EVOLUŢIA ABORDĂRII CONCEPTULUI DE PUTERE POLITICĂ
Abordarea într-o maniera realista a problematicii puterii politice nu poate fi realizata fara parcurgerea, fie si sumara, a procesului genezei si evolutiei diferitelor idei, teorii si conceptii despre putere, de-a lungul celor mai semnificative momente ale gândirii politice si sociale din cele mai vechi timpuri si pâna astazi. Caracterul pozitiv al unui asemenea demers rezulta din necesitatea întelegerii faptului ca realizarile notabile ale cercetarii contemporane în domeniu se întemeiaza pe contributiile teoretice proeminente din epocile anterioare, aflate într-o strânsa relatie cu imperativele practicii social-istorice.
4.1. EVOLUŢIA TEORIILOR sI CONCEPŢIILOR REFERITOARE LA PUTEREA POLITICĂ, ANTERIOARE PERIOADEI CONTEMPORANE
Evolutia ideilor si conceptiilor politice din antichitate si pâna în prezent releva ca puterea a fost si a ramas elementul central al politicii, miza principala a tuturor competitiilor, tratativelor si conflictelor, precum si instrumentul lor fundamental . Dezbaterile asupra puterii sunt la fel de vechi ca si reflectiile asupra unei forme de guvernamânt sau alta, multe din ele reprezentând conceptualizari si descrieri ale unor conflicte desfasurate la nivel politic în diferite societati.
4.1.1. EPOCA ANTICĂ
Problemele legate de puterea politica si de dominatie au fost abordate în mitologiile vechilor popoare, în texte religioase sau în lucrari cu caracter juridic si filosofic scrise în antichitate de învatati egipteni, babilonieni, chinezi sau indieni. Gândirea politica a Orientului antic nu s-a preocupat de crearea unor teorii care sa explice fenomenul puterii, ci mai cu seama de relevarea principiilor în baza carora puteau fi realizate scopurile practice ale unor guvernari eficiente (îmbunatatirea actului guvernarii, utilizarea mijloacelor religioase pentru relevarea naturii divine a puterii si justificarea ei din punct de vedere moral, consolidarea tehnicilor de dominatie, prevenirea si reprimarea actiunilor de nesupunere fata de putere etc.).
EGIPT. Între cele mai semnificative prime scrieri egiptene referitoare la exercitarea puterii politice poate fi mentionata "Învatatura faraonului Achtoes II catre fiul sau Meri-Ka-re", datând probabil din timpul dinastiei a V-a (cca. 2563-2423 î.Hr.) a Imperiului Vechi. Aceasta cuprinde sfaturi pentru un rege care va trebui sa apere cu fermitate rânduielile traditionale ("Zeul cunoaste pe razvratit si-l pedepseste prin sânge"), dar sa aiba grija si de popor pentru a preveni nemultumirile. Achtoes îi cere, astfel, lui Meri-Ka-re sa deschida celor de jos drumul catre demnitati, sa faca dreptate, atâta vreme cât este pe pamânt, dar si sa-l distruga pe razvratit pâna la stingerea numelui si a amintirii[2].
Un breviar de sfaturi politico-morale este si "Cuvântarea lui Amen-emhat" din dinastia a XII-a (2000-1785 î.Hr.) a Imperiului vechi. Faraonul îsi consiliaza fiul cum sa guverneze, cum sa-si aleaga demnitarii, cum sa-si organizeze si conduca armata, sa fie prudent ("pazeste-te de slujbasii tai, ca sa nu se întâmple neprevazut vremuri de groaza"), sa cunoasca ce se întâmpla în tara, caci "norocul nu însoteste pe omul care nu stie nimic din cele ce ar trebui sa stie"[3].
"Poruncile catre Rekh-mi-ra", scrise în timpul dinastiei a XVIII-a (1580-1314 î.Hr.) a Imperiului Nou, sunt un îndrumar în arta guvernarii, în care faraonul Tuthomis al III-lea da instructiuni vizirului sau: ".tu sa ai grija ca totul sa fie facut.dupa lege.nu uita sa judeci cu dreptate. Este o hula împotriva zeului sa te arati partinitor"[4].
MESOPOTAMIA. EPOCA BABILONIANĂ. De o importanta deosebita pentru reconstituirea gândirii si organizarii politice babiloniene, care au abordat inclusiv problema puterii, este "Codul lui Hammurabi"[5]. Aceasta consfinteste dreptul de proprietate, sclavia, reglementeaza raporturile dintre oamenii liberi, stabileste statutul diferitelor categorii sociale. Sunt înscrise, de asemenea, toate situatiile conflictuale prevazându-se, pentru fiecare în parte, solutionarea juridica.
INDIA. Spre deosebire de filosofia hindusa antica, caracterizata prin subtilitate, bogatie si complexitate, gândirea politica este relativ simpla, omogena si lipsita de diversitate. Câteva din reperele ei semnificative, privitoare la factorii angajati în jocul puterii politice, merita totusi mentionate .
Conceptele fundamentale ale gândirii politice hinduse sunt dharma (ceea ce este drept sau, în sens larg, îndatoririle) si danda (cârmuirea, ce presupune, nu de putine ori, forta si pedeapsa). Din aceasta perspectiva, unii gânditori au scris dharmasastras (tratate despre dharma), în timp ce altii au elaborat dandaniti sau arthasastras (arthasastra desemneaza studiul modurilor de dobândire si de mentinere a unui teritoriu si de promovare a prosperitatii lui).
Cele mai importante scrieri cu semnificatie politica din cultura vechii Indii sunt, fara îndoiala, "Legile lui Manu" si "Arthasastra". "Legile lui Manu", opera a unei scoli de brahmani, redactata la începutul erei noastre, este o creatie mai veche, care concentreaza experienta unei întregi istorii. În cadrul ei, sunt stabilite locul si fixate atributiile fiecarei caste. Brahmanii (preotii) erau haraziti sa propovaduiasca Vedele[7], sa aduca jertfe si sa primeasca daruri; ei erau conducatorii. Kshatriya (cavalerii) aveau menirea sa apere populatia, sa faca daruri, sa învete si sa renunte la placeri. Vaisya (oamenii liberi) trebuiau sa creasca vitele, sa se ocupe de agricultura, sa faca daruri, sa învete, sa faca negot si camata. Sudra (sclavii) "un singur lucru trebuie sa faca.si anume: ei au primit porunca sa slujeasca fara pizmuire celelalte caste". Regele era responsabil de supravegherea modului în care era respectata aceasta ordine sociala .
"Arthasastra", o carte de "învataturi pentru rege", atribuita lui Kautilya, primul sfetnic al regelui Ciandragupta (sfârsitul sec. IV î.Hr.), este tot un codice de legi, care ofera amanunte despre organizarea statului în timpul dinastiei Maurya, întemeiata de Ciandragupta (321-297 î.Hr.). Tratatul justifica despotismul accentuat din perioada dinsatiei Maurya, stabileste sursele de venituri ale tezaurului regal, cheltuielile curtii, raporturile sociale etc..
Pentru gânditorii hindusi, functia principala a regelui - detinatorul puterii supreme în stat - era armonizarea si apararea supusilor 434d31e din cadrul comunitatii. Ceea ce însemna nu numai mentinerea rânduielilor interne si a integritatii teritoriale, ci si promovarea spiritului de dreptate, încurajarea mestesugurilor, a comertului, a prosperitatii, a artelor etc.. Regele era, în egala masura, inspiratorul conduitei morale si factorul determinant al climatului moral din comunitatea sa. Astfel, comportamentul supusilor sai era rezultatul nu numai al propriilor lor eforturi, ci si al eforturilor sale. În consecinta, el purta o parte din responsabilitatea pentru conduita lor, revenindu-i, dupa caz, ceva din meritele sau din carentele lor morale sau religioase.
Privitor la structura si modul de functionare ale institutiilor puterii, între autorii hindusi se constata putine diferente. Pentru toti, statul se compunea din sapte "organe" sau elemente - regele, ministrii, comunitatea de teritoriu, fortificatiile, vistieria, armata si aliatii - organizarea fiecareia fiind foarte amanuntit descrisa. Toti considerau ca exista patru moduri în care cineva se putea mentine la putere, si anume persuasiunea, mita, intriga si forta. Aproape toti sustineau importanta unei functionarimi eficiente si competente si a unei întinse retele de spioni. Toti admiteau ca regele era întru totul îndreptatit sa recurga la fapte imorale (violenta, cruzime si minciuna) daca era necesar pentru protejarea comunitatii.
Vederi similare au fost împartasite si asupra problemei supunerii politice. Regele trebuia ascultat pentru ca el garanta ordinea sociala si crea supusilor posibilitatea de a trai o viata disciplinata si morala. Multi autori hindusi recunosteau ca regele era lipsit de legitimitate daca nu fusese încoronat dupa tipic, dar admiteau ca, daca-si îndeplinea cum se cuvine îndatoririle regale, chiar si un uzurpator dobândea autoritate si merita ascultare. Parerile erau împartite în legatura cu ceea ce trebuia facut în cazul când un rege devenea tiranic. Unii sustineau sa i se dea în continuare ascultare, altii recomandau ca supusii sa paraseasca regatul, în fine, altii pledau pentru înlaturarea sau chiar asasinarea lui.
CHINA. Gândirea politica chineza antica rivalizeaza cu cea din zona europeana, în privinta bogatiei si diversitatii. Între nenumaratele teme abordate, exercitarea eficienta a actului guvernarii (a puterii politice) ocupa un loc important.
Confucius. Confucius[9] nu a fost doar întemeietorul, în sens restrâns, ci ordonatorul unor doctrine preexistente, care au devenit punctul de referinta pentru confucianism - ideologie , religie oficiala a statului si model de viata si de actiune pentru functionarii imperiali ai Chinei antice.
Doctrina confucianista, care ne-a parvenit prin intermediul discipolilor marelui învatat (Confucius nu a lasat o opera personala) a fost înclinata spre privilegierea elementelor de stabilitate si ordine (în stat, familie si, în general, în orice organism social) fata de factorii de schimbare. Din aceasta deriva importanta acordata respectarii riguroase si apararii ordinii sociale si politice traditionale. În sistemul ordonat, ierarhic si rigid din conceptia lui Confucius, baza sociala este constituita din familie, statul fiind o amplificare si o oglindire a sa, la un nivel mai complex si mai articulat, guvernat de principiul subordonarii inferiorului fata de superior.
Puterea în stat este prerogativa exclusiva a înteleptilor, detinatori ai constiintei ordinii naturale, care proveneau din categoriile înstarite si marii proprietari de terenuri - clasa conducatoare a societatii si a statului. Orice schimbare a acestei ordini era considerata ca o amenintare de descompunere sociala. Împaratul avea functia de garant suprem al ordinii naturale si al ordinii sociale (care trebuiau sa se intersecteze). Când aceasta functie lipsea sau se întrerupea, atunci apareau haosul si dezordinea, iar persoana împaratului era declarata ilegitima[11].
Lao Tzi. Spre deosebire de teoria lui Confucius, care îl obliga pe supus sa se adapteze la ierarhia statului, Lao Tzi[12] a promovat o alta imagine a detinatorului puterii. El a aratat ca "principele cel mai bun este acela despre care nimeni nu stie ca exista" si care nu domneste prin impunerea unor interdictii. Sfântul (regele, principele) nu actioneaza, ci lasa poporul sa se conduca singur si sa-si corecteze propriile greseli .
Este de retinut ca relatia instituita între rege si fiecare din supusii sai se bazeaza pe principiul autoritatii, a carui contestare echivaleaza cu un sacrilegiu; relatia instaurata între rege si totalitatea supusilor e privita sub aspectul dualismului complementar. O afirmatie din China antica este revelatoare în acest sens: "Printul este yang, multimea - yin"[14].
Mo-tzi. Mo-tzi[15] a fost întemeietorul unui curent de gândire filosofica si politica antiaristocratica, care a denuntat cu vehementa nesocotirea drepturilor naturale ale poporului, asuprirea sociala, agresiunea razboinica. Pentru ca societatea s-a nascut în urma unui contract, iar monarhul a fost ales de contractanti dintre ei, numai poporul este suveran, de la el trebuind sa porneasca si la el sa se întoarca totul: "puterea suveranului vine de la popor". Suveranitatea poporului a fost însa încalcata în acelasi timp cu egalitatea de la natura a tuturor oamenilor. Fiind egali de la natura, oamenii trebuie sa traiasca în conformitate cu natura lor. Numai atunci "cei puternici nu vor mai navali asupra celor slabi, bogatii nu vor mai batjocori pe cei saraci", instaurându-se noi rânduieli bazate pe respectarea conditiei umane si pe iubirea reciproca .
GRECIA. Antichitatea greaca a constituit un moment deosebit în planul teoriei despre putere si autoritate. O privire retrospectiva asupra gândirii politice din vechea Elada aduce în atentie preocuparile remarcabile manifestate în epoca fata de problemele constitutiei, guvernarii si formarii spiritului civic. Sistemele teoretice elaborate de Platon si Aristotel au constituit apogeul unor astfel de preocupari, la conturarea unor conceptii valoroase în aceasta privinta aducându-si contributia si Democrit, sofistii, Socrate, Xenofon etc..
PERIOADA CLASICĂ. Democrit. Conceptia filosofica a lui Democrit[17] scoate în evidenta ca valorile cele mai înalte ale unei comunitati politice sunt statul si îndeplinirea corespunzatoare de catre reprezentantii acestuia a îndatoririlor ce le revin: ".Caci un stat bine guvernat este pentru noi scutul cel mai sigur, toate sunt cuprinse în el. Daca e puternic toate sunt puternice, daca e distrus, toate cad în ruina" .
Sofistii. Sofistii[19] au avut orientari diferite cu privire la problema puterii si a "artei politice". În timp ce partizanii democratiei sclavagiste, contemporani ai lui Pericle, precum Protagoras , au relevat necesitatea participarii tuturor cetatenilor la rezolvarea treburilor politice ale cetatii si si-au dedicat activitatea acestui scop, partizanii aristocratiei, între care Kalicles, considerau ca numai cei bogati si puternici aveau aceasta menire. Kalicles a fost, astfel, printre primii gânditori care au pus problemele politicii în termeni de interese si de dominatie a unor membri ai societatii asupra celorlalti.
Cu toate dezacordurile ce au existat între sofisti în chestiuni fundamentale precum esenta dreptatii sau superioritatea relativa a democratiei sau oligarhiei[21], mai toti admiteau ca oamenii sunt inegali si, în consecinta, era aproape unanim recunoscuta necesitatea, într-o comunitate bine organizata, a unei ierarhii sociale si politice. Protagoras era de parere ca toti oamenii - sau, mai precis, toti adultii de sex barbatesc - sunt înzestrati cu capacitatea de a participa la procesul deciziei politice, însa nu toti în aceeasi masura. Drept pentru care este nevoie de educatori (de sofisti, ca el) din rândul carora sa se recruteze liderii politici. Sunt temeiuri pentru a crede ca astfel de idei netezeau calea acceptarii în practica a elitei conducatoare (care exercita puterea).
Socrate. Socrate[22] a relevat legitimitatea puterii în raport cu indivizii, fundamentând-o pe caracterul sacru al legilor si pe credinta supusilor în infailibilitatea lor. Socrate considera regalitatea si tirania ca pe doua puteri deosebite: daca prima era în acord cu vointa cetatenilor si legile statului, cea de-a doua nu respecta alte legi decât bunul plac al tiranului. Potrivit conceptiei sale, modalitatile de exercitare a puterii erau aristocratia (prin care desemna statul condus de cetateni potrivit legilor - în conformitate cu opiniile sale pro-aristocratice), plutocratia (statul în care cei de la putere erau alesi în functie de avere) si democratia (statul în care puterea se afla în mâinile tuturor cetatenilor).
Sunt interesante, în context, câteva caracterizari-cheie ale supunerii politice, facute de ilustrul filosof: a) statul este comparat cu un parinte; cetatenii îi datoreaza supunere, atât pentru foloasele pe care le primesc, cât si ca urmare a faptului ca depind în mod "natural" de acesta; b) relatia stat-cetatean este la fel de asimetrica precum cea dintre parinte-copil sau chiar stapân-sclav; cel din urma nu poate riposta daca e lovit, ci trebuie sa se supuna tratamentului inegal; c) faptul ca un individ traieste într-o cetate pe care ar putea sa o paraseasca, dar nu o face reprezinta un consimtamânt tacit de a se supune legilor ei; d) nesupunerea fata de o lege sau alta este apreciata ca provenind dintr-un spirit de nesupunere fata de întregul sistem de legi[23].
Platon , cel care a pus bazele filosofiei politice, arata ca puterea sau dominatia (arché) rezulta din necesitatea supunerii fata de conducatori, considerati întruchiparea virtutii. Conceptia lui Platon cu privire la putere este cuprinsa mai ales în lucrarile "Republica" ("Politeia"), în care pledeaza pentru statul ideal, întemeiat pe o guvernare personala, efectiva si "Legile" ("Nomoi"), în care se refera la statul cel mai apropiat de cel ideal, supus nu conducerii personale, ce poate deveni abuziva, ci autoritatii legilor.
În conceptia lui Platon, statul, care trebuie sa asigure supunerea celor multi fata de conducatori pentru rezolvarea treburilor cetatii, avea valente preponderent morale. Puterea statului se întemeiaza, în ultima instanta, pe cultivarea la cetateni a simtului dreptatii (justitiei), cea mai de seama dintre virtuti, expresie a constiintei datoriei civice a acestora, determinanta pentru integrarea organica a fiecarui individ în stat si pentru realizarea unei strânse si benefice legaturi între conducatori si condusi.
Rolul puterii consta, în filosofia politica a lui Platon, în integrarea cât mai "organica" a fiecarei stari sociale (clasa conducatoare - filosofii - , a carei principala virtute era întelepciunea; militarii, caracterizati, în mod special, prin curaj, aparatorii statului contra dusmanilor interni si externi; clasa producatoare - agricultorii si meseriasii - , careia trebuia sa-i fie proprie stapânirea de sine si care era necesar sa întretina, prin munca ei, celelalte clase) si mentinerea echilibrului între acestea. În "Republica", Platon considera ca oamenii care au capacitatea de a întelege rational lumea si societatea în care traiesc trebuie sa-i conduca pe cei lipsiti de ea si ca, în consecinta, singura cale de înfaptuire a dreptatii politice este de a încredinta celor absolut întelepti si drepti puterea absoluta: filosofii trebuie sa devina regi. Teoria politica mai târzie a lui Platon ("Omul politic", "Legile"), la fel de ideala si de improprie aplicarii practice, releva o schimbare importanta de atitudine: pâna la ivirea regelui-filosof, care gratie cunoasterii poate cârmui fara legi, e mai bine sa respectam legile. O data ajuns la aceasta concluzie, interesul pentru cârmuitorul-filosof ideal a palit si preocuparea principala s-a îndreptat spre evidentierea importantei legilor în activitatea/existenta statelor .
Specific conceptiei platoniciene este ca supunerea celor multi fata de putere nu avea la baza constrângerea violenta, ci mitul recompenselor din lumea de apoi. Încercarea de a fundamenta autoritatea puterii doar pe constrângerile ratiunii, deci pe morala, poarta pecetea filosofiei politice a scolii lui Socrate si a fost taxata, în epocile urmatoare, drept mai putin realista.
Desi epoca lui Platon a fost marcata de decaderea aristocratiei si a rânduielilor traditionale, sistemul sau de gândire politica a vizat consolidarea acestei autoritati traditionale si prevenirea dezechilibrului sau. Conceptia marelui gânditor grec a fost întemeiata pe ideea de realizare a binelui comun, dar nu a putut ascunde caracterul ei elitist.
Aristotel. În conceptia lui Aristotel[26], cel mai de seama filosof al antichitatii, puterea pe care o exercita statul se întemeiaza, la fel ca la Platon, pe morala. Statul este conceput ca o "societate etica", care are menirea de a instaura dreptatea sociala, întemeiata pe respectarea legii egalitatii între oamenii liberi.
Raportul dintre stabilitatea interna a puterii si starea economica a diferitelor categorii sociale a fost analizat pe larg în opera sa politica. În "Politica", Aristotel a definit polis-ul ca societatea perfecta, adica suficienta siesi, în care omul poate realiza viata cea mai buna, adica fericirea. Polis-ul este uniunea mai multor familii si camine, întemeiata pe natura de "animal politic" a omului, care este facut sa locuiasca în polis. Spre deosebire de familie, care este o societate de indivizi inegali (ea cuprinde, în afara de parinti si fii, si pe sclavi, care nu stiu sa se conduca singuri), polis-ul este o societate de oameni liberi si egali (formata din capii familiilor lor), ce trebuie sa aiba o forma de conducere diferita de cea a familiei. Ordinea functiilor interne în cadrul polis-ului, inclusiv aceea a conducerii supreme, este stabilita de constitutie (politeia), care putea fi monarhica (conducerea unuia singur), oligarhica (conducerea bogatilor) sau democratica (conducerea saracilor). Conform lui Aristotel, cea mai buna constitutie este cea intermediara între aristocratie si democratie, numita politeia, constitutia prin excelenta, în care majoritatea cetatenilor se afla într-o situatie sociala medie, adica nu sunt nici prea bogati, nici prea saraci. Aceasta este si constitutia cea mai stabila, în timp ce altele pot face obiectul unor revizuiri sau rasturnari permanente. Conform celei mai bune dintre constitutii, cetatenii guverneaza pe rând, pentru a fi apoi liberi sa se dedice activitatilor care au scopul în ele însele si în care consta fericirea[27].
Cetatea ideala, considera Stagiritul, ar fi aceea în care fiecare cetatean (numai cetatenii, în timp ce sclavii, ca si oamenii liberi, ce traiau de pe urma agriculturii si mestesugurilor, erau exclusi) poate, gratie legilor, sa practice cât mai bine virtutea si sa-si asigure maximum de fericire. Erau îndeobste cunoscute trei forme de guvernamânt normale, monarhia, aristocratia si democratia si, corespunzator lor, trei forme degenerate, tirania, oligarhia si demagogia. În sine, fiecare dintre cele trei forme normale poseda suficiente virtuti pentru a se impune ca forme de guvernamânt, cu conditia sa apere interesul comun. Garantia cea mai mare o prezenta, în acest context, democratia.
În conceptia aristotelica, pacea interna (echilibrul social) poate fi grav periclitata de acumularea nemultumirilor si a saraciei în rândul unor largi categorii sociale, precum si a puterii si privilegiilor de catre o oligarhie minoritara (formata din oameni bogati). Garantia cea mai solida a echilibrului social consta, prin urmare, în existenta unei clase mijlocii numeroase[28] si în evitarea exceselor si abuzurilor de putere. Functia puterii politice este, deci, aceea de a asigura stabilitatea si coeziunea sociala (armonia) între diferitele clase care alcatuiesc polis-ul (statul-cetate).
ROMA. Gânditorii antichitatii romane au acordat o importanta aparte, în operele lor, abordarii din diverse unghiuri a problematicii puterii, inclusiv a relatiei acesteia cu autoritatea , cu atât mai mult cu cât Roma a exercitat în epoca o influenta politica si militara covârsitoare, raportata la gestionarea unui teritoriu de dimensiuni imperiale.
PERIOADA REPUBLICANĂ (510/9-27 î.Hr.). Cicero. Teoria si practica politica romana antica au marcat o deosebire între putere si autoritate. Caracteristica celor care reprezentau autoritatea era aceea ca nu aveau putere. Este semnificativ, din aceasta perspectiva, ca prin formula " Cum potestas in populo, auctoritas in senatu sit" ("Pe când puterea este a poporului, autoritatea apartine Senatului"), Marcus Tullius Cicero[30] facea distinctia între putere, ca o calitate a corpului politic (poporul), si autoritate, ca exercitiu si calitate a guvernantilor (Senatul). Desi Senatul nu exercita puterea, opiniile sale aveau autoritate (reprezentau mai mult decât un sfat si mai putin decât un ordin), ceea ce însemna ca de ele trebuia sa se tina seama, fara sa fie nevoie, pentru aceasta, de a se recurge la ordin sau la constrângerea exterioara .
Cicero a recomandat ca formula ideala de guvernamânt pe aceea care ar reuni elemente din guvernarea monarhica (consulii), aristocratica (senatul) si democratica (adunarile cetatenilor). Numai într-un asemenea stat puterile se puteau echilibra: consulii aveau prerogative aproape regale fara sa fie regi, senatul reprezenta interesele aristocratiei, iar adunarile, pe cele ale poporului. Dar echilibrul urma sa se realizeze numai în conditiile în care domnea dreptatea. Fara ea formele traditionale de guvernamânt ar degenera în tiranie , oligarhie si ohlocratie (domnia gloatei).
Gânditorul roman a dedus din realitatile politice ale timpului ca poporul scapase de sub control si ca în jocul liber dintre institutiile republicane nu mai era posibil sa fie tinut în frâu. Singura solutie, considerata plauzibila, era trecerea la o forma de dirijism, respectiv la cea a statului în fruntea caruia se afla un singur îndrumator sau mentor: ".poporul nostru în timp de pace e stapân absolut si-i ameninta si pe demnitari.; dar în timp de razboi se supune ca si cum ar asculta de un rege.iar în razboaiele grele stramosii nostri au socotit ca e bine ca toata autoritatea sa fie în mâinile unui singur om"[33]. Prin aceasta conceptie, Cicero a furnizat, aproape fara sa vrea, un argument politic pe care s-a fundamentat principatul (monarhia absoluta disimulata) edificat, în perioada urmatoare, de Octavianus Augustus.
PERIOADA IMPERIALĂ (27 î.Hr. - 476 d.Hr). Seneca. Gândirea politica romana a capatat, ulterior, noi dimensiuni, îmbogatindu-se substantial prin contributia lui Seneca[34]. Ilustrul filosof a abordat câteva probleme politice de interes major pentru societatea romana contemporana, între care cele ale guvernamântului republican si imperial, ale sclaviei si ordinii sociale. Analizele sale revin constant la tema codului moral al conducatorului politic, fara o preocupare sustinuta de conexare a comportamentului acestuia cu cadrul institutional existent. În tratatul politic intitulat "Despre clementa" ("De clementia"), dedicat împaratului Nero, Seneca arata, astfel, ca virtutea caracteristica a monarhului (ce are o putere nelimitata, pe care o exercita dupa bunul sau plac) este atitudinea clementa fata de supusi.
Pliniu cel Tânar a justificat, în lucrarea "Panegiricul lui Traian", autoritatea imperiala. În conceptia sa, toate puterile în stat trebuiau sa apartina principelui, care veghea ca însasi providenta. Autoritatea acestuia nu era însa absoluta, ci limitata de cerintele dreptului si ale umanitatii.
Un alt reprezentant de marca al gândirii politice din aceasta epoca, Marcus Aurelius[36], a fixat, în "Cugetari", reperele esentiale ale "portretului" principelui ideal: sa respecte legea, sa fie binevoitor, moderat, sa fie un educator. Sunt relevante, astfel, sfaturile date urmasului sau: "Ia seama sa nu te cezarizezi.Fii simplu, bun, curat, grav, serios, iubitor de dreptate, temator de zei, binevoitor, omenos, neclintit întru împlinirea datoriei" .
4.1.2. EVUL MEDIU
Fenomenul puterii politice a fost reprezentativ, cu nuantele necesare, si în epoca medievala, aceasta situatie materializându-se, între altele, în preocuparea filosofilor de a încerca sa o defineasca si sa îi abordeze caracteristicile, amestecând elemente proprii fenomenelor fizice, biologice, psihice si sociale. Gândirea politica a epocii feudale a fost marcata de contradictia dintre tendintele teologice , religioase (manifestate mai ales sub forma catolicismului) si cele laice, între care s-a desfasurat o lupta, nu de putine ori înversunata, pentru suprematie.
Sfântul Augustin si Toma d'Aquino au fost poate cei mai importanti reprezentanti ai clericalismului[39], curent de gândire filosofica, dar si politica care a militat pentru întarirea si consolidarea influentei bisericii si clerului în viata politica.
Sfântul Augustin. În lucrarea "Despre cetatea lui Dumnezeu" ("De civitate dei"), Sfântul Augustin (Aurelius Augustinus)[40] s-a preocupat de raporturile dintre stat, ca putere laica, si biserica, ca putere spirituala. Augustin arata ca biserica este organizatia "vitala si reala", îndreptatita sa-si asume un rol precumpanitor în societate, în timp ce statul (rezultat al "pacatului originar") era redus la un rol secundar, inferior bisericii, prin care trebuia doar sa apere si sa preamareasca autoritatea acesteia. Este discutabil daca el a urmarit subordonarea statului fata de biserica, pentru ca statul, în viziunea sa, nu era bratul secular al bisericii, ci o institutie distincta, pe care biserica trebuia s-o consilieze.
Conform Sfântului Augustin, existenta sociala (civitas) presupune asocierea oamenilor pe baza unui consens primar si a unei comunitati de interese. Scopul urmarit este pacea cetatii, care reprezinta "concordia bine ordonata a cetatenilor în guvernare si supunere". "Cetatii lui Dumnezeu" (civitas dei, Ierusalimul) îi este opusa "cetatea terestra" (civitas terrena, Babilonia sau Roma), caracterizata prin iubirea de sine, lupta dintre impietate si ceea ce este sfânt si condusa de statul terestru, care nu are o existenta vesnica. Cea dintâi cauta pacea vesnica, cea de-a doua, bunastarea. În cursul istoriei, cele doua cetati se amesteca, separarea celor buni de cei rai având loc în lumea de dincolo si încheindu-se prin Judecata de Apoi.
Cârmuirile sunt instituite cu încuviintarea divina, ca mijloace de mentinere a ordinii si pacii civile. O comunitate dreapta nu poate fi decât o multime de oameni rationali uniti prin iubirea comuna de Dumnezeu, nu prin aspiratia comuna la binefacerile materiale aduse de ordinea sociala. Crestinii chemati sa exercite puterea seculara trebuie sa-si asume cu adevarat responsabilitatile pentru mentinerea ordinii si pacii civile, fiind însa constienti ca în fiecare caz cunoasterea lor e supusa greselii si ca li se poate întâmpla sa ia decizii dupa ce s-au înselat tragic în judecarea unei situatii.
Ideile expuse în lucrarea "Despre cetatea lui Dumnezeu" au exercitat o influenta puternica în evul mediu crestin, dar au stârnit si interesul larg al celor ce s-au ocupat, pâna astazi, de problemele stiintei politice.
Toma d'Aquino , un alt reprezentant de frunte al ideologiei politice clericale, a încercat sa fundamenteze, în lucrarile sale "Despre legi", "Despre regat" si "Summa Theologiae", suveranitatea absoluta a puterii papale. El a enuntat principiul "armoniei" dintre stiinta (întemeiata pe ratiune), si religie (întemeiata pe credinta), afirmând ca stiinta si filosofia tind spre adevarul unic, care ar fi cel promovat de religie.
În lucrarea "Despre regat", Toma d'Aquino arata ca "În legea lui Christos, regii trebuie sa fie supusi preotilor"[42], dar prevenea, în acelasi timp, ca din supunerea puterii civile fata de cea ecleziastica nu trebuie sa rezulte si absorbtia statului de catre biserica. Conform conceptiei sale, originea si legitimitatea puterii rezida în divinitate, dreptul poporului de a se guverna singur decurgând din vointa divina.
"Summa Theologiae"[43] (1266-1273) este considerata, pe buna dreptate, cea mai prestigioasa sinteza a teologiei si filosofiei catolice medievale. În continutul ei, autorul a facut distinctii între diferite tipuri de legi, specifice jurisdictiei statului si jurisdictiei bisericii, pledând pentru armonizarea acestora. Gânditorul catolic a relevat, astfel, existenta legii eterne (ca expresie a întelepciunii divinitatii, lege ce guverneaza întregul cosmos), legii divine (asa cum este exprimata în scrierile sfinte), legilor naturii si legilor umane pozitive (care servesc realizarii unei vieti sociale pasnice).
Totalitatea legilor umane trebuie sa aiba drept scop binele comun al cetatii sau al statului. Legea umana este promulgata de cârmuitorul comunitatii în conformitate cu regimul politic particular al acesteia. În opinia lui Toma d'Aquino, monarhia este cel mai bun regim politic, cu conditia sa aiba caracterul unui guvernamânt mixt, format din nobili si sfatuit de acestia, si sa reflecte opiniile înteleptilor, ale bogatilor si ale întregului popor. Organizarea eficienta a puterii într-o cetate sau într-un regat se realizeaza numai atunci când conducatorul unic este virtuos si este ales de cei care i se subordoneaza.
Daca în scrierile sale timpurii, d'Aquino a sustinut ca legile irationale, instituite nu de suverani animati de binele obstii, ci de tirani ce se preocupa doar de interesele proprii, nu sunt obligatorii, ulterior si-a nuantat atitudinea. În "Summa Theologiae", el a completat referirile anterioare pe aceasta tema, spunând ca daca dezordinea si tulburarile ce s-ar isca în urma rasturnarii tiranului de catre comunitate ar determina prejudicii si dereglari si mai mari decât cele existente, rasturnarea cârmuirii nu este indicata[44].
Toma d'Aquino a justificat teocratia[45]. În acest sens, el a aratat ca autoritatea politica trebuie sa se armonizeze cu autoritatea religioasa, autonomia celei dintâi fiind limitata de subordonarea necesara a vietii pamântesti fata de viata eterna, în întelesul crestin. Interesele comune ale credinciosilor si binele lor spiritual au fost plasate de teologul catolic în sfera de competenta a Bisericii, ca educator ce promoveaza viata întru virtute; în felul acesta, el a pledat în favoarea armoniei dintre cele doua jurisdictii, a bisericii si a statului în cadrul comunitatii crestine. Fericirea pamânteasca trebuie promovata în asa fel, încât sa duca la fericirea din ceruri.
Gândirea politica islamica. Între cele trei mari genuri de teoretizare politica din cadrul islamului, alaturi de cel religios-juridic si cel filosofic, se regaseste acela exprimat în "oglinda principelui" (culegeri de maxime morale si practice, întocmite de teologi, juristi, demnitari etc. spre a servi ca instrumente ale conducerii statului).
Scrierile din genul"oglinda principelui" prezinta cele trei feluri ale regalitatii: cea bazata pe religie, evident cea mai buna si mai prielnica mântuirii; cea bazata pe ratiune, care asigura buna rânduiala a lumii; cea dominata de pasiune si capriciu, care reprezinta calea sigura spre pierzanie în lumea de aici ca si în cea de dincolo. Ele afirma primatul suveranului în raport cu supusii, considerati o masa amorfa si nu un corp politic, a caror coeziune nu poate fi asigurata decât de ierarhie. Suveranul este umbra lui Dumnezeu pe pamânt si sta în raport cu supusii sai precum Dumnezeu cu creatia sa.
Cea mai privilegiata idee morala în cugetarile din categoria mentionata este cea de dreptate. Prin dreptate se întelege reglementarea vietii practice în conformitate cu cerintele stabilitatii sociale si politice. În acest sens, Abū Hammū a aratat, foarte sugestiv, ca nu poate exista "putere fara armata, armata fara bani, bani fara impozite, impozite fara prosperitate si prosperitate fara dreptate". Dreptatea asigura, astfel, mentinerea unei cârmuiri deopotriva religioase si rationale, în timp ce capriciul favorizeaza nedreptatea[46].
4.1.3. EPOCA REFORMEI[47]
Gânditorii care au deschis calea lichidarii esafodajului institutional al puterii religioase si afirmarii puterii laice au fost Martin Luther si Jean Calvin.
Martin Luther a respins autoritatea bisericii catolice si a aratat ca autoritatea civila, laica este cea pe care ar trebui sa se reazeme ordinea lumii, punând totusi la baza acestei ordini "libertatea interioara" pe care o aduce cu sine credinta în divinitate si recunoasterea de catre popor a viabilitatii relatiilor feudale de proprietate.
Jean Calvin. Jean Calvin[49] a fost mai radical decât Martin Luther. Mai ales în lucrarea intitulata "Institutia religiei crestine" (1536-1559), Calvin a sfidat, la rândul sau, autoritatea bisericii catolice, considerând ca singura putere legitima este cea laica, deoarece decurge direct din suveranitatea divina. Tezele capitale ale lucrarii mentionate sunt "Autoritatea este o ordine dorita de Dumnezeu si, prin urmare, respectabila sub forma în care Providenta a hotarât sa ne-o transmita" si mai ales ".nu exista putere decât pentru a conduce pe oameni dupa bunavointa dumnezeiasca" . Ele nu pot ascunde relatia de subordonare a libertatii fata de ordinea societatii contemporane autorului, care este prezentata ca izvorând din ierarhia natural-divina.
Prin opera lor teoretica si practica, cei doi reprezentanti ai Reformei si-au adus contributia la erodarea autoritatii bisericii catolice, deschizând drum afirmarii valorilor politice burgheze.
4.1.4. RENAsTEREA
Ampla si rodnica miscare de idei, în esenta ei antifeudala si anticlericala, a Renasterii si-a manifestat caracterul înnoitor si pe tarâmul gândirii politice. Procesele social-economice si politice legate de afirmarea burgheziei s-au oglindit în noi doctrine politice puse în slujba statului laic si servind tendintele acestuia de a se realiza ca putere unitara si centralizata.
Dezvoltarea gândirii politice a Renasterii, între mijlocul secolului al XIII-lea si secolul al XVI-lea, a fost legata de aparitia în Italia a oraselor-state independente. În aceasta perioada, ca urmare a atitudinii critice fata de biserica, manifestata de noii conducatori politici (consuli, alesi anual din rândul plebei si al clasei militare), s-au creat conditii pentru relaxarea constrângerilor traditionale impuse guvernamântului.
Niccoló Machiavelli. Dintre toti gânditorii politici ai Renasterii, florentinul Niccoló Machiavelli[51] a adus cea mai semnificativa contributie la studierea stiintifica a domeniului politic, motiv pentru care unii exegeti îi acorda titlul de parinte al stiintei politice moderne. Este semnificativ de mentionat faptul ca Machiavelli a realizat, în opera sa politica, o distantare neta de gândirea religioasa în acest domeniu.
În "Discursuri asupra artei razboiului", Machiavelli a facut consideratii interesante referitoare la originea, structura si functiile statului si ale puterii. Plecând de la distinctia pe care conceptia aristotelica o face între materie si forma, Machiavelli arata ca "materia" statului este alcatuita din colectivitatea oamenilor si dintr-un anume teritoriu pe care aceasta vietuieste. Aceasta trebuie unita cu o "forma", adica cu o organizare politico-juridica, un "ordinamento" (ce presupune o conducere, forta publica si legi statornice), care determina poporul sa-si impuna vointa si suveranitatea. Pentru ca alcatuirea politico-statala sa dureze, ea are nevoie de "virtů", notiune care are ca punct de plecare conceptul aristotelic de "dynamis" si care exprima vointa, energia, forta si priceperea omului de stat, relevate ca si calitati esentiale ale acestuia în exercitarea misiunii încredintate. Este important de retinut ca Machiavelli porneste de la "virtů" pentru a-si construi teoria referitoare la rolul omului politic în edificarea statului si a puterii.
În ciuda atitudinilor sale republicane, opera care condenseaza magistral conceptia politica a lui Machiavelli este "Principele", un tratat despre constituirea si mentinerea regatului. În cadrul acesteia, gânditorul florentin a aratat ca statul este o asociatie autonoma, cu propria sa moralitate si propria sa ratiune de a supravietui în raport cu inamicii interni si externi.
Puterea este cea care determina stabilitatea si ordinea în societate. Oprindu-se asupra factorilor care asigura eficienta puterii, Machiavelli a aratat ca unul dintre cei mai importanti, forta, este folosit mai mult sau mai putin adecvat de catre conducatorul statului (Principele), în functie de abilitatea sa politica. În acest sens, legile bune si vointa ferma a conducatorilor statului pot mentine ordinea. Sugestiile lui Machiavelli privesc calitatile si comportamentul propriu al conducatorilor de stat pentru a regla tensiunile dintre popor si clasele avute si pentru a instaura egalitatea într-un context economic inegalitar. El a oferit adevarate reguli de conduita pentru succesul politic, situatie care face din el descoperitorul naturii reale a ratiunii de stat. În numele ratiunii de stat , gânditorul florentin sustinea existenta unor interese proprii de stat, în virtutea carora printul comanda oamenilor, iar interesul politic comanda printilor.
Politica este prezentata drept o arta pura a realizarii, a mentinerii si apararii puterii suveranului. În acest context, orice initiativa va fi judecata în relatie cu succesul pe care îl produce, cu eficienta ei în lumea faptelor. Procesele politice de slabire sau de întarire a puterii sunt procese naturale, reglementate de legi inexorabile. De aici si totala autonomie a politicii fata de criteriile morale sau religioase de judecata: principele, în activitatea lui politica ".nu poate sa aiba în vedere toate acele aspecte relevante pentru oamenii care vor sa fie buni; pentru a mentine Statul, el trebuie sa actioneze uneori împotriva credintei, împotriva milei, umanitatii, împotriva religiei"[53]. Virtutile omului politic nu sunt, cu certitudine, virtutile crestine ale iubirii si smereniei, ci mai degraba viclenia vulpii si forta leului. Chiar si cea mai îndrazneata initiativa umana ("virtutea") este totusi constrânsa si învinsa de împrejurari ("hazard"). Numai deplina cunoastere a limitelor eficientei propriei actiuni poate sa-l ajute pe omul politic sa potenteze sansele reusitei, care ramân însa dependente de întâmplare.
În pofida dificultatii, care a monopolizat atâta atentie, de a concilia ideile republicane din "Discursuri" cu cele din "Principele", gândirea lui Machiavelli este consecvent republicana, atât la nivel ideologic, cât si practic. Republicile nu numai ca se pot adapta mai bine la schimbarile politice si sociale, dar sansele de participare politica si militara oferite de ele permit oamenilor sa se realizeze mai deplin. El a intuit de timpuriu puterea poporului sau a maselor ("moltitudine"), putere datorata mai ales faptului ca ele sunt judecatorul ultim al oricarei actiuni politice: ".lumea nu este facuta decât din oameni de acestia, obisnuiti"[54].
Modelul lui politic era Republica Romana si, cu toate ca a fost acuzat de lipsa de realism în admiratia sa totala fata de Roma, militia cetateneasca înfiintata de el în 1506 si proiectul pentru guvernarea Florentei din 1520 dovedesc importanta practica a acestui model. În conceptia lui Machiavelli si a contemporanilor sai, republicanismul clasic servea pentru justificarea puterii crescânde a statului, deoarece, asa cum scria el în "Discursuri", "Cred ca binele cel mai mare care poate fi facut si cel mai placut lui Dumnezeu este cel pe care-l faci propriei tari"[55].
Machiavelli a disociat politica de teologie si a gândit-o pe cea dintâi în termenii lumii reale, evitând referirile la principii transcendentale. Este de retinut ca studiile politice ale gânditorului florentin au fost dedicate scopului primordial al vietii sale: crearea unui stat italian puternic, unit, liber si declericalizat. El s-a situat, astfel, printre precursorii teoriilor care au pregatit spiritual revolutiile burgheze în urma carora s-au format statele nationale.
Adevarata maretie a gândirii sale consta în faptul ca a participat la dubla tendinta a politicii care se afirma în acele vremuri, în plan teoretic, ca logica autonoma a puterii si, în plan istoric, la structurarea ei în forma suveranitatii absolute caracteristica pentru statul modern .
Jean Bodin. Jean Bodin[57], întemeietorul stiintei politice în Franta secolului al XVI-lea, s-a preocupat îndeaproape de cercetarea fenomenului suveranitatii pe care l-a pus în relatie cu nasterea si evolutia puterii politice a statului modern, ca putere suprema si exclusiva bazata pe drept si, în acelasi timp, creatoare a dreptului. Faptul ca puterea politica nu era supusa nici unei alte puteri însemna, de fapt, recunoasterea suprematiei puterii laice în raport cu cea a bisericii.
Conform gânditorului francez, caracteristica particulara a puterii, prezentata mai ales în lucrarea sa intitulata "sase carti despre Republica" (1576), era capacitatea acesteia de a emite legi cu valabilitate la nivelul întregii societati. Detinatorul ultim al puterii era suveranul (regele) a carui vointa se subordona totusi legilor divine si naturii. În conceptia sa, statul se întemeia pe separarea dintre principe (unul) si popor (multitudinea). Distinctia mentionata reprezenta temeiul guvernarii. Prin a nu fi recunoscut dreptul supusilor de a încuviinta sau de a respinge legile, Bodin a furnizat unul dintre fundamentele ideologice esentiale ale absolutismului monarhic, care a culminat cu domnia regelui Ludovic al XIV-lea.
Modelul de guvernare francez era caracterizat ca o "monarhie dreapta", pentru ca în acest sistem puterea absoluta a monarhului era temperata de nevoia de a recunoaste forta dreptului natural[58] si a celui divin . Întocmai cum Dumnezeu este cârmuitorul atotputernic al universului, regele era atotputernic în sfera sa; dar asemenea lui Dumnezeu, a carui imagine era, el trebuia sa-si tempereze puterea prin dreptate. Desi regele avea dreptul de a emite legi fara consimtamântul altcuiva, de a trece peste cutuma si chiar de a ignora legile existente, el nu trebuia sa se foloseasca de aceste drepturi fara grija si respectul cuvenite binelui supusilor sai. Daca se ivea nevoia unor schimbari, el trebuia "sa imite si sa urmeze pe Dumnezeul cel mare al naturii, care pe toate le face simplu si putin câte putin". În practica, aceasta însemna o recunoastere a rolului indivizilor si institutiilor care luau parte la procesul de guvernare. Desi minimaliza capacitatea oamenilor de rând de a se autoguverna, Bodin era constient ca tiranii nu fac decât sa strice ordinea naturala, provocând teama, ura si nesupunere. Iar "scopul principal al comunitatii politice este de a prospera în evlavie, dreptate, vitejie, cinste si virtute" .
Teoria expusa în lucrarea "sase carti despre Republica", facea trimitere la suveranitate, ca fundament pentru rezolvarea treburilor publice. Conform acestei teorii, modalitatile de exercitare a suveranitatii constituie originea diverselor forme de regim: statul popular, statul aristocratic, statul monarhic. Bodin a studiat functionarea acestor regimuri, considerându-le ca diferite forme de organizare sociala.
4.1.5. EPOCA MODERNĂ
Thomas Hobbes. Prin opera sa, Thomas Hobbes[61] a dominat gândirea politica a secolului al XVII-lea (pe care a separat-o de preocuparile teologice si morale) si a exercitat o puternica influenta asupra dezvoltarii ulterioare a acesteia. În lucrarile sale "De cive" (1642) si "Leviathan sau materia, forma si puterea unui stat ecleziastic si civil" (1651), Hobbes a aratat ca problema centrala a politicii este puterea, în special puterea de stat.
Revolutia produsa, începând cu secolul al XVII-lea, în stiintele naturii a atras dupa sine încercarea de a aduce si studiul politicii, inclusiv al puterii, la un nivel stiintific si de rigoare similar. Pornind de la o perspectiva mecanicista, Hobbes a definit puterea ca o relatie între cauza si efect, între un "agent" activ si un "pacient" pasiv: "Putere si Cauza sunt acelasi lucru. Cauzei si efectului le corespund puterea si actul; ba chiar, cea de-a doua pereche este aceeasi cu prima...Pentru ca ori de câte ori un agent are toate acele accidente (adica trasaturi combinate) de care este neaparat nevoie pentru producerea unui efect în pacient, spunem ca agentul are puterea de a produce acel efect, daca actioneaza asupra unui pacient.De unde se vede ca puterea agentului si cauza eficienta sunt unul si acelasi lucru" ("De corpore")[62].
Definitia pe care a dat-o puterii (".puterea unui om consta în mijloacele prezente pentru a obtine un bun oarecare") a exercitat si exercita înca o influenta considerabila asupra cercetatorilor acestui fenomen politic. Ea releva trei caracteristici majore: a) puterea este aptitudinea de a produce rezultatele dorite; b) puterea este o capacitate deosebita, ce tine de esenta raporturilor politice; c) puterea înseamna, în acelasi timp, dominatie si coercitie (asimetria rolurilor sociale ale conducatorilor si celor condusi)[63].
El a relevat, în "Leviathan", ca termenul de putere face referire deopotriva la calitatile si abilitatile naturale ale omului (puterea este naturala atunci când rezulta din facultati ale corpului si spiritului, precum forta, frumusetea, prudenta, liberalitatea, nobletea) sau la cele dobândite prin participarea sa la viata sociala (asa-numitele puteri instrumentale - bogatia, reputatia, prietenii, sansa etc.)[64]. Într-o lume cu bunuri si resurse limitate, oamenii sunt preocupati de satisfacerea, de multe ori, cu orice pret, a intereselor lor de a trai mai bine, dobândirea si exercitarea puterii fiind pârghiile considerate ca cele mai adecvate acestui scop. În consecinta, se constata ".o aplecare generala a tuturor oamenilor, o nazuinta perpetua si neostenita a Puterii dupa putere, care nu se stinge decât o data cu Moartea" . Aceasta nazuinta nu poate fi stavilita decât de puterea suprema a suveranului.
Hobbes considera ca puterea îsi are originea în necesitatea de a frâna conflictele umane, care, altfel, ar putea distruge societatea prin împingerea ei într-o stare de razboi continuu (conform filosofului englez, "omul este lup fata de alt om" - "homo homini lupus" - si, din aceasta cauza, "starea naturala", anterioara statului, este "razboiul tuturor contra tuturor" - "bellum omnium contra omnes"). Pe cale de consecinta, nasterea puterii de stat (commonwealth[66]) a fost pusa în legatura cu realizarea unui "leviathan" (contract social constituit prin întelegerea tuturor) caruia indivizii umani consimt sa i se supuna pentru a pune capat starii de dezordine si anarhie care le pune în primejdie vietile si proprietatile. Prin enuntarea ideii de contract, ca fundament al constituirii statului, filosoful englez se integreaza în asa-numitul curent contractualist, sub rezerva ca în conceptia sa întelegerea are loc între supusi si nu între acestia si suveran.
John Locke. Doctrina despre putere elaborata de un alt celebru filosof englez, John Locke[68], inspirata din teoria contractualista, se circumscrie curentului asa-numit "constitutionalist", format la sfârsitul secolului al XVII-lea si începutul celui urmator, ca o reactie la conceptia lui Hobbes în acest domeniu. În lucrarile "Eseu asupra intelectului omenesc" (1690) si "Doua tratate despre guvernare" (1690), John Locke s-a ocupat de problema puterii în spiritul ideilor dreptului natural si al contractualismului (puterea se întemeiaza pe consensul membrilor societatii, rezultând din contractul survenit între acestia la un moment dat).
Lucrarea "Doua tratate despre guvernare" are o semnificatie aparte pentru întelegerea manierei de tratare a problematicii puterii politice. În primul tratat este respinsa, într-o maniera polemica, doctrina asupra guvernarii absolute, respectiv cea conform careia puterea regelui provine din acea putere pe care, la începuturile omenirii, Adam o primise prin dreptul naturii si prin vointa explicita divina, asupra fiilor si celorlalti descendenti ai sai, ca si asupra întregii lumi. Al doilea tratat studiaza fundamentul pe care se întemeiaza puterea politica si cât de amplu este el. De la starea naturala (nu o stare de raporturi animalice, nici de promiscuitate, ci de "libertate perfecta" guvernata de legea naturii) omul a trecut la constituirea unei societati politice. Aceasta trecere de la o situatie care prevedea ca toti oamenii sunt liberi, egali, independenti, la o conditie de supunere fata de autoritatea politica a fost determinata atât de dorinta lor de a se aduna pentru a trai în comun, cu scopul de a duce o existenta "mai confortabila, sigura, pasnica", aparându-si cu mai multe sanse de reusita bunurile, cât si de convingerea ca vor putea sa evite, în acest mod, starile de razboi pe care abuzul de libertate originara le-ar fi putut provoca. Aceasta supunere, care are loc prin liber si deplin consimtamânt, nu este conceputa ca apasare a unei puteri arbitrare, ci ca supunere "fata de determinarile majoritatii". Majoritatea (majority) detine puterea datorita aderarii oamenilor la societate si o poate exercita în cele mai diverse moduri: democratie, oligarhie, monarhie. Pentru a evita pericolul unei concentrari prea mari a puterii si tentatia unor avantaje personale, Locke considera necesar ca puterea legislativa si puterea executiva sa fie atribuite unor persoane diferite. Doar o atenta clarificare a sarcinilor si a limitelor puterilor legislativa si executiva, precum si a raporturilor reciproce dintre ele, îi permite societatii politice sa evite tirania, care nu este altceva decât "exercitarea puterii în afara dreptului"[69].
John Locke a pus, în mod deosebit, problema întemeierii puterii pe norme morale si juridice, respectiv pe consensul (consimtamântul) membrilor societatii. Punctul de plecare al analizelor sale este ideea ca fiintele umane sunt egale de la natura si, ca atare, nu pot fi supuse unei autoritati fara consimtamântul lor. Oamenii se nasc liberi si au cazut de acord sa se supuna constrângerilor legii si guvernarii, prin consimtamânt tacit, pentru a gasi o solutie problemelor conflictuale si nesigurantei personale. În consecinta, scopul legislatiei umane este de a preciza drepturile si nu de a înlocui legea si drepturile naturale, iar cel al puterii, de a elabora legi, care prevedeau inclusiv folosirea fortei pentru asigurarea executarii lor.
Este interesant de retinut ca filosoful englez a jucat si un rol de pionier în descoperirea caracterului relational al puterii, una din trasaturile cele mai reprezentative ale acestui fenomen politic. În capitolul intitulat "Despre putere", din lucrarea "Eseu asupra intelectului omenesc", Locke a folosit, în acest sens, o formula frapanta prin concizie: "Puterile sunt Relatii si nu Agenti"[70].
Deosebirea dintre conceptia lui Thomas Hobbes si cea elaborata de Locke este, în acest context, destul de clara: în timp ce primul identifica contractul social cu formarea puterii suverane (contractul social se stabileste între indivizi), cel de-al doilea considera ca poporul nu e subordonat guvernarii; el ramâne instanta suprema, care delega puterea legislativa pentru a i se reprezenta interesele sociale majore (contractul social se realizeaza între indivizi si suveran).
Fundamentarea de catre John Locke a politicii si puterii pe considerente morale a fost considerata de unii analisti drept un regres fata de preocuparile manifestate în epoca moderna de emancipare a politicii de morala. Este demn de mentionat, totusi, ca teoria politica a gânditorului englez a exercitat o influenta enorma. Scrierile sale marcheaza un moment de cotitura în teoria drepturilor naturale, a constitutionalismului si a tolerantei. Impactul ei se poate recunoaste în constitutia americana, în manifestele Revolutiei franceze si în evolutia ulterioara a liberalismului modern.
Charles de Montesquieu s-a preocupat, în mod special, de studierea principiului separatiei puterilor în stat, considerat ca element fundamental pentru prevenirea abuzului de putere. Precizând ca în fiecare stat exista trei feluri de puteri (legislativa, executiva si judecatoreasca), Montesquieu a relevat, în lucrarea "Despre spiritul legilor" ca libertatea politica nu exista decât în statele în care aceste puteri nu sunt reunite de aceeasi persoana sau acelasi corp de magistratura: "..Nu exista, de asemenea, libertate, daca puterea judecatoreasca nu este separata de puterea legislativa si de cea executiva"[73]. Pe cale de consecinta, adevarata libertate se poate realiza numai prin limitarea autoritatii factorilor implicati în exercitarea puterii (puterea executiva se afla în mâinile monarhului, puterea legislativa este încredintata unui grup de nobili si unui grup de reprezentanti ai poporului, iar puterea judecatoreasca revine unui corp specializat).
Jean-Jacques Rousseau si-a axat conceptia democratica asupra detinerii si exercitarii puterii pe sintagma de "suveranitate a poporului". În lucrarea intitulata "Despre contractul social" (1762), Rousseau a considerat ca la realizarea suveranitatii poporului se poate ajunge prin "contractul social", prin care omul, odata intrat în societatea civila[75], renunta la "libertatea sa naturala", dar numai pentru a dobândi adevarata libertate, care consta în supunerea fata de lege. Ideea contractului social, ca act originar al constituirii societatii si puterii politice, fusese abordata înaintea lui Rousseau de Thomas Hobbes, John Locke, Baruch Spinoza si alti gânditori de renume, care admiteau ca individul poate sa-si înstraineze drepturile în folosul comunitatii.
Specificitatea conceptiei filosofului francez cu privire la contractul social consta în asigurarea, prin egalitate, a libertatii tuturor cetatenilor care îsi cedeaza toate drepturile comunitatii. Libertatea nu poate fi realizata decât atunci, arata Rousseau, când puterea care comanda este aceeasi cu puterea celui care se supune, garantul libertatii fiind suveranitatea "vointei generale" (contractul social se stabileste între fiecare individ si comunitate).
Vointa generala (rezultat al participarii egale a tuturor la rezolvarea problemelor sociale) este sursa suveranitatii, iar legile, care sunt emanatia acestei suveranitati, vizeaza realizarea binelui general. Puterea suverana a poporului, arata Rousseau, este amenintata de "corpurile politice" (guvernul, parlamentul), sub acoperirea exercitarii democratiei reprezentative: poporul e liber si cu adevarat puternic doar în momentul alegerilor; apoi, parlamentarii devin adevaratii stapâni, alegând ei pe cei care guverneaza societatea. Pe aceasta cale poporul pierde suveranitatea, democratia reprezentativa fiind o iluzie. În opinia filosofului francez, guvernul ar trebui sa exercite puterea în numele singurului suveran, care este poporul. Cu cât guvernarea se confunda mai mult cu poporul, respectiv cu cât îl reprezinta mai exact si mai direct, cu atât societatea este mai democratica.
Prin teoria sa asupra suveranitatii, Rousseau nu a limitat autoritatea statului, ci a schimbat-o în întregime cu autoritatea poporului. Prin fundamentarea ideii potrivit careia adevaratul subiect al suveranitatii, care legitimeaza puterea, este poporul, el s-a afirmat ca cel mai mare teoretician al egalitatii în epoca moderna. Spiritul operei sale s-a regasit, astfel, în toate programele revolutiei burgheze franceze, începând cu "Declaratia drepturilor omului si ale cetateanului".
Este de retinut ca o serie de reprezentanti de marca ai gândirii politice contemporane, între care francezul Julien Freund, considera, pe buna dreptate, ca autoritatea si puterea politica nu au luat fiinta prin consimtamântul general (spontan sau deliberat) al membrilor societatii ("În orice caz, supunerea politica nu se lasa explicata conform modelului împrumutat de la teriile contractualiste"[77]). Contrar tezelor contractualiste (a se vedea conceptiile lui Thomas Hobbes, John Locke, Jean Jacques Rosseau etc.), nu a existat initial nici un fel de pact sa întelegere prin care indivizii umani se obligau sa cedeze libertatile lor, pâna atunci nelimitate, în schimbul constituirii unui organism social de constrângere (statul) care sa le garanteze securitatea si coeziunea sociala.
David Hume. Relevanta termenului modern de putere a fost recunoscuta înca din 1748, o data cu publicarea de catre David Hume[78] a eseului "Asupra contractului originar". El a considerat ca guvernul, ca reprezentant al puterii, este o "inventie avantajoasa" deoarece are rolul de a pune în acord interesele imediate ale indivizilor cu cele mai îndepartate ale societatii (acestea din urma fiind exercitate prin intermediul regulilor justitiei).
Conform lui Hume, supunerea populatiei fata de conducatori se justifica prin protectia pe care o obtine din partea acestora. În conditiile în care protectia acordata celor multi, de catre guvernanti, dispare, supunerea lor poate sa înceteze.
Dezideratul sau politic cel mai puternic era un guvernamânt "regulat", adica exercitat prin legi generale si uniforme. Privitor la întrebarea daca era de preferat o monarhie dupa modelul francez sau o guvernare libera dupa modelul britanic, gânditorul scotian s-a aratat foarte precaut: cârmuirile libere favorizau comertul, dar riscau sa contracteze o datorie publica exorbitanta; ele acordau supusilor mai multa libertate, dar se aflau într-un pericol mai mare de a-si sacrifica autoritatea. În consecinta, unde exista un guvernamânt adecvat, indiferent sub ce forma, alegerea regimului era o chestiune extrem de delicata, astfel încât prudenta politica recomanda sprijinirea regimului existent .
Ocolind justificarile teologice si evaluarile preponderent morale, David Hume a oferit una din primele viziuni clare, realiste referitoare la cauzele care determina activitatea politica în societate. El a considerat ca politica este mai degraba putere decât drept, creatoare de fapt a dreptului, întrucât acapararea (obtinerea) puterii conduce la instituirea autoritatii si înradacinarea credintei. Studierea puterii a fost apreciata ca fiind în masura sa explice modul în care anumite persoane sau grupuri le domina pe altele pentru a-si satisface propriile interese . David Hume a fost si partizanul ideii ca puterea este dependenta de proprietate, respectiv ca modul de repartitie a proprietatii determina structura puterii politice.
Radicalismul (utilitarismul) englez. Radicalismul (utilitarismul[81]) de la începutul secolului al XIX-lea a reflectat interesele si starile de spirit ale burgheziei liberale engleze din epoca înfloririi ei. El s-a nascut ca reactie, de pe pozitii anticonservatoare, fata de fundamentele teoriilor contractualiste. Cei mai de seama reprezentanti ai sai au fost Jeremy Bentham (a se vedea lucrarile sale "Planul de reforma parlamentara", din 1817, si "Codul constitutional", din 1824) si James Mill ("Eseuri asupra guvernamântului" - 1825). Conform conceptiilor celor doi, problema fundamentala a puterii este de a concilia interesele guvernantilor cu cele ale cetatenilor guvernati. Ca urmare a faptului ca radicalismul englez a postulat suveranitatea poporului si egalitatea indivizilor, din perspectiva utilitatii generale, dar si principiile votului universal, responsabilitatii juridice si revocabilitatii guvernantilor de catre cei ce le confera puterea (alegatorii), el se înscrie pe linia curentelor care au fundamentat teoretic democratia clasica burgheza.
Liberalismul clasic. Liberalismul clasic este curentul de gândire politica care a promovat, începând cu secolul al XVIII-lea, valorile individualismului în relatiile cu statul si puterea politica. Ideile sale, de combatere a principiului monarhiei absolute si de demonstrare a viabilitatii celei constitutionale, întemeiate pe separatia si echilibrul puterilor în stat, s-au regasit inclusiv în gândirea politica care a fundamentat revolutia burgheza din Anglia secolului al XVIII-lea.
Unul din cei mai reprezentativi exponenti ai liberalismului clasic, în secolul al XIX-lea a fost Benjamin Constant[84], a carui conceptie despre putere, în contextul raporturilor dintre individ si stat, se regaseste mai ales în lucrarea sa "Eseu asupra libertatii moderne comparata cu libertatea antica" (1819). Benjamin Constant considera ca libertatea individului trebuie sa fie mai presus de orice autoritate: ".prin libertate eu înteleg triumful individualitatii, atât asupra autoritatii care ar vrea sa guverneze prin despotism, cât si asupra maselor care reclama dreptul de a aservi minoritatea fata de majoritate" . Relevant pentru conceptia gânditorului francez este faptul ca individul trebuie sa aiba o "independenta perfecta" în raport cu statul si puterea. Statul nu reprezinta, de fapt, decât un instrument de garantare a libertatii individuale, neavând dreptul de a se amesteca în activitatea si initiativele, inclusiv economice, ale întreprinzatorilor privati.
Liberalismul clasic din a doua jumatate a veacului al XIX-lea a încercat sa consacre proprietatea privata ca valoare suprema a societatii si sa înlocuiasca principiile egalitatii politice si suveranitatii poporului (statuate si acreditate anterior mai ales de Jean Jacques Rousseau, ca principii fundamentale ale revolutiei franceze) cu principiul elitist de realizare a puterii: suveranitatea poporului sfârseste acolo unde începe independenta individuala (cu referire, în mod expres, la interesele economice si politice ale burgheziei industriale, comerciale si financiar-bancare în ascensiune si nu la interesele categoriilor sociale cu venituri mici).
G.W.F. Hegel. Principalele reflectii ale lui Georg Wilhelm Friedrich Hegel[86] despre stat si putere sunt continute în lucrarea sa intitulata "Principii ale filosofiei dreptului" ("Grundlinien der philosophie des Rechts", 1821). Hegel considera ca statul reprezinta întruchiparea spiritului obiectiv, situat deasupra societatii si a vointei indivizilor pe care le subordoneaza întru totul.
Conform conceptiei hegeliene, puterea politica are un caracter dominant si constrângator, justificat de faptul ca statul nu poate "servi" societatea decât "stapânind-o". Numai ca urmare a impunerii puterii sale, prin intermediul autoritatilor care îl reprezinta, statul poate asigura respectarea drepturilor tuturor cetatenilor.
Statul, care este ratiunea în act, mai arata Hegel, exprima interesul general si constituie izvorul normelor ce reglementeaza viata colectiva. Autoritatea statului a fost fundamentata de gânditorul german în afara puterii de patrundere a individului: ea se întemeiaza pe dezvoltarea unui spirit universal, care a progresat, de-a lungul secolelor, pâna la realitatea reprezentata de stat. În fata acestei realitati, problema legitimitatii puterii si a corespondentei dintre optiunile omului si societatii cu cele ale statului devine fara sens. Libertatea nu se poate manifesta decât ca absorbtie a independentei "arbitrare" a individului în "universalitatea" statului.
Hegel a ridicat starea politica a Germaniei din timpul sau la rang de universalitate, sustinând ca autoritatea statului nu se poate concilia cu drepturile cetatenilor decât în cadrul monarhiei constitutionale prusace, considerata ca realizare a spiritului absolut.
4.1.6. CONTRIBUŢIA GÂNDIRII POLITICE ANTERIOARE
PERIOADEI CONTEMPORANE LA FUNDAMENTAREA
ABORDĂRII sTIINŢIFICE A PUTERII POLITICE
- CONCLUZII -
Momentele din evolutia teoriilor si conceptiilor despre putere si autoritate prezentate mai sus releva contributia semnificativa pe care gândirea politica din epocile antica, medievala si moderna a adus-o la fundamentarea unor teorii stiintifice în domeniu. Câteva concluzii cu caracter de generalitate pot fi desprinse în acest sens :
- ideile si teoriile specifice gândirii politice din Orientul antic, dar si din statele sclavagiste greco-romane au fost axate pe relevarea necesitatii si importantei îmbunatatirii activitatilor de conducere sociala, prin intermediul institutiilor statului;
- premisele configurarii unei viziuni sistematice asupra problemelor teoretice si practice referitoare la conducerea si puterea politica au aparut odata cu marile sisteme de gândire filosofica ale lui Platon si Aristotel. Diferentele dintre acestea (Platon a pus bazele unei orientari deductiviste si speculative în domeniu, cu largi ecouri în conceptiile politico-religioase ale gânditorilor din epoca medievala si nu numai, în timp ce Aristotel a încurajat studiul pozitiv al fenomenului politic, sub aspectele analizei concrete a formelor lui de manifestare, organizare, conducere etc.) s-au materializat în adevarate "scoli" de gândire si actiune politica, contemporane dar si ulterioare, influentate substantial de elementele lor de specificitate;
- cresterea puterii si influentei bisericii catolice în epoca medievala a avut ca efect preocuparea unor reprezentanti de frunte ai gândirii politico-religioase de a releva caracterul transcendental al principiilor ce guverneaza ordinea politica si a legitimitatii de origine divina a puterii. Conceptiile lucrarilor specifice elaborate în aceasta perioada au evidentiat moduri de abordare care au pus accentul pe argumente teologice si morale;
- epoca moderna a adus cu sine un spirit nou în abordarea teoriei politice, emancipata de teologie si morala, constatându-se un progres semnificativ în studiul laic al puterii politice. Mai toti reprezentantii teoriei politice din aceasta perioada au ramas însa tributari filosofiei speculative, ideile si conceptiile lor fiind întemeiate pe principii abstract-filosofice;
- unele tendinte de emancipare fata de rationalismul abstract si de abordare pozitiva a puterii politice si autoritatii au fost întâlnite în opera politica a lui Charles de Montesquieu si David Hume, dar si în cea a "utilitaristilor" englezi.
Sunt de retinut, în ultima instanta, meritele teoriilor si conceptiilor mentionate cu privire la mecanismele de exercitare, sursele legitimitatii si fundamentele puterii politice, care au fost, pe buna dreptate, valorificate si dezvoltate în perioada urmatoare.
4.2. ABORDAREA CONTEMPORANĂ
A PROBLEMATICII DEFINIRII PUTERII POLITICE
Studierea literaturii actuale de specialitate releva abordari diferentiate (politologice, istorico-filosofice, sociologice, psihologice, comportamentale etc.) si de multe ori contradictorii ale problematicii definirii puterii, inclusiv a puterii politice, determinate de multitudinea de orientari contemporane referitoare la acest subiect. Explicatia acestei situatii consta nu numai în diversitatea metodologica cu care opereaza curentele teoretice ale caror elemente esentiale ne propunem sa le abordam în continuare, dar mai ales în complexitatea modalitatilor de manifestare a puterii, în general, a celei politice, în special.
Notiunea de putere este omniprezenta în discursul politic si în analiza politica. Dar, aidoma multora dintre notiunile ce alcatuiesc vocabularul politic, si ea este definita si utilizata diferit de diversi analisti. Unii comentatori contemporani au lasat sa se înteleaga chiar ca puterea este un concept esentialmente contestat, al carui înteles si ale carui criterii de aplicare vor fi întotdeauna controversate. Cu toate dezacordurile privitoare la modul cum ar trebui definita aceasta notiune, majoritatea analistilor admit drept continut minimal al ei afectarea de catre un agent sau o institutie a atitudinilor si/sau actiunilor altora.
4.2.1. TEORII sI CONCEPŢII FORMALE
Definitiile formale ale puterii sunt specifice mai ales pentru unii reprezentanti ai scolii politologice americane, între care Robert A. Dahl[88], Edward W. Lehman, Abraham D. Kaplan , James G. March, Roderick Bell, dar se regasesc si în studiile altor cercetatori influentati de Max Weber, precum Kurt Holm, Gösta Karlsson etc.. Abordarea din perspectiva formala este înrudita cu cea psihologista si cu curentul behavioralist, care vor fi tratate în cele ce urmeaza.
Efectele pe care un individ sau un grup le pot produce asupra unuia sau mai multor indivizi sau grupuri, fac ca puterea sa fie definita, tratata ca influenta directionata si ca posibilitate de folosire a acestei influente, respectiv prin capacitatea unui subiect (actor) politic de a impune altuia o anumita convingere sau actiune, proiectata sau asteptata.
În lucrarea intitulata "Cine guverneaza? Democratie si putere într-o metropola americana" (New Haven, 1961), Robert A. Dahl a dat puterii, din aceasta perspectiva, o definitie simpla si aplicabila oricareia din formele sale: "Puterea lui A (unde A este un individ sau un grup - n.n.) asupra lui B este capacitatea lui A de a obtine ca B sa faca ceva ce n-ar fi facut fara interventia lui A"[90]. În context, puterea se prezinta ca o relatie asimetrica (A are o putere mai mare asupra lui B, decât invers), desi relatia în cauza implica si ideea de reciprocitate (B este, totusi, o fiinta libera, niciodata complet dependenta de A) .
Conform Oxford, Dictionar de politica, esenta în ceea ce priveste expresia "A are putere asupra lui B" este: a) A are efecte asupra optiunilor si actiunilor lui B; b) A are capacitatea de a schimba optiunile si actiunile lui B în modul în care vrea sa o faca; c) A are capacitatea de a nesocoti opozitia lui B; d) relatia dintre A si B descrisa în propozitiile a, b si c este parte a structurii sociale (nu în mod necesar structura sociala ca atare) si are tendinta de a persista .
Analiza formala a conceptului de putere are, între altele, avantajul de a fi aplicabila la orice forma de putere si de a face posibile eventuale masuratori ale cantitatii de putere. Dar ea are si dezavantaje. Cele mai semnificative sunt urmatoarele:
- caracterul ei prea general (se poate aplica oricarui raport politic, economic, cultural, social etc. de influentare si de dominare care apare între actorii sociali);
- nu permite sa se faca distinctia între putere ca relatie intentionala si constienta (posibilitatea si intentia detinatorului puterii de a obtine rezultatele dorite) si influenta involuntara pe care fiecare din cele doua parti ale relatiei (A - care exercita puterea si B - care este obiectul puterii) sau amândoua simultan o pot exercita;
- masurarea cantitatii de putere nu se poate face cu precizie, caci capacitatea lui A de a exercita putere asupra lui B nu este constanta, ea difera în functie de actiunea la care A si B participa;
- trebuie relevat ca relatia de putere nu este numai specifica, dar si reciproca (A si B se pot influenta reciproc, împotriva vointei lor);
- în contradictie cu realitatea, analiza formala exclude consensul dintre A si B în relatia de putere (se prevede numai rezistenta lui B fata de A), neluându-se în calcul faptul ca relatia de conducere-supunere se poate realiza cel putin cu consensul unei parti din cei care sunt condusi;
- este restrictiva (reduce teoretic raporturile de putere la numai doi actori, în dezacord cu numeroase situatii practice, când numarul acestora e mai mare)[93];
- nu face referire la continutul politic al proceselor legate de putere.
4.2.2. TEORII sI CONCEPŢII PSIHOLOGISTE sI BEHAVIORALISTE
Teorii si conceptii psihologiste. Teoriile psihologiste au anumite asemanari cu cele formale, în legatura cu modul de abordare a definirii puterii politice. Asemanarile constau în: axarea pe studierea relatiilor dintre membrii grupurilor sociale angrenate în problematica puterii; evidentierea, pe cale de consecinta, a naturii relationale a acestui fenomen politic; încercarea de a gasi o schema elementara aplicabila la toate tipurile de putere. Deosebirile constau în faptul ca definitiile psihologiste si behavioraliste pun accentul pe aspectele subiective derivate din manifestarile puterii, între care si motivatiile diferitelor reactii ale actorilor sociali fata de aceasta.
Bertrand Russel[94], unul dintre cei mai de seama reprezentanti ai orientarii psihologiste, a definit puterea ca ".realizarea practica a efectelor dorite" - "intended effects" ("Puterea. O noua analiza sociala" - Londra, 1938) . Puterea a fost definita, într-un mod asemanator, de Harold D. Lasswell (potrivit opiniei sale, exprimate în lucrarea "Putere si societate" - Yale University Press, 1951, puterea este "capacitatea individului sau a unui grup de indivizi de a modifica comportamentul altor indivizi sau grupuri în sensul dorit de el") , Kurt Lewin , Erich Fromm , Theodor Adorno etc..
Cercetatorii în cauza, ca si alti reprezentanti ai acestor curente de gândire politica, au facut, în lucrarile lor, observatii pertinente, dar au exagerat, mai ales, influenta factorilor psihologici asupra actiunii si atitudinilor politice, legitimitatii puterii, participarii la procesul decizional, selectionarii si evolutiei cadrelor politice, mecanismelor de formare, actiune si influentare a opiniei publice în raport cu puterea. Consecinta acestui mod de abordare a problematicii fenomenelor politice, în general, a puterii, în special, a fost explicarea, interpretarea lor unilaterala, limitata la cauze de natura psihologica. Harold D. Lasswell ("Psihopatologie si politica", "Putere si personalitate") si Theodor Adorno au prezentat, astfel, în unele din lucrarile proprii, frustratiile drept fenomen generator al fenomenelor politice, inclusiv al puterii.
Teorii si conceptii behavioraliste. Orientarea behavioralista[101] în analiza puterii si a celorlalte fenomene politice (ca varianta a psihologismului), reprezentata, între altii, de Herbert A. Simon si Edward A. Shils , considera ca puterea reprezinta un tip deosebit de comportament care are posibilitatea modificarii altor comportamente (ex. comportamentul lui A cauzeaza comportamentul lui B). Conform behavioralismului, care releva o viziune mecanicista asupra acestei teme, puterea se manifesta ca o relatie de influentare a comportamentului unui actor social de catre altul: "exercitarea unei puteri este o relatie în care un actor A încearca în mod vizibil si observabil de a-l incita (determina - n.n.) pe un actor B sa faca ceea ce vrea A, lucru pe care B nu l-ar fi facut în alte circumstante. Daca tentativa de putere a lui A reuseste, atunci spunem ca el are putere asupra lui B în ceea ce priveste conflictul particular asupra caruia ei erau în mod deschis în dezacord" .
Spre deosebire de orientarea psihologista, care a îndrumat cercetarea fenomenelor politice spre analiza impulsurilor subiective, behavioralismul a pus accentul pe cercetarea empirica si pe tehnici cantitative, respectiv pe observatie, experiment si pe cuantificare, în studierea comportamentului politic.
Desi behavioralismul a adus cu sine perfectionarea metodelor si tehnicilor de investigare si a initiat cercetarea din perspectiva matematica a comportamentului politic, el a îngustat cercetarea fenomenului puterii prin reducerea analizei acestuia la un singur factor: cel comportamental. În conceptia behavioralista, comportamentul reprezinta elementul-cheie în analiza politica, efortul de cercetare vizând atitudini si actiuni în situatii concrete. Analiza fenomenelor politice, în aceasta viziune, acorda atentie comportarii politice a persoanelor si grupurilor, în loc sa studieze caracteristicile institutiilor politice si cadrul lor normativ (de ex., se considera ca este mai important studiul comportamentului parlamentarilor, decât analiza structurilor parlamentului)[105]. Ea ramâne însa limitata de unilateralitatile empirismului, psihologismului, de abuzul extrapolarii de la scara micro- la cea macropolitologica, precum si de excesele cuantificarii, ale "miniaturizarii" si "atomizarii" analizei .
Miscarea behavioralista a reorientat preocuparile din domeniul stiintei politice, dar a generat si contrareactii, îndeosebi datorita alunecarii spre o activitate de colectare de date fara o interpretare teoretica explicita. Dupa 1970, a urmat o faza post-behavioralista care a redus preocuparea pentru studiile de ordin cantitativ. În replica, s-a cerut realizarea unui echilibru între abordarile teoretice si studiile concrete cantitative.
4.2.3. ORIENTAREA STRUCTURAL - FUNCŢIONALISTĂ
Adeptii orientarii structural-functionaliste, între care Talcott Parsons, Gabriel Almond, V.G. Runciman, insista asupra dimensiunii teleologice si functionale a definitiei puterii. În aceste cazuri, puterea este interpretata din perspectiva mobilizarii indivizilor pentru atingerea unor scopuri, acceptate sau impuse, asa cum releva, de exemplu, Talcott Parsons. În studiul intitulat "Asupra conceptului de putere politica" (aparut în lucrarea), sociologul american a aratat ca puterea este "Capacitatea generalizata de a obtine ca unitatile apartinând unui sistem de organizare colectiva sa-si achite obligatiile.prin aportul lor la scopurile colective"[107].
Cu toate meritele în promovarea unei metodologii moderne de investigare a fenomenelor politice, dar si de analiza a structurii si de relevare a performantei functionale a sistemului politic, teoriile functionaliste ofera o viziune statica, conservatoare si putine informatii despre natura acestor fenomene si mai ales a puterii (analizele facute insista pe modul de functionare a puterii, ca parte componenta a sistemului politic, în detrimentul explicarii cauzelor acesteia).
4.2.4. TEORII sI CONCEPŢII SOCIOLOGICE
Reprezentantii acestei orientari au fost preocupati de studierea structurilor si proceselor sistemului politic, inclusiv a puterii politice, din perspectiva sistemului social global, respectiv a sociologiei politice, ca ramura a sociologiei si teren de confluenta a acesteia cu politologia (stiinta politica). Data fiind complexitatea interna a fenomenului puterii si a interconditionarilor sale cu alte fenomene sociale, abordarea puterii politice prin prisma sociologiei politice este apreciata de unii specialisti din domeniu ca fiind benefica pentru cercetarea politica contemporana. Între cei mai de seama reprezentanti ai acestui curent de gândire îi putem mentiona pe Jean-William Lapierre ("Eseu asupra fundamentului puterii politice"), Robert Bierstedt ("Ordinea sociala", New-York, 1974), Georges Burdeau ("Tratat de stiinta politica") etc..
Este semnificativ ca Jean-William Lapierre a definit, din aceasta perspectiva, puterea politica ca fiind "functia sociala care consta în a lua decizii pentru ansamblul societatii globale (sau societatea civila[108]) si a le asigura executarea prin autoritatea suverana si suprematia puterii politice" .
Analizele efectuate de cercetatorii mai sus-mentionati au avut meritul de a releva specificul puterii politice prin situarea ei la nivel macrosociologic, raportând-o la ansamblul fenomenelor politice si sociale. Conceptiile sociologice au avut de câstigat sub aspectul rigorii stiintifice ca urmare a relevarii raporturilor dintre puterea politica si conceptele (fenomenele) sale corelative (autoritate, forta, legitimitate, influenta, prestigiu).
4.2.5. ORIENTAREA ESENŢIALIST - FENOMENOLOGICĂ
Trasatura comuna a conceptiilor, de altfel, destul de eterogene care fac parte din aceasta categorie este considerarea politicului si a puterii "în sine", respectiv ca esente a caror legitimare se autoîntemeiaza, fara necesitatea raportarii la un context social dat. Reprezentantii de marca ai acestei orientari, printre care Bertrand de Jouvenel ("Despre putere", Paris, 1972), Amitai Etzioni ("Societatea activa. O teorie asupra proceselor societale si politice", New-York, Londra, 1968) si Julien Freund ("Esenta politicului", Paris, 1965) au realizat, în operele lor, studii ample si temeinice cu privire la problema puterii politice, care se bucura de un binemeritat prestigiu în cadrul gândirii politice contemporane.
Ei releva, totusi, ca puterea are mai curând o dimensiune anistorica, evolutia acesteia realizându-se potrivit unei legitati proprii, fara a fi conditionata de schimbarile sociale. Desi nu poate fi contestata contributia pe care cercetatorii mentionati au adus-o la analiza unor manifestari specifice puterii sau fenomenelor corelative acesteia, concluziile teoriilor lor sunt pesimiste. Bertrand de Jouvenel considera ca, pe masura evolutiei sale istorice, puterea exercita presiuni si constrângeri care impieteaza asupra planului social, sub acoperirea controlului realizat de ea în numele democratiei. Julien Freund ajunge la concluzii cu caracter conservator, potrivit carora cea mai buna strategie a puterii este mentinerea ordinii sociale si nu identificarea de solutii pentru adaptarea acesteia la nevoile sociale aflate într-o permanenta dinamica.
4.2.6. TEORII sI CONCEPŢII CONFLICTUALISTE
În alte situatii, puterea este definita prin constrângere (coercitie), asa cum este cazul teoriilor conflictualiste. Acestea au pus în prim plan caracterul coercitiv al puterii politice, respectiv impunerea sa de catre grupurile dominante asupra celor dominate pentru realizarea propriilor interese.
Este relevanta, în acest context, conceptia lui ("Economie si societate"), care, în lucrarea arata ca "puterea înseamna orice sansa folosita pentru a-ti impune propria vointa în cadrul unei relatii sociale, chiar împotriva unor rezistente si indiferent de elementele pe care se bazeaza aceasta sansa"[110]. Definitia weberiana a puterii, poate cea mai frecvent citata, a reprezentat un model pentru numerosi cercetatori. Ea presupune o referire clara la conflictul deschis dintre persoana supusa si putere, manifestat sub forma rezistentei (opozitiei declarate a) celei dintâi fata de cealalta . O asemenea abordare (de natura relationala) face ca puterea sa fie pusa în relatie cu statul, care, prin sistemele sale complexe de determinare institutionala, este detinatorul legitim al constrângerii.
Unul din elementele de baza ale teoriilor conflictualiste este "conceptul de suma nula" al puterii (Talcott Parsons) sau teza "caracterului (ei - n.n.) limitat", elaborata de R.S. Lynd, care releva ca într-o societate data exista o cantitate limitata de putere, astfel ca orice extindere a puterii unui grup se face în detrimentul puterii altuia.
Sociologul francez Raymond Aron[112] a analizat, de asemenea, puterea sociala în sensul de porunca sau constrângere venita din partea unui individ sau grup social ("Democratie si totalitarism", Paris, 1965).
Un exemplu semnificativ îl constituie si teoria marxista clasica, care a subliniat functia principala de dominatie de clasa a institutiilor politice, mai ales a statului, caracterul istoric si fundamentele economice ale distribuirii puterii în societate.
Mergând pe o linie asemanatoare, Antonio Gramsci[113] a relevat, ulterior, strategia claselor conducatoare de a-si impune "hegemonia" asupra maselor prin intermediul institutiilor culturale. În context, proletariatul occidental putea înfaptui revolutia socialista doar în masura în care obtinea hegemonia, respectiv se elibera de cultura burgheza si promova o cultura proprie. Pentru a învinge, proletariatul trebuia sa devina liderul intelectual al societatii, la fel cum procedase burghezia în perioada ascensiunii ei politice. Revolutia socialista era considerata, astfel, o problema de emancipare culturala si nicidecum una tehnica de preluare a puterii .
În acelasi context, Louis Althusser[115] a aratat rolul pe care îl au "aparatele ideologice ale statului" în mentinerea structurilor de dominatie existente în societate.
4.2.7. TEORII sI CONCEPŢII CONSENSUALISTE
Cercetarile efectuate în domeniile politologiei si sociologiei politice, cu referire la bazele si functionarea puterii, s-au materializat si în teoriile consensualiste[116], respectiv acelea care accentueaza capacitatea puterii de a integra sau agrega societatea, prin punerea de acord, în consens a partilor sale distincte, ca urmare a unor necesitati functionale. Puterea politica constituie, în acceptiunile reprezentantilor acestor teorii, un instrument esential prin intermediul caruia orice comunitate umana îsi organizeaza si gestioneaza activitatile destinate supravietuirii. Consensualismul a pus accent pe faptul ca puterea politica vizeaza coordonarea activitatilor de interes general, asigurarea ordinii si continuitatii sociale. El a acordat o atentie speciala functionarii puterii (conditii, forme, tipologii) si mai putin mecanismelor erodarii si transformarii acesteia .
Unul dintre cei mai de seama adepti ai acestei orientari a fost Alexis de Tocqueville[119], care, în lucrarea "Despre democratie în America" arata ca exercitarea puterii, într-un sistem democratic, se întemeiaza pe echilibrul dintre fortele conflictului si cele ale consensului. Tocqueville considera ca societatea ar putea beneficia de pe urma autoadministrarii locale si a dispersarii puterii prin crearea de asociatii voluntare ale cetatenilor, care sa preia diverse responsabilitati sociale. Pentru a preveni instaurarea unui asa-numit "despotism democratic", gânditorul francez releva ca este necesara o forta, constituita din presa si puterea judecatoreasca, care sa se contrapuna puterii de stat.
În acelasi context, poate fi mentionata si conceptia lui Seymour M. Lipset[120] (Sociologie politica, 1959), potrivit careia democratia este un mecanism destinat adoptarii deciziilor de importante la nivel social, cu minimum de forta si maximum de consens, în conditiile existentei unor grupuri cu interese conflictuale .
Maurice Duverger a fost, de asemenea, un promotor al consensualismului cu privire la fenomenul puterii (lucrarea.). Potrivit conceptiei sale, puterea este un factor de integrare a unei societati diverse, inegalitare si real-conflictuale, sprijinind finalitatile institutiilor statului.
4.2.8. PERSPECTIVA JURIDIST - INSTITUŢIONALISTĂ
Reprezentantii acestei orientari, între care se numara Jean Dabin ("Statul sau politicul", Paris, 1957), Maurice Duverger ("Metode ale stiintei politice", Paris, 1959), Marcel Prélot ("Sociologie politica", Paris, 1973) etc. au redus perspectiva teoretica a puterii politice pâna la a considera ca statul reprezinta singura ipostaza a acesteia, centrul în jurul caruia graviteaza întreaga viata politica. În afara faptului ca institutionalismul nu delimiteaza în mod clar domeniile politic si juridic în abordarea problemei puterii, el nu permite întelegerea rolului factorilor subiectivi, neinstutionalizati în realizarea acesteia, inclusiv al opiniei publice în controlul puterii.
Perspectiva institutionalista ofera o imagine statica, chiar superficiala asupra fenomenului puterii, neinsistând asupra proceselor sociale care stau în spatele structurilor formale ale acestuia. Abordarea puterii politice exclusiv ca putere a statului nu ia în calcul rolul institutiilor politice nestatale (partidele politice, mass-media etc.) care pot influenta uneori în mod decisiv procesul de organizare si conducere sociala.
4.2.9. TEORII sI CONCEPŢII CARE RELEVĂ PREVALENŢA FACTORULUI ECONOMIC ÎN VIAŢA SOCIALĂ
Problematica definirii puterii politice a fost abordata si de asa-numitele teorii si conceptii ce releva rolul hotarâtor al factorului economic în viata sociala. Potrivit acestora, puterea este produsul structurii grupale a societatii, respectiv al gruparii oamenilor în structuri clasiale (clase), mai ales în functie de criteriul economic (cantitatea si calitatea avutiei de care dispun). Puterea, cu toate componentele sale (conducerea, organizarea, elaborarea si ordonarea deciziilor politice), a revenit, în aceste conditii, grupurilor dominante sub aspect economic, care au devenit, astfel, grupuri guvernante. Cei mai semnificativi reprezentanti ai acestei orientari au fost Karl Marx si Friedrich Engels.
Desi fenomenul puterii este în mod incontestabil legat de existenta economica a societatii (conducerea, organizarea, elaborarea si ordonarea deciziilor politice sunt influentate de detinatorii pârghiilor economice), importanta acesteia din urma nu trebuie absolutizata.
4.2.10. TEORII sI CONCEPŢII POLITICO-RELIGIOASE
Abordarea din perspectiva neotomismului politic[123] sau existentialismul crestin a conceptului de putere politica face, între altele, referire la: caracterul "etern" abstract al politicului (lipsit de determinari concrete de ordin istoric si social); caracterul "neutru" al puterii politice în raport cu dinamica realitatii sociale si necesitatea subordonarii acesteia fata de categoriile de dreptate si "libertate", izvorâte din "vointa divina"; cauzalitatea supranaturala, divina a puterii politice.
Jacques Maritain[124], unul din cei mai cunoscuti promotori ai doctrinei neotomiste, a încercat sa reînvie ideile curentului tomist medieval privitoare la natura organizarii politice, sursa autoritatii, puterii si suveranitatii. Maritain a relevat ("Omul si statul", Paris, 1951) ca dreptul poporului de a se guverna pe sine are ca "sursa unica si imediata" vointa lui Dumnezeu, singurul caruia i se potriveste calificativul de suveran. Spre deosebire de Jean Jacques Rousseau, care considera ca poporul este detinatorul unic si nemijlocit al puterii suverane, Jacques Maritain a aratat ca suveranitatea este o putere "transcendenta si separata". Menirea statului este, conform conceptiei sale, aceea de a asigura "dreptatea sociala", iar a puterii de stat - de a fi o suprastructura impersonala, situata deasupra intereselor economice si social-politice ale maselor. Maritain a promovat un "tomism deschis", interpretat ca un crestinism capabil sa faureasca o noua forma de civilizatie, întemeiata pe ideea unui "umanism integral teocentric", care sa succeada capitalismului.
Gândirea politica a neotomismului a influentat unele miscari sociale din Anglia si S.U.A., care au recurs la o întemeiere teologica a scopurilor urmarite.
Ratiunea puterii politice de a întrona "dreptatea sociala", respectiv de a fi rezultatul unor legi morale apriorice, este întâlnita si în conceptia lui Claude Bruaire, unul din reprezentantii existentialismului crestin. În lucrarea intitulata "Ratiunea politica" (Paris, 1974), Bruaire a aratat, într-un mod neconform cu realitatea, ca specificul politic este rezultatul manifestarii legilor morale apriorice. Astfel, conform opiniei sale, ".esenta politicului este existenta unei dreptati", iar scopul puterii politice este asigurarea dreptatii si, prin aceasta, a libertatii sociale .
Teoriile din categoria mentionata se bazeaza pe argumente si abordari nerealiste, în dezacord cu evolutia relatiilor sociale: aparitia si functiile puterii politice nu sunt rezultatul vointei divine si nu îsi au originea în ideile de dreptate sociala si libertate, ci, din contra, în nedreptatea si inegalitatea sociala.
4.2.11. PERSPECTIVA NIHILISTĂ
Reactiile nihiliste[126] la adresa conceptului de putere politica s-au materializat, între altele, în doctrinele anarhista si tehnocratica.
Anarhismul. Anarhismul[127] a aparut în a doua jumatate a secolului al XIX-lea, având un caracter eclectic si cunoscând diferite variante. Între sursele sale de inspiratie se întâlnesc dialectica hegeliana (interpretata într-un sens subiectivist-voluntarist), filosofia lui Johann Fichte , teoria dreptului natural si teoria contractualista a statului (mai ales cea elaborata de Jean Jacques Rousseau), dar si unele din ideile socialismului utopic ale lui Saint-Simon.
Ca doctrina si miscare politica, anarhismul urmareste abolirea pe cale revolutionara a statului si a oricarei alte forme de autoritate si oprimare, pentru a le înlocui cu o societate de oameni liberi si egali, inspirata de o ordine "naturala", spontana[129]. Printre caracteristicile generale ale doctrinei anarhiste figureaza: individualismul subiectivist si voluntarismul, exprimate în exaltarea autonomiei vointei individuale; opunerea federalismului fata de organizarea statala; negarea sau ignorarea legilor sociale obiective; atitudinea ostil-negativa fata de orice autoritate, putere, stat, ca si fata de orice organizare politica; apologia spontaneitatii revolutionare; revendicarea revolutiei si a nimicirii imediate a statului .
Anarhistii clasici si contemporani nu se împotrivesc oricarei autoritati: multi dintre ei recunosc autoritatea expertilor (ex. oameni de stiinta) în domeniul lor si autoritatea morala a deciziilor colective luate într-o maniera democratica autentica. Critica lor este îndreptata spre autoritatea asumata, într-un domeniu, de oameni lipsiti de competenta corespunzatoare; spre autoritatea care se extinde dincolo de domeniile particulare de cunostinte spre a include întreaga existenta umana; si, mai presus de toate, spre autoritatea care tinde sa devina coercitiva, sa reprime, sa îndoctrineze si sa ameninte (ex. statul, dar si alte forme ierarhice ale autoritatii: biserica, armata, corporatii conduse de patroni capitalisti si, mai recent, birocratiile impersonale)[131].
În prima etapa a dezvoltarii sale, respectiv în perioada "capitalismului industrial", anarhismul a fost reprezentat de Max Stirner[132], Pierre Joseph Proudhon si Mihail A. Bakunin , de numele carora se leaga transformarea anarhismului în miscare politica. O alta varianta este cea a anarhismului comunist, reprezentata de Piotr A. Kropotkin , J. Grave, E. Malatesta.
Mihail Bakunin a militat pentru exproprierea capitalului si pentru administrarea de catre fiecare colectiv de muncitori a propriilor mijloace de productie. În acest context, distributia bunurilor trebuia sa se faca prin decizii colective, dar proportional cu munca depusa. Bakunin arata ca statul este principalul instrument de asuprire a oamenilor si sursa fundamentala a inechitatii sociale. El considera ca lichidarea definitiva a nedreptatii sociale se poate realiza prin desfiintarea oricarei forme de putere politica, în special a statului. În lucrarea "Statul si anarhia" (1873), manifest teoretic al anarhismului colectivist, gânditorul rus releva, astfel, ca atunci "Când statele vor disparea, unitatea vie, rodnica, binefacatoare, atât a regiunilor, cât si a natiunilor si a internationalitatii, a întregii lumi civilizate, mai întâi, apoi a tuturor popoarelor Terrei, pe calea liberei asocieri si a organizarii de jos în sus, se va dezvolta în toata maretia ei"[136].
În conceptia lui Bakunin, organizarea societatii presupune formarea de asociatii în functie de circumstante si unirea lor pe baza principiilor federative. Asociatiile functioneaza pe baze egalitare, astfel încât deciziile se iau în unanimitate si nu prin votul majoritatii. Întrucât orice autoritate actioneaza în beneficiul unei minoritati dominante, alternativa este cea a organizarii autonome si libere a unitatilor ce compun societatea.
Teoreticienii anarhisti clasici s-au opus radical principiilor colectivismului si comunismului , care, conform opiniilor lor, împing la extrem deposedarea individului de catre societate. Anarhistii contemporani (reprezentanti ai neoanarhismului, aparut dupa al doilea razboi mondial) au exaltat, la rândul lor, autonomia vointei, individualitatea si spontaneitatea miscarii si au exprimat aversiunea fata de putere, dar si iluzia ca societatea s-ar echilibra si ar deveni rationala în urma abolirii oricarei autoritati.
În societatea contemporana, anarhismul supravietuieste prin activitatea unor grupari marginale, teroriste sau a miscarilor care militeaza pentru diverse obiective (feministe, pacifiste etc.). Elementul lor comun este opozitia fata de autoritate, de puterea de stat.
Tehnocratismul. Doctrina tehnocratica[139], una din variantele contemporane ale teoriei elitelor, pleaca de la teza rolului tehnicii ca factor primordial în viata sociala si de la necesitatea exercitarii puterii politice de catre elitele tehnice. Tehnocratia a evoluat de la centrarea pe problemele organizarii optime a industriei la cele privitoare la conducerea si organizarea integrala a societatii, la raportul dintre tehnica si politica si, mai ales, la problematica puterii politice.
Potrivit conceptiilor unor autori ca James Burnham (în "Revolutia manageriala", 1940) si Helmuth Schlesky, puterea politica ar trebui sa apartina nu factorilor politici (parlament, guvern), ci "tehnocratilor" (specialisti cu înalta calificare în domeniile stiintific, tehnic, al managementului), care îi vor înlocui pe primii, la conducerea statelor, printr-o "revolutie silentioasa" (stiintifico-tehnica, manageriala) realizata în structurile puterii politice. Conceptiile acestora au fost reluate si aprofundate si de alti cercetatori, între care J. Monett, J.K. Galbraith, Z. Brzezinski, Jacques Elull etc.. Jacques Elull ("Iluzia politica", 1965) a relevat, în context, ca ".puterea nu mai este altceva decât utilizarea unui sistem tehnic, iar politica nu mai este decât o tehnica printre altele" .
Teoria tehnocratica promoveaza transformarea rolului tehnicienilor din stare de fapt în stare de drept, ceea ce ar permite construirea unei societati stiintifice, planificate rational. Postulând o rationalizare absoluta a mecanismelor sociale, tehnocratismul prezinta, prin extensie, criteriile tehnico-economice drept conditii ale eficacitatii tuturor sferelor sociale, inclusiv ale politicii; de aici concluzia ca societatea actuala ar putea trece de la "sociostructura" la "tehnostructura", invocarea "tehnicizarii" politicului si, implicit, a disparitiei sale[141].
Ideologia tehnocrata contrapune conducerea tehnocrata, conducerii politice; contesta rolul partidelor politice si al institutiilor burgheze traditionale în organizarea si conducerea societatii; sustine inutilitatea revolutiei sociale, asociata cu teza depolitizarii si dezideologizarii; tinde spre o exagerare a implicatiilor revolutiei stiintifice si tehnice asupra sistemului social si politic; consacra aparitia unei noi categorii sociale - intelectualitatea tehnica (directori de productie, ingineri, administratori, supraveghetori etc.) capabila sa asigure o conducere impartiala, deasupra intereselor de grup sau a celor politice[142].
Experienta istorica arata ca datele furnizate de stiinta si tehnica au un rol însemnat în fundamentarea deciziilor politice, dar importanta lor, în acest sens, nu trebuie absolutizata. Cultul competentelor tehnice, care nu tine seama de valorile politice, poate transforma societatea într-un câmp de experimentare, de genul unei inginerii sociale, cu urmari care ar afecta exercitarea libertatilor democratice.
Trecerea în revista a demersurilor mai sus mentionate de abordare a fenomenului puterii politice releva ca definirea acesteia nu este deloc facila. La o abordare realista, putem considera, totusi, ca una dintre cele mai relevante definitii ale puterii politice este ".acea capacitate a unei instante sociale de a determina obiectivele comunitare si de a le impune si realiza, gratie fortei de care dispune, gratie legitimitatii si încrederii pe care oamenii o au în caracterul sau binefacator" .
Dar definitia propusa - si orice alta definitie de acest gen - ramâne partiala. Preocuparea pentru precizia terminologica, oricât de legitima ar fi, are si un revers: cercetatorul poate sa îngradeasca puterea într-un cadru conceptual prea îngust. Iar acest risc este prezent în cazul puterii, careia, dincolo de pluralitatea manifestarilor, trebuie sa-i recunoastem caracterul - în mod ireductibil - multidimensional[144].
*** Antologie filosofica. Filosofia antica, vol. 1, Editura "Minerva", Bucuresti, 1975.
CARPINSCHI, Anton; BOCANCEA Cristian, stiinta politicului, Tratat, vol. I, Editura Universitatii "Al. I. Cuza", Iasi, 1998.
CHAZEL, François, Puterea, în Raymond Boudon (coord.), Tratat de sociologie, Editura "Humanitas", Bucuresti, 1997.
CHEŢAN, Octavian; SOMMER, Radu, Dictionar de filosofie, Editura Politica, Bucuresti, 1978.
DE AGOSTINI, Enciclopedie de filosofie si stiinte umane, Editura "All Educational", Bucuresti, 2004, (traducere, din limba italiana, dupa lucrarea cu aceeasi denumire, întocmita sub egida Istituto Geografico De Agostini S.p.A., Novara, Italia, 1996).
LEPĂDATU, Dumitru, Procese si fenomene politice - prima parte, Editura "Actami", Bucuresti, 2000.
MĂGUREANU, Virgil, Puterea politica, Editura Politica, Bucuresti, 1979.
MILLER, David (coord.), Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, Editura "Humanitas", Bucuresti, 2000.
MIROIU Mihaela; MIROIU Adrian, Ghid de idei politice, Editura "Pan-Terra", Bucuresti, 1991.
NAZARE, Vasile, Politologie, Editura Academiei Navale "Mircea cel Batrân", Constanta, 2002.
OXFORD, Dictionar de politica, Editura "Univers enciclopedic", Bucuresti, 2001.
PÂRVULESCU, Cristian, Politici si institutii politice, Editura "Trei", Bucuresti, 2000.
PETRESCU, Nicolae, Thomas Hobbes. Viata si opera, Societatea româneasca de filosofie, Bucuresti, 1939.
TĂMAs, Sergiu, Dictionar politic. Institutiile democratiei si cultura civica, Editia a II-a revazuta si adaugita, Casa de editura si presa "sANSA" S.R.L., Bucuresti, 1996.
TRĂSNEA, Ovidiu; KALLÓS, Nicolae (coordonatori stiintifici), Mica enciclopedie de politologie, Editura stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1977.
ZAMFIR, Catalin; VLĂSCEANU, Lazar (coordonatori), Dictionar de sociologie, Editura "Babel", Bucuresti, 1998.
Apud Ovidiu Trasnea, Nicolae Kallós (coordonatori), Mica enciclopedie de politologie, Editura stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1977, p. 208.
Hammurabi a fost rege al Babilonului (1793-1750 î.Hr.) si unul dintre fondatorii Imperiului Babilonian. Codul lui Hammurabi este una dintre cele mai vechi culegeri de legi cunoscute, în scriere cuneiforma. A fost descoperita la Susa (1902) si se afla, în prezent, la muzeul Luvru (Paris).
Apud David Miller (coord.), Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, Editura "Humanitas", Bucuresti, 2000, p. 284-286.
Scrieri sacre (din limba sanscrita, unde "veda" însemna "stiinta sacra", "cunoastere") aparute spre sfârsitul mileniului III î.Hr., transmise oral si fixate apoi în scris, la mijlocul mileniului II î.Hr.. În traditia indiana, sunt considerate ca fiind dobândite prin revelatie divina de câtiva întelepti. Sunt 4 scrieri: Rig-Veda (Veda Imnurilor de lauda închinate zeitatilor în timpul sacrificiilor, primul document de limba sanscrita); Sama-Veda (Veda Melodiilor; cuprinde cântece de ritual, imnuri familiale); Yajur-Veda (Veda Invocatiilor de sacrificiu - formule rituale de sacrificiu); Atharva-Veda (Veda Descântecelor sau Vrajilor contra dusmanilor sau bolilor; contine si imnuri filosofice). Compuse în limba vedica, cea mai veche forma cunoscuta a limbii sanscrite, au fost completate de o vasta literatura adiacenta (comentarii, exegeze) si continuate de scrierile brahmanice.
Numele latinizat al lui Kong Fu Zi, gânditor chinez (551-479 î.Hr.), creatorul unui curent de idei social-politice (confucianismul) care a influentat profund teoria si practica politica chineza contemporana vietii sale si ulterioare acesteia. Ideile sale continua sa fie prezente în viata ideologica, într-o maniera adaptata conditiilor actuale ale societatii chineze.
Termenul de ideologie provine din limba greaca ("eidos" - "imagine" si "logos" - "disciplina, învatatura, teorie"). În acceptiunea moderna, el desemneaza totalitatea (relativ) sistematizata, (relativ) structurata a ideilor care din punct de vedere genetic (al originii lor) si din punct de vedere functional (al rolului lor social) se leaga de interesele, nazuintele si scopurile politice ale unui grup social, idei care reflecta realitatea social-politica, raportarea oamenilor la aceasta realitate pe baza experientei social-istorice a grupului respectiv si din care decurg, totodata, anumite norme de comportare politica si directive de actiune politica.
De Agostini, Enciclopedie de filosofie si stiinte umane, Editura "All Educational", Bucuresti, 2004 (traducere, din limba italiana, dupa lucrarea cu aceeasi denumire, întocmita sub egida Istituto Geografico De Agostini S.p.A., Novara, Italia, 1996), p. 178.
Gânditor chinez (sec. VI-V î.Hr.), întemeietor al taoismului - metafizica care explica lumea printr-o ordine naturala, anterioara existentei empirice a lucrurilor. În taoism, "tao" este principiul generator al universului, care sta la originea oricarei forme vii. "Tao" transcende orice fiinta si este, în acelasi timp, imanent lucrurilor, este dialectic si bipolar, deoarece este articulat din elemente opuse, dar complementare (yang - principiul masculin activ si dinamic, caldul - si yin - principiul feminin static si pasiv, recele) care se despart si se întâlnesc.
Filosof (460-370 î.Hr.), originar din orasul Abdera, întemeietorul atomismului (atomii erau considerati particule de materie practic imperceptibile, necreate, eterne, indivizibile, amorfe, lipsite de dinamism launtric, invariabile si aflate în continua miscare) în Grecia. Democrit a scris numeroase lucrari în toate domeniile de cunoastere ale timpului sau, din care s-au pastrat doar putine fragmente.
Denumire data în Grecia antica (din gr. "sophistes" - "întelept"), în perioada de înflorire a democratiei sclavagiste (sec. V î.Hr.) profesorilor care predau, cu plata, cunostinte de politica, literatura, retorica, filosofie, urmarind în special pregatirea tineretului pentru participarea la viata publica. Sofistii s-au remarcat adesea prin atitudinea lor critica, uneori relativista, fata de pozitiile traditionale, morale si religioase.
Filosof (481-411 î.Hr.), originar din Abdera. Întemeietorul sofisticii. A fost unul dintre primii gânditori greci care au pus la îndoiala existenta zeilor. Cartea sa, "Despre zei", a fost arsa, iar el silit sa paraseasca Atena.
Termen ce provine din limba greaca ("oligos" - "putin", "arhe" - conducere). În Grecia antica, oligarhia era o forma de guvernamânt degenerata, nascuta prin coruperea aristocratiei si caracterizata prin dominatia bogatilor si înlaturarea saracimii de la participarea la conducerea "cetatii" (Platon), respectiv, o forma injusta de guvernamânt în care puterea era exercitata de câtiva, în folosul lor egoist si nu în vederea binelui general (Aristotel).
Filosof (469-399 î.Hr.), promotor al "maieuticii" - arta de a descoperi la interlocutor ceea ce el crede ca nu stie si al "dialecticii" - metoda care determina, prin tehnici speciale, descoperirea adevarului. Socrate a stimulat dezvoltarea logicii si în special a teoriei notiunii si a inductiei. Preocuparea sa pentru definirea sensului notiunilor morale a dus la dezvoltarea teoriei etice. Viziunea socratica asupra naturii si omului poarta pecetea spiritului religios. Socrate nu a lasat scrieri, deoarece îsi prezenta învatatura oral. Personalitatea si ideile sale, în jurul carora persista multe neclaritati, sunt cunoscute din marturiile lui Xenofon ("Memorabilele"), Platon (Socrate este personajul principal al tuturor dialogurilor platonice), Aristotel etc..
Filosof (427-347 î.Hr.) care a avut o conceptie proprie cu privire la organizarea politica a societatilor umane. În jurul anului 387 î.Hr., a întemeiat la Atena propria sa scoala, Academia platoniciana. Opiniile sale politice sunt expuse în "Republica", lucrare constituita din zece carti, care au fost probabil scrise în jurul anului 370 î.Hr., sub forma de dialoguri între diferite personaje. Platon distinge diferite tipuri de organizare sociala: timocratia (dominatia onoarei), oligarhia (dominatia celor bogati), democratia (dominatia libertatii) si tirania (dominatia tiranului). Platon le opune un proiect utopic, statul ideal sau cetatea ideala (kallipolis) în care societatea este strict ierarhizata si exclude posibilitatea jocului democratic. Potrivit conceptiei sale, statul ideal ar trebui condus de filosofi datorita întelepciunii proprii. În lucrarea sa "Legile", a regândit organizarea ideala a cetatii, înlocuind dominatia filosofilor cu dominatia unei legi impersonale care se impune tuturor.
Filosof (384-322 î.Hr.), considerat întemeietorul stiintei politice, originar din Stagira. Discipol al Platon, Aristotel a întemeiat propria sa scoala filosofica în Atena, Liceul. Opera sa, care a exercitat o influenta majora asupra gândirii politice ulterioare, este "Politica", lucrare neomogena, constituita din note, observatii si comentarii. Aristotel a respins conceptia lui Platon despre cetatea ideala în care se exclude posibilitatea jocului democratic. El era adeptul practicarii democratiei, acceptarii diversitatii grupurilor sociale, institutiilor si opiniilor exprimate de locuitorii cetatii. Aristotel a aratat necesitatea supunerii tuturor fata de lege si reguli (nomos). Constitutia (politeia) este conceptul-cheie în analiza aristotelica a realitatilor politice. Ea defineste identitatea fiecarui stat (polis) si exprima ordinea (taxis), care permite cea mai buna realizare a omului în raport cu potentialitatea sa. Opere principale: "Metafizica", "Fizica", "Despre suflet", "Organon", "Politica", "Poetica", "Etica nicomahica", "Istoria animalelor".
"Este evident - scria Aristotel, în acest sens - ca asociatia politica este cea mai buna când este formata din cetateni cu avere mijlocie". Avantajele relevate de Stagirit erau urmatoarele: se restabileste echilibrul, eliminându-se situatiile extreme, bogatia si saracia; se elimina posibilitatea tiraniei si demagogiei, caci cele doua excese ar duce la asemenea forme politice degenerate; se asigura solidaritatea sociala, nemaiexistând grupari care sa se razvrateasca (apud Ovidiu Trasnea, Nicolae Kallós - coordonatori -, op. cit., p. 200-201).
Din lat. "auctoritas", ce deriva din verbul "augere" - "a consolida", cu trimitere aici la consolidarea temeliei politice a tarii.
Filosof, orator, scriitor si om politic (106-43 î.Hr.). A ilustrat proza si elocinta latina prin discursuri politice ("Catilinarele", "Filipicele"), pledoarii juridice si tratate de retorica si stil. Ideile sale expuse în "De Republica" (54-52 î.Hr.), sub forma de dialog, se refera la structurile politice adecvate statului roman. În "Despre stat", a adus un elogiu stiintei politice, considerata doctrina maestrilor virtutii si adevarului. Gânditor eclectic, optând pentru platonism în teoria cunoasterii si pentru stoicism în etica, a introdus în cultura latina temele metafizicii grecesti si a contribuit în mod esential la constituirea terminologiei filosofice europene.
Termen ce provine din limba greaca ("tyranos" - "stapân") si care, în Grecia antica, desemna conducerea statului si cetatilor de catre o singura persoana, care avea puteri nelimitate, conducea fara aprobarea vreunei institutii politice si nu raspundea în fata nici unei instante de actele sale, nefiind ales si nemostenind functia. Puterea pe care o exercita era autoritara si opresiva.
Filosof si om de stat (4 î.Hr.-65 d.Hr.), unul dintre principalii sfetnici ai împaratului Nero, în perioada de început a domniei acestuia. Autor al unor scrieri politice, tratate filosofice si drame în versuri.
Caius Plinius Caecilius Secundus (62-cca 113) a fost scriitor si demnitar în timpul împaratilor Diocletian si Traian. Cele zece carti de Epistole oglindesc viata societatii romane contemporane si constituie o importanta sursa de informatie istorica.
Marcus Aurelius a fost filosof neostoic si împarat roman (între 161-180). Principala sa opera, "Cugetari", are un caracter eclectic.
Teologia (din gr. "theos" - "Dumnezeu" si "logos" - "învatatura") este disciplina religioasa care are ca scop sa demonstreze, pe cale teoretica, existenta lui Dumnezeu, sa argumenteze calitatile pe care religia le atribuie acestuia si sa releve relatiile pe care le-ar fi stabilit Dumnezeu cu lumea si cu fiinta umana.
Din gr. "kleros" - "ales de soarta", "preotime". Termen ce desemneaza tendinta clerului (mai ales a celui din biserica catolica) de a-si întari pozitia si influenta în viata politica a societatii.
Teolog, filosof, moralist (354-430 d.Hr.), unul dintre principalii arhitecti ai teoriei politice latin-crestine, într-o civilizatie romana aflata în declin. Cel mai de seama dintre "parintii" latini ai Bisericii, Sfântul Augustin a exercitat o influenta capitala asupra teologiei occidentale. A fost canonizat de Biserica catolica. Ecouri ale operei sale apar în mod clar la filosofii si scriitorii epocii moderne si contemporane: G.W.F. Hegel, S. Kirkegaard, H. Bergson, M. Blondel, F. Mauriac, P. Claudel. Opere majore: "Despre nemurirea sufletului", "Despre liberul arbitru", "Confesiuni", "Despre Trinitate" (399-426), "Despre cetatea lui Dumnezeu" (413-426).
Calugar dominican si teolog catolic italian (1211-1274), discipol al teologului, filosofului si omului de stiinta german Albert cel Mare (1206-1280). Toma d'Aquino a exercitat o puternica influenta în sfera gândirii politice. A predat teologia la Paris, Roma, Bologna si Neapole. Sub impactul filosofiei aristotelice, a cautat sa armonizeze tezele rationaliste cu adevarurile relevate ale credintei crestine. Scopul sau a fost sa elaboreze un sistem complet al credintei catolice în maniera scolastica. A fost canonizat în 1323, iar în 1879 sistemul lui a fost declarat de Vatican ca filosofia oficiala a catolicismului.
Sintagma semnifica o lucrare conceputa sa contina totalitatea cunostintelor umane si adevarul divin nu numai cu privire la politica, ci si la aspiratia omului spre lumea de dincolo, spre mântuire.
Teocratia postuleaza supunerea puterii laice, temporale, fata de cea bisericeasca, considerata ca reprezentanta a puterii divine, eterne.
Termenul "reforma" face referire la perioada ce cuprinde miscarile de reforma religioasa care au debutat în 1520 si s-au cristalizat rapid în biserici distincte. Intentia declarata a acestor miscari a fost de a promova "cauza Evangheliei", "restaurarea", "reînnoirea", "reformarea" sau "restituirea" adevaratei religii, revenirea la izvoarele neîntinate ale crestinismului scriptural (de la "Scriptura"), fara adaosuri si alterari. Initiata pentru reînnoirea ordinii religioase a bisericii catolice, Reforma a avut drept continut si lupta taranimii, saracimii oraselor, a burgheziei si a unei parti a nobilimii pentru rasturnarea regimului feudal si adaptarea organizarii societatii la conditiile generate de aparitia si dezvoltarea capitalismului.
Teolog si reformator religios german (1483-1546). Doctor în teologie (1512) si autorul unor teze (în numar de 95), considerate ca punct de plecare al Reformei (care s-a manifestat începând cu 1517). A comentat în întregime Biblia, traducând-o integral în limba germana, dupa originalul ebraic si grecesc. S-a dedicat, aproape în totalitate, exegezei Vechiului Testament. Teologia luterana a sfintelor taine si a Bisericii a avut parte de o ampla si importanta dezvoltare în protestantism.
Teolog francez (1509-1564), partizan al ideilor reformatoare ale lui Martin Luther. Pe lânga o uriasa productie de comentarii biblice, cea mai importanta opera a sa ramâne "Institutia religiei crestine" ("Institutio Christianae religionis"), cartea de teologie protestanta cea mai raspândita din Europa (din 1536 pâna în 1599 s-au numarat cel putin 52 de editii, în diferite limbi nationale, în afara de cea latina). Reforma înfaptuita de Calvin a inspirat un complex de doctrine teologice, practico-pastorale si etico-politice intitulat calvinism, raspândit în Franta, Ţarile de Jos, Marea Britanie si parti ale Europei Centrale.
Om politic, scriitor si filosof italian (1469-1527). Ca secretar al cancelariei Republicii Florenta, a îndeplinit numeroase misiuni diplomatice în Italia, Franta si Germania si a reformat armata. Dupa înlaturarea se fortata de la putere, de catre membrii familiei Medici (1513), a elaborat marea majoritate a lucrarilor sale cu caracter istoric si filosofic: "Principele" (scrisa în 1513 si publicata postum, în 1531), "Discursuri asupra primei decade a lui Titus Livius" (scrisa între 1513-1518 si publicata postum, în 1532), "Discursuri asupra artei razboiului" (1519-1521), "Istoriile florentine" (1525) etc.. Opera teoretica a lui Machiavelli constituie o reîntoarcere la filosofia politica a vechilor greci.
Principiu conform caruia toate consideratiile personale, inclusiv cele morale, trebuie sa fie subordonate apararii intereselor de stat.
Jurist si filosof francez (1530-1596) a carui contributie principala se refera la eliberarea autoritatii politice de constrângerile medievale.
Dreptul natural (drepturile omului) se refera la drepturile pe care indivizii umani le poseda prin simplul fapt ca au aceasta calitate.
Teoriile privind dreptul divin, aparute la sfârsitul secolului al XVI-lea, combinau trei teze esentiale: a) autoritatea monarhilor a fost rânduita de Dumnezeu spre binele omenirii; b) suveranitatea lor este nelimitata si indivizibila (desi moralmente ei sunt datori sa se conformeze legii divine); c) orice împotrivire fata de poruncile lor este nelegitima.
Filosof englez (1588-1679), promotor al unui materialism mecanicist, preocupat de explicarea naturii politice a societatii. Opera sa din domeniul filosofiei politice a fost reprezentativa pentru gândirea moderna, iar interpretarea pe care a dat-o statului european postrenascentist - una de referinta în domeniu. Principalele lucrari: "Elementele legii" (1640), "De cive" (1642), "Leviathan sau materia, forma si puterea unui stat ecleziastic si civil" (1649-1650, publicata în 1651), "De corpore" (1655), "De homine" (1658).
Din lb. engleza ("common" - "comun" si "wealth" - "bogatie"). Initial, termenul a desemnat denumirea data de Oliver Cromwell republicii instaurate în 1649 (Commonwealth of England). Astazi el este folosit pentru a indica o asociatie de state, o comunitate de natiuni în cadrul careia fiecare parte componenta se autoguverneaza în mare masura.
Contractul social este un concept central al teoriei politice care sustine ca originea si conditia mentinerii vietii sociale rezida în încheierea unui pact (întelegere) social. El desemneaza acordul initial, stabilit în mod rational de oameni aflati într-o stare de deplina libertate si egalitate, prin care ei renunta la o parte din drepturile lor individuale în favoarea unei instante supraindividuale (stat sau societate), cu scopul de a primi de la aceasta instanta garantia exercitarii tuturor drepturilor lor individuale.
John Locke (1632-1704) a fost un partizan al monarhiei constitutionale si autorul unei doctrine politice contractualiste care a inaugurat liberalismul si a lansat principiul separatiei puterilor în stat, exercitând o mare influenta asupra ideologiei si politicii burgheziei în ascensiune si a burgheziei liberale în special.
Apud François Chazel, Puterea, în Raymond Boudon (coord.), Tratat de sociologie, Editura "Humanitas", Bucuresti, 1997, p. 225.
Practica instituirii si a functionarii unui gen particular de sisteme politice care cuprind coduri sau charte ale drepturilor si libertatilor politice sau economice, precum si alte elemente de structura menite sa protejeze drepturile indivizilor împotriva ingerintei statului.
Scriitor si filosof iluminist francez (1689-1755), autorul unor semnificative lucrari cu caracter literar, istoric si filosofic, între care "Scrisori persane" (1721), "Consideratii asupra cauzelor grandorii si decaderii romanilor" (1734), "Spiritul legilor" (1748) si "Apararea spiritului legilor" (1750). Ideile din "Spiritul legilor" au inspirat constitutia franceza de la 1791 si au stat la originea doctrinelor constitutionale liberale, care au promovat principiul separatiei puterilor legislativa, executiva si judecatoreasca în stat. Montesquieu este considerat fondatorul dreptului public comparat, al sociologiei dreptului si precursor al sociologiei. A fost membru al Academiei franceze.
Montesquieu, Despre spiritul legilor, vol. 1, Cartea a XI-a, Editura stiintifica, Bucuresti, 1964, p. 196.
Scriitor, pedagog si filosof francez (1712-1778). Teoretician al "contractului social", reprezentant de marca al iluminismului din secolul al XVIII-lea, fondator al curentului romantic si premergator al revolutiei franceze de la 1789. Opere: "Discursul despre stiinte si arte" (1750), "Discursul despre originea inegalitatii" (1755), "Iulia sau Noua Eloiza" (1760), "Émile sau despre educatie" (1762), "Despre contractul social" (1762), "Confesiuni" (1770), "Dialoguri" (1772-1776), "Visarile unui hoinar" (1776-1778).
În gândirea politica contractualista (care se întemeia pe teoria "contractului social"), societatea civila era pusa în contrast cu starea naturala. Ea presupunea o economie bazata pe bani, schimburi lesnicioase în cadrul unei piete libere incipiente, dezvoltare tehnologica ce asigura confort si viata decenta unor persoane civilizate si inteligente, precum si o ordine politica reglementata prin legi, toate reprezentând o stare de lucruri satisfacatoare si cu resurse de progres.
Filosof olandez (1632-1677), care a elaborat, între altele, o fundamentare a gândirii politice democratice în lucrarea "Tratat politic" (1677). Alte lucrari reprezentative elaborate de acesta au fost "Principiile filosofiei lui Descartes" (1663), "Tratatul teologico-politic" (1670), "Etica", aparuta dupa moartea sa.
Filosof scotian (1711-1776) preocupat de teoria politica. A fost secretarul ambasadorului englez la Paris (1763-1766) si subsecretar la Ministerul englez de Externe (1768-1769). Una din cele mai relevante lucrari ale sale de teorie politica este "Eseuri morale si politice" (1741-1742). Alte opere: "Tratat despre natura umana" (1739-1740), "Cercetare asupra intelectului uman" (1748), "Cercetare asupra principiilor moralei" (1751), "Discursuri politice" (1752), "Istoria naturala a religiei" (1757), "Dialoguri asupra religiei naturale" (postum, 1779).
Utilitarismul este o filosofie morala si politica, aparuta în Marea Britanie, pe parcursul procesului de industrializare, între sfârsitul secolului al XVIII-lea si secolul al XIX-lea. Acest curent de gândire are ca principiu unic pe cel al utilitatii, respectiv mijlocul prin care trebuie sa se armonizeze interesele particulare si interesele publice si datorita caruia vor fi atinse atât bunastarea personala, cât si prosperitatea publica. Utilitarismul a exaltat meritul personal, gustul riscului si spiritul de competitie.
Filosof, jurist si om politic englez (1748-1832), care a avut o contributie importanta la dezvoltarea liberalismului prin preocuparile sale referitoare la promovarea principiilor utilitarismului, o noua abordare a teoriei constitutionale si sugestiile privind structurile politice ce permit realizarea securitatii, abundentei si egalitatii. Opere principale: "Introducere la principiile moralei si legislatiei" (1789), "Deontologia sau stiinta moralitatii" (postum, 1834).
Filosof englez (1773-1836), discipol al lui Jeremy Bentham, care a aplicat utilitarismul în teoria politica.
Politician si teoretician francez (1767-1830) de nuanta liberala, care s-a remarcat ca aparator al libertatilor individuale în statul modern.
Reprezentant de marca al filosofiei clasice germane, G.W.F. Hegel (1770-1831) este autorul unor celebre lucrari în domeniu, între care "Fenomenologia spiritului" (1807), "stiinta logicii" (1812-1816), "Enciclopedia stiintelor filosofice" (1817), "Principiile filosofiei dreptului sau elemente de drept natural si de stiinta a statului" (1821), "Prelegeri de istorie a filosofiei" (1805-1830), "Filosofia istoriei" (1822-1831).
Politolog american, autorul unor valoroase lucrari si studii dedicate fenomenului puterii, între care "Politica, economie si protectie sociala" (1953, împreuna cu C.E. Lindblom), "Conceptul de putere" (în revista "stiinta behavioralista", 1957), "Cine guverneaza? Democratie si putere într-o metropola americana" (1961), "Analiza politica moderna" (1963) etc..
Filosof american (ns. 1918), profesor la universitatile din California si Michigan (S.U.A.) si Haifa (Israel). S-a ocupat de metodologia stiintelor sociale, etica, filosofie politica si filosofie orientala. Dintre cele mai importante lucrari: "Putere si societate" (coautor: W.H.D. Lasswell, 1950); "Etica si politici publice americane" (1963); "Realizarea unei cercetari" (1964).
Filosof si logician englez (1872-1970), adept al liberalismului si adversar al marxismului si bolsevismului. A adus o contributie însemnata la dezvoltarea logicii simbolice (matematice), încercând pe aceasta baza deducerea matematicii din logica pâna la ultima ei consecinta. Opere principale: "Introducere în filosofia matematica" (1919), "Analiza materiei" (1927), "Istoria filosofiei occidentale" (1946), "Cunoasterea umana: domeniul si limitele ei" (1948), "Logica si cunoastere" (1956). Premiul Nobel pentru literatura (1950).
Sociolog american (1902-1978). Profesor la universitatea din Chicago (1924-1938), la Yale University (1946-1971) si la Temple University (1973-1975). A fost si director al cercetarilor asupra propagandei de razboi în timpul celui de-al doilea razboi mondial. Dintre lucrarile sale: "Psihopatologie si politica" (1931), "Putere si personalitate" (1948), "Putere, coruptie si verticalitate" (1963).
Psiholog american de origine germana (1890-1947). S-a dedicat analizei afectivitatii, a personalitatii ("O teorie dinamica a personalitatii", 1935), interactiunii sociale, mai ales dinamicilor de grup si problemelor din lumea muncii. A elaborat o "psihologie topologica" ("Principii de psihologie topologica", 1936) în care procesele mentale sunt asimilate unor câmpuri de forta reprezentate prin figuri geometrice si vectori.
Psiholog si sociolog american de origine germana (1900-1980). Cercetator al problemelor psihologiei sociale, recunoscând determinarea sociala a naturii umane, Fromm a fost preocupat de elaborarea unei conceptii integrale asupra omului, care sa îmbine modul de abordare sociologic cu cel individual-psihologic. Opere principale: "Fuga de libertate" (1941), "Psihanaliza si religie" (1950), "Psihanaliza societatii contemporane" (1955), "Criza psihanalizei" (1970), "Anatomia destructivismului uman" (1973).
Filosof si sociolog german (1903-1969). A criticat societatea industriala contemporana si cultura acesteia, pe care le-a caracterizat prin generalizarea fenomenului de reificare (subordonarea omului fata de lumea raporturilor materiale, spontane, care i se impun cu arbitrariul si brutalitatea unor stihii oarbe) si alienare, însotite de manifestari social-antropologice cu caracter degerativ (disparitia reflexiei si înlocuirea ei prin reactii stereotipe si clisee mentale). Opere principale: "Despre metacritica teoriei cunoasterii" (1956), "Trei studii despre Hegel" (1963), "Dialectica negativa" (1966).
În limba engleza, "behavior" înseamna "comportament". Mod de a interpreta fenomenele politice inspirat de behaviorism (curent din psihologie, inaugurat de John B. Watson, în 1913, care studiaza comportamentul indivizilor în situatii concrete sub forma unei relatii între stimuli si reactii). În anii 1950-1960, ca directie politologica americana, behavioralismul a constituit o reactie la metodele dominante în stiintele politice (abordari juridico-institutionale, etice, analize comparate etc.).
Sociolog american (1915-1995). Împreuna cu Talcott Parsons este principalul autor al raspândirii clasicilor sociologiei germane si franceze în lumea anglo-saxona. Preocupat de problematici referitoare la har, traditie si sacru. Lucrari: "Catre o teorie generala a actiunii" (1951), "Centru si periferie" (1975), "Constituirea societatii" (1982).
Sintagma "societate civila" (din lat. "civilis societas") a intrat în uzul european pe la 1400, cu un manunchi de semnificatii (care faceau trimitere la conditia vietuirii într-o comunitate politica civilizata îndeajuns de avansata, încât sa existe orase, un cod de legi propriu si o doza de civilitate si urbanism, de parteneriat civic si de rafinamente ale "vietii civile" si "artelor comerciale"). În uzul curent actual, sintagma desemneaza modurile de organizare sociala si economica, codurile si institutiile ce nu tin de stat, aspectele nonpolitice ale ordinii sociale.
Raymond Aron (1905-1983) a desfasurat o prestigioasa activitate de cercetare în domeniile filosofiei istoriei ("Introducere în filosofia istoriei" - 1938, "Filosofia critica a istoriei" - 1938) si sociologiei ("Introducere în sociologia germana contemporana" - 1935, "Etapele gândirii sociologice" - 1967), inclusiv al sociologiei politice ("Optsprezece lectii despre societatea industriala" - 1962, "Democratie si totalitarism" - 1965).
Teoretician al miscarii comuniste italiene (1891-1937), unul din întemeietorii Partidului Comunist Italian, membru al Comitetului Executiv al Internationalei a III-a. În esenta, ideile sale constituie alternative la experientele leniniste si staliniste de realizare a societatii socialiste. La un moment dat, a fost considerat teoreticianul "caii italiene" spre socialism. Opere importante: "Scrisori din închisoare", "Intelectualii si organizarea culturii", "Reînaltarea", "Note asupra lui Machiavelli, asupra politicii si a statului modern", "Trecut si prezent".
Filosof francez (1918-1990), de orientare marxista. Opere principale: "Pentru Marx" (1965), "Citind Capitalul" (1965), "Elemente de autocritica" (1974), "Pozitii" (1976).
Termenul consensualism desemneaza atitudini si teorii ce promoveaza cautarea unui acord între actorii procesului politic. În sens larg, consensualismul are în vedere orientarile filosofiei politice ce pun accent pe necesitatea unui consens asupra structurilor de baza ale societatii contemporane, insistând asupra unui acord fondator în ce priveste principiile care trebuie sa conduca competitia politica.
Concordanta (acord) a punctelor de vedere ale membrilor unui grup sau a unei colectivitati asupra estimarii realitatii, a normelor, valorilor, obiectivelor si mijloacelor ce urmeaza a guverna realitatea.
Catalin Zamfir, Lazar Vlasceanu (coordonatori), Dictionar de sociologie, Editura "Babel", Bucuresti, 1998, p. 480.
Istoric si teoretician francez al democratiei (1805-1859). Lucrarea sa, intitulata "Despre democratie în America", aparuta în doua volume, între 1835-1840, a capatat o recunoastere rapida si a fost tradusa în numeroase tari, aducându-i titlul de membru al Academiei Franceze. Primul volum al lucrarii descrie sistemul institutiilor din S.U.A., iar al doilea cuprinde opiniile sale cu privire la democratie. Alexis de Tocqueville a fost adeptul unei democratii sociale si a militat pentru realizarea educatiei civice a cetatenilor.
Sociolog american (ns. 1922), profesor la universitatile Yale, Harvard si Berkeley, preocupat de stratificarea sociala si de analiza sistemelor politice. Teoriile politice ale lui Lipset subliniaza necesitatea de a depasi maniera oligarhica de administrare a puterii, pentru a trece la regimuri democratice de pluralism politic. Opere principale: "Clasa, putere si status" (1953); "Mobilitatea sociala în societatea industriala" (1959); "Sociologie politica" (1959); "Omul si politica" (1963); "Politica si stiinte sociale" (1970).
Filosof, economist si teoretician al socialismului german (1818-1883). Marx este autorul câtorva observatii remarcabile asupra conflictelor si dezechilibrelor sociale, dar si al unei conceptii lacunare referitoare la actiunea colectiva, în special la actiunea politica. Opere principale: "Manifestul partidului comunist" (1848, în colaborare cu Friedrich Engels), "Contributii la critica economiei politice" (1857), "Capitalul" (vol. I-IV, publicate între 1857-1905).
Curent al gândirii politice, constituit la sfârsitul secolului XIX, pornind de la ideile cuprinse în învatatura tomista. Neotomistii accepta primatul puterii ecleziastice asupra celei civile si aspira la o societate modelata conform principiilor crestine. În 1879, papa Leon al XIII-lea a declarat neotomismul drept filosofie oficiala a bisericii catolice.
Filosof francez (1882-1973), profesor în Franta si S.U.A.. Opere principale: "Introducere în filosofie" (1920), "stiinta si întelepciune" (1935), "Crestinism si democratie" (1935), "Umanismul integral" (1936), "Omul si statul" (1951), "Filosofie morala. Cercetare istorica si critica a marilor sisteme" (1960), "Biserica lui Cristos" (1973).
Nihilismul (din lat. "nihil" - "nimic") este o doctrina care neaga morala, cultura, ordinea statala, politica, traditiile, fara a pune altceva în locul lor. În politologie, prin nihilism se întelege o doctrina care nu admite nici un fel de constrângere a individului din partea societatii, manifestându-se fatis împotriva statului, a institutiilor lui, a partidelor politice, a autoritatii în genere. Potrivit doctrinei nihiliste, singura revolutie adevarata va fi aceea care va distruge însusi principiul autoritatii.
Filosof german (1764-1814). Principalele opere: "Doctrina stiintei" (1794-1795); "Bazele dreptului natural" (1796-1797); "Sistemul eticii" (1798); "Despre menirea omului" (1800); "Caracteristici fundamentale ale epocii prezente" (1804-1805).
Octavian Chetan, Radu Sommer (coordonatori), op. cit., p. 28; Ovidiu Trasnea, Nicolae Kallós (coordonatori), op. cit., p. 29.
Filosof german (1806-1856), teoretician al individualismului extremist si al anarhismului ("Unicul si proprietatea sa", 1844). El sustinea ca individul trebuie sa actioneze asa cum îi place, fara sa tina seama de Dumnezeu, stat sau reguli morale.
Filosof, sociolog si om politic francez (1809-1865). Principalele sale contributii în domeniul teoriei politice sunt argumentele împotriva guvernarii legale si propunerea unui model "mutualist" de societate, în care cooperarea sa se realizeze fara constrângere din partea statului. Lucrari principale: "Sistemul contradictiilor economice sau filosofia mizeriei" (1846), "Justitia în revolutie si în biserica" (1858), "Razboi si pace" (1861), "Despre capacitatea politica a claselor muncitoresti" (1865).
Gânditor si revolutionar rus (1814-1876). A luat parte la revolutia din 1848, la Paris si Praga, iar în 1867 a aderat la Internationala I, devenind, ulterior, conducatorul sectiei din Geneva a acesteia. La Congresul de la Haga (1872), Bakunin si camarazii sai au fost exclusi din Internationala I de catre Karl Marx. Gândirea sa politica are multe teme comune cu Marx si comunismul secolului XX (abolirea claselor si a proprietatii private, egalitatea dintre sexe, ateismul), dar accentueaza subiectivismul vointei si credinta utopica în disparitia statului.
Anarhist rus (1842-1921), autor al unor lucrari (între care cea mai cunoscuta este "Ajutor reciproc" - 1897) si studii în care a formulat principiile de baza ale anarhocomunismului, încercând sa-l fundamenteze printr-o teorie pretins stiintifica a evolutiei sociale.
Conceptul de colectivism are doua semnificatii: a) program ce îsi propune înlocuirea proprietatii private cu proprietatea colectiva; b) regim economic caracterizat prin socializarea mijloacelor de productie.
Termenul denumeste: a) o posibila societate ideala, realizabila în viitor, lipsita de problemele si conflictele proprii conditiilor sociale în care oamenii traiesc în prezent; b) regimul politic si social instaurat în U.R.S.S. si alte state ale carui premise au fost create de revolutia bolsevica din 1917.
Termenul "tehnocratie" a fost lansat, în 1919, de americanul Wilhelm Henry Smith, pentru a desemna, la vremea respectiva, o teorie de organizare a industriei, care, ulterior, a capatat sensul de "guvernare prin tehnica" sau sistem de guvernare în care puterea efectiva ar apartine tehnicienilor (specialisti cu înalta calificare). Ideologia tehnocrata are ca fundament principiul realizarii unei conduceri de maxima eficienta.
|
