EVOLUȚII ISTORICE PRIVIND COMISIA EUROPEANA

1. Inalta Autoritate a C.E.C.O.

Prima dintre cele trei Comunitati a aparut din initiativa Frantei, mai precis, din initiativa lui Jean Monnet[1] (devenit apoi, primul presedinte ale Inaltei Autoritati) si a lui Robert Schuman, care au propus ca productia de carbune si otel din Franta si Germania sa fie administrata de catre un organism supranational .

Pe aceste baze, dar dupa mai multe runde de negocieri, la 18 aprilie 1951 a fost semnat la Paris, Tratatul instituind Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului. Tratatul, dupa ce a fost ratificat de catre cele 6 state semnatare (Franta, Germania, Italia, Benelux), a intrat in vigoare la 10 august 195 Tratatul a fost incheiat pe o perioada de 50 de ani, astfel, el expirand la data de 23 iulie 2002, urmand ca incepand cu 24 iulie 2002 toate bunurile si obligatiile CECO sa fie transferate Comunitatii europene .

Tratatul de la Paris, a creat totodata patru institutii[4]: Inalta autoritate, Consiliul Special de Ministri, Adunarea Comuna si Curtea de Justitie – care stau la baza sistemului institutional actual al Uniunii Europene.

Dupa cum se poate observa, structura traditionala a celor trei puteri – legislativa, executiva si judecatoreasca – era, pentru prima data, abandonata in favoarea unei structuri formate din patru autoritati.

Organizarea CECO nu a avut in vedere separatia puterilor, accentul punandu-se pe reprezentarea intereselor comunitare, ale statelor membre si ale populatiei acestora.

Intr-o alta exprimare, structura institutionala a CECO se prezenta astfel:

q      putere executiva;

q      una de decizie, deci cu caracter legislativ;

q      una deliberativa;

q      una de control si de asigurare a respectarii dreptului si de interpretare a Tratatului.

Potrivit art. 7 din Tratatul de la Paris, Inalta Autoritate era independenta de guverne si insarcinata cu actiunea principala, adica, cu administrarea productiei carbunelui si otelului, avand in acest scop competente foarte intinse. Ea detinea esentialul puterii executive.

Atributiile Inaltei Autoritati erau multiple:

q      strangerea de informatii pentru cei interesati in scopul facilitarii activitatilor lor;

q      organizarea de consultatii in materie;

q      definirea obiectivelor comune;

q      acordarea de imprumuturi sau de garantii pentru imprumuturile contractate de intreprinderi.

Inalta autoritate putea sa intervina in materie de preturi si chiar sa instituie cote de productie, programe de fabricatie s.a.

Institutia era formata din 9 membri, numiti prin comun acord de cele sase guverne, recrutati dupa competenta lor profesionala; ei nu actionau ca reprezentanti ai tarilor carora le apartineau, ci in toata independenta, in spirit european.

Comisia CEE si Comisia EURATOM.

Odata cu aparitia celorlalte doua Comunitati Europene (CEE si Euratom), prin Tratatele de la Roma din 25 martie 1957, au aparut si problemele referitoare la institutiile comunitatilor, la numarul si atributiile acestora.

Atat pentru CEE cat si pentru Euratom s-a reprodus schema institutionala a CECO, dar cu unele diferente determinate de specificul fiecarei Comunitati, de altfel, sarcinile noilor Comunitati fiind si cu mult mai complexe:

q      realizarea pietei comune;

q      apropiere progresiva a politicilor economice ale statelor membre;

q      dezvoltare si o expansiune continua si echilibrata pe intregul ansamblu al Comunitatilor;

q      stabilitate si o ridicare continua a nivelului de trai.

Definirea directiilor prevazute pentru o perioada care nu mai era limitata, spre deosebire de cea inscrisa in Tratatul CECO, a cerut si modificarea corespunzatoare a arhitecturii institutionale.

Aceste modificari al arhitecturii institutionale au fost marcate de doua etape[6]:

cea din 25 martie 1957, cand, o data cu semnarea tratatelor CEE si CEEA, a fost semnata si Conventia referitoare la unele institutii comune ale Comunitatilor si astfel:

- Adunarea Comunitara a CECO s-a unificat cu celelalte Adunari ale CEE si CEEA intr-o Adunare unica, sub numele de Adunarea Parlamentara Europeana;

- Curtea de Justitie a CECO s-a unificat cu cele doua Curti ale CEE si CEEA intr-o Curte de Justitie unica;

- cele trei Consilii de Ministri si cele doua Comisii CEE si CEEA au continuat sa coexiste;

- Inalta Autoritate  si-a continuat, de asemenea, existenta;

a doua etapa este marcata de semnarea la 8 aprilie 1965 la Bruxelles a Tratatului de Fuziune – intrat in vigoare la 1 iulie 1967 – prin care s-au instituit un Consiliu unic si o Comisie unica pentru toate cele trei Comunitati Europene.

3. Comisia Europeana in conceptia Tratatului de la Bruxelles

Data 8 aprilie 1965 a marcat semnarea, la Bruxelles (Belgia) a asa-numitului Tratat de Fuziune, prin care s-au instituit un Consiliu unic si o Comisie unica pentru toate cele trei Comunitati Europene. Tratatul de la Bruxelles a intrat in vigoare la 1 iulie 1967.

Prin Tratatul amintit, Inalta Autoritate din Tratatul CECO, Comisia prevazuta in Tratatul CEE si Comisia prevazuta in Tratatul CEEA au incetat sa mai functioneze paralel si au fuzionat[8] intr-o Comisie unica .

Sistemul institutional comunitar era alcatuit dupa Tratatul de la Bruxelles, din urmatoarele institutii:

q      Consiliul - format din cate un reprezentant membru al guvernului fiecarui stat parte, care dispunea de un secretariat;

q      Comisia - formata din membrii desemnati de guverne pentru o perioada de patru ani;

q      Parlamentul European - compus din delegati ai parlamentelor nationale, ca „reprezentanti ai popoarelor”;

q      Curtea de Justitie - institutie jurisdictionala format din sapte judecatori numiti pe o perioada de sase ani, de comun acord cu guvernele nationale, reinnoiti din trei in trei ani si asistati de doi avocati generali.

Potrivit Tratatului de la Bruxelles, Comisia unica astfel creata, isi va exercita puterile si competentele cuvenite de drept acestor institutii „in conditiile prevazute in tratatele instituind respectiv comuni­tatea Europeana a Carbunelui si Otelului, Comunitatea Economica Europeana si Comunitatea Europeana a Energiei Atomice, precum si prezentul tratat”[10].

Comisia era compusa, conform Tratatului de la Bruxelles, din saptesprezece membri alesi in functie de competenta lor generala si oferind toate garantiile de independenta.

Numarul membrilor Comisiei putea fi modificat de catre Consiliu, statuand cu unanimitate.

Doar conationalii statelor membre puteau fi membri ai Comisiei.

Dupa cum rezulta din dispozitiile art. 9 pct. 1, alin. ultim al Tratatului de la Bruxelles, „Comisia trebuie sa cuprinda cel putin un conational din fiecare stat membru, fara ca numarul membrilor avand nationalitatea aceluiasi stat sa fie superior lui doi” (s.a.).

In art. 9 pct. 2 din Tratat se arata ca membrii Comisiei isi exercita functiile in deplina independenta, in interesul general al Comunitatilor.

In indeplinirea obligatiilor lor, ei nu solicita, nici nu accepta instructiuni de la nici un guvern, nici de la vreun alt organism. Ei se abtin de la orice act incompatibil cu caracterul functiilor lor. Fiecare stat membru se angajeaza sa respecte acest caracter si sa nu incerce sa influenteze membrii Comisiei in executarea sarcinii lor.

Membrii comisiei nu pot, pe durata mandatului lor, sa exercite nici o alta activitate profesionala, remunerata sau nu. Ei isi iau, de la instalarea lor, angajamentul sa respecte, pe durata functiilor lor si dupa incetarea acestora, obligatiile decurgand din misiunea lor, mai ales datoriile de onestitate si de scrupulozitate privind acceptarea, dupa aceasta incetare, a anumitor functii sau a anumitor avantaje. In caz de violare a acestor obligatii, Curtea de Justitie, sesizata de Consiliu sau de Comisie, putea, potrivit dispozitiilor Tratatului de la Bruxelles, dupa caz, sa pronunte demiterea din oficiu in conditiile articolului 13 sau pierderea dreptului la pensie al interesatului ori alte avantaje similare.

Membrii Comisiei erau numiti, potrivit art. 11 din Tratatul de la Bruxelles, de comun acord de Guvernele statelor membre.

Mandatul lor are o durata de patru ani. Acesta este reinnoibil.

Potrivit art. 12 din Tratat, in afara reinnoirilor periodice si a deceselor, functiile membrilor Comisiei iau sfarsit in mod individual prin demisie voluntara sau din oficiu. Interesatul este inlocuit pe durata mandatului in curs. Consiliul, statuand cu unanimitate, poate decide ca nu este cazul inlocuirii.

In cazul demisiei din oficiu, prevazuta la articolul 13, mem­brii Comisiei raman in functie pana cand este prevazuta inlocuirea lor.

Potrivit art. 13 din Tratatul de la Bruxelles, orice membru al Comisiei, daca nu mai indeplineste conditiile necesare exercitarii functiilor sale sau daca a comis o grava eroare, poate fi considerat demis de catre Curtea de Justitie, la cererea Consiliului sau a Comisiei.

Presedintele si cei sase vicepresedinti ai Comisiei erau desemnati dintre membrii acesteia, pentru doi ani, dupa aceeasi procedura cu cea prevazuta pentru numirea membrilor Comisiei. Mandatul lor putea fi reinnoit.

Consiliul, statuand cu unanimitate, putea modifica dispozitiile privitoare la vicepresedinti.

Cu exceptia unei reinnoiri generale, numirea era facuta dupa consultarea Comisiei.

In caz de demisie sau de deces, presedintele si vicepresedintii erau inlocuiti pe durata mandatului in curs, in conditiile fixate prin Tratatul de la Bruxelles.

Dupa cum rezulta din dispozitiile art. 15, Consiliul si Comisia procedau la consultari reciproce si isi organizau de comun acord modalitatile colaborarii lor.

Potrivit art. 16 din Tratatul de la Bruxelles, Comisia isi stabileste regulamentul sau intern in vederea asigurarii functionarii sale si a celei a serviciilor sale in conditiile prevazute de tratatele instituind Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului, Comunitatea Economica Europeana si Comunitatea Europeana a Energiei Atomice, precum si Tratatul de la Bruxelles. De asemenea, ea asigura publicarea acestui regulament.

Deliberarile Comisiei erau obtinute cu majoritatea numarului membrilor[11].

Comisia nu se putea reuni in mod valabil decat daca numarul de membri fixat in regulamentul sau interior era prezent.

Conform art. 18, Comisia publica in fiecare an, cel putin cu o luna inaintea deschiderii sesiunii Parlamentului European, un raport general asupra activitatii Comunitatilor.

Tratatului de la Bruxelles a abrogat, prin art. 19, articolele 156-163 ale Tratatului instituind Comunitatea Economica Europeana (TCEE), articolele 125-133 ale Tratatului instituind Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (TCEEA) si articolele 9-13, 16, alineatul 3, 17 si 18, alineatul 6 din Tratatul instituind Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (TCECO).

4. comisia europeana in concepția Tratatelor de la Maastricht si amsterdam

Inca de la originea sa Comisia a fost compusa din doua categorii de comisari:

q      cei ai tarilor puternic populate, care aveau cate doi comisari, si

q      cei ai celorlalte state membre, reprezentate de cate un comisar.

Odata cu fiecare extindere, componenta Comisiei a fost modificata prin actul de aderare. Astfel, numarul comisarilor a trecut de la 9 la 13 dupa aderarea, in 1973, a Danemarcei, Irlandei si Marii Britanii. Aderarea Greciei, precum si cea a Spaniei si Portugaliei, a sporit numarul comisarilor la 17. Ulterior, au fost in numar de 20, dupa aderarea in 1995, a Austriei, Finlandei si Suediei. Tratatul de la Amsterdam, intrat in vigoare in 1999, nu a adus nici o modificare in ceea ce priveste numarul comisarilor europeni.

Asadar, in perioada 1995-2004 Comisia era compusa din 20 de membri care aveau statut de independenta fata de guvernele nationale, cu toate ca erau numiti de acestea[12].

Pentru cele 15 state membre ale Uniunii Europene, repartitia celor 20 de locuri din cadrul Comisiei era urmatoarea:

Pentru tarile ce aveau cate doi comisari, regula era de a numi unul dintre ei din cadrul majoritatii politice nationale, iar pe celalalt din opozitie.

Membrii Comisiei Europene erau recrutati din randul elitei conducatoare a statelor membre in lumina criteriilor capacitatii profesionale si a garantiilor de independenta fata de statele din care provin avand in spatele lor o vasta experienta politica si manageriala.

Procedura de numire a comisarilor era prevazuta in art. 214 paragraful 2 din TUE. In urma desemnarii persoanelor respective de catre guverne, se acorda de catre Parlament un vot de incredere. Membrii Comisiei trebuiau sa fie desemnati tinand cont de competenta lor generala si trebuiau sa prezinte, ca de altfel si in prezent, toate garantiile de independenta. Daca guvernele statelor membre aveau o putere discretionara de a propune membrii Comisiei, Parlamentul European era indreptatit sa verifice criteriile de desemnare, in care scop erau organizate audieri. La inceput, Parlamentul European nu era asociat la desemnarea Comisiei. Incepand cu 1983, insa, Biroul largit al Parlamentului a inceput sa fie consultat in privinta numirii Presedintelui Comisiei, iar dupa desemnarea intregii Comisii, presedintele acesteia facea o declaratie in fata institutiei parlamentare, urmata de un vot al eurodeputatilor. Am putea considera acest vot drept o investitura, cand in realitate, el nu reprezenta aproape nimic caci daca votul ar fi fost negativ nu avea nici o consecinta juridica. Este adevarat ca, politic vorbind, Comisia ar fi trebuit fie sa demisioneze, fie sa-si modifice programul, insa, chiar in urma demisiei nimic nu impiedica statele membre sa desemneze aceleasi persoane pentru posturile de comisari.

Tratatul de la Maastricht s-a orientat spre codificarea practicii privind desemnarea presedintelui in urma consultarii Parlamentului European, el fiind la randul sau consultat pentru desemnarea celorlalti membri ai Comisiei, intregul colegiu fiind apoi investit in urma unui vot de aprobare in Parlament. Aceasta procedura a modificat progresiv sistemul comunitar, in sensul unei mai mari politizari a Comisiei.

Tratatul de la Amsterdam face un alt pas inainte deoarece o data cu intrarea sa in vigoare, Parlamentul European trebuie sa aprobe oficial numirea presedintelui Comisiei Europene, in locul simplei consultari prevazute de procedura de la Maastricht, iar acesta din urma isi vede competenta substantial consolidata prin participarea la desemnarea colegilor sai. Introducerea acestei proceduri de investitura este o alta dovada a dinamismului ce caracterizeaza structurile Uniunii Europene.