentarea cantitativa, pe orizontala; spatiul comunitar largit urma si urmeaza sa fie de fapt regasirea implinita a spiritului european in marginile sale naturale. In felul acesta, extinderea devine miscarea intensiva a Europei catre nazuinta ei formativa originara. In fond, aici se afla si esenta Ideii europene: nu un proiect confectionat, ci o miscare real-imanenta spre afirmarea identitatii creative.

Cat priveste aprofundarea procesului comunitar, ea urmarea punerea in opera a posibilitatilor implicite, inca nerealizate, in directia centripeta a coeziunii de sistem, axata pe factorul de uniune economica si monetara.

Continutul procesului de adancire a integrarii economice

Raportata la schimbarile calitative obtinute pe cele trei directii, perioada 1970-1989 se caracterizeaza prin relansarea si avantul constructiei europene. Astfel, guvernele statelor membre aveau sa confirme Planul-Werner, prezentat in octombrie 1970, care propunea crearea treptata, in rastimpul unei perioade de zece ani, a mai sus-amintitei Uniuni economice si monetare. Se urmarea unificarea progresiva a politicilor economice nationale, inclusiv a politicilor monetare, inghetarea cursurilor valutare si instituirea unei organizatii monetare avand ca obiectiv o moneda comuna. Efectele proiectului au fost insa sever limitate in imprejurarile in care SUA au renuntat in august 1971 la convertibilitatea in aur a dolarului, producand o criza financiara mondiala. Cu toate acestea, prin politica monetara convergenta a statelor membre s-a reusit introducerea, in 1978, a unitatii monetare ECU si crearea, in martie 1979, a Sistemului Monetar European, (SME) prin care s-a deschis efectiv drumul uniunii monetare. Desi sistemul nu acoperea obiectivele initiale ale preconizatei Uniuni Economice si Monetare, reprezenta totusi un reper fundamental al parcursului ei.

Continuarea constructiei europene in domeniul economic se cerea corelata cu si intarita printr-o proiectata unificare politica, invocata inca in 1969 la intalnirea la nivel inalt de la Haga. In acest sens, a fost initiat Raportul Davignon, aprobat in octombrie 1970 la Luxemburg de catre ministrii de externe. Raportul constata necesitatea armonizarii politicilor externe si a definirii modalitatilor cooperarii politice europene. In baza lui s-a realizat consacrarea regulara, la 6 luni, a intalnirii ministrilor de externe si, pentru situatii deosebite, a conferintei sefilor de stat si de guvern. S-a creat astfel un mecanism de concertare a punctelor de vedere si a actiunilor. Se poate observa sursa genetica si natura interguvernamentala a mecanismului cooperarii politice, care, de aceea, nu se intemeia in tratatele comunitare. De altfel, raporturile mecanismului cooperarii politice cu institutiile comunitare erau restranse; Comisia Comunitatilor era invitata sa expuna avizul sau asupra problemelor abordate de ministrii afacerilor externe numai daca acestea ar fi provocat urmari asupra Comunitatilor. Evolutia ulterioara a acestui mecanism a pus accentul pe obligatiile de consultare dintre state. Totusi, asa cum s-a remarcat, cooperarea politica a statelor membre statea sub semnul apartenentei la Comunitatea Europeana.

In cadrul format al politicii de cooperare, Franta propunea in 1974 (prin presedintele sau, Valery Giscard d'Estaing) instituirea Consiliului European, inteles ca for suprem, chemat sa fixeze directiile de dezvoltare a Comunitatilor si sa joace rolul de institutie politica decisiva in edificarea comunitara. Fata de Consiliul de Ministri, aparut pe cale conventionala, adica infiintat prin tratatele constituind Comunitatile Europene, Consiliul European lua fiinta prin decizia sefilor de stat si guvern, deci pe cale neconventionala. Sub aspectul atributiilor indeplinite, cel dintai se prezenta ca institutie legislativa suprema a Comunitatilor Europene, in timp ce al doilea era o institutie cu caracter politic. Pe de alta parte, desi ambele organisme sunt compuse din reprezentanti ai statelor (sefi de stat si/sau guvern pentru Consiliul European, si respectiv, ministrii afacerilor externe si ministrii de resort pentru Consiliul de Ministri), Consiliul European nu are calitatea de institutie comunitara. Dar ambele sunt purtatoarele vointei nationale a statelor membre: Consiliul European indreptateste functionarea Comunitatilor si le investeste din exterior cu autoritatea necesara; Consiliul de Ministri reprezenta (cum vom vedea mai nuantat in alta ordine) interesele statelor in Comunitati si le legitimeaza din interiorul cercului lor de autoritate si competente. Si intr-un caz, si in altul se intrevede vointa constitutiva a natiunilor (prin statele lor cu reprezentare politica democratica) in raport cu Comunitatile si procesul integrarii pe ansamblu.

Daca faza de inceput a procesului comunitar miza oarecum pe „supranationalitatea” institutiilor sale in raport cu rolul, considerat ca trebuind sa fie mai restrans, al statelor membre, tratatele de la Roma aveau sa produca insa o egalizare relativa a fortelor, Comisia si Consiliul contrabalansandu-se. Dar evolutia ulterioara „momentului Roma”, in ce priveste ideologia integrarii, a inclinat balanta inspre primatul factorului interguvernamental. Iar in anii '70, provocarile intracomunitare (precum cele ale sectorului monetar) si acelea extracomunitare conduceau, nu o data, la impas decizional la nivelul comunitar. Acesta nu putea fi depasit decat prin interventia directa a sefilor de stat si de guvern, motivati de autoritatea si legitimitatea lor politica. Tocmai in aceasta stare de lucruri s-a hotarat infiintarea Consiliului European. In literatura problemei, acest organism sui-generis este privit pe buna-dreptate ca o manifestare institutionalizata a preeminentei interguvernamentalismului, manifestare dedusa insa din competitia integrare-cooperare. Daca reevaluarea factorului etatic-national in strategia comunitara este incontestabila si exprima un proces necesar, totusi ea nu se poate deduce din pretinsa opozitie integrare-cooperare. Integrarea implicand comunitarizarea, presupune cu necesitate si cooperarea (de factura interstatala), asa cum o vadeste si natura Consiliului European. Insasi geneza structurilor comunitare probeaza, ca si evolutia lor de altfel, rolul cooperarii interstatale in integrare. Opusa cooperarii, integrarea nu ramane, si genetic si evolutiv, decat o forma a supranationalitatii si a suprastatalitatii. Acestea din urma, nu integrarea, sunt in realitate relatul opozabil al cooperarii. Adancirea integrarii nu presupune slabirea factorului inter-national si inter-guvernamental, ca sa poata, astfel abia, spori comunitarizarea. Integrarea este, implicarea intracomunitara a fortelor si valorilor national-etatice; ele subzista acum nu in punctualitatea lor discontinua, ci in unitatea lor globala si sinergica: autoritatea vointei comunitare.

Mersul ascendent al edificarii comunitare facea tot mai vizibila necesitatea de a asigura coeziunea sistemului prin dezvoltarea sa uniforma. In acest scop, s-a institutionalizat politica regionala, fiind create, in martie 1975, Comitetul pentru politica regionala si Fondul Regional European. Prin Conventia de la Bruxelles, se decide organizarea Curtii de Conturi Europene.

Adancirea procesului de integrare si-a gasit expresia oficiala fireasca intr-o rezolutie adoptata de Parlamentul European in 1978, prin care cele trei Comunitati primeau denumirea generica de „Comunitate Europeana”. Ea hipostazia sintagmatic o idee in devenirea ei reala la acel moment, dar si germenii evolutiei viitoare.

Intre alte fenomene care au jalonat in aceasta etapa mersul integrarii - pe langa schimbarea sistemului „sarpelui monetar” cu Sistemul Monetar European (la 1 ianuarie 1979) ori desfasurarea primelor alegeri generale si directe pentru Parlamentul European (intre 7 si 10 iunie 1979) - a fost si Acordul de la Schengen (semnat in prima varianta in 1985). Incheiat intre Statele Uniunii Vamale Benelux, R.F. Germania si Republica Franceza, acordul prevedea renuntarea graduala la controlul vamal la granitele interne comune pana in 1990. El se justifica, intre altele, prin progresele obtinute de Comunitati in realizarea liberei circulatii a persoanelor, a marfurilor si a serviciilor.

Sarcina de lucru 7 Explica intr-un paragraf de 10-15 randuri directiile majore ale evolutiei comunitare din perioada 1970-1989

Adancirea unitatii politice ca proiect pe termen lung a procesului european

Relansarea constructiei comunitare nu ar fi fost convingatoare si deplina dincolo de punerea in lucru a ideii unitatii politice, care a reprezentat proiectul pe termen lung al procesului european, menit sa asigure perfectibilitatea uniunii economice insesi. In urma intalnirii „la varf” de la Paris din 1972, au fost elaborate diferite rapoarte si proiecte, au fost formulate declaratii (unele de factura federalista ori confederalista, dar celelalte de orientare guvernamentala ori intracomunitara). Elementul lor comun era, dincolo de tensiunile si incertitudinile antrenate, reforma institutionala pentru uniunea politica a Comunitatii. Comisia si Adunarea, ca institutii comunitare, au elaborat si ele un raport, de inspiratie supranationala insa. Inadecvarile virtualei forme de uniune, latente in acest raport, i-a determinat pe sefii statelor membre (acum „cei noua”), reuniti in 1974 la Paris, sa solicite lui Leo Tindemans, prim-ministrul belgian, redactarea unui alt raport avand ca obiectiv Uniunea Europeana. Documentul, prezentat in ianuarie 1976, exprima, ca sursa, un plan guvernamental, dar cuprindea in continut obiective de comunitarizare accentuata, precum intarirea institutiilor Comunitatii (prin alegerea directa a Parlamentului European si acordarea dreptului la initiativa legislativa), angajamentul nu numai politic, ci si juridic al statelor in relatia cooperare politica - institutii comunitare, transformarea cooperarii politice intr-o „politica externa comuna” si o „politica comuna de aparare”. Aceste propuneri au determinat primirea cu rezerve a raportului, incat el a ramas fara urmari practice. Totusi, Raportul Tindemans nu preconiza extinderea procedurilor comunitare la cooperarea politica, interstatala prin natura ei. Totodata, el pastra dubla structura a procesului integrarii: institutii comunitare si cooperare politica exprimata institutional prin Consiliul European. Se poate vorbi, in acest raport, despre un concept al Uniunii Europene care evita socul constitutional. De aceea, federalismul care i s-a reprosat nu ni se pare, astazi, cu acoperire reala. Reactia la federalismul ideologic facea sa se respinga sau sa se manifeste rezerve sau macar prudenta la tendinta sporirii necesare, pe masura avansarii integrarii, a autoritatii si competentelor Comunitatilor. Dar fara cresterea competentelor comunitare - desigur, mentionam iarasi, cu acordul statelor membre si prin subsidiaritate - nu era posibila, cum s-a observat pe parcurs, autoorganizarea de sistem, nici convergenta functiilor ansamblului comunitar. Pledoaria in favoarea recunoasterii politice si juridice a autoritatii si autonomiei functionale a Comunitatilor nu e propriu-zis federalism, in orice caz nu unul ideologic. Ambiguitatea termenului, subzistenta si astazi - si in politica, dar si in doctrina -, crea in epoca inca mai multe confuzii. Or, Raportul Tindemans pleda pentru unificarea actiunii comunitare si a cooperarii politice, intelegandu-le ca vectori si ca articulatii structurale ale fenomenului integrativ. Aici sta elementul sau de valabilitate anticipativa pentru evolutiile ce au urmat.

In fond, componenta interguvernamentala nu este decat expresia consacrata politic si juridic a rolului natiunilor in insusi procesul comunitar, este - cum am constatat in alt context - o sursa de energie creativa care se insera in structurile intime ale sistemului comunitar, fara de care acesta ar ramane o forma golita de continut, un act de vointa pura, dornica sa construiasca in vid. Motiv pentru care autoritatea, scontata, a Parlamentului European nu avea si nu are a spori prin reducerea rolului Consiliului, unde opereaza direct vointa statelor, fara alterari de reprezentativitate electorala si de electoralism politicianist, nu cu totul absente din viata Parlamentului European. Asumarea puterilor in dauna Consiliului ar fi fost o confiscare a vointei etatice institutive a Comunitatilor si, totodata, constitutive prin angajare institutionala si functionala in insusi procesul integrarii. Adevarata autoritate a Parlamentului are camp autentic de manifestare tocmai prin implicarea hotarata si hotaratoare a factorului interguvernamental; parghiile etatice provoaca miscarea din adanc a energiilor, o pulsatie inductiva a continuturilor problematice si de experienta socio-istorica verificata, continuturi care, animate de nazuinta formativa comunitara, isi cauta forma adecvata momentului istoric actual. Nu disputarea competentelor conduce asadar la conturarea reformelor asteptate. Dincolo de necesarele competente si atributii sporite care urmau sa revina Parlamentului European si care i-au revenit efectiv intre timp, problema cresterii rolului Parlamentului, intretinuta uneori cu zgomot, este sau poate deveni o falsa problema ori o parghie de constrangere exterioara si neproductiva a creativitatii si vointei Inaltelor Parti Contractante: statele membre. Cum vom desprinde in alt cadru, institutia Parlamentului European este in orice caz altceva decat forul reprezentativ national, pentru care relatia de putere cu guvernul opereaza in cunoscutii termeni clasici ai democratiei parlamentare. E adevarat, Parlamentul European reprezinta interesele cetatenilor Comunitatilor si, astazi, si ai Uniunii Europene. Dar cetatenii Uniunii si cetatenia unionala nu sunt entitati abstracte; „europenii unionali” subzista inerent ca aparteneti nationali. In aceasta calitate ontologic conditionata ei isi determina statutul civic si civil; statele nationale, ca state ale democratiei reprezentative, ale primatului dreptului si ale garantarii drepturilor fundamentale, sunt si ele in prezent state pentru cetatenii lor prin structurile de putere, intre care si acelea constituite reprezentativ, in primul rand parlamentele nationale. Din atatea motive, interesele cetatenilor nu pot fi pana la urma europene fara sa fie si nationale. Incat, Parlamentul European nu poate confisca ideea reprezentarii populare; el imparte inevitabil autoritatea rezultata din reprezentare cu parlamentele nationale, unde vointa politica a cetatenilor isi gaseste o forma mai putin abstracta si mai angajanta de exprimare, forma ea insasi corelata in spatiul etatic cu mijloacele democratiei directe. Afara de aceasta, la nivel comunitar, alaturi de Parlament si in aceeasi masura revine si Consiliului European vocatia respectarii drepturilor omului. Cu atat mai mult cu cat politica in materie se fundeaza, ca si aceea a Curtii de Justitie, in traditiile si valorile constitutionale comune statelor membre. In acest sens, este mai mult decat graitor faptul ca sefii de stat si de guvern invocau, in declaratia de la Stuttgart, constiinta si vointa de identitate europeana a popoarelor Comunitatii. Sa desprindem de aici ideea ca identitatea europeana se regaseste in structurile comunitare in masura in care e prezenta in vointele particulare ce o sustin, in diversitatea creativa ce o exprima formele etatic institutionalizate ale natiunilor.

In stabilirea solutiilor pentru o uniune europeana s-a inscris si primul Parlament european ales. Legitimitatea democratica de care dispunea, dar mai ales motivatiile legate de sporirea puterilor sale l-au determinat sa adopte in februarie 1984 proiectul de tratat pentru Uniunea Europeana (proiectul Spinelli). Adoptarea proiectului nu era insa straina de interesele si propaganda electorala pentru noile alegeri parlamentare ce se apropiau.

Pozitionarea Comisiei, nu a Consiliului, in centrul sistemului institutional urma sa faca din Parlament, ca instanta politica autorizata sa aprobe componenta si programul de actiune al Comisiei, un factor central al constructiei europene.

In privinta subsidiaritatii, doctrina consemneaza acel punct de vedere ca principiul in cauza si-ar gasi cea mai fidela forma de aplicare in cadrul federalismului, ca, mai mult, ar fi specific statelor federale. Se stie insa ca exercitiul subsidiaritatii nu este un apanaj al federalismului (luat fie in sensul strict, vizand statul federativ, fie in sensul „slab”, vag, in care intra - ilegitim, dupa noi - si organizarea comunitara europeana). Desi federalismul este un cadru propice al solutionarii prin subsidiaritate a conflictului ori concursului de competente intre planul federal si acela federat al atributiilor si actiunilor, totusi - asa cum admit si sustinatorii acestei opinii -, relatiile functionale de subsidiaritate isi afla oportunitatea si in spatiul de suveranitate al statelor unitare, anume in practica democratica a deplasarii competentei de decizie spre nivelul de baza al administratiei publice locale autonome, aflata mai aproape de problemele concrete ale cetatenilor. Intrucat statul, la nivel central, isi poate astfel concentra eforturile pe directiile si aspectele globale ale functiilor sale, subsidiaritatea intareste statul. Ceea ce este valabil si pentru relatia stat membru - Comunitati si Uniune Europeana, unde statele isi asuma multiple acte de constructie economico-sociala cu caracter national, avand nu o data o marcanta finalitate integrativa. De aceea, nu trebuie mobilizata problematica reala a subsidiaritatii la justificarea modelului de extractie federalista al constructiei europene, care poate fi facuta si fara intentii. A pune pecetea federalismului pe orice comunitate unionala nu inseamna numai inadecvare terminologica; ea conduce inevitabil la imprumuturi de modele si ideologii improprii ascendentei europene ceruta de drumul ei firesc catre sine.

Sarcina de lucru 8 Argumenteaza in 10-12 randuri de ce, in privinta subsidiaritatii, doctrina consemneaza punctul de vedere conform caruia „principiul in cauza si-ar gasi cea mai fidela forma de aplicare in cadrul federalismului, ca, mai mult, ar fi specific statelor federale”.

Actul Unic European

Sa urmarim in continuare firul constructiei comunitare si mai ales al sensului pasilor pe drumul deschis al integrarii. Astfel, am retinut ca Inaltele Parti Contractante rezervau pe mai departe componentei de cooperare interguvernamentala locul cuvenit in realizarea unitatii europene. Problema care se punea acum, odata cu aceea a actiunii comune a Consiliului cu Parlamentul si Comisia in Comunitati, privea codificarea, dorita chiar de Comisie, a principiilor cooperarii in domeniul politicii externe. Era de asteptat, de aceea, un tratat complementar celor institutive, cuprinzand amendamentele necesare. Acesta a fost Actul Unic European (AUE), semnat in 1986 si intrat in vigoare la 1 iulie 1987. El a realizat o prima revizuire generala a tratatelor comunitare si a evidentiat ca Europa comunitara implica si alti factori de coagulare in afara celor trei Comunitati. In acest sens, AUE cuprindea in text atat prevederi de revizuire a tratatelor institutive, deci clauze ale integrarii comunitare, cat si dispozitii pe linia cooperarii europene in cadrul politicii externe a statelor partenere. Cooperarea primea acum un suport juridic. Conjugarea celor doua domenii se regasea si in genericul tratatului: Actul Unic. El pleca de la un orizont de asteptare cuprinzator, intrucat definea o viitoare Uniune Europeana prin angajarea ansamblului relatiilor dintre statele membre, nu numai a Comunitatilor. Corelarea participarii (economice) a statelor la Comunitati cu cooperarea lor (politica) in afacerile externe era strategic formulata inca in Raportul Davignon din 1970, insa AUE ii asigura o expresie constrangatoare, astfel ca un stat membru al Comunitatilor nu putea fi nici exclus de la procedurile cooperarii politice, nici nu se putea sustrage de la ele.

Astfel, printr-un salt conceptual inovator, el insusi expresie a rationalizarii epistemice a unor profunde evolutii obiective in viata comunitara, se trecea de la conceptul, respectiv obiectivul pietei comune (prevazut in Tratatul CEE) la conceptul de piata interna si, respectiv, referentul sau corespunzator. Noua viziune economica, a spatiului economic integrat, se baza pe simplificarea procesului decizional la nivel comunitar. In acest sens, majoritatea calificata devine regula de vot in Consiliu in problemele realizarii pietei interne, cu exceptii precum fiscalitatea, circulatia libera a persoanelor ori drepturile salariale, pentru care votul cu unanimitate ramane obligatoriu din considerente etatice de interes vital. De asemenea, sporesc atributiile Parlamentului in procedura legislativa-decizionala si se extind si cele ale Comisiei. Totodata, decizia Consiliului pe baza votului unanim permite crearea Tribunalului de Prima Instanta, chemat sa degajeze activitatea Curtii de Justitie. In spiritul aceleiasi viziuni novatoare, AUE extinde constructia europeana si la alte componente decat aceea strict economica, precum: „Europa cetatenilor”, cercetarea si dezvoltarea tehnologica, politica mediului, reforma fondurilor structurale, plasarea cooperarii monetare in sistemul Tratatului CEE etc. Politica comunitara pentru noile domenii nu era asumata exclusivist, ci complementar in raport cu competentele nationale de resort.

Natura constructiei juridice comunitare si de cooperare convenita prin AUE a fost apreciata in doctrina ca o rezultanta a evolutiei prudente de pana atunci a procesului integrarii, ca manifestare a controversei dintre partizanii integrarii si aparatorii suveranitatii nationale. Credem ca si aici se impune o nuantare, pe care o facem in raport de conceptia pe care se aseaza lucrarea de fata si pentru care factorul national este atat constitutiv, cat si de emergenta functionala pentru Comunitati si Uniunea Europeana pe un interval temporal de lunga respirare si devenire istorica. „Stancile” printre care navigheaza corabia integrarii nu sunt, dupa noi, „partizanii integrarii” si, respectiv, „aparatorii suveranitatii nationale”.

Adevaratii exponenti ai suveranitatii au necesara deschidere spre „altul”, convinsi fiind ca numai prin alteritate isi afirma propriul mod de a fi, posibil doar in relatia existential-valorica cu „ceilalti” si cu Comunitatea. Integrarea - cum am afirmat si in contexte anterioare - este modul actual necesar al obiectivarii creativitatii nationale in stadiul plenar al cooperarii cu „ceilalti”, ridicata la faza superioara a intracooperarii comunitare. In ceasul istoric prezent si intr-o lunga, de acum incolo, perioada istorica, atat timp cat natiunile vor fi indreptatite sub soarele acestei umanitati viabile prin diversitatea ei, vointa nationala si expresia ei etatica vor ramane un factor activ in istorie, inclusiv intr-una viitoare, construita rational prin formele istoriceste indreptatite, precum integrarea europeana. O astfel de integrare are in propria ei conditie, asadar, durabila dimensiune nationala. Si atunci, cum putem opune pe „aparatorii suveranitatii nationale” „partizanilor integrarii”? Si unii, si altii sunt de aceeasi parte a baricadei, iar primii intrupeaza in orice caz partea cu adevarat autentica a celor din urma, constiinta lor lucida. Confruntarea adevarata este, de fapt, intre acestia pe de o parte si federalistii stricto sensu, care fetisizeaza autonomia ansamblului institutional comunitar, contrapunand-o anihilant componentei interguvernamentale a procesului integrarii. Aceasta este, consideram, paradigma reala a relatelor antagonice. Luat cu sensul precizat, federalismul amintit este propriu-zis un comunitarism de gen proxim, care inglobeaza ca specie insusi federalismul antinational, negativist, de factura ideologica. Cum s-a constatat, prezenta federalismului s-a resimtit prin reactia critica la solutia pragmatica - regasita in AUE - a celor doua ordini juridice distincte, dar convergente: una a Comunitatilor, cealalta - a cooperarii in politica externa a partenerilor. Conform acestui comunitarism, ansamblul relatiilor dintre statele UE ar trebui guvernat de metoda comunitara. Inca in 1975, folosind vocea Comisiei, reprezentanti ai orientarii reductioniste in cauza cereau, in raportul asupra crearii unui Uniuni europene, constituirea unui cadru institutional unic. Acesta nu poate fi insa oportun cand conditiile formarii sale obiective nu sunt maturate si cu atat mai putin atunci cand ignora filonul constitutiv al vointei nationale. Complexul conditiilor economice, politice, sociopsihologice, morale si religioase, in genere culturale si de civilizatie al genezei si evolutiei procesului integrarii europene este de asa natura incat impune la modul ferm - astazi, dar si pentru „maine-le” istoric - dualitatea, e drept, nu o data tensionata, cu avant, dar si cu reculuri, national-universal in constructia comunitara, inteleasa ea insasi ca sinteza in continua modelare si remodelare. Care va fi aranjamentul constructiei europene, pe fondul si in cadrul procesului globalizarii, intr-o alta etapa macroistorica - este o alta prolema. Nu putem inlocui predictia cu exercitiul facil al divinatiei; aici devine periculoasa si o idee chiar noua, daca ignora conditiile prezentului istoric si impune solutii poate generoase, dar riscante. Cu atat mai mult cand acestea - asa cum am mai afirmat - sunt absolut interesate, dar drapeaza interesul, altfel gol, cu falsa generozitate a idealurilor de viitor!

O a treia directie majora a evolutiei comunitare, pe langa desavarsire si aprofundare, a reprezentat-o, conform Summit-ului de la Haga din decembrie 1969, extinderea ei prin aderarea de noi state. Nu vom prezenta aici procesul extinderii, urmand sa-l infatisam intr-o alta ordine. Subliniem doar faptul ca largirea Comunitatilor, privita ca extindere a spatiului comunitar, dovedea maturizarea relatiilor comunitare, cresterea intensiva a fortei de atractie a modelului valoric comunitar in plan continental, sub aspect economic, politic si juridic.

Sarcina de lucru 9 Explica in 5 fraze (cate 3-5 randuri fiecare) contributia Actului Unic European la procesul constructiei europene.

Teste de autoevaluare

Pentru evolutia social-istorica a continentului nostru, spiritul identitar european reprezinta:

a) premisa;

b)  rezultatul;

c)  nu are nicio semnificatie.

„Spre pacea eterna”, lucrare scrisa in 1794, apartine:

a)     filosofului Imm. Kant;

b)     abatelui Saint-Pierre;

c)     economistului Jeremy Bentham.

Ideea europeana este conditionata de Ideea nationala?

a)     da;

b)     nu;

c)     intre ele nu este nicio legatura.

Care este adevaratul suport al integrarii europene?

a)     internationalismul si federalizarea;

b)     nationalismul exclusivist;

c)     unitatea in diversitate national-culturala.

Federalismul nord-american este conditionat de principiul national?

a)     da;

b)     nu;

c)     il tolereaza.

Raspunsuri la intrebarile din testele de autoevaluare

1. b, 2. a, 3. a, 4. c, 5. b.

Bibliografie minimala

Moroianu Zlatescu, Irina; Demetrescu, Radu (2003). Prolegomene la un drept institutional comunitar Bucuresti: Economica, pp. 35-60;

Gyula, Fabián (2008). Drept institutional comunitar. Cluj-Napoca Sfera juridica, pp. 21-26;

Barbulescu, Iordan Gheorghe. (2008). Procesul decizional in Uniunea Europeana. Iasi: Polirom, pp. 33-39.

Scaunas, Stelian. (2005). Uniunea Europeana: constructie, institutii, drept. Bucuresti: All Beck, pp. 1-17.