EVOLUŢIA CONCEPTULUI
Concomitent cu participarea în cadrul Sistemului Monetar de la Bretton-Woods (ale carui baze au fost puse înca din 1944) si în organismele acestuia (de exemplu, F.M.I.), tarile vest-europene au întreprins la rândul lor actiuni proprii în vederea cooperarii lor monetare si a reglementarii relatiilor monetare si de credit dintre ele.
Astfel, în 1950 a fost creata Uniunea Europeana de Plati - regrupând tarile membre ale Organizatiei pentru Cooperare si Dezvoltare Economica - care prin intermediul Bancii Reglementelor Internationale asigura compensarea soldurilor care rezultau d 252f52c in decontarile bilaterale reciproce ale tarilor participante. Diferentele care apareau în urma compensatiilor între tarile membre, pastrate la Banca Reglementelor Internationale, erau acoperite, fie prin transfer de aur sau dolari, fie pe baza de credite din partea Bancii.
Uniunea europeana de Plati si-a creat un instrument monetar propriu - o unitate de cont - ce avea o definire în aur egala cu cea a dolarului de atunci, si anume 0,888671 grame de aur fin. Prin introducerea compensatiei între conturile participantilor, Uniunea europeana de Plati a diminuat nevoile de lichiditate internationala, reducând la minim transferurile de aur sau dolari.
Uniunea europeana de Plati a jucat un rol important în asigurarea conditiilor pentru trecerea la convertibilitate a monedelor tarilor vest-europene (acesta fiind chiar scopul crearii ei). Odata cu atingerea acestui scop în 1958, Uniunea europeana de Plati si-a încetat existenta[1].
Activitatea Uniunii Europene de Plati a fost preluata si continuata de Acordul Monetar European (în baza caruia a fost creat Fondul Monetar European), care a intrat în vigoare la 28 decembrie 1955 (odata cu introducerea convertibilitatii principalelor monede vest-europene) si a functionat pâna în 1972. Scopul Acordului l-a constituit organizarea cooperarii monetare între statele membre în vederea consolidarii convertibilitatii monedelor proprii si a restabilirii rolului dolarului S.U.A. ca moneda internationala.
Astfel, Acordul prevedea :
realizarea unui mecanism de compensare multilaterala a soldurilor de plati pentru tarile a caror moneda era înca neconvertibila pâna la momentul realizarii convertibilitatii (1958) ;
stabilirea cursurilor reciproce dintre monedele europene pe baza cursurilor de vânzare - cumparare fata de dolar ;
reducerea marjei de fluctuatie a cursurilor monedelor tarilor participante la Acord la +/- 0.75 % între ele (fata de paritatea aur), inferioare deci celei stabilite de F.M.I.( +/- 1 % si care se pastra pentru raporturile cu dolarul) ;
instituirea unor mecanisme speciale de credite reciproce ( pe termen foarte scurt si lung ) între bancile centrale ale participantilor , pentru functionarea carora a fost creat un fond european (având resurse limitate, si anume de 600 de miliarde de dolari.
În anul 1970 a fost pus în aplicare Planul Barre (care a fost adoptat la Conferinta de la Haga din 1969) care avea ca obiectiv final realizarea Uniunii Economice si Monetare. Accentul era pus pe crearea progresiva a unui ansamblu monetar organizat, caracterizat prin raporturi fixe între monedele comunitare si prin reducerea treptata a ecartului cursurilor de schimb dintre acestea. Pentru atingerea acestui obiectiv au fost prevazute trei etape :
etapa preliminara instaurarii (1970-1971) ;
etapa pregatitoare crearii (1972-1975) ;
etapa de punere definitiva în functiune (1976-1978).
Caile concrete de realizare în trepte a integrarii monetare, de aplicare a optiunilor fundamentale specifice fiecarei etape, au fost prevazute în Raportul Pierre Werner. Conform acestuia, se urmareau :
coordonarea politicii monetare a tarilor Comunitatii Economice Europene si reducerea marjelor de fluctuatie între monedele lor ;
convertibilitatea reciproca a monedelor lor la paritati si, în perspectiva, înlocuirea monedelor nationale cu una internationala ;
constituirea unei "rezerve" comunitare prin centralizarea rezervelor internationale ale tarilor membre ;
acoperirea prin masuri comune a excedentelor si a deficitelor bugetare ;
completa libertate a circulatiei capitalurilor[2].
Prin toate aceste obiective se urmareau: reducerea rolului dolarului ca moneda de rezerva, crearea unui nou pol monetar în lume, capabil sa concureze F.M.I. si dolarul american, precum si cresterea influentei Comunitatii Economice Europene în cadrul F.M.I.
Suspendarea convertibilitatii în aur a dolarului american (în 1971) a dat nastere la o mare libertate de fluctuatie a cursurilor de schimb. În acest context, tarile Benelux-ului, neputând obtine adeziunea celorlalte state europene, au adoptat singure ceea ce de fapt a fost prima versiune a sarpelui monetar european . Ca urmare a unor marje de fluctuatie excesive, tarile membre ale Comunitatii Economice Europene au adoptat o politica concertata, fapt care s-a concretizat în Acordul de la Bale (din decembrie 1971) si au instituit sarpele monetar , un real precursor al Sistemului Monetar European si un prim pas spre Uniunea Economica si Monetara a Comunitatii Economice Europene (proiectata prin Raportul Werner si Planul Barre).
"sarpele monetar" a fost conceput ca o replica la dezordinile monetare aparute si la abandonarea principiilor Sistemului Monetar International. El reprezenta un sistem de cursuri de schimb care nu admitea fluctuatii mai mari de +/- 2.25 % ale cursurilor valutare reciproce, iar fata de monedele celorlalte tari - pâna la urma si fata de dolar - cursul monetar trebuia sa floteze liber. Pentru mentinerea cursurilor reciproce între limitele stabilite, bancile centrale se obligau sa intervina (prin cumparari si vânzari de valute) pâna la restabilirea echilibrului, folosind rezervele proprii sau împrumuturile.
În vederea asigurarii finantarii interventiilor bancilor centrale pe piata valutara si organizarea cooperarii interbancare, a fost creat Fondul European de Cooperare Monetara, care a început sa functioneze în anul 1973. Dupa trecerea la flotarea cursurilor de schimb în cadrul F.M.I., "sarpele monetar european" a ramas un punct de stabilitate, fiind mereu supus unor presiuni speculative.
În perioada cuprinsa între anii 1972 si 1979, cât timp a durat "sarpele monetar", au fost puse în aplicare doua tipuri de "sarpe monetar":
"sarpele în tunel" (între 24 aprilie 1972 si 11 martie 1973), caracterizat printr-o dubla limitare a fluctuatiilor cursurilor de schimb ale monedelor europene, atât în raport cu dolarul, cât si între ele. Acest tip de sarpe reprezenta un model bidimensional , în cadrul caruia cursurile monedelor europene erau cuprinse în interiorul unui tunel delimitat prin marjele de fluctuatie de +/- 2.25 % în raport cu dolarul american si erau legate între ele prin marjele de fluctuatie a cursurilor reciproce tot de +/- 2.25 %. În cazul atingerii ori depasirii limitelor benzii de fluctuatie (reprezentate de cursurile plafon, respectiv plansee), bancile centrale trebuia sa intervina, realizând astfel o fluctuatie concertata[3].
"sarpele fara tunel" (între anii 1973 si 1979). "sarpele în tunel" a fost serios afectat de practica speculatiilor, detinatorii de dolari cautând sa se debaraseze de moneda americana pentru a cumpara aur de pe piata libera de la Londra. În aceste conditii, tarile europene au decis sa mentina în continuare, la acelasi nivel, marjele de fluctuatie ale monedelor lor între ele, eliminând obligatia de a sustine conditionat cursul dolarului american pe pietele de schimb, fapt care a determinat disparitia tunelului în interiorul caruia era îngradit[4].
|
